Vânzătorul de cărţi

Dedic această carte Simonei Vasile, căreia îi urez şi “La mulţi ani”. Sper că lectura acestei cărţi o va face să treacă mai
uşor şi plăcut peste carantina coronavirusului care a izolat Italia. Îmi amintesc cu nostalgie corul condus de Simona Vasile
care a cântat la lansarea cărţii mele traduse în italiană “Il cavaliere di sabbia” şi m-a făcut să plâng.

Swindon, England 13.03.2020

Când i-a apărut prima carte Studentului, acum vreo doi ani, tatăl său care era zidar se întorcea de la
şantier cu nişte ziare sub braţ în care ascundea cartea, cum îşi ţineau ţăranii cândva banii înveliţi în
suman, iar cum întâlnea un cunoscut prin cartier ridica braţul ca pe o aripă şi arăta discret cartea fiului
său care însă publicase sub pseudonim.
-Nu înţeleg de ce ai scris sub pseudonim. Pe mine mă cheamă Patraş Mitică, iar tu eşti Andrei Patraş şi
nu Arthur Romanesco. Ce nume mai este şi ăsta? Nume de corcitură. Eu nu sunt Romanesco, eu sunt
Patraş.
-Este un pseudonim. tată, de rezonanţă franceză, pentru că eu întotdeauna mi-am dorit să învăţ la Paris
la Sorbona şi să locuiesc în Cartierul Latin, în inima Avangardei îi explica Studentul, clipind din ochii
lui albaştri. Tatăl se prefăcea supărat, dar imaginaţia îl umplea cu lumină. Iar Arthur, Arthur este regele
Cavalerilor Mesei Rotunde, continua Studentul depănând întâmplări despre cavaleri pe care-i cunoaştea
atât de bine, de parcă îi erau colegi de facultate şi nu personaje din cărţi vechi pe care abia dacă le mai
citesc câţiva oameni de pe planetă.
Studetul văzuse de mai multe ori pe stradă, de departe, gestul tatălui său de a ridica braţul, un gest de
pasăre Phoenix care protejează un talisman sau o comoară, dar nu-i dădea atenţie. Când vecinii îl
urmăreau prin cartier, de la balcoane, de după colţurile blocului, de după maşini ca nişte trăgători de
elită, Studentul nu realiza asta, fiind un tip cu capul în nori şi preocupat de teorii literare. Fără să ştie
devenise în cartier o vedetă, adică o ţintă. Tătăl său ştia să-i facă publicitate.
-A scris sub pseudonim pentru că are contract cu Avangarda care-i sponsorizează studiile la Paris. În
Franţa toate universităţile se bat pentru a-l avea student, explica nea Patraş cu ochii plini de lumină ca
nişte izvoare de pădure. Academia Franceză, cea mai înaltă instituţie de cultură din Franţa, i-a oferit o
distincţie, o medalie de Cavaler al Mesei Rotunde, ceea ce înseamnă că deja i se pregăteşte un fotoliu
de academician.
-Nu se poate, îl ascultau cunoscuţii în cartier, interesaţi şi uluiţi de aceste veşti, mai ales pentru că nea
Patraş după ce le arată articolele din ziare care scriau despre cartea fiului său, se simţea obligat să facă
cinste şi de fiecare dată intrau în bodegă, la Cireşica la un cincizeci de Athos. Aproape în fiecare seară
nea Patraş punea cartea pe masă în bodegă lăsând-o răsfoită de curioşi. Într-o seară, de masa zidarului
se apropie unul, numit Sile Pletosu, un om care dormea pe străzi, despre care se spunea c-a făcut
moarte de om. Acesta aruncă o privire peste carte şi întrebă:
-Cum se numeşte cartea asta?
Find luat prin surpridenre, nea Patraş îşi scoase ochelarii din buzunarul salopetei şi citi silabisind:
-Se-mi-na-rii-le cri-mei…
-Seminariile crimei? întrebă Sile să fie sigur, lăsând să iasă din el un damf de cartofi putreziţi. Apoi ieşi
în stradă preocupat, repetând: “Seminariile crimei”.
După acest eveniment aparent lipsit de importanţă, în bodegă nimeni nu s-a mai apropiat de cartea
zidarului, iar nea Patraş care era un om totuşi sensibil a sesizat asta şi a început să se întrebe, de ce se
numeşte cartea aşa, promiţându-şi să-şi facă timp s-o citească.

Numai că timpul în cartier nu prea avea răbdare cu oamenii care citesc şi mai ales cu cei care scriu. Cu
timpul sentimentul de mândrie şi bucurie că fiul său a scris o carte se transformă într-un sentiment de
jenă şi neputinţă, de iritare şi nevroză pentru că Studentul, fără nicio explicaţie umplu casa cu cărţi,
făcând turnuri şi turnuleţe, care se întălţau obraznice chiar şi în bucătărie, iar cărţile ca firele de nisip
dintr-un deşert aduceau din camera Studentului frânturi din cântece folk, gemete de plăcere şi
prezervative.

La un moment dat când un turnuleţ de cărţi răsturnă farfuriile de borş de pe masă, mama Studentului
care era o femeie de o blândeţe nesfârşită îşi privi soţul în ochi şi-i spuse:
-Eu cred că ar trebui să vorbeşti cu el.
Nea Patraş intră în camera Studentului, bătând totuşi la uşă, cu un coş de birou într-o mână şi cu un
prezervativ folosit în alta şi-i spuse Studentului pe un ton răspicat, arătând prezervativul:
-Aceste lucruri ar trebui să stea aici, spuse zidarul aruncând bucata de cauciuc în coş şi lăsând coşul în
braţele studentului.
Iar de azi înainte, nu ştiu cum faci, dar îţi iei toate cărţile din casă. Le duci unde ştii. Noi nu mai putem
trăi aşa. Vino să vezi, şi zidarul îşi apucă fiul de gât şi-l împinse afară din cameră să vadă mai bine, o
casă burduşită de cărţi, zidită în pagini de literatură, cu tuneluri şi coridoare de coperţi, iar când văzu ce
le-a făcut părinţilor cu aceste cărţi, Studentul avu viziunea unei grote troglodite cu pereţii reci şi umezi
de cărţi în care sălbaticii tăiau dintr-un animal doborât în jurul unui foc, care le proiecta gesturile şi
umbrele pe bolta de incunabule, neliniştind coloniile de lilieci şi creaturile de peşteră.
-Cine ţi-a dat bani pentru cartea asta? întrebă tatăl, aducându-l pe Student cu picioarele pe pământ, iar
Studentul întorcându-se spre tatăl său, înghiţi în sec, amintindu-şi de o doamnă care se ridica peste
Student în valuri de plăcere ca un călăreţ într-un rodeo, cu sânii robuşti ca două ghiulele, săltând în şa
în gesturi nefireşti ca şi cum ar fi intrat cu capul prin tavan în apartamentul de sus.
-Câte cărţi ai vândut până acum? întrebă tatăl ca la un interogatoriu, iar Studentul şopti dând din cap:
-Destule, iar cum şopti asta, revăzu cu ochii minţii toate studentele şi femeile tinere care-i cumpărase o
carte pe stradă, dar nu le văzu ca şi cum ai schimba o fotografie cu alta, le văzu în cădere într-o cascadă
de trupuri proiectată direct în pat, fiecare femeie căzând cu sânii fluturând ca nişte steaguri ale unei
armate cucerite.
-Chiar nu ştiu cum, îmi cumpără femeile cărţile, îi zise săptămâna trecută Studentul unui coleg de liceu
care acum învăţa undeva în America. Pentru mine este un mister ce le spun. Deci eu nu îmi amintesc ce
le spun exact, după ce le arăt cartea, pur şi simplu brusc ajung în camera mea şi nu o să-ţi vină să crezi
se dezbracă în câteva secunde. Este ceva neînchipuit de repede.
-Asta este bine, teoretic.
-Teoretic este bine, aşa zic şi eu, practic mă întristez că va trebui să mă căsătoresc o dată şi o dată. Mi-
ar fi cu neputinţă să mă căsătoresc cu o femeie care se dezbracă aşa de repede în faţa unui necunoscut
care vinde o carte. Asemenea vechilor cavaleri aş vrea ca nevastă-mea să poarte o centură de castitate şi
eu să i-o descui când ajunge acasă. Dar cred că o astfel de centură cântăreşte destul de mult şi o
incomodează la mers.
-Ai înţeles sau nu? întrebă deodată nea Patraş răvăşindu-i Studentului amintirile.
-Sigur că da, zise Stundetul începând să-şi adune cărţile în camera sa. Le adună toată ziua cu grijă,
ştergându-le de praf, măturând în urma lor, astfel încât casa deveni deodată sclipitoare ca o bijuterie şi
mama Studentului, domna Sultana Patraş zâmbi soţului care înţelese din priviri că poate vorbise prea
dur cu Studentul. Acesta deja terminase lucrarea de strângere a cărţilor din casă şi închise repede uşa în
camera lui dar cu grijă pentru că, la cea mai mică mişcare, o avalanşă de cărţi ar fi putut să smulgă uşa
din rădăcină. În camera lui, toate obiectele de mobilier, patul, covorul, dulapul, biroul, televizorul
dispăruseră într-un zid de cărţi în care Studentul îşi săpase un fel de nişă în care se întindea ca într-un
vagon de dormit.
-A, gândi Studentul amintindu-şi femeile în cădere lichidă, am să vând câte 10 cărţi pe zi, nu chiar…
10, hai cinci, cinci mi se pare o cifră acceptabilă. Deci prima carte este aşa de întâmpinare, a doua este
o carte de cunoaştere, a treia este temeinică, a patra este cireaşa de pe tort, iar a cincia este o carte de
adio. Cu cinci cărţi vândute pe zi poate o să ajung să văd şi eu cerul din camera mea, îşi zise Andrei
încercând să străbată prin cărţi până la fereastră. Chiar astăzi am să vând patru cărţi şi ultima am s-o
vând Doamnei Diamant, îşi zise Studentul gândindu-se la sponsorul lui.
-Unde te duci, îl întrebă mama lui îngrijorată.
-”Mă duc să vând nişte cărţi”, vru să spună Studentul, dar ascunzându-şi cărţile sub haină se corectă –
ies la o plimbare.
-Bine, dar ia-ţi fularul şi fesul… zise mama Studentului îngrijorată, privindu-l cum coboară scările
alunecând pe bara de protecţie.
Ajuns în stradă, Studentul îşi închise nasturele de la cămaşă de la gât, simţind gerul pătrunzător.
Opri prima femeie pe stradă şi-i arătă cartea încercând să-i explice semnificaţia titlului, dar aceasta ori
pentru că nu auzise prea bine din cauza căciulii îşi feri într-o parte geanta şi se întoarse cu un umăr
împotriva Studentului, iar când înţelese ce vrea Studentul, se îndepărtă zăpăcită.
Spre seară se opri obosit şi îngheţat în faţa unei bodegi din cartier atras din instinct de căldura
dinlăuntru. Nu vânduse nicio carte după trei ore. La un moment dat încercă să vândă o carte unei femei
cu un piept generos care conducea o limuzină. Aceasta crezu că Andrei vrea să-i şteargă parbrizul la
stop şi-i întinse un leu, dar el refuză banul pentru că i se părea chiar prea mult. Explicând femeii că e
vorba de o carte, Studentul se aplecă spre maşină periculos de mult, iar când şoferiţa demară la
culoarea verde a semaforului, aproape că îl trase pe tânăr după ea. Cu picioarele ude, lovindu-şi
adidaşii unul de altul, se opri în faţa bodegii privindu-şi faţa de cremvuşti fiert în fereastră. Era
desfigurat de frig.
“Normal că nu am cum să vând aşa nicio carte”, îşi zise privindu-şi faţa vânătă şi părul răvăşit de parcă
ar fi fost ascuns de un ciorap. Am o faţă de spărgător de bancă, îşi spuse Andrei aranjându-şi părul,
tocmai când se deschise uşa şi instinctul îl împinse în bodegă.
Se aşeză, punându-şi cărţile îngheţate pe masă. Ridicându-şi gulerul de la haină, zări un cerşetor care-l
cerceta cu privirea.
Dădu să-l întrebe pe cerşetor dacă nu vrea o carte, dar se opri pentru că i se păru gestul absurd. “Eu aş
citi o carte, îşi zise Studentul, chiar dacă aş fi cerşetor. “
-De ce se numeşte cartea asta aşa? îl întrebă deodată cerşetorul care ajunsese chiar în spatele său. Poţi
să-mi spui?
-Luaţi loc, îl invită Stundentul la masă pentru că se dădea pe spate ca să-l privească pe cerşetor. Sigur
că pot să vă spun, e doar cartea mea, zise simţind un damf de cartofi putreziţi şi reprimindu-şi foarte
bine dezgustul. Se numeşte “Seminariile crimei” pentru că în ideea cărţii există doar două sentimente
care pot lega doi oameni pe viaţă, dragostea şi crima. Doi îndrăgostiţi sunt legaţi pe viaţă ca şi doi
complici la o crimă.
-Cum aşa? se apropie Sile Pletosu curios de Student, aplecându-se într-o parte şi în cârciuma
aglomerată se făcu linişte cristalină pentru că era poziţia din care Sile dădea neve-ul.
-Doi complici la o crimă se ţin minte toată viaţa, zise politicos Studentul. Cartea spune că sentimentele
sunt pe cale de disparţie şi cu timpul dispar ca fiinţele, adică se nasc, îmbătrânesc şi mor, iar cum
dragostea este fragilă, singurul sentiment autentic care poate lega doi oameni pe viaţă e crima. Într-un
fel sau altul toate sentimentele care i-au mai rămas omului sunt nişte seminarii ale crimei.
Cerşetorul îi puse în faţa cincizeci de Athos şi Studentul dădu alcoolul peste cap simţindu-l cum îi arde
pieptul.
-Îţi cumpăr o carte, cât costă?
-Cât o cafea. 2,5 lei.
-Atunci dă-mi două, zise Sile dându-i Studentului 5 lei.
-Pot să vă scriu un autograf?
-Da, spuse Sile scrutându-l cu atenţie.
Studentul scrise o dedicaţie, dar observă că cerşetorul nu e prea interesat de ea.
-Nu citiţi ce v-am scris pe carte?
-Eu nu am carte, nu ştiu să citesc, zise Sile şuierând cuvintele.
-Atunci de ce mi-aţi cumpărat două cărţi?
-Să fie acolo. Dar ce-ai scris în dedicaţie?
-Am scris, explică Andrei, “Simpatie şi prietenie!”
Abia atunci observă Studentul că toată sala privea spre masa lui. Se ridică în picioare, scuzându-se că
trebuie să plece. Îşi privi ceasul şi îşi aminti de întâlnirea cu doamna Diamant. Vorbise la telefon şi
stabilise o întânire la ora 20.00 la sediul firmei. Îi mai rămâneau doar zece minute. Cum se ridică însă
şterse un umăr de la o masă şi un zidar solid ca o tanchetă îi zise arătând spre carte, întinzându-i o
bancnotă de cinci lei:
-Dă-mi şi mie una.
Dar pentru că Studentul nu avea rest, îi luă două, una pentru el şi una pentru prietenul său de la masă,
care îi aruncă o privire lui Sile Pletosu ca şi cum i-ar fi arătat un gest de supunere.
Studentul ieşi grabnic din bodegă să păstreze o carte pentru doamna Diamant.
“Am vândut patru cărţi”, zâmbi Studentul în sinea lui, alergând pe străzile îngheţate şi alunecând cu
adidaşii pe podurile de gheaţă. Când intră în sediul firmei îşi dădu seama că totuşi nu se cade să-i ceară
bani pe carte tocmai sponsorului care i-a finanţat întreaga operă. Dar patroana era într-o şedinţă şi
secretara care-l cunoştea, îl lăsă în birou. Numai că şedinţa de afaceri întârzia nefiresc de mult.
Bucurându-se de căldura biroului, aproape că adormi când îl găsi doamna Diamant pe fotoliu.
Studentul o numea aşa pe această femeie cu sânii fierbinţi ca două giulele care se pregătesc să
explodeze pentru că vindea diamante şi de fapt îi şi uitase numele. Femeia îl invită pe o canapea dar era
deja foarte târziu şi Studentul, cerându-i banii pe carte nu prea se simţea în largul său şi voia să plece.
Privind spre cecurile de pe birou, când în sfârşit înţelese ce vrea Studentul, vru să cheme după secretară
pentru că nu avea decât cecuri şi cardurile de debit. Când în cele din urmă găsi o bancnotă într-un
portofel, Studentul o luă dar îşi dădu seama că nu are rest, aşa că luă bacnota şi alergă până la un
magazin, o schimbă şi-i aduse patroanei restul care-l întrebă dacă nu poate să mai rămână, arătându-i cu
înţeles canapeaua şi umflându-şi decolteul. Dar Studentul ruşinat îi spuse că sigur săptămâna viitoare o
va suna şi se vor întâlni într-un week-end. Ieşi brusc în strada îngheţată trăgând aer rece în piept, îşi
promise să nu mai vândă niciodată o carte tocmai sponsorului. Ajuns acasă îşi sărută mama adormită
care-i simţi faţa îngheţată dar nu reacţionă ştiindu-se privită de Student, dar se trezi speriată auzindu-l
pe Student cum plânge dându-se cu capul de bibliotecă.
-Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă mama dând un val de cărţi la o parte să ajungă la el.
-Am vândut cinci cărţi toată ziua, suspină Studentul printre hohotele de plâns. Am alunecat înainte să
iau ultimul maxi-taxi. Cred că … atunci mi-a scăpat bancnota din buzunar.
-Dar îţi dau eu banii, zise mama îmbrăţişindu-i chipul.
-Dar nu e acelaşi lucru, spuse Studentul smulgându-se din îmbrăţişarea mamei şi ieşind pe stradă şi
cum ieşi pe stradă, întunericul îl linişti instantaneu. Pas cu pas se trezi în centru lângă un teatru din care
tocmai ieşea un actor căruia acum doi ani îi dăduse o carte pe stradă încercând să i-o vândă, dar actorul
îi explicase că se însoară şi nu are bani să-i dea pe carte chiar acum, urma să-i dea săptămâna viitoare.
Dar de fiecare dată când îl întâlnea, observa că actorul se fereşte de el, de aceea îl întreba politicos
preventiv dacă a citit cartea, amindindu-i indirect de preţ. Actorul îi spunea că a citit-o şi trecea mai
departe. După alte săptămâni, când Studentul îl întâlni din întâmplare chiar lângă Universitate, alergă
după actor şi-l întrebă dacă i-a plăcut cartea, în felul acesta, înlăturând varianta plăcerii estetice. Adică
dacă i-a plăcut cartea înseamnă că o păstrează, dacă nu i-a plăcut cartea înseamnă că poate să o
returneze. Actorul grăbit răspundea că da, i-a plăcut lăsându-l nedumerit – dacă i-a plăcut şi o păstrează
atunci de ce nu i-o plăteşte. Oricum de la un timp când se întâlnea cu actorul, Studentul nici nu mai
apuca să-l întrebe ceva pentru că acesta mărea pasul urgent. Cu sufletul răvăşit de pierderea banilor pe
cărţile vândute, Studentul îl privi pe actor îndepărtându-se ca şi cum s-ar fi uitat dintr-un revolver şi-l
ajunse grabnic într-un teren viran şi-l apucă de braţ tocmai când actorul voia să urineze.
-Hei, acum doi ani ţi-am dat o carte pe stradă. Te-am întrebat de atâtea ori dacă ţi-a plăcut sau nu,
mereu amâni să-mi dai banii pe ea. Ştii ceva, ori îmi dai banii pe carte, ori îmi dai cartea înapoi! Este
simplu.
Actorul surprins îşi smulse mâna din strânsoarea Studentului şi se pişă, după care încheindu-şi prohabul
îl privi dispreţuitor gârâind, lăsând să iasă din el un damf de bere. Se aplecă într-o parte şi dădu să-l
lovească pe Student, dar acesta îi aştepta lovitura şi arcuindu-se pe spate îi evită pumnul revenind cu o
palmă zdravănă, astfel încât actorul dezechilibrat îşi pierdu toate foile dintr-o mapă care zburară
nehotărâte, împrăştiindu-se printre dărămături. Studentul îl ajută să-şi recupereze foile de pe jos, i le
puse în mapă iar actorul ajuns pe trotuar luă mapa se uită la Student mai bine şi zise:
-Dar mie nu mi-ai dat niciodată nicio carte, spuse actorul sigur pe el, încercând să-şi amintească, iar
Studentul nu apucă să-i explice, pentru că acesta o luă la fugă înjurând ca şi cum ar fi plecat dintr-o
puşcă.
Venise primăvara şi Studentul nu apucase să vândă atâtea cărţi să ajungă la fereastra camerei. Făcuse
un tunel prin care privea soarele cum se uită pasagerul unui avion prin hublou. Teii de pe Strada
Domnească se sărutau în cântece verzi. Ţâşneau rândunicile printre crengile lor ca nişte trasoare. În
cămaşa lui înflorată Studentul tocmai reuşise să vândă o carte unei fete frumoase căruia îi lăsase în
dedicaţie numărul de telefon şi deodată îl văzu pe un tip care semăna perfect cu actorul de la Teatrul
Dramatic şi cum îl privi, individul îi răspunse privirii ca şi cum ar fi vrut să-l salute. Deodată spuse în
trecere.
-Salut.
-Salut, răspunse Studentul fiind luat pe nepregătite şi grăbind pasul îl ajunse pe tip din urmă. Scuză-
mă, nu cumva acum doi ani ţi-am dat o carte?
-Ba da, zise tânărul.
-Şi ai citit-o? îl întrebă Studentul uluit.
-Da. ...era ceva cu crima şi dragostea.
-Şi ţi-a plăcut?
-Nu era chiar genul meu, dar nu a fost rea.
-Dar mi-ai dat banii pe ea?
-Nu, cât costă?
-Cât un bilet de maxi-taxi. 2,5 lei.
-Poftim banii, îi spuse tânărul lăsând în mâna studentului monezile care sclipiră în palmă cum sclipesc
corăbiile la orizont aşteptate de un naufragiat pe o insulă pustie. Amintindu-şi că este în drum spre
Universitate, Studentul îşi îndreptă părul şi hotărî că va ajunge la cursuri după ce va vedea măcar o dată
Dunărea în ziua aceea şi o luă liniştit spre faleză.
 Copilul din pungă

Ne aflăm într-un tren de mare viteză. Într-un vagon pe un scaun incomod ca de tramvai stă Yama
Yamaha, o fată de 21 de ani. Ţine un copil la piept în nişte scutece. Bebeluşul doarme liniştit. Are însă
o faţă expresivă de adult trecut printr-o grea suferinţă. Yama priveşte pe fereastră. I se pare că trenul nu
înaintează de loc, ca o sabie de argint odihnindu-se pe genunchii unui războinic. Dar trenul are o viteză
ameţitoare, speriind păsările din pădurile Aokigahara. Lovindu-se de crengile copacilor şi de stâncile
abrupte, unele păsări zăpăcite cad ca nişte pietre lângă lacul Saiko, pe care ţăranii-l numesc Lacul
Sinucigaşilor.
În luciul ferestrei Yama zăreşte privirea unui student mâncându-i din priviri sânii cu poftă. Într-o
fracţiune de secundă, poate datorită instinctului de războinic şi al anilor de antrenament zilnic,
imaginează scurt o lovitură care i-ar fi fracturat mai mult ca sigur beregata tânărului, dar Yama, deşi
gândeşte această lovitură mortală, zâmbeşte politicos şi îşi acoperă decolteul, aranjându-şi calmă
cămaşa. Lângă student e o bătrânică foarte afectată de privirile libidinoase ale studentului şi pentru că
acesta nu se sinchiseşte de ea, bătrânică o priveşte cu reproş pe Yama ca şi când neglijenţa ei l-ar fi
încurajat pe student să se comporte aşa. Ochii bătrânicii vibrează neliniştiţi împrăştiind avertismente,
dar Yama e foarte obosită şi nu realizează asta. Când studentul îi întinde mâna să-i se prezinte, ia spune
numele ei – Yama, privindu-l ca prin sticlă. De fapt studentul îi vorbeşte de ceva vreme, încrezător în
vrăjeala lui în care au căzut atâtea fete, că nici nu le mai poate număra. Yama este însă încontinuare
absentă. Chipul ei impenetrabil de ceramică şi ochii ei oblici comunică seninătate, dar în interior fiinţa
ei a fost măcinată de stres şi efort pentru că abia a născut singură acum câteva ore şi acum este în tren
cu pruncul ei pe care vrea să-l lase în gara din Matsubate care este aglomerată şi se află foarte aproape
de Spitalul Universitar. Hotărârea este deja luată, numai ideea că ar putea din nou analiza situaţia sau
soarta copilului ar arunca-o definitiv în vârtejul delirului, pentru că a măcinat hotărârea asta şi i-a întors
consecinţele pe toate părţile, analizând la nesfârşit de fapt detalii insolubile. Copilul ar tulbura complet
afacerile familiei Yamaha care este zguduită de previziunile negre ale pieţelor financiare iar tatăl ei,
mai mult ca sigur nu ar supravieţui unei asemenea ruşini. Nu, clar copilul trebuie abandonat în gara
Matsubase aşa cum a hotărât iar ca să nu aibă niciun regret nici nu i-a pus niciun nume, cu toate că i-ar
fi plăcut să-l cheme Shintado. Clipind îi este teamă să-l privească pe bebeluş să nu cumva să-şi schimbe
decizia.
Deodată este atentă la student care vorbind se apleacă nefiresc spre ea şi-i întinde o carte de vizită
sperând că într-o zi femeia îl va suna şi-l va întâlni şi văzând cât de bun e la pat, cât de pasional mai
mult ca sigur vor deveni amanţi.
-… O zice, studentul, Yama este un nume vechi, foarte important în Tibet. Este numele zeului morţii la
budişti. Este cel care leagă sufletul cu o funie şi-l duce în lumea morţilor. Ca să înţelegeţi semnificaţia
numelui, continuă studentul fericit, simţind forţa propriului limbaj cum atinge sufletul femeii, există o
legendă despre prinţesa Savitry care se căsătoreşte cu un bărbat despre care ştia dinainte că va muri şi
în ziua în care bărbatul ei moare, acesta îi spune prinţesei că se duce în junglă după nişte lemne, dar
prinţesa se ţine după el tocmai ştiind că soţul ei va muri în câteva ore. Şi când îi vine ceasul, bărbatul se
aşează pe o piatră lângă un lac surprins de oboseală şi de presimţirea morţii şi chiar moare în braţele
prinţesei. Bineînţeles că apare zeul Yama care îi leagă sufletul şi-l duce spre lumea de dincolo. Dar
Savitry plângând se ţine după zeu şi-l roagă să-i mai lase bărbatul măcar o oră pentru că nu a apucat să-
l facă să înţeleagă cât de mult îl iubeşte, iar zeul o avertizează sever că deja pătrunde în lumea umbrelor
şi cale de întoarcere spre pământ nu mai există.
-Vai ce frumos! zise Yama zâmbind surprinsă.
-Da, atât de frumos i-a vorbit prinţesa zeului morţii, încât acesta i-a dezlegat sufletul bărbatului şi i l-a
dat înapoi femeii, iar soţul ei s-a trezit pe piatră în braţele prinţesei Savitry şi au trăit fericiţi până la
adânci bătrâneţi.
-Foarte frumoasă poveste, spuse Yama luminată de zâmbet, pregătindu-se să ia cartea de vizită, dar cum
se aplecă, oboseala o împinse pe neaştepate înainte şi Yama alunecând, de pe bancă, aproape scăpă
copilul în braţele bunicii care-l apucă surprinsă.
-Vai de mine, dar copilul acesta este într-o pungă, făcu bunicuţa uluită şi îngrijorată, descoperind punga
după scutece, înlăturându-le ca pe nişte foi umede de ceapă. Prucul tău, fato, este plin de transpiraţie.
Yama o privi sub şoc cu faţa de ceramică, dar fără să arate niciun sentiment, zise înţelegătoare:
-Este o pungă specială pentru copii.
-Este o pungă de aprozar, zise bunicuţa cu reproş. Îmi iau eu legumele de dimineaţă într-o astfel de
pungă, în plus este rezistentă la grăsimi. Vai de mine, dar copilul ăsta mănâncă prin somn, sărăcuţul,
zise bunicuţa alăptându-l cu un biberon. Ai noroc, fetiţo, tocmai mă întorceam de la nepoţeii mei din
Kyoto. Scoţând pruncul din pungă, bătrânică observă uluită urmele de placentă de pe burtică şi ridică
chipul spre Yama care-i smulse copilul din braţe şi se precipită spre ieşirea vagonului, trenul frânând
pentru staţie. Apoi se întoarse şi îşi ridică gentuţa de pe banchetă. Bătrânica încremeni. Avu senzaţia că
fetiţa asta aproape că o lovise.
-Ciudată fată! zise bătrânica uitându-se după silueta ei strecurându-se iute printre călători. Spunea că
vrea să coboare la Matsubase.
Studentul ridicând gâtul ca o girafă se uită după Yama, gândind “ce picioare, ce linii, ce cute, ce femeie
atletică. Acum că i-am dat cartea mea de vizită pun pariu că mâine mă va suna”, dar când îşi coborî
privirea văzu cartea de vizită murdărită de urma unui pantof.
Yama ajunse repede în faţa unui ghişeu şi ridică o cheie pentru bagaje. Se trezi în faţa fişetului şi
deschise o cutie la nivelul pieptului dar mirată îi cercetă interiorul pentru că i se păru prea mică chiar şi
pentru un prunc. Interiorul era însă generos, numai că îl simţi prea cald şi nehotărâtă îşi privi copilul
care căuta prin somn să sugă.
-Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? întrebă un poliţist amabil, aranjându-şi ochelarii gata să se
prezinte, numai că Yama de surpriză aproape alunecă întorcându-se şi chipul de ceramică îşi pierdu
controlul înroşindu-se. Clipind din ochii ei oblici, Yama spuse repede:
-Voiam să-mi pun geanta, dar … trebuie să plec acum, zise repezindu-se printre siluete, dispărând într-
un tren care închise uşile brusc în spatele ei, iar poliţistul se uită lung după tren întrebându-se dacă nu
cumva tânăra aceea voia să pună copilul în caseta de bagaje.
Trenul în care intră Yama era pustiu. Se deplasă cu paşi repezi dintr-un vagon în altul ca un luptător
strecurându-se printre arborii pădurii. Îşi controlă respiraţia. Intră într-o toaletă. Lăsă pruncul sub
chiuvetă. Îşi spălă faţa. Închise ochii concentrându-se simţind cum fiinţa ei se umple de primele lecţii
de sabie pe care i le-a dat bunicul ei în copilărie. Respiră profund. Ridică copilul şi coborî în prima
gară, strecurându-se ca o undă invizibilă, precum valul unei ape printre rădăcinile unui mal râpos,
ajunse la un ghişeu, plăti şi luă cheia. Îndreptându-se spre fişetul de cutii, se asigură discret că nu e
urmărită, aruncând priviri scurte şi repezi în toate părţile, fulgerătoare ca nişte lovituri de cuţit, deschise
o cuşetă şi lăsă copilul acolo cu o mişcare atât de fină, încât nici dacă ar fi fost urmărită nu şi-ar fi dat
seama cineva că a făcut asta. După care se aşeză la un bar şi comandă o ceaşcă de sake. Simţi alcoolul
răcorindu-i creierii încişi. Liniştea i se aşternu în minte ca un covor moale de frunze tomnatice, ude, pe
care spiritul ei călca acum calm, cu plăcere. Deodată auzi cum plânge copilul. Neliniştită îi auzi din nou
ţipătul puternic, strident, aproape metalic, dar în mod ciudat toată lumea trecea pe lângă fişet ca şi cum
nu s-ar fi auzit nimic. Ţipătul copilului se auzi de data asta şi mai puternic şi o pereche se opri
nehotărâtă privind în urmă, continuându-şi drumul după câteva clipe, bărbatul luându-şi perechea de
mijloc, îndreptându-se spre un tren. Yama sări spre fişet şi deschise caseta numai că în casetă era o
pungă cu nişte adidaşi. Dădu punga la o parte şi uluită privi cheia care era clar de la gara din
Matsubase. Precipitându-se, întoarse poşeta pe dos şi găsi printre lucrurile din poşetă în sfârşit a doua
cheie şi deschise o altă casetă numai că în casetă se afla o servietă. Yama luă servieta şi o aruncă
deoparte. Un funcţionar cu un pumn de chei se apropie neînţelegând ce se întâmplă urmat de doi
poliţişti.
-Deschideţi repede toate cutiile, repede, zise Yama gâtuită de emoţie.
-Ce s-a întâmplat întrebă funcţionarul, încercând s-o ia în braţe pentru că Yama se prăbuşise ameţită.
-Deschideţi, ţipă Yama deodată şi toată lumea se opri din deplasare privind scena de parcă s-ar fi auzit o
detunătură. Este un copil acolo.
-Ce fel de copil? întrebă unul dintre poliţişti.
-Un copil într-o pungă, zise Yama secătuită.
 Insula câinelui

Într-o seară, Studentul tocmai cobora scările unui restaurant de pe faleză, când o femeie îi răspunse
zâmbind la privirea care-i alunecase pe sânii strălucitori şi melodioşi ca nişte pui de căprioară. Abia
atunci Studentul, înghiţând în sec, recunoscu o veche colegă de facultate care-l întrebă:
-Tu umbli cu Orlando?! şi pentru că Studentul clipi nedumerit… tânăra punctă, pictorul?!
- A, Orlando, da, este… Da, este prietenul meu.
Studentul privi nehotărât după femeia intrând în restaurant, surprins de decolteul larg al rochiei dar mai
ales de liniile coapselor întinse de tocurile înalte, cabrate ca şi când ar fi fost o atletă gata de start. Abia
îşi amintea numele ei. Nu o văzuse niciodată într-o ţinută de seară, dar nici nu ghicise că avea un
asemenea specimen de centaur printre colegele de facultate. În studenţie părea o fată chinuită de la ţară
făcând naveta, iar acum păşea ca o iapă pur-sânge arab pe treptele terasei, adunând ca un caleidoscop
laser privirile de la mese. Studentul strânse din dinţi îndreptându-se spre grupul de prieteni care-l
aşteptau la capătul scărilor.
Coborând treptele mai întoarse o dată capul nehotărât după animalul fabulos mustind de sexualitate,
care păşea ca şi cum ar fi primit în fiecare mişcare nesfârşită iubire, strălucitoare ca o reclamă
ademenitoare din leduri dintr-un cartier rău famat. I se păru nefirească întrebarea şi se trezi despicând
sensurile ca şi cum ar fi înlăturat foile unei cepe în căutarea adevărului. Era o întrebare mai degrabă,
dacă s-ar fi luat după privirea ei, ca un semnal de alarmă, ca şi cum i-ar fi spus, “ai grijă dacă umbli cu
Orlando”.
“De ce aş avea?” se întrebă Studentul, mergând alături de prietenii săi şi intrând într-o bodegă unde
Orlando, tocmai păşind în locaţie, cineva îi şi dădu microfonul pentru un karaoke la o piesă de Elvis,
iar când începu să cânte Orlando sala explodă în ritmuri de dans, fete superbe, modele de top, rotindu-
se în jurul mesei Studentului asemenea unor bijuterii din colierul unei prinţese. Luând o gură de bere,
Studentul îşi simţi neobişnuit de greu capul şi gâtul i se plecă spre masă instantaneu de câteva ori, până
când Studentul îşi întinse capul direct pe cot sforâind, dându-şi seama totuşi că sforâie şi e posibil să
adoarmă chiar acolo, fiind foarte probabil să fie deşteptat de barmanul măturând după ora închiderii pe
sub mese.
Cu un picior în lumea visului, simţi cum se înalţă uşor pierzându-şi gravitaţia, apucând panicat
marginile mesei cu mâinile. Probabil ridicase capul aprinzându-şi o ţigară sau poate-l strigase Orlando.
Deodată se văzu învârtit de umeri de o fată care-l ajuta să ţină microfonul înaintea buzelor, dar el ţintea
picioarele ei aproape goale puse în evidenţă de linia abruptă a unei fuste colorate. E posibil chiar să fi
interpretat o melodie, variantă care-l sperie de-a dreptul pentru că în momentul acela chiar nu era în
stare de aşa ceva. Capul i se îndreptă aproape glonţ spre masă, speră să nu se fi ridicat de pe scaun,
închizând ochii îşi dădu seama că plesnise o fată peste fund totuşi, mai mult ca sigur se întâmplase asta,
iar palma îi atinsese partea umedă, făcând-o pe dansatoare să geamă dojenitor. Abia atunci, Studentul
realiză tonul întrebării “tu umbli cu Orlando?” dezmeticindu-se. “Eu umblu cu Orlando”, gândi
amintindu-şi că ieri se trezise din somn într-o maşină care nu era a lui, iar acest lucru sub nicio formă
nu trebuia să se mai repete. De când umbla cu Orlando, spaţiul şi timpul deveneau instantanee ca şi
când ai fi putut trăi în puncte neaşteptate de pe planetă, pe rând sau simultan. Orlando îi explicase că un
prieten din grup, îl pusese pe bancheta din spate a maşinii, dar îl uitase acolo, grupul plecând la nunta
unui amic în turnul oraşului, unde fusese televiziunea de stat pe timpul comuniştilor.
Deodată se trezi într-un pat în chiloţi înconjurat de picturi şi eboşe, de un fel de atelier, iar Orlando
tocmai lipea nişte bucăţi de alamă pe o uşă din fier forjat.
- Te-am aruncat în pat azi noapte. Era foarte târziu şi vorbeai prin somn. Cum nu ai avut pijamale ai
dormit în chiloţi, zise pictorul lucrând la uşă ca şi cum l-ar fi scuzat pe Student că stă aproape
dezbrăcat. O să facem nişte spaghetti, zâmbi Orlando sprijinindu-şi prietenul spre bucătărie. Şi o cafea.
Studentul privi de la balcon strada realizând înălţimea ameţitoare a blocului în care se afla. În ciuda
înălţimii strada se vedea ca în palmă ca o vale proaspătă coborâtă de cerbi.
- Uau..., zise Studentul privind strada. Mă simt ca în Columbia, apoi pipăindu-şi capul nefiresc de
bombat ca o minge de baschet, gândind “deşi nu am fost niciodată acolo.” Parcă suntem la Ecuator.
- Eu mi-am făcut o prietenă din Mexic. E posibil să o aduc în România. Chiar mă gândeam să mă
căsătoresc cu ea.
Studentul ridică din sprâncene neîncrezător.
- Ştii, zise Orlando tăind cu grijă usturoiul şi făcând baza mâncării în tigaie, am făcut un tablou, vreau
să-l vând neapărat în Italia, dar nu ştiu cum să-l numesc. Eu l-am numit provizoriu “Insula Afroditei”,
spuse pictorul arătând spre pictură cu o roşie în mână.
- Uau..., zâmbi Studentul aprinzându-şi o ţigară, deşi avea limba umflată de efectele nicotinei,
apropiindu-se de chipul femeii aşteptând pe un dig cu picioarele în apă. Ce femeie ciudată! Nu ai
cumva o lupă? Aş vrea s-o văd mai de aproape.
- Vezi că e una în sertar acolo. Ai remarcat ceva deosebit? Eu am pictat-o ca pe o promisiune, ca pe o
femeie aşteptând pe digul unei insule, dragostea unică, fără de care nu se poate, ştii ca în “Iubita
locotenentului Francez”. Nu ştiu dacă ai citit romanul. O femeie aşteptând pe dig o corabie care nu mai
vine, un locotenent care poate a şi uitat câte femei a iubit în porturile în care a aruncat ancora. O
Penelopă modernă.
- Mie mi se pare o femeie care tocmai a făcut dragoste. Nu mi se pare o femeie aşteptând. Aşteptarea
chinuie, îţi dă o privire ca oglinda unui izvor de durere. Privirea unei femei aşteptând este o fiertură.
Femeia asta, zise Studentul, apropiind lupa de chipul ei, este ca o floare care a întâlnit lumina soarelui,
este fericită. Sentimentul este atât de intens, încât într-un anumit fel lumina se curbează în jurul ei ca şi
cum sentimentul participă la gravitaţie. Mi se pare o femeie care ascultă muzică sau o femeie care deja
este pe cale să devină o melodie. “Insula Afroditei” sună ca o reclamă la prăjiturile ambalate individual.
- Afrodita este idealul de frumuseţe. Afrodita pe o insulă în care să evadezi...
- Îmi place tabloul ăsta, zise Studentul dând din mână ca şi cum i-ar fi dat la o parte discursul ca pe o
pagină, adună esenţialul din avangardă şi criză în acelaşi timp. Parcă e pictat cu cuţitul.
Orlando se apropie surprins de Student şi tablou cu tigaia aburindă în mână.
- Mă simt ca într-o poezie de Baudelaire. Nu, serios... Femeia lui Baudelaire aruncă vălul de pe idealul
feminin. Baudelaire păstrează corpul voluptuos al Afroditei şi-i pune pe umeri un cap de câine sau de
hidră. Dac-ar fi tabloul meu l-aş numi “Insula câinelui” gândindu-mă la femeia care tocmai m-a părăsit,
oricum m-a părăsit sau nu, e vorba de femeia care mă preocupă şi mă face să sufăr, aşadar, ca să păstrez
aerul exotic din atmosferă şi să fiu în acelaşi timp mondial, l-aş traduce în spaniolă, adică tabloul acesta
s-ar putea numi “La isla del perro”.
Orlando, auzind titlul tabloului, se dădu în spate ca şi cum ar fi primit o lovitură. Privindu-şi propriul
tablou i se păru pentru o clipă că petele de culoare se mişcă în ritmurile unei melodii flamenco, iar norii
din jurul digului îi apăsară inima. Îşi simţi femeia pictată dansând.
-De aceea am nevoie de tine, pentru titlurile tablourilor mele, râse pictorul plin de inspiraţie.
-Îţi place titlul?
- Nici nu se putea unul mai bun. Dar stai aşa, zise Orlando ştergându-şi degetele cu un şerveţel. Trebuie
să-l scriu pe tablou şi apucând o pensulă dintr-o singură mişcare scrise în colţul pânzei “La isla del
Perro” ca pe o semnătură. Faţa lui Orlando se lumină deodată şi Studentul privindu-i chipul umed de
adolescent blond cu freza ondulată într-o parte şi favoriţii lungi, cu nasul ascuţit desenat ştrengăreşte
deasupra unui zâmbet luminos alunecând într-o parte îşi dădu seama că pictorul avea un chip de
ceramică fără niciun rid, un chip transparent prin care puteai să întrezăreşti visele ca şi cum ai privi
peştii dintr-un acvariu. Nimic nu exprima oboseala, băutele, nopţile din restarante, petrecerile,
cântecele şi distracţiile pe chipul său neatins de emoţie, doar ochii începeau să strălucească intens ca
nişte leduri, în timp ce Studentul devenea purpuriu la oboseală şi distracţie, pielea luându-i foc, arzând
când roşie când portocalie.
- Ştii ceva, pentru titlul acesta aş putea să-ţi dau orice tablou cadou din această cameră. Alege.
- Eu nu am primit în viaţa mea decât un singur cadou şi acela de la rectorul Universităţii, un stilou
Mont Blanc. Am iubit stiloul acela. Numai la marile Universităţi ale lumii, mai ales în cele americane,
există tradiţia ca studentului eminent să i se dea un stilou. Când stiloul acela e dat de profesorul
preferat, este deosebit de preţios. O dată am crezut că l-am uitat într-un club, şi-am căutat în clubul
acela două ore stiloul, împreună cu patronul care era prietenul meu, zise Studentul fumând pozând în
chiloţi ca un tenor cu mâna pe un pian. După ce l-am căutat mult şi bine, ca într-o epopee în care
trebuie să străbaţi lumea ca să vezi adevărul, l-am găsit în spatele scaunului de la maşină. Cred că-l mai
am prin casă în bibliotecă, în vreo carte. Nu m-am mai întâlnit cu el de mult, dragă prietene, aşa că dacă
nu ai prin atelier un stilou Mont-Blanc, poţi să-ţi păstrezi tablourile

În timp ce mâncau spaghetti, cei doi se ridicau de la masă şi priveau mestecând tabloul. Lui Orlando i
se părea acum mult mai frumos, cu titlul scris în colţul de jos al pânzei, tabloul era complet, intact,
întreg şi împlinit. De aceea îl îmbrăţişă prieteneşte pe Student, dar când se întoarse Studentul spre restul
de spaghetti se trezi în faţa unui bărbat cu nişte scrisori în mâini care îi privea pe cei doi tineri
îmbrăţişaţi în chiloţi cu un aer oarecum dojenitor. Ca şi cum ar fi privit prin sticlă, măsură din ochi pe
noul prieten al fiului său. Studentul plecă şi el privirea spre propria lenjerie pătată de urmele degetelor
unse cu sos de spaghetti, încercând să ascundă forma proeminentă a mădularului pus în evidenţă de
lenjeria elastică. Pentru a detensiona oarecum atmosfera, Studentul din instinct întinse mâna spre tatăl
lui Orlando, dar în timp ce îi strângea mâna bărbatului tuns scurt dar cu favoriţii cărunţi, simţi sosul de
pe degete şi se şterse cu un şervet, dându-şi seama că trebuia să-şi şteargă mâna înainte şi oricum nu se
întinde mâna unui om mai în vârstă şi mai ales dacă eşti în chiloţi. În loc să arate cât de inteligent este
printr-un discurs care să exprime o vastă erudiţie, Studentul se hlizi tâmp, explicându-se:
-Eu sunt prieten cu Orlando.
-Este tatăl meu, zise Orlando zâmbind după ce bărbatul plecă scărpinându-se-n cap. Ai mei locuiesc
chiar vizavi. Suntem pe acelaşi palier, dacă mă-nţelegi.
-Tatăl tău! exclamă Studentul prefăcându-se surprins, nici nu l-am auzit intrând. Ne-a găsit în chiloţi
îmbrăţişaţi, zise uşor îngrijorat. E posibil să gândească… poate chiar crede că suntem într-un fel iubiţi,
şopti uluit.
- Nu-ţi fă probleme, zise Orlando liniştit ca şi cum această variantă ar fi fost imposibilă. A văzut multe
în apartamentul meu. Avem o comunicare foarte bună, spuse pictorul privind ceasul şi finisând uşa
forjată. Trebuie să vină un client. Pune ceva pe tine totuşi.
- Eu o să plec.
- Stai puţin să iau nişte bani de la omul ăsta. Nu ţi-am spus încă nimic despre Italia. Termină cafeaua şi
pleci imediat. Studenul intră în baie şi se întoarse în cameră căutându-şi hainele. Clientul lui Orlando
tocmai lăsa un teanc de bani pe masă, analizând uşa. Împachetând-o cu grijă în folii speciale împotriva
şocului, îşi luă uşa şi plecă fără să dea nicio atenţie Studentului care se strecură în dormitor printre
tablouri şi eboşe. Când era gata să plece, Orlando îl opri vorbind la telefon. În timp ce vorbea la telefon
pictorul, Studentul privi teancul de bani de pe masă. Pentru el era o mică avere şi atunci înţelese că
Orlando cheltuia seară de seară bani şi teancuri de bani, chiar mai mult decât un mare milionar care
avea nu ştiu câte proprietăţi de lux în capitală pe care le închiria ambasadelor. Studentul duse mâna la
tâmplă ca şi cum l-ar fi durut gestul lui Orlando care chema chelnerul, o dată de două ori, de trei ori, de
zeci şi zeci de ori într-o seară şi toate aceste mâini ridicate, rotindu-se cu viteză în mintea Studentul îl
înconjurau ca o tornadă de mâini, spulberând lucrurile atinse în infinite particule, făcându-l să se simtă
vinovat.
-Eu trebuie să mă duc acasă, insistă Studentul jenat.
-Stai puţin, să ajung la Iveşti, la nişte cămătari să iau nişte bani pentru o lucrare.
-La Iveşti?
-Este foarte aproape, o staţie de tren, o luăm pe lângă combinat. Eu nu pot să conduc, am băut. Te rog,
insistă Orlando văzând că Studentul ezită.
-Dar, ai mei nu m-au văzut de două zile. Nu am niciun ban la mine.
-Banii nu sunt o problemă, arătă Orlando teancul de pe masă. Te rog mult. O luăm pe lângă combinat.
Să-ţi spun despre Italia, spuse Orlando în timp ce se îndreptau spre Iveşti. Am făcut o lucrare într-un
bar în Bucureşti. Eu sunt modest, am copiat un tablou de Rivera...
- N-am auzit.
- A, este un pictor mexican are un nume orgolios cât o frază. Este imposibil să-mi amintesc tot
numele… Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno… în fine este cunoscut sub numele de
Diego Rivera. A fost căsătorit cu Frida Kahlo.
-De Frida Kahlo am auzit.
- Are un tablou care-mi place în mod deosebit, “El Vendedora De Alcatraces”. Un vânzător cu faţă de
indian aztec în genunchi sub povara unui sac sau coş de alcatraz, un fel de nuferi, un fel de gladiole, de
plante acvatice. Indianul ăsta are o coroană pe cap ca şi cum ar fi fost cândva rege, dar chipul lui
exprimă multă umilinţă ca şi când ar fi fost un aristrocrat, un prinţ, un ultim prinţ al aztecilor umilit să
culeagă alcatraz şi să-l vândă în piaţa spaniolilor pentru a supravieţui. L-am pictat pe un perete dintr-un
bar din centrul vechi al Bucureştilor… eu am pictat cam toate barurile din centrul vechi… în fine, la
inaugurare vine patronul cu nişte invitaţi între care era un tip care se pricepe. În grup era şi un fost
profesor de-al meu care mă prezintă expertului, profesor universitar la nu ştiu ce universitate de arte din
Italia. Tipul ăsta examinează pictura mea cu tact şi spune ceva patronului, dar eu nu am auzit prea bine
cuvintele, aşa că am stat la masa de inaugurare să văd ce gândeşte şi la un moment dat tipul îmi spune
că execuţia este bună, dar se cunoaşte că e o copie. S-ar fi aşteptat să fie mai îndrăzneaţă copia.
-Dar eu nu pot interveni estetic în tablou, eu sunt modest, sunt un meşteşugar, îi zic.
-Este cel mai talentat student pe care l-am avut vreodată, confirmă şi fostul meu profesor, într-un fel să-
mi ia apărarea, pentru că italianul ăsta vorbea aşa cam plin de sine, cu un aer fandosit, un fel de
superioritate iritantă.
- Este talentat într-adevăr, zice italianul, dar provincial… dacă vrea să fie mondial trebuie să expună pe
strada Brera.
-Strada Brera?
-Via Brera din Milano, acolo a expus şi Diego Rivera. Când o să expui primul tablou, dacă o să expui
vreodată, abia atunci vei fi un artist, iar artistul prin definiţie este mondial, poate să expună oriunde pe
planetă chiar şi când face o copie.
-De când am venit de la Bucureşti, mă gândesc la strada Brera. Italianul ăla mi-a vorbi cu un aer de
superioritate greu de suportat. Bine, poate sunt subiectiv. Era doct în aparenţă, dar foarte încrezut. Aş
vrea să expun acolo, zise Orlando în timp ce Studentul abia reuşi să întoarcă pe o stradă întunecată.
Dădu radio mai încet să se concetreze mai bine la volan.
-Cred că avem pană, zise Studentul îngrijorat.
-A, dar nu mai avem mult, este chiar după colţ. Am putea să lăsăm maşina aici.
- Cum să facem aşa ceva? spuse speriat Studentul încercând să străpungă întunericul localităţii care
înăbuşa lucrurile dizolvându-le.
Orlando scoase din portbagaj roata şi desfăcu un cric rabatabil. Privind neîncrezător cricul, Studentul se
gândi la ascuţitoare mecanică pentru creioane şi începu să râdă.
-Cu asta vrei tu să ridici maşina?
-Da, dar am mai făcut pene. Cricul funcţionează.
Când cei doi schimbară roata, Studentul îşi dădu seama că e cam târziu şi mai mult ca sigur nu o să
ajungă nici în noaptea asta acasă, gândindu-se că mai bine ar da un telefon mamei, dar cercetându-şi
telefonul realiză că nu are semnal. Nici mobilul lui Orlando nu avea semnal. Privind mai atent strada
care se îngusta ca un drum în pădure, Studentul se gândi c-ar fi mai bine să întoarcă. După colţ însă
strada se lumină subit, deşi nu era niciun felinar pe stradă,
- Ce-o mai fi şi asta? se miră Studentul uluit de casele colorate sclipind în lumina Lunii cu acoperişurile
bătute în alămuri, oglinzi, poleite în foiţe de aur şi argint.
- Dar tu nu ai mai fost niciodată în Iveşti? ăstea sunt castelele ţigăneşti din Iveşti. Clanurile de aici s-au
îmbogăţit de pe urma comerţului cu metale şi tablă din combinat. Să mă laşi pe mine să vorbesc. Nu o
să dureze prea mult. Luăm banii şi plecăm. Ai grijă să nu râzi, îi zise precaut Orlando intrând într-o
casă plină de ţigani în jurul unor grătare fumegânde.
Orlando salută pe rând pe toată lumea şi Studentul făcu la fel dar alunecă pe lângă un ţigan chiar pe o
canapea de lângă o scară uriaşă de marmură care cobora în formă de braţ de la etaj răsfirându-şi
degetele imaculate pe o podea din marmură neagră. Dând involuntar capul pe spate Studentul privi
uluit tavanul plin de îngeri bucălaţi şi îşi aminti zâmbind că mai văzuse pictura asta undeva…
-Eu am vorbit cu Sandokan mai devreme la telefon. Nu stăm mult. El este prietenul meu, este scriitor.
Am venit să luăm banii şi plecăm.
-Dar staţi să gustaţi un miel, zise bulibaşa amabil şi dulce, săltându-şi rândurile de burţi. Ia vezi vinul
meu, îl îmbină căpetenia rânjind din doi dinţi poleiţi în aur.
Sudentul dădu paharul la o parte dând să explice faptul că el este şoferul, dar ţiganul care i-l întinsese
îşi încordă ferm braţul şi Studentul îl apucă repede să nu se verse vinul pe cămaşă. Vinul era deosebit
de tare şi parfumat.
-Ăsta este vin mânăstiresc, e bun să-l bei cu găleata, zise bulibaşa, nu cu paharul. Îl am de la Tudor
Vladimirescu. Le-am făcut acoperişul cu tablă. Dar câţi bani tre’ să-ţi mai dea?
-Păi nu prea mult, 700 E.
- Acum a plecat, la unu’ să-i taie mâna că nu i-a dat camăta de trei luni.
Pe Student îl bufni râsul, punând paharul pe masă să nu se verse vinul. Îşi şterse gura cu un şerveţel. În
sală se făcu linişte deodată. Studentul se simţi înconjurat de un amifiteatru de chipuri prin care parcă
trecu o descărcare electrică.
Orlando sticli alarmat din ochi şi prietenul său transpiră subit, amintindu-şi că nu trebuie să râdă.
-Dar prietenul tău ce scrie, scrisori la gagici?
-Scrie şi el ce poate, făcu Orlando serios privindu-şi ceasul. Este târziu. Dacă vrei să-mi dai banii ăia
bine, dacă nu vin altădată. Nu e nicio grabă.
- Dă-i mă 200 de euroi până vine Sandokan, să se liniştească, făcu Bulibaşa spre un ţigan mai în vârstă
care se scotoci prin buzunare şi-i dădu pictorului două bancnote de 50 Euro. Acuma, stai Orlando, vine
Sandokan imediat. Îţi mai dă el 500, mă rog, restul. Tu ai făcut şi la Stăneşti, în capul satului, pictura
aia cu Tarzan?
-Da, zise Orlando fără emoţie preventiv.
- Mi-a plăcut foarte mult, acolo se înţelege ceva. Vezi junglă, lei, elefanţi, maimuţe, Tarzan…
-Mi-au dat o poză din Cartea Junglei. Eu fac ce-mi cere clientul...
- Da’, aici, zise Bulibaşa arătând cu bărbia spre tavan, nu ştiu ce-a vrut Sandokan, dar eu nu văd decât
îngeri bucălaţi, graşi de parc-ar fi crescuţi cu porcii. Tu înţelegi, fa, ceva? zise bulibaşa după nevastă-sa
care cobora cu puradeii şi câteva fetiţe. Una dintre fete începu să-l fixeze pe Student care-şi acoperi faţa
cu paharul bând cu sete, pentru că o recunoscu pe fata din bar cu fusta colorată pe care o plesnise peste
fund. Îngrijorat vru să întrebe despre toaletă, dar Orlando îi şuieră printre dinţi, înţelegând ce vrea.
-Stai liniştit, ăştia nu au toaletă în casă. Se cacă în curte. E o jignire să te caci în casa lor.
-Sandokan a vrut să-i fac Capela Sixtină, capela Sixtină i-am făcut, zise Orlando tare înspre bulibaşa,
ridicând din umeri. Aşa a văzut el în Italia. Nu mai are nimeni aşa ceva, este o pictură după
Miquellangelo Buanorotti, “La nuovo luce della Cappella Sistina”. Aşa a văzut el în Italia, asta a vrut,
asta i-am făcut. El mi-a dat fotografiile. I-am făcut ce era în fotografii.
- Da, ştiu, Sandokan este umblat, mă. Dacă asta a vrut. Mie mai degrabă îmi convenea Tarzan pe pereţi,
un elefant o maimuţă şi gata. Dacă asta a vrut el, mi-a zis şi mie că e o biserică în Italia pictată cu îngeri
graşi pe care-i admiră bogaţii din toată lumea. Dacă lumea asta admiră, e bine.
-Eu fac ce-mi cere clientul, zise Orlando sticlind din ledurile de sub sprâncene şi Studentul înţelese că
pictorul a băut deja prea mult. Intimidat aşeză cana cu vin pe masă, dându-şi seama că adineauri
dăduse peste cap un pahar cu vin, pe masă fiind atâtea căni şi pahare, că nu mai ştia dacă a băut din
cana care a trebui sau a băut din cana bulibaşei.
- Uite, c-a venit Sandokan, răsuflă uşurat Bulibaşa.
Sandokan intră în casă şi lăsa sabia unui băiat care o aşeză la locul ei într-un suport japonez după ce o
şterse cu o bucată de mătase albă.
- Sandokan, a venit Orlando să-i dai banii, mă, pe lucrare.
Sandokan îşi aprinse o ţigară şi dădu pe cap o stacană de vin, privind tavanul proaspăt pictat, dându-şi
pălăria pe ceafa asudată.
-Da’ câţi bani mai trebuie, Orlando?
- Cât ne-am înţeles. Acum am primit o sută de euro, mai trebuie şase sute.
-Să-i dai banii, mă, zise bulibaşa după ce termină.
-Păi, am terminat, zise serios Orlando.
-Băi, Orlando, eu ştiu că eşti prieten cu Maricel Ivan, dar pe mine nu mă faci, mă, zise răstit deodată
căpetenia şi sala încremeni. Păi, unde sunt picioarele la îngeri, mă?
-Aşa e pictura, îngerii nu au picioare. Au aripi, zise Orlando nevinovat.
-Au aripi şi mâini, zise Bulibaşa din ce în ce mai nervos şi nu au picioare?
-Aşa e pictura lui Miquellangelo.
- Cine p..a mea este Micellangolo? Bă, toată lumea ştie că îngerii sunt roz, tu i-ai făcut albaştri aproape
transparenţi. Au mâini dar nu au picioare.
-Dar… ridică Orlando din umeri, aşa e pictura.
- Uite, tată, zise o fată arătând spre Student… ăsta m-a lovit aseară în crâşmă peste piz…
- Care, mă, făcu bulibaşa întorcându-se spre Student uruind ca o maşină blindată. Ădă mă sabia să-i tai
capul! Stai că-l tai cu toporul, ţipă Bulibaşa ridicând o toporişcă de după masă şi aruncând spre Student
care se feri într-o parte, toporişca zburând ca un tomahawk se înfipse în balustrada scării de marmură
care era de fapt din ipsos. Ţiganii săriră peste cei doi, dar în busculada de pumni şi picioare, reuşiră
într-un fel să scape înspre scară şi Orlando îl trase pe Student după el înspre nişte schele. Cei doi săriră
pe acoperiş şi alunecară pe ţigle în stradă, Studentul simţind cum oglinzile de pe acoperiş îi smulg
bucăţi din spinare ca şi cum ar fi alunecat pe un jgheab de sârmă ghimpată. Din stradă, pentru că ţiganii
veneau din toate părţile înarmaţi cu ciomege şi topoare, cei doi o apucară spre pădure gâfâind numai că
după câţiva metri alunecară într-o râpă şi se treziră aproape înnotând într-o mlaştină. Când ieşiră din
apă, văzură ţiganii căutându-i cu lanterne printre smârcuri şi se ascunseră într-o cisternă goală dintr-un
şopron. Când încercară să coboare din cisternă, capacul cisternei se deschise şi înlăuntru pătrunse un
şuvoi de apă aproape asfixiindu-i. Panicat Studentul vru să strige după ajutor dând din mâini, dar simţi
fundul cisternei şi se mai linişti. Numai că cisterna porni săltând peste nişte hârtoape. Studentului i se
păru că aude voci în ruseşte. Inima-i bubuia în ureche. Când în sfârşit cisterna se opri şi se făcu linişte,
dădură la o parte capacul ca o turelă de tanc şi săriră într-o grădină. Un câine izbucni lătrându-le la
picioare şi se aprinseră lumini pe toată lungimea gardului de sârmă ghimpată. Întrezărind o mirişte,
Orlando îl trase pe Student înspre el tocmai când se auzi o rafală de miralieră, apoi urmă o somaţie şi
cei doi se treziră ţintiţi de lumina puternică a unui reflector, încremeniţi de teama gloanţelor care le
şuieraseră la ureche. Orlando se întoarse cu mâinile ridicate. Studentul vru să se întoarcă şi el, dar un
bocanc de soldat îl călcă pe mână. Soldatul îi răsuci mâna la spate şi-i puse cătuşele.
Studentul se trezi într-un arest întunecat pe o scândură umedă mai lată care ţinea loc de pat. Obişnuidu-
se cu întunericul zări un şir de deţinuţi chirciţi cu spatele la zid fumând.
-Unde aţi pus ţigările? îl întrebă un deţinut chilug cu nasul stâlcit care sătuse până atunci în umbră dar
foarte aproape, la un umăr distanţă, camuflat în penumbra zidului.
- Care ţigări?
-Ăştia nu se joacă, îl avertiză şoptind deţinutul. Tovarăşul tău este la interogatoriu.
-Nici nu ştiu unde suntem? zise Studentul complet debusolat.
Deţinutul începu să râdă.
- Nu ştii unde eşti? Lasă că afli tu, îi zise chilugul cu accent moldovenesc.
Deodată intră în arest Orlando cu ochii sticlind ca nişte licurici electrici, ghemuindu-se lângă Student.
Văzându-i nasul umflat, Sudentului îi dădu lacrimile, amintindu-şi colega de facultate urcând scările
terasei de pe falezei, întrebându-l: “Tu umbli cu Orlando?”
-O să te întrebe de ţigări, zise Orlando.
-Care ţigări? tremură Studentul.
- Sunt o unitate rusească de grăniceri specializată în contrabanda de ţigări, îi şopti Orlando după ce
fusese aruncat înlăuntru după interogatoriu. E mai bine să nu-i contrazici. Trebuie să spui ca ei, altfel e
complicat. În ţara asta numai trecerea ilegală a frontierei se pedepseşte cu 6 ani de închisoare.
-Şase ani de închisoare?! zise panicat Studentul dar nu am făcut nimic.
-Mai bine le spuneţi adevărul, făcu deţinutul chilug dându-i o ţigară lui Orlando, dar Orlando refuză
politicos. Studentul însă aprinse una tremurând cu ochii în lacrimi, amintindu-şi că nu şi-a văzut familia
de câteva zile şi ai lui nu ştiu nimic dar nimic-nimic despre el, probabil că sunt foarte îngrijoraţi sau
chiar l-au dat dispărut. Deodată Studentul lovi cu ţeasta peretele de beton. Lovitura zgudui arestul ca un
cutremur. Câţiva deţinuţi abia reuşiră să-l liniştească.
-Măcar te-au lăsat să dai un telefon acasă? întrebă pierdut Studentul prelingându-se pe zid după criză.
- Dacă m-ar fi lăsat, nu aş fi dat acasă telefon. L-aş fi sunat pe Maricel Ivan.
În aşteptarea interogatoriului Studentul îşi schimba culorile feţei, devenind când purpuriu, când galben
ca lămâia, ochii i se adânciseră în orbite, privirile pâlpâind abia reuşind să iasă din pupile. La un
moment uşa arestului se deschise iar românii fuseseră împinşi pe un coridor cu scările blindate de
gratii. Gardienii le acoperiră capul cu nişte feţe de perne. Străbătând coridoarele, Orlando simţi căldura
putredă a dormitoarelor încinse de suprapopulare, văzând cu ochii minţii paturile supraetajate cu câte
doi deţinuţi dormind în pat.
“Suntem într-un penitenciar, gândi Studentul. Vai de capul meu. “
Gardienii le scoaseră pernele de pe cap în faţa unui birou. Tremurând Studentul încercă să-şi mişte
mâinile blocate de un colier de plastic. Un gardian îi tăie colierul cu un cuter şi abia atunci, Studentul îl
văzu pe deţinutul chilug îmbrăcat în uniformă zâmbindu-i şi întinzându-i o ţigară. Studentul şi-o
aprinse hipnotizat, dar Orlando refuză politicos.
-Aveţi aici lucrurile personale. Verificaţi-le. E în regulă?
-E în regulă, zise Orlando, controlându-şi buzunarul blugului în care avea banii.
-Trebuia de la bun început să-mi spuneţi că sunteţi prieteni cu Maricel Ivan. Aveţi aici o lădiţă cu votcă.
-De la cine să spun că e votca?
-Ştie el de la cine. Sunteţi liberi.
Ajunşi la graniţă cu un autobuz plin cu cartofi, cei doi aşteptară în pichetul de vamă să li se verifice
actele. În mod suprinzător, deşi nu aveau niciun document, fură lăsaţi să ia tramvaiul spre oraş şi
nimeni nu-i întrebă de lada cu băutură.
După câteva zile, Studentul îşi făcea o cafea în bucătărie complet abulic, deplasându-se foarte uşor în
bucătărie, cu cât se deplasa mai lent, i se părea că se bucură de viaţă mai bine, păşind pe o melodie pe
care doar inspiraţii o pot auzi în murmurul lucrurilor. Dormise lângă mama lui bolnavă care nu se putea
ridica din pat. O ţinuse toată noaptea în braţe, veghindu-i somnul. Cafeaua îi împrospătă trupul ca o
pală de vânt rătăcind într-un oraş pustiu. Auzi o bătaie în uşă şi se duse uşor dar foarte uşor să deschidă.
- Eu mă duc în Italia să vând “Insula Câinelui” pe Via Brera, îi spuse Orlando zâmbindu-i ştrengăreşte
din cadrul uşii, cu o cămaşă parfumată de borangic, imaculată ca un ghiocel. Mergi cu mine? Trebuie să
vindem tablouri să supravieţuim. Dacă va fi nevoie, vom dormi în maşină. Dar cred că nu o să fie
cazul. Sandokan şi-a cerut scuze şi ţi-a trimis un cadou ca pentru un scriitor.
Studentul apucă o cutiuţă ambalată într-o hârtie lucioasă şi fără s-o deschidă simţi că e trusa unui stilou
Mont Blanc. Îi simţi sigla sub deget. Zâmbi sprijinindu-şi privirea în fereastră ca pe o sabie. Cerul
nefiresc de aproape avea o culoare grea, întunecată, aruncată parcă neglijent de un pictor obosit direct
din cuţit. În ciuda norilor vineţi, aerul era transparent şi limpede ca şi cum ar fi lăsat lumina să treacă
dintr-o parte în alta a lucrurilor.
-Eu nu conduc noaptea, să fie clar? zise Studentul ridicând mâna dreaptă la tâmplă să nu fie nicio
confuzie.
 Doamna cu sacoșe

Când a venit pentru prima oară în New York, Ruslan era pe același pod privind oceanul. Era flămând și
fără niciun ban și habar nu avea unde va dormi la noapte, dar era tânăr. Oceanul avea în ziua aceea o
culoare irezistibilă, de un albastru iriziu, ca o pătură plină de nestemate sub care doi tineri făceau
dragoste. Acum oceanul are o culoare nehotărâtă, între vomă și flegmă, un ocean de carton
rotunjindu-se în jurul podului ca o baltă stătută dintr-o fabrică părăsită. Un albatros se întoarse din zbor
privindu-l. Pasărea lovi aerul cu putere ca și când ar fi aplaudat și se îndepărtă spre șlepurile burdușite
de containere puse unele peste altele în zeci de etaje. Lui Ruslan i se păru că pasărea îndepărtându-se
râde. Dădu peste cap ultima înghițitură de votcă. Soarele se ridică deasupra paharului ca un ban de aur.
”Votca nu minte niciodată”, gândi întorcându-se spre limuzina care-l aștepta clipind din luminile de
avarie. ”I-aș fi dat și cămașa de mine dacă mi-ar fi cerut vreun ban,” își zise Ruslan gândindu-se amar
la prietenul lui, Iuri care acum îl aștepta la firmă pregătit să-l înșele.
Își strânse gulerul de blană în jurul gâtului. Văzut din limuzină traficul înainta constant, calm, în liniște,
ca un spectacol, dar de afară podul Brooklyn amenința ca o țeavă înghețată de revolver, iar mașinile
șuierând se încrucișau într-un schimb de focuri. Când aruncă paharul gol în ocean, din trafic ieși o
femeie înaltă cu sacoșe. Bătrânica înaintă nehotărâtă traversând podul, iar Ruslan uluit întinse mâna s-o
prevină pentru că tocmai se apropia un camion. Deodată bătrânica îl zări pe Ruslan. Își întinse spre el
gâtul lung și-i spuse ceva, dar Ruslan nu auzi decât un fel de geamăt de hienă. Bătrâna ridică sacoșele
să-și controleze echilibrul și camionul o acoperi în întregime. Ruslan înaintă câțiva pași culcându-se pe
trotuar încercând să vadă trupul bătrânicii printre roțile mașinilor. Șoferul îl ridică de pe caldarâm.
Văzându-și șeful înaintând împleticit spre trafic, îl apucă de haină tocmai când era să cadă între bordură
și capota unei mașini care se feri într-o parte neliniștind traficul.
-Am văzut... o bătrână. Cred că a avut loc un accident.
-Unde, întrebă șoferul căutând în oglinda retrovizoare. Traficul înainta disciplinat spre intersecțiile
cartierului Brooklyn.
-Mai încolo, făcu Ruslan privind în spate cu atenție, urcându-se pe fotoliul de piele. Surprins își aminti
cum înaintă pe pod neîndemânatic ca un invalid care se ridică dintr-un cărucior, încercând să-și miște
picioarele paralizate.
Privind ceafa măslinie a șoferului, Ruslan vru să-l cheme pe nume, dar își dădu seama că nu-i l
cunoaște, deși șoferul acesta îl salvase din multe situații critice.
-Tu, zise Ruslan, te numești Ahmed.
-Nu, făcu șoferul. Numele meu este Ridha.
-Ești din Maroc...
-Nu, sunt din Tunisia. Pot să pornesc? întrebă Ridha surprins de broboanele de sudoare care-i apărură
pe frunte. Niciodată șeful nu-i vorbise așa de mult. ”Doar nu vrea să mă de-a afară”, gândi neliniștit,
încercând să-și dea seama dacă făcuse ceva greșit. Fetița cea mică, Halima abia intrase la colegiu și
banca îi ceruse o grămadă de acte pentru împrumut.
-Ești căsătorit? întrebă deodată Ruslan.
-Da.
-Și câți copii ai?
-Cinci, mulțumesc lui Dumnezeu. Am cinci fete.
-Cinci fete... Dar ce salariu ai?
-În afară de primele de sărbători, zise jenat Ridha, am 1600 de dolari.
-Asta cu tot cu vechime?
-Nu, atâta am de când lucrez aici. 1600 de dolari. Nu există vechime la firmă.
-E un salariu bun? întrebă patronul după câteva momente de tăcere.
-Nu este rău, făcu Ridha. Ne descurcăm.
-Înseamnă că soția lucrează.
-Nu, nu lucrează. Are grijă de copii.
-A, nu lucrează. Femeile arabe nu lucrează în general.
-Noi nu suntem arabi. Suntem moustafi, preciză cu tact Ridha, ... un fel de tuaregi.
-Voiam să știu..., zise Ruslan după câteva clipe de tăcere, privindu-și ghetrele lustruite care-i reflectau
chipul ca niște oglinzi, de când nu ai mai fost acasă în Tunisia.
-A, nu am mai fost de mult.
-Spune-mi și mie un fel de mâncare pe care-l mâncați acolo în Tunisia printre ai tăi. Un fel de mâncare
care să-ți aducă aminte de casă.
-Sunt multe feluri de mâncare, dar mie îmi place o mâncare făcută de mama mea.
Se numește mouluhia, zise Ridha surprins că nu se poate stăpâni. Ruslan îi simți emoția și deveni și mai
atent.
-Cum este mâncarea asta?
-A, este... un fel de sos verde care conține cam toate condimentele cunoscute dar și o plantă rară,
numită mouluhia. Mama o adună cu grjă din deșert. În mijlocul farfuriei este o bucată de carne fragedă.
Întindem lipia în farfurie și mâncăm cu toții. Carnea trebuie să fie de cămilă. Dacă nu e din cămilă, nu
mai are același gust, uneori mai punem carne de oaie, dar aia nu mai e mouluhia.
-Eu știam că tuaregii își respectă cămilele și nu le mănâncă.
-Tuaregii sunt călăreți. Sunt mai multe specii de cămile. Unele albe și înalte sunt folosite pentru curse,
dar sunt unele mari și brune cu o carne foarte gustuoasă.
-Uite care e problema, zise deodată Ruslan pe un ton care cerea atenție sporită. Pe mine ai să mă lași la
metrou. Te duci la firmă și duci la recepție cartea asta de vizită. Spui că are un mesaj pe spate pentru
șeful securității. Chemi șeful de sală și spui că vreau să iau prânzul pe terasa ultimului etaj. Vreau să
mănânc mouluhia. Dacă nu-mi aduc la masă mouluhia, le spui că-i voi da pe toți afară, tot schimbul de
la bucătărie.
Ridha luă cartea de vizită cu sigla firmei și o întoarse.
-Are doar litera O, pe spate.
-Nu este litera O, este un zero. Ofițerul de serviciu știe mai bine.
Ieșind de pe pod, limuzina nefiresc de lungă se deplasă zvelt coborând de pe autostradă în traficul
cartierului Brooklyn, ca un schior experimentat pe o pârtie aglomerată, lăsându-l pe Ruslan la o gură de
metrou. În metrou Ruslan zâmbi fără să vrea, simțind aglomerarea de oameni cum îl împinge ca un val,
ademenindu-l în largul oceanului. Își aminti de mama lui când pleacase din Orhei. Își lăsase mama în
spate în pragul casei, bruscând-o pentru că i se agățase de braț și întorcând privirea zări prin crăpătura
ușii colțul de masă și cănile de lut cu lapte pentru micul dejun. Imaginea asta îi revenea permanent în
minte uneori în vis, alteori în momentele de veghe, în momentele de așteptare la semafor. ”Nu am să
mai fac niciodată așa ceva”, își zise Ruslan revăzând cu ochii minții momentul când aruncase paharul
greu de cristal în ocean. Îl aruncase în ocean să nu-l mai care până la limuzină. Citi zâmbind panourile
electronice, încercând să găsească linia de metrou spre firmă. Se dădu la o parte în fața unui grup de
studenți care-l împinseră ușor. O mare de chipuri preocupate, transpirate, absente, obosite, muncite,
tăcute coborî dintr-un metrou. Îndreptându-se spre stație mulțumit, realiză că nu are niciun ban la
barieră și un casier îl privi ciudat, cântărindu-i valoarea hainei de blană, inelele din aur masiv și ceasul
sclipind din diamante.
-Se poate plăti cu cardul? întrebă politicos Ruslan căutând prin buzunarele costumului.
Casierul îl privi absent și când află unde vrea să ajungă îl lăsă să treacă cu un gest ca și cum l-ar fi
concediat pentru că deja se formase o coadă de oameni în spate și până ar fi scos cardul și ar fi făcut
plata, mai mult ca sigur coada s-ar fi dublat, iar casierul nici nu era sigur că aparatul de citit carduri
funcționează și oricum trebuia să facă niște setări pe care nici nu era sigur dacă le mai ținea minte.
-Mulțumesc, zise Ruslan și, ridicându-și privirea, o zări pe doamna cu sacoșe, coborând pe scară
rulantă, preocupată să-și țină echilibrul, de parcă sacoșele deveniseră prea grele. Era chiar ea, coborând
pe scara rulantă. Ruslan îndreptă mâna și încercă să o strige, numai că pieptul îi înăbuși strigătul într-o
tuse tabagică. Ducând mâna la gură și tușind, Ruslan îi văzu chipul bătrânei clar, limpede cum s-ar fi
apropiat de fiecare rid cu lupa, sau mai de grabă ca și cum s-ar fi apropiat cu o navetă spațială de
craterele și albiile secate ale unei planete. Avea tenul ușor îngălbenit de papirus, un ten de manuscris
dintr-o peșteră ascuns într-o ulcică de lut. Doamna cu sacoșe, elegantă, îl zări și-l recunoscu,
aruncându-i o privire de parcă i-ar fi mulțumit și deodată îi strigă ceva. Iar strigătul ei străbătu spațiul
urgent ca o suliță.
Ruslan înțelese și dădu din cap.
-Da, da, îi răspunse Ruslan încercând să se ridice deasupra valului de chipuri absente care-l împingea
înspre vagonul de metrou. I se păru că sare ca o minge de-asupra siluetelor, dar el abia se ridică pe
vârfuri. Paltonul de blană îl împiedica. Era călduros, dar era prea greu.
Când se închiseră ușile vagonului, în partea cealaltă a cartierului, la firmă, Iuri vorbea agitat la
telefon. Lângă el secretara își aranja părul și-și îndreptă cămașa boțită.
-Cum adică a oprit pe Brooklyn? ... Fără niciun motiv. .... Nu se poate, poate s-a întâlnit cu cineva. Nu
s-a întâlnit cu nimeni. Privea oceanul. Nu, nu... urmărește-l cu toți oamenii. Cum adică a coborât la
metrou? Da... ține-mă la curent, sună-mă ... nu peste zece, peste cinci minute.
Privi secretara ușor îngrijorată.
-De când lucrez aici, niciodată șeful n-a venit cu metroul la firmă. Tocmai astăzi. E puțin cam ciudat.
-Da, e ciudat, dar toate sunt la locul lor. Directorii japonezi sunt prezenți?
-Așteaptă în sala de ședințe cam de multișor.
-Ai verificat filmul?
-Da.
-O să semneze contractul. Lui îi plac afacerile strategice, continentale. Acum va deveni planetar.
-Și dacă nu v-a semna, întrebă secretara dându-se în spate simțind privirea rusului ca o lovitură de cuțit.
-Nu, va semna sigur. Dacă spun eu v-a semna. I-am salvat viața în Afganistan. Aranjează-te. Te aștept
în sala de ședințe. ”Idioato, gândi Iuri ieșind dacă nu v-a semna suntem pierduți, ne mănâncă la grătar
cămătarii ca pe porc.” Încercă să controleze încă o dată poziția scaunelor în sala de film, dar își ridică
privirea sesizând agitația. Forțele de securitate se postară la fiecare ușă. Ofițerul de la recepție își
verifică arma. Comunică niște ordine prin stație și gardienii blocară fiecare etaj. Un funcționar
încercând să ia liftul fu împins ușor spre sala de așteptare și își scăpă dosarele pe podeaua lustruită.
-Ce se întâmplă, întrebă Iuri o asistentă de marketing care vorbise cu un gardian?
-Se pare că au primit indicativ zero.
Gardienii ocupară subsolul, parcarea și se postară chiar în fața bucătăriei. Șeful bucătar tocmai vorbea
la telefon dar era prea multă gălăgie pentru că se gătea sushi și sfârâiau peștii în tigăi. Când țipă o dată
vocea lui se auzi ca o împușcătură și toți bucătarii încremeniră. Nici peștii nu mai sfârâiau în ulei.
-Da, da....spuse bucătarul șef, știu... sigur că da, felul acesta de mâncare dar... Omul îndepărtă telefonul
și spuse cu fața umedă sălii întregi care aștepta cu emoție - ne trebuie carne de cămilă...
Câțiva ajutori de bucătari luară taxiurile din fața firmei spre magazinele arabe din New York. Să fie
sigur că găsește carne de cămilă în timp util, șeful bucătăriei telefonă unui prieten din căpitănia portului
care-l asigură în cantoneză că va primi carne de cămilă câtă dorește, de broască, de maimuță numai să
stea liniștit.
Închizându-și mobilul căpitanul își reluă preocupat munca spunând:
-Ce idiot, de unde să-i fac eu rost de carne de cămilă la ora asta? Pentru orice comandă am nevoie de
șapte zile.
Iuri zâmbi încercând să-și controleze stresul. Îl văzu pe șoferul lui Ruslan vorbind la recepție, privindu-
și ceasul. Deodată patronul apăru dintr-un lift îndreptându-se spre sala de ședințe. Iuri deschise brațele
larg să-l întâmpine, numai că nu se putu apropia de patron. Gardienii controlau discret dar sigur spațiul
din jurul șefului. Văzându-l pe șofer cum se așează foarte aproape de patron, atât de aproape, încât
patronul ar fi putut să-i șoptească în ureche, Iuri vru să-l ridice pe șofer de pe scaun sau oricum să-l
facă atent că nu se cade să stea lângă șef, dar se izbi de umărul unui bodyguard care-l invită politicos
spre scaunele goale să-și aleagă un loc și întorcându-se spre direcția arătată de bodyguard, Iuri văzu
mâna lui Ruslan cum îl bate pe umăr pe șofer.
Filmul începu deodată și se făcu liniște în sală, pentru că prezentarea era într-adevăr de efect, iar
genericul aducea a început de film SF, erau prezentați pe scurt sateliții construiți după o tehnică niponă
de ultimă generație, apoi urma o prezentare a profitului atât de viu realizată, încât toți directorii
urmăreau filmarea cu sufletul la gură, iar secretarele suspinau de plăcere și surpriză. Profitul era
caleidoscopic, se transforma în diagrame, planșete, geometrii ale succesului și în cele din urmă în râuri
de monezi și bacnote pe care bancherii abia reușeau să le inventarieze în seifuri. În timp ce toată lumea
privea filmul, Iuri se uita cu coada ochiului la patron care părea ușor distrat vorbind cu șoferul.
”Nu e bine, râse Iuri nervos, nu e bine deloc.”
-Spune-mi, te rog, zise patronul aplecându-se spre urechea șoferului. Lângă ușa principală sunt doi
gardieni. Îi vezi?
-Da, zise Ridha.
-Și puțin mai încolo, în dreapta, în dreptul ferestrei, este o doamnă înaltă cu sacoșe.
-În dreptul ferestrei?!
-Da.
-Nu o văd.
-Nu-i nicio problemă, spuse Ruslan tocmai când filmul se termină și toată lumea emoționată aplaudă
întorcându-se spre șef. Aplauzele amorțiră deodată. Patronul se uită în jur, privi ușile, se ridică de pe
scaun să fie auzit mai bine și spuse limpede:
-Am să vorbesc o singură dată. În afară de șoferul meu, toată lumea să iasă afară, acum și când zise
acum, deja gardienii, forțară mulțimea discret spre uși, astfel încât asistența ieși ordonată, calm, ca la
un exercițiu de incendiu, lăsându-l pe șeful de sală să se apropie emoționat de patron.
-Masa dv, domnule Ruslan e pregătită pe terasă așa cum ați dorit, spuse bucătarul cu un accent asiatic.
Ridha se așeză la masă zâmbind pentru că mirosea a mouluhia. Când descoperi un vas, fața i se lumină
pentru că sosul avea o culoare de verde intens și când apropie bucata de pâine de carnea din centrul
farfuriei, carnea se frânse natural , ca și cum s-ar desprinde o bucată de gheață dintr-un aisberg care s-a
îndepărtat prea mult de poluri.
-E bună mouluhia? întrebă patronul.
Ridha închise ochii pătrând gustul cărnii în gură câteva secunde ca și când ar fi degustat un vin
vechi.
-Este perfectă, făcu moustaful și când zise asta, șeful de sală care aștepta aplecat verdictul zâmbi, iar
zâmbetul lui transmis mai departe ca o bilă de biliard printr-o ușă întredeschisă, ricoșând prin semnele
liftierului, a unui gardian și a unei recepționiste ajunse în sfârșit la bucătăria de la subsol și întreaga sală
izbucni în urale, pentru că tot schimbul muncise contracronometru, din greu pentru această satisfacție și
îmbrățișându-se ca la un Revelion, ajutorii de bucătari se felicitau unii pe alții pentru că încă mai aveau
un loc de muncă.
Întorcând-se spre șef, Ridha îl văzu vorbind cu un scaun gol și abia atunci observă că masa are
trei tacâmuri. Și întorcându-se și Ruslan spre stânga lui o văzu alături pe doamna cu sacoșe privindu-l
înțelegătoare, așteptând cu tacâmurile în mâini.
-Tu, zise Ruslan uitându-se exact în ochii ei ca și cum ar fi vrut să observe nuanțele adevărului, ești
Moartea mea nu?
-Da, îi zise bătrâna cu înțelegere.
-Atunci, spuse Ruslan, să mâncăm, am o moarte foarte... elegantă și distinsă.
Un petrolier intrând în port scutură peisajul New Yorkul cu sunetul sirenei și lumea vibră atinsă
parcă de cutremur.
 La cigarétte apres l’amour

Se auzi o bătaie în uşă. Poetul tresări, apropiindu-se tiptil de fereastră ca şi cum ar fi urcat o tranşee.
Era un om în strada întunecată. Stătea ca un stâlp într-un cimitir. Pustiu şi ameninţator. Poetul îşi
apropie de ochi o lunetă, dar abia reuşi să-i distingă o parte din chip. "Arab", gândi poetul simţindu-se
vânat de un ucigaş plătit. Pe stradă bura şi era frig. Se auzi o tuse şi silueta se mişcă. Era atâta linişte pe
bulevard, încât poetul simţi tusea ca pe un foc de armă, scăpând luneta în podeaua putredă. Pipăind în
jurul său după lunetă, atinse fereastra. “Merde”, îşi zise dându-şi seama că mişcase perdeaua. Silueta
scăpără o brichetă şi îşi aprinse o ţigară. Din casa înaltă ca un turn, Charles se simţi privit ca şi cum
cineva ar fi aruncat de acolo o lance. Poetul abia îi zări chipul, dar când silueta îşi băgă bricheta în
buzunar, îi văzu pentru o clipă pantofii scofâlciţi plini de apă.
Poetul aprinse un sfeşnic coborând cu atenţie scările. Deschise uşa cu grijă, ieşind în bulevard.
- Domnule, zise spre silueta, stai în stradă de mai bine de două ore.
Ce vrei de la mine? Câti bani îţi datorez?
Charles îşi scăpă ţigara din gură de uimire. Aproape că adormise tremurând sub burniţa ascuţită.
-Eu, domnule, îl caut pe ….scriitorul Vaucaire, poetul Michel Vaucaire, zise Charles bâlbâindu-se.
-Şi cine eşti, dumneata, mă rog?
-Eu, făcu Charles intimidat, eu sunt... trompetist.
-Trompetist, zâmbi poetul după ce-l cântări câteva clipe grav. Ce interesant! Am crezut ca eşti
recuperator.
- Nu, domnule, sunt compozitor. Am luat referinţe de la Voltaire. Mi s-a spus ca locuiţi lângă Invalides
pe Jose Maria de Hérédia la numarul 9. Aşa am ajuns aici, zise Charles abia răsuflând, abţinându-se să
nu tuşească.
-Hai în casă repede, zise poetul tremurând privind castanii bătrâni de pe bulevard trosnind de frig parcă
încercând să se acopere unii de alţii, parcă suspinând, parcă oftând.
-Fii atent pe unde calci! Curtea e plină de vechituri şi propietarul locuieşte alături, dacă ne aude,
suntem terminaţi.
Dă-ţi jos pardesiul. Pune-l aici pe cuier, spuse Michel aprinzând un alt sfeşnic şi punând luneta sub o
carabină de pe perete.
- Am crezut c-aveţi în mână un ciomag.
- E o lunetă. Mai privesc prin ea oamenii de pe stradă. Uneori îmi place să văd oamenii de la depărtare.
Oamenii, domnule, sunt nişte canibali. Arma asta o am de la tata. A luptat la Verdun. Arthur Vocaire.
Aşa se numea tatăl meu. O să facem focul, zise poetul îndreptându-se spre bibliotecă.
-Doar nu vreţi să puneţi pe foc cărţile, zise Charles speriat, când poetul se întoarse cu un braţ de
incunabule.
- Nu mai am lemne de trei luni, domnule. Eu sunt poet. Nu mai dă nimeni doi bani găuriţi pe poezie.
De aceea dau lecţi de pian, spuse poetul punând încă un sfeşnic aprins pe un pian.
- Vai, dar acesta e un Bäsendorfer. Este o comoară, făcu Charles aşezându-se pe taburet, încercând
pianul cu delicateţe. O, două secunde...Charles deschise pianul acordându-l, corectând o notă falsă,
bâgând cheia de pian în buzunar să nu cumva s-o uite.
- Spuneai că eşti trompetist.
- Sunt compozitor. Îmi compun cântecele la pian. Sunt disperat. Am hotărât acum nişte ani să compun
să-mi câştig existenţa. Nu am reuşit să vând nimic, nici măcar un sunet. Tata mă întreba ce vreau să fiu
când voi fi mare. Îi răspundeam că vreau să fiu trompetist.
- Eu îi răspundeam că vreau să fiu cosmonaut să trăiesc printre nori.
- Vai dar ce faceti acolo?
- O să ard şi nişte tricouri mai vechi. Aş arde şi o parte din mochetă, dar nu e a mea şi e cam umedă.
- Am putea să ardem pantofii mei şi aşa mă simt ca şi cum aş merge desculţ.
-A, nu, sub nicio formă, zise Michel, pantofii nu. Între timp cafeaua e gata.
- Staţi puţin, chiar vreţi să ardeţi această carte? Este “Legenda secolelor” de Victor hugo. De când vreau
să citesc această carte! Este o raritate chiar în bibliotecile publice. Oricum nu te lasă s-o consulţi decât
la sala de lectură.
- Dar e în versuri şi aproape mucegăită. V-aş da s-o citiţi, dar e ca şi cum v-aş condamna la moarte.
Riscaţi să fiţi otrăvit când îi întoarceţi paginile. Trebuie să vă umeziţi bine degetele. Mai am cartea asta
– Shakespeare - “Opere Complete”. Îl ardem pe Hugo sau îl incinerăm pe Shakespeare. Cum
preferaţi?!
-Mai bine pe Shakespeare, dacă nu e francez.
- Corect. Aşa ziceam şi eu. Eu sunt elveţian la orgine dar vorbesc de când m-am născut limba franceză.
Dacă nu vă supăraţi am văzut pe stradă că fumaţi.
-Doriţi o ţigară?
-Dacă doresc?! Nu am mai fumat o ţigară adevărată de mai bine de trei luni. Nu ştiu alţii cum sunt,
domnule, dar eu când fumez o ţigară, mă simt un prinţ, un om, domnule, care are timp liber.
Aşadar, zise Michel trăgând lung din ţigară, aproape ameţit. Cu ce te pot ajuta?
-Domnule, credeţi în Dumnezeu?
- Eu?! Ca majoritatea oamenilor, cred în Dumnezeu numai când am nevoie de el. De multe ori mă
îndoiesc că Dumnezeu a existat vreodată sau că poate exista, dar nu m-am îndoit niciodată de când m-
am născut, nu m-am îndoit o singură clipă de poezie.
Fizica m-a învăţat cum a început universul, cum s-au format planetele, dar nimeni nu ştie cum a apărut
fiinţa. Fiinţa, domnule, sunt sigur de asta, a început o dată cu poezia. Poezia e a patra dimensiune a
universului, cea care-i dă sens. Fără poezie nu are niciun sens să trăieşti. Fără poezie universul e gol,
absurd, haotic şi fără sens.
- Când am venit în Paris eram tânăr. Aveam 19 ani. O ţigancă mi-a ghicit în palmă că un cântec îmi va
schimba viaţa, un singur cântec. Ţin minte cuvintele ei - “Când vei face cântecul ăsta, vei păşi pe stradă
ca şi cum ai călca pietre preţioase. “
- I-ai zis înainde de asta că eşti muzician?
-Da.
-E clar, făcu poetul privind după un rotocol de fum.
- Acum, domnule, zise Charles greu. Eu simt că am făcut cântecul, dar am nevoie de versuri. Eu nu ştiu
să fac versuri. Nu sunt poet. Nu am decât ta-ta – taa- taa- ta... Cântecul meu nu are vesuri, cum ai zis
dumneata, e gol, absurd şi fără sens, e ca şi cum a-i aplauda cu o singură mână. Dar cântecul meu
există, îl simt, îl am aici, zise Charles scăpărând din priviri, fluturând nişte partituri mai vechi.
- Dacă îmi place cântecul am să fac versurile cu siguranţă, numai că eu domnule, zise Michel
aprinzându-şi încă o ţigară simţind în acelaşi timp un puseu de greaţă, aşteptându-l să treacă... numai că
am o condiţie.
-Care?
- Am nevoie şi eu de un cântec, un cântec al existenţei mele. Acest cântec trebuie să se numească “La
cigarétte apres l’ amour”. Eu am o teorie despre fumat, domnule. Este imposibil ca înainte de revoluţia
industrială să fi fumat toată lumea în masă. Au fumat numai căpeteniile, numai prinţii, numai regii.
“La cigarette apres l’amour” este chiar momentul fericirii, momentul când îţi dai seama că eşti fericit şi
cum ai fost ars de voluptatea iubirii, domnule. Este momentul după care ai făcut dragoste, domnule. Să
fumezi ţigara de după dragoste este fericirea însăşi. În memoria mea sunt multe femei, dar numai una
singură, una singură m-a împlinit. Era incredibilă! În pat se transforma într-un animal fabulos, era un
centaur. După ce devora iubirea, îşi aprindea o ţigară la fereastră, în contre-jour şi treptat chipul ei de
animal fabulos se transforma. Îşi lua încet-încet chipul şi vârsta şi intra în realitate, ceea ce înseamnă că
tot ceea ce trăia în pat, toată iubirea noastră o apropia de vis, de nebunie şi delir, în orice caz de o
realitate mult mai intensă, de o suprarealitatea dacă mă pot exprima aşa, de inima realului. Dacă eşti în
stare să pui pe note teoria mea despre ţigara de după dragoste, eu, domnule, oricând, la orice oră îţi voi
sta la dispoziţie cu versurile mele, atenţie, zise poetul ridicând un deget, până când voi muri.
- Am deja cântecul ăsta. Cred că l-am scris deja.
-Perfect, atunci. Acum să auzim cântecul vieţii tale.
-Cântecul pentru care aştept versurile dv.
- Să-l auzim.
Charles îşi aşeză partiturile pe suport. Îşi puse ochelarii şi începu să cânte. După prima frază muzicală,
Michel sorbi din cafea surprins parcă de un gust neaşteptat de bun. Cafeaua din năut era oribilă, dar
muzica era incredibilă. Se ridică în picioare ascultând atent. Notele sunau grav, important ca într-o
catedrală.
- L-am făcut pentru orchestră… explică Charles parcă scuzându-se, dar Michel dădu din mână să lase
explicaţiile şi să continue. Deodată simţi nevoia să danseze, de parcă ar fi ascultat un vals. Când
termină cântecul, Charles lăsă trist capacul peste clape privind focul în care ardea o bluză ruptă şi
cartea lui Hugo - “Legenda secolelor”. Cartea trosnea cu fiecare sfoară aprinsă din cotor, paginile se
înnegreau pe rând de căldură. Michel îşi privi braţele amorţite. I se făcuse pielea găinii. Dădu să spună
ceva dar se auzi poarta bubuind.
- Poete, ai făcut focul?! Dai petreceri în miezul nopţii?! Îţi permiţi să cânţi la pian şi să aduci femei în
cremenea nopţii, dacă nu ţi-ai plătit chiria de trei luni.
- O să-ţi plătesc, Monsieur Blanchet. Nu intra în panică. O să-ţi plătesc în curând, zise Michel arătându-
i calm lui Charles drumul spre uşa din spate.
În timp ce-l conducea, îi şopti:
- Lasă-mi partiturile. Săptămâna viitoare o să trec pe la cafenea, la Voltaire cu versurile. O să stabilesc
un rendez-vous cu o cântăreaţă. Te aştept oricând pe la mine. Vino în timpul zilei să bem o cafea.
- Simt că mi-a ars tot trecutul în focul din camera ta, dragă prietene, îi şopti Charles înainte să iasă pe
bulevard. O să ţin minte că ţi-ai ars cărţile să-mi faci o cafea.
-Stai liniştit, am început deja să scriu versurile. Este un cântec minunat. Ştiu deja cum o să se
numească.
-Cum? întrebă curios Charles tremurând.
- Je ne régrette rien, şopti Vaucaire privind în spate dacă nu cumva l-a simţit propietarul.
-Dar ăsta nu este titlul de cântec, zise dezamăgit Dumont. Je ne régrette rien este ca şi cum ai spune je
m’en fous.
- Exact, râse Michel şi dădu să-i mai explice un amănunt, dar dădu din mână. Aşteaptă, te rog,
versurile.
Când ajunse la prima intersecţie, Charles se opri şi ascultă strigătele isterice ale propietarului. Se
auzeau atât de limpede:
- Să-mi dai banii, dacă nu vin mâine cu portăreii şi-ţi salt pianul. Ai să înfunzi puşcăria datornicilor,
Vocaire. Plăteşte-ţi chiria sau ia-ţi catrafusele şi dispari. Cafenelele sunt pline vagabonzi.

Îmbrăcat elegant după ultima modă londoneză cu sacou şi pantofi sport, Michel Vocaire intră după o
săptămână în cafeneau Voltaire, salutând barmanul şi prietenii, numai că barmanul se uită într-o parte în
loc să-i răspundă la salut.
-O cafea, zise Vocaire sigur pe el pentru că avea câţiva franci în buzunar.
- Iertaţi-mă, domnule Vocaire, dar azi nu dăm pe datorie.
Michel strânse din dinţi zâmbind pentru că tocmai văzuse o blondă inefabilă în cafenea, un chip nou se
studentă mai mult ca sigur la Arte.
- Plătesc înainte, păstrează restul, zise Michel lăsând să-i cadă dintre degete două monezi.
- Aş putea să-i trec în debitul contului, dacă vreţi, zise precaut barmanul.
- Maurice, ne cunoaştem de şapte ani, ar trebui să-mi faci în cârciuma ta o statuie, la câţi bani am
cheltuit pe petreceri. Te rog o cafea, mâine am să-ţi plătesc întreaga datorie. Nu intra în panică.
Aşteaptă până mâine.
- S-o văd şi pe asta, îşi murmură barmanul în bărbie.
- Cât de frumoasă este Sena azi. Netedă ca un ocean, linştită ca marmura, zise poetul privind fluviul
liniştit ca o sabie strălucitoare odihnindu-se pe genunchii unui muschetar. Îl caut pe compozitorul
Charles Dumont, spuse deodată tare poetul să audă toată lumea.
- N- am auzit de el, ridică barmanul din umeri. Nu ştiu cine e.
- Cum aşa?! Este un muzician, un artist. A cerut aici referinţe despre mine. Nimeni nu-l cunoaşte?
Clienţii din spate unde se afla şi blonda şic, dădură din cap.
- Unde-i Antoine, ea îi cunoaşte pe toţi. E un tip scund, are o faţă de arab. Este îmbrăcat cu un pardesiu
maron pătat.
- A, îl ştiu eu, zise un vânzător de ziare. A plecat din Paris. L-am văzut dimineaţă la Gare du Nord,
căutând un tren. Are un frate la Clermond Ferrand, dar nu avea toţi banii.

Poetul ţâşni în stradă după un taxi. Barmanul puse cu grijă francii deoparte, uitându-se chiorâş la
cafeaua aburindă de pe tejghea.

Trecând de mulţimea din gară, poetul se-ntoarse spre casele de bilete, cercetând în acelaşi timp
peroanele. Îl găsi pe Charles pe o bancă, numărând nişte monezi într-o batistă.
- Dragul meu prieten, zise poetul îmbrăţişându-l. Am versurile.
- Degeaba le ai, făcu Charles cu glas stins. Nu mai am casă. M-au aruncat în stradă portăreii. Eu nu am
mai plătit chiria de cinci luni. Abia am apucat să-mi iau hainele pe mine. Plec, dragă prietene, în
Spania. Am un frate în Figures dacă m-o primi la el. Dacă-l lasă nevastă-sa.
- Nu, vai de mine, am versurile.
- Ce titlu ai pus cântecului meu?
- Je ne régrettes rien.
- Dar ţi-am zis că nu este un titlul de cântec, zise Charles dezamăgit privind după trenuri. Seamănă cu
vorbirea obişnuită. Je ne régrettes rien, je m’en fous du tout.
-Exact, dar trebuie să-l asculţi. Am stabilit deja un rendez-vous cu o cântăreaţă.
-Cu cine?
-Cu Edith Piaf.
- Dar am fost la Edith Piaf de două ori. Nu i-a plăcut cântectul. O, nu are rost. Şi oricum Edith Piaf
cântă numai după compozitori consacraţi. Lasă-mă să plec.
-Sub nicio formă. Vii cu mine. Nu mai avem timp.
-Şi o să vină Edith Piaf la tine în mansardă? întrebă neîncrezător Charles când era deja în taxi.
Categoric, o ştiu pe Edith de când era mică. Am dus-o la şcoală la iezuiţi de nenumărate ori.
Întotdeauna se ţine de cuvânt, mai ales dacă a rugat-o Michel Vaucaire. La ora 13.00 fix va fi la mine şi
va asculta cântecul tău pe versurile mele.
-Cine, Madame Edith Piaf?! întrebă taximetristul fără să se întoarcă. Nu are cum, Madame Piaf este la
Versailles cu preşedintele Charles de Gaulle. Îi dă o medalie şi o face ambasadoarea Franţei la Unesco.
- O să vină, zise Charles scrâşnind din dinţi, bătându-l pe Charles pe umeri, nu prea sigur pe el. Ai să
vezi, va veni!

Când ajunseră în bulevardul Jose Maria de Hérédia, uluit Michel văzu portăreii propietarului cărându-i
pianul pe scări. Curtea era plină de mulţime de gură-cască. Totul era cărat cu grijă în cutii şi saci aşezaţi
direct pe caldarâm. Portăreii trudeau de parcă ar fi descărcat o caravană. Deodată se auzi încărcându-se
o armă. Curtea încremeni.
- Sunt Michel Vaucaire propietarul acestui pian. Trag fără somaţie la prima mişcare aiurea, vă fac
îngeraşi. Duceţi pianul în mansardă, acum. Portăreii încremeniţi priviră spre propietar. Acesta gâtuit de
emoţie şi furie, dădu înapoi privind carabina.
Poetul se uită în ochii lui.
- Azi vei primi banii de chirie. Duceţi-mi pianul înapoi. Executarea, răcni Vaucaire şi portăreii făcură
cale întoarsă.
- Domnul Michel Vaucaire? se auzi întrebat din spate şi când se întoarse un colonel de securitate îi şi
luă arma din mâini.
Aveţi permis pentru carabina asta?
-A fost a tatălui meu. A luptat în primul război mondial. Înainte soldaţii se lăsau la vatră cu armele.
Dumneavoastră cine sunteţi?
- Gerard Mouron, colonel de pază şi protecţie din garda republicană. Preşedintele va sosi în câteva clipe
împreună cu Edith Piaf. Doamna are un rendez-vous cu dv la orele 13.00. A, iată, coloana a sosit.
Această armă rămâne deocamdată la mine. Coloana de limuzine ocupă aproape tot bulevardul care
până la urmă fu repede închis din motive de securitate. Ofiţerii în uniformă şi în civil ocupară poziţii în
curte. Generalul de Gaulle conducea cu grijă de braţ pe Edith Piaf urmat de o trupă de reporteri RFI şi
un car de televiziune care transmitea în direct.
- Preşedintele Franţei, zise galant generalul îndreptându-se spre cameraman cu spatele la mulţimea de
căscaţi, este la dispoziţia doamnei Eidth Piaf, cea mai importantă ambasadoare a Franţei. Cartea de
vizită a Franţei azi, este această voce – vocea Edith Piaf. Spuneaţi doamnă că aveaţi un rendez-vous cu
un poet care vrea să vă propună un cântec. Generalul înalt încercă să vadă peste lume. Din mulţimea
de gură-cască se vedea preşedintele vorbind singur pentru că Edith era prea scundă şi boala o făcuse şi
mai firavă. Lumea se dădu la o parte şi Edith Piaff intră împreună cu preşedintele într-o casă golită de
lucruri cu ferestrele deschise fără perdele, iar în mijlocul camerei aştepta un pian
- Dragă Edith, zise Vocaire, domnule preşedinte… dragă Edith, cât mă bucur c-ai venit, zise emoţionat
Vocaire cu braţele deschise în blitz-urile aparatelor de fotografiat. Vreau să ţi-l prezint pe compozitorul
Charles Dumont.
- Parcă ne cunoaştem, zise Edith întinzând mâna, dar fie din pricina emoţiei sau a oboselii, Charles
rămase încremenit, înclinând foarte puţin capul. Edith îşi retrase mâna făcând uşor o piruetă pentru ca
fotografii să aibă un unghi favorabil. Când realiză momentul, pentru Charles era deja prea târziu. Edith
se întorsese cu spatele.
- Să auzim cântecul, domnilor, zise Edith cu o voce cristalină. Să nu-l facem pe preşedintele Franţei să
aştepte.
Charles se aşeză pe taburet în faţa partiturilor. Trase aer în piept cu faţa luminată de blitzuri. Vocaire
zâmbind îi îndreptă textele pe portativ dar Charles rămase nemişcat.
- Nu am ochelarii la mine, îi şopti şocat lui Vaucaire la ureche. Nu ştiu unde i-am lăsat.
- Stai liniştit, o să cânt eu, te rog.
Compozitorul nu are din păcate ochelarii la el, zise poetul dar o să cânt eu, dacă mă suportaţi. Ştiu
versurile par coeur. Sunt scrise de mine.
Asistenţa vibră amuzată şi curioasă. Blitzurile se înteţiră pe feţele celor doi.
- Cântecul se numeşte “Je ne régrettes rien”. Maestre, dă-mi un sol. Da, zise Michel, acordându-şi
vocea, luând o poză de tenor sprijinindu-şi degetele mâinii stângi pe pian şi ducând palma dreaptă la
piept.
Charles închise ochii lăsându-şi degetele pe claviatură ca şi cum ar fi slobozit nişte ogari pe o pajişte în
căutarea prăzilor. Degetele atinseră delicat clapele iar sala se umplu de sunete ample de parcă ar fi
cântat o orchestră întreagă.
Un car de la TV5 începu transmiterea cântecului în direct. Prezentatoarea se întoarse spre fereastră
privind spre carul TV din stradă şi primi confirmarea transmiterii de la inginerul de sunet. Michel
începu să cânte calm ca la o lecţie de pian. Ca să nu fie intimidat de aglomeraţia din încăpere închise
ochii. Vocea i se înălţă limpede şi odihnită ca o pasăre trezită de prima rază de soare.
- Non, je ne régrettes rien, ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ca m’est egal...non, je ne régrettes
rien, non, je ne régrettes rien…
Când termină cântecul, Michel deschise ochii privind asistenţa. Părea că sala nemişcată se răstoarnă
uşor într-o parte, pierzându-şi gravitaţia.
Edith stătea nemişcată, înmărmurită de parcă ar fi primit un glonte în piept. Abia respira – blitzurile
alunecând pe chipul stupefiat, o faţă şocată care tocmai se întunecase. Se lăsă o linişte grea ca o
lespede.
- Ah, acesta este cântecul vieţii mele, zise limpede cântăreaţa. Simt că trăiesc. Vreau să-l cânt chiar
acum. Maestre, te rog.

Charles aşteptând o reacţie, nu-şi mai putea ridica mâinile de pe genunchi şi începu să plângă. Dar cum
încerca să-şi stăpânească lacrimile, ele izbucneau mai tare ca dintr-un gheizer scuturându-l. Michel se
aplecă spre el ca şi cum ar fi vrut să-l protejeze.
-Dragă prietene, te rog…
Simţindu-i emoţia, Edith se apropie şi-l atinse pe umeri, dar atingerea se transformă într-o îmbrăţişare
şi Charles apucă să spună printre lacrimi:
- Iertaţi-mă, vă rog.
-Maestre Dumont, zise înţelegătoare Edith, vă rog, vreau să cânt acest cântec.

Plângând uşor mai liniştit, Charles începu cântecul, aşteptând vocea cântăreţei să preia contrapunctul.
Mâinile îi tremurară pe clape aproape instantaneu. Când întâlni linia melodică a pianului, vocea se
înălţă dând ferestrele la o parte, peste bulevardul care asculta încremenit şi atunci Charles îşi dădu
seama că melodia are nişte versuri incredibile, intraductibile, de-o frumuseţe nepământeană mai ales
pentru că erau cântate de Edith Piaff în limba franceză şi doar în limba franceză şi în nicio altă limbă.
În Franţa ceasurile s-au oprit când s-a cântat pentru prima oară “Je ne régrettes rien” de Edith Piaff.
Când începură ropotele de aplauze în mansarda lui Michel Vocaire, Charles cu faţa zvântată de lacrimi
simţi o pală de vânt ridicându-i părul de pe frunte şi pianul vibră profund ca o corabie lăsată la apă.
 Lunetistul

Când Martin îşi ridică spre coşul de baschet copilul să-l ajute să înscrie, dinspre pădure ţâşni o lumină
intensă, o sclipire imaculată şi în momentul în care îşi lăsă băieţelul jos, instinctul îi inundă fiinţa şi
realiză că undeva de lângă stânci un trăgător îl ţinteşte prin lunetă, deşi fusese vorba de o lucire într-o
fărâmă de secundă. O clipă crezu că se înşeală şi că lumina ar fi putut fi o consecinţă a oboselii, dar se
lăsă în voia instinctului şi-şi prinse băieţelul rostogolindu-se spre cabana din lemn construită chiar pe
buza prăpastiei, mai ales că din direcţia de unde ţâşnise sclipirea se ridică în văzduh o pasăre speriată.
Martin privi corbul vâslind din aripi spre văile muntelui ca şi cum s-ar fi uitat într-o oglindă
retrovizoare a unei limuzini sa vadă dacă este urmărit sau nu în trafic. Acolo sigur nu era un prădător al
muntelui, era un om cu o armă, un vânător. Îl vedea de sus ca şi cum ar fi aruncat în înalt privirea ca pe
un glob de oglinzi. Glasul amar al păsării nu lăsa nicio confuzie.

Lunetistul căută calm ţinta dar la un moment dat îl văzu pe bărbat ţâşnind înspre pădure prinzând o
puşcă din aer şi abia atunci realiză că băieţelul era deja în casă. Apucase să-i vadă mâinile în cadrul
ferestrei aruncând arma. Fusese descoperit. Zâmbi calm îndreptându-şi ochelarii de soare, căutându-şi o
poziţie de întâmpinare, numai că Martin apăru deodată în flanc, trăgând înspre el din şold, ca şi cum ar
fi tras cu un revolver şi nu cu o carabină de vânătoare din secolul trecut. Băiatul îi aruncase puşca
bunicului. Se duse înspre ea direct cu inima bătând ca un pui de pasăre prins în palme şi i-o aruncă
tatălui prin fereastra deschisă. Alese din panoplia de arme exact puşca bunicului său cu ţinte de argint şi
însemne tribale, pentru că puşca i se părea magică, doborând vânatul greu din unghiuri imposibile. Iar
bunicul în fiecare seară avea o poveste pregătită despre indieni şi această puşcă pe care o primise de la
un şef de trib ca zestre de nuntă. Bunica fusese o indiancă Dakota. Din instinct puştiul se îndreptă spre
această armă şi i-o aruncă tatălui care o prinse din zbor surprins de greutatea armei. Îi verifică alergând
cămara de cartuşe. Era o carabină Colt Lightning, un fel de revolver cu o ţeavă mai lungă şi cu pat.
Furişindu-se pe lângă siluetele arborilor şi urmărind pădurea, Martin pipăi cătarea carabinii şi verifică
cu două degete reglajul de distanţă care culisă perfect.

Împuşcătura zdruncină pădurea şi ecoul detunătorii se izbi de munţi şi umplu albiile secate ale râurilor
care acum deveniseră şosele coborând înspre orăşelul de munte de la graniţă, pierzându-se departe, spre
Marile Lacuri. Strângând din dinţi lunetistul alergă în zigzag şi se opri în spatele unui perete de stâncă
controlându-şi respiraţia. Îţi şterse nervos o pată de pe costumul scump. Intrase în pădure în costum de
mătase, cum intra în Hong-Kong în restaurantul favorit crezând că distracţia nu va dura prea mult, iar
acum, pentru prima oară în viaţă, el era urmărit. N-ar fi trebuit să ia jobul acesta. Oricum bărbatul nu
era un poliţist obişnuit. Era sigur un fost militar, altfel nu i-ar fi observat aşa de uşor prezenţa în pădure.
Mai mult ca sigur i-a văzut luneta sclipind, apoi a fost pasărea înălţându-se printre arbori. “Este un
vânător”, gândi lunetistul, ştergându-şi transpiraţia, apoi strânse şi mai tare din dinţi pentru că îşi dădu
seama că-i lipseşte fotografia şi că poliţistul trase din şold fără să ochească, ca un cowboy din filmele
western pentru că de fapt voia doar să-i descopere poziţia. “A fost în război, probabil în Vietnam.
Normal nu am de ce să-mi fac probleme pentru un boşorog. Totuşi el cunoaşte pădurea mai bine. ”
Lunetistul văzu cu ochii minţii momentul în care Tăticul îi întinsese plicul cu bani. Când atinse banii,
Tăticului i se schimbase culoarea ochilor. Abia acum realiză că banii erau o momeală. Probabil viaţa
acestui gabor e mult mai preţioasă.

Martin zări silueta strecurându-se printre stejari dar se opri din alergare observând o urmă albă ca o
batistă. Uluit dădu o frunză la o parte şi cercetă fotografia care-l arăta pe el şi pe fiul său, iar fiul avea
capul încercuit cu un creion chimic, creioane din cele de pe biroului lui Kim, Tăticul Cartierului
Chinezesc. Martin băgă fotografia în buzunarul cămăşii şi îşi continuă alergarea încercând să-şi
controleze respiraţia. Dacă l-au găsit tocmai aici, sigur e o cârtiţă în departament. Nici FBI-ul nu ştie
locaţia asta. Să-mi ucidă fiul, nemernicul! Îl arunc în aer. Îi calc faţa în picioare. Îşi dădu seama că
aleargă spre nord, ori oraşul era în direcţie opusă. Dacă a venit tocmai aici, sigur a venit cu o maşină de
teren, altfel nu are cum. Nici trenul nu ajunge în Stansted. Se opri ascultând pădurea care-i transmise
fuga lunetistului ca o vibraţie. E clar, ocoleşte, gândi Martin, alergând în dreapta, apoi înspre sud,
aproape rostogolindu-se printre pietre. Trecu de râu, atent la pietrele ascuţite şi dădu în Valea Coyotului
Alb, care cobora lin în serpentine spre autostradă. Martin cercetă şoseaua cu atenţie, dar fie din pricina
oboselii, fie din pricina soarelui care-i bătea în faţă nu văzu nimic. Câteva ciute ridicară capetele din
iarbă şi priviră precaute, adulmecând aerul spre direcţia poliţistului. Deodată observă vehiculul ascuns
după nişte tufişuri de la marginea drumului, dar nu avea o poziţie bună. Ţâşni în stanga speriind ciutele
care săltară în iarbă dispărând înspre pădure. Îşi scoase jacheta de blug cu franjuri pe mâneci şi-şi
acoperi capul. Reglă mecanismul de ochire şi îşi apropie ochiul de cătare. Peisajul era nemişcat. Stresul
îl rotea însă de parcă munţii ar fi suferit o pierdere de gravitaţie şi s-ar fi îndreptat plutind spre cosmos.
Dacă nu ăsta era vehiculul, dacă era o maşină oarecare ?! Nimic nu este oarecare în pustiităţile astea, îşi
zise Martin ştergându-şi ochiul de care se lipise o furnică încercând să urce suprafaţa luminoasă şi
umedă. Deodată văzu lunetistul apropiindu-se de maşină. O clipă se întoase spre pădure şi Martin îi
memora faţa ca o pată cărămizie, ca o reflexie roşiatică. Asiatic, gândi americanul. Îşi aminti de mama
lui care îl lua la vânătoare dincolo de graniţă, în pădurile virgine ale Marilor Lacuri, ocolind posturile
de la graniţă şi camerele cu infraroşu plantate în trecători de patrule. “Să tragi, fiule, între două bătăi de
inimă”, îşi aduse aminte sfatul mamei din copilărie, când ochea cerbi în Munţii Flămânzi din Ontario.
Dar inima mea curge acum, mamă, vorbi Martin cu amintirea ei. Mama lui era moartă de mult, dar
Martin îi păstra spiritul în inimă şi vorbea cu el noaptea lângă foc, în clipele de linişte, ascultând veşti
despre strămoşii lui, îngânând cântece de trib. Nu pot număra bătăile inimii. Auzi motorul pornind. Este
un Land Rover, se trezi gândind. Cercetă şoseaua cum se ridică ca o coamă de cal înainte de serpentine
şi lăsă maşina să demareze. Când maşina urcase deja dealul, lumina acoperi partea de sus a ţintei,
învăluind-o în iradiaţii şi făcând-o să fumege ca şi cum ar fi luat foc. Indianul ochi roata stângă din faţă
contopindu-se cu arma simţind-o în piept ca un arbust apărut între coaste. Controlă încă o dată reglajul
distanţei şi, când imaginea ciobită a roţii ajunse deasupra cătării, trase. Văzând silueta cum se resimte,
zâmbi. Privi şoseaua. Numără serpentinele. Ţâşni spre şosea sărind peste tufişurile ascuţite şi grămezile
de cactus. Pădurea îi vibră în spate în ritmul dansului stafiilor şi Martin simţi cum muntele îl ajută.

Lunetistului, glontele îi ţiui lângă ureche, apoi după două secunde auzi detunătura umplând valea ca un
torent de vibraţii. Putea să recunoască orice puşcă semiautomată cu lunetă, dar numai auzise niciodată
o astfel de carabină. A tras dincolo de 800 de metri. Zări cu coada ochiului urma glontelui care-i
scrijelise un pic vopseaua ferestrei, apoi simţi mâna stângă amorţindu-i. Îşi aprinse zâmbind o ţigară,
dar când dădu să scoată pachetul de ţigări îşi văzu cămaşa albă plină de sânge şi începu să înjure de
mamă în cantoneză.
La peste 400 de mile, în New York într-un garaj Tăticul deschise prima sticlă de şampanie şi
ciocni cu asociaţii sărbătorind. În timp ce asociaţii lui se bucurau, Tăticul îşi verifică două secunde
ceasul, apoi privi telefonul de pe masă cu o faţă de ceramică zâmbitoare dar de nepătruns. “
Lunetistul îşi aprinse ţigara strângând din dinţi. Izbi bordul cu pumnul. Deodată privi în oglinda
retrovizoare şi i se păru că vede poliţistul oprind o camionetă. Urcă pe autostradă dar aşteptă cu
motorul pornit într-un spaţiu de fugă. Îşi scoase binoclul şi cercetă cu atenţie drumul dinspre munte.
Apoi văzu camioneta apropiindu-se în mare viteză cu poliţistul la volan. Camioneta încetini şi o luă în
direcţia Rover-ului. Lunetistul izbi din nou bordul zdrelindu-şi două monturi de la pumnul drept. Ce
privire are, idiotul! Mi-a recunoscut silueta maşinii. Când sună telefonul, ţigara îi arse degetele. O
aruncă şi îşi aprinse alta trăgând calm primele fumuri, privind camioneta prin binoclu. O clipă se gândi
să-i iasă înainte ca la un duel care pe care, dar văzu un echipaj de poliţie care se pregătea să
intercepteze camioneta.
Trase calm din ţigară, urcă pe autostradă care traversa o parte din pădurile de la graniţă rulând
fără să se grăbească, numai că în oglinda retrovizoare văzu camioneta indianului. Probabil proprietarul
voia să cobore din pricina vitezei pentru că-şi agita mâinile. Îndeaproape echipajul de poliţie îl urma ca
o umbră cu sirenele urlând într-un mănunchi de sclipiri roşu-albastre. Îşi pipăi rana cu degetele şi
aproape că atinse glontele. Îşi înfipse două degete în rană şi apucă glontele continuând să conducă
fixându-şi volanul maşinii între cotul stâng şi genunchi. Aruncă glontele pe bord. Îl apucă şi-l apropie
curios să-l vadă mai bine, fiind în acelaşi timp concentrat pe trafic, conştient fiind că urmăritorii se
apropie vertiginos. Nu am mai văzut în viaţa mea asemenea glonte, pare făcut la menghină. Trebuie să-
mi tratez rana altfel o să am o problemă. Trebuie să scap de maşină. Încă o dată spun - trebuie să scap
de maşină. Trebuia să scap deja de maşină. Telefonul vibră din nou, şi Seo recunoscu numărul
Tăticului. Când camioneta se apropie periculos de mult, aflându-se în coborâre, Seo Kun intră pe
contrasens executând o piruetă la 180 de grade şi se încadră în traficul din direcţia opusă fără probleme.
Camioneta indianului cu echipajul poliţiei în spate ca o umbră trecură înainte în plină viteză. Lunetistul
zâmbi scoţându-şi cămaşa plină de sânge. Prinse un capăt sub picior şi înfăşură cămaşa strâns, făcându-
şi un fel de garou, continuând în tot acest timp să şofeze cu volanul prins între cot şi genunchi.

Cu coada ochiului indianul văzu Land Rover-ul venind din direcţie opusă dar nu-l recunoscu. Intrând în
coborâre şi măturând autostrada cu privirea, înţelese manevra lunetistului, dar el nu putea s-o facă
pentru că acum benzile erau despărţite de un marcaj de beton. Brusc întoarse în contrasens, însă
echipajul de poliţie nu-i înţelese manevra. Încercând să ocolească camioneta, Fordul poliţiei se dădu
peste cap izbindu-se de muchia marcajului. Din spate un camion lovi maşina urcând-o de-a dreptul pe
zidul despărţitor dintre direcţii. Un agent dintr-un elicopter raportă imediat incidentul şi se luă după
camioneta care rula pe contrasens. Martin ajunse la trecere şi intră pe banda opusă neliniştind traficul.
Îşi dădu seama că e prea departe şi l-a scăpat, dar observă Roverul ieşind de pe autostradă. “Are ceva
de luat din Stansted sau… mai degrabă se pregăteşte să scape de maşină”, gândi poliţistul, privind spre
un grup de motociclişti dintr-o parcare.
Când intră în oraş, se lăsase seara acoperind peisajul urban cu un portocaliu străbătut de nuanţe mov ca
într-o acoarelă de şcolar care foloseşte prea multă apă. Lumina asfinţitului pătrundea în silueta caselor
dizolvându-le. Martin pe motocicletă cu carabina în mână părea un indian pe un mustang urmărind
fantoma unei diligenţe. Trecuse roată de mai multe ori prin centru, cercetând fiecare stradă intrând în
piaţă cu atenţie ca şi cum s-ar fi uitat în ţeava unei puşti. Deodată se simţi privit şi parcă motocicleta,
întorcându-se atent. Merse şi când să traverseze strada, văzu o pată de umezeală pe un perete. O pipăi
şi-şi atinse limba cu degetele simţindu-i gustul sărat. Privind mai atent muchia peretelui văzu câteva
fire de mătase în lumina electrică a unor reclame şi zâmbi. De acolo fusese pândit abia acum câteva
clipe. Intră pe stradă atent ştergând cu vârful degetelor siluetele maşinilor. La un moment dat o senzaţie
de căldură îl opri şi când îşi ridică privirea văzu Land Rover-ul cu număr de New York. Probabil e un
cadou de la Tataie. Încercă portiera şi maşina se deschise primitoare.

De la o fereastră Seo îl privi pe poliţist cum îi caută în bord şi-i cercetează paşapoartele. Strânse din
dinţi pipăindu-şi banii din buzunarul noului costum. Calm ridică binoclul la ochi cercetând carabina
indianului. Asta este o piesă de muzeu, dar aici nu o să-ţi folosească la nimic, zâmbi chinezul armându-
şi un pistol semiautomat belgian de mare cadenţă pe care-l vârî sub curea, la spate. Deodată indianul
ridică privirea şi Seo ştiind că nu are cum să fie văzut rămase nemişcat după perdea. Dar indianul îi
zâmbi şi-i făcu semn ca şi cum ar fi lansat o împuşcătură din degetele în chip de revolver. O maşină
blocă strada. Coboră din ea un pletos cu o pană de vultur prinsă într-o pălărie de cowboy. Deschise
repede porbagajul şi-i aruncă poliţistului o armă compactă de asalt. Privindu-i pe cei doi furişindu-se
după maşini îndreptându-se spre intrare, comunicând prin semne, se trezi gândind: “Luptători din trupe
de elită.” Privi clădirea de vizavi şi-şi calculă şansele amintindu-şi prima greşeală momentul când era
pe munte şi avea copilul deja în vizor ezitând. Dar şi idiotul de Tataie ... Dobitocul! Trebuia să scap de
mult de maşină. Abia intrase şi-şi îngrijise rana. Făcuse un duş şi-şi luă un costum nou din garderobă.
Se apropie de pat, dechise o valiză şi îşi apucă o nouă armă evreiască de asalt cu ţeava rabatabilă, astfel
încât să poată tragă după colţ cu uşurinţă. Îi verifică încărcătoarele şi lanterna încorporată sub ţeavă. În
stradă apăru o altă maşină din sens opus. Un poliţist local fluierând calm încercui perimetrul cu o
bandă fluorescentă pe care scria “Police” din metru în metru. Apoi îşi ridică mitraliera pe umeri
postându-se în spatele unei maşini vizând singura ieşire a clădirii. Deja se auzeau echipajele maşinilor
de poliţie. Lunetistul vru să spargă fereastra şi să tragă asupra lui, dar chiar lângă uşa întredeschisă
explodă o grenadă de şoc, suprinzându-l cu o perdea intesă de fum. Se ghemui în prag ascultând cu
atenţie scara să ghicească unghiul din care urma să fie atacat.
The Book Seller

When the Student's first book came out two years ago, his father, who was a builder, was returning
from the shipyard/iron and steel works with some newspapers under his arm, which were hiding the
book, just like old peasants used to hold their money wrapped within their overcoat, and every time he
met somebody he knew in the neighborhood, he reached out his arm just like a wing and he discreetly
presented his son's book, which had been published under a pseudonym.
“I don't understand why you wroteusing a penname. My name is Patraş Mitică, and you are Andrei
Patraş, not Arthur Romanesco. What name is this? A half-breed name. I'm not a Romanesco, I'm a
Patras descendant.
“Father, it is a French resonance pen name, as I have always wanted to study in Paris, at the Sorbonne
University and to live in the Latin Quarter, at the very core of the Vanguard, the Student explained,
blinking his blue eyes. His father pretended he was upset, but his imagination filled him with light. And
Arthur, Arthur is the king of the Knights of the Round Table, the student continued, spinning a yarn of
happenings about the knights he so well knew, as if they were his very school mates (and) not the
characters of old books that only a few people on the planet barely read.
In the street, from a distance, the Student had several times seen his father's gesture of raising his arm,
the gesture of a Phoenix bird protecting a talisman or a treasure, but he was paying no attention to this
episode. While the people were following him through the neighborhood, from their balconies, from
the corners of the block, from the back of the cars, just like elite shooters, the Student did not realize
this, living as a light-hearted guy, only concerned with his literary theories. He was unaware he had
become a star in his neighbourhood, more likely a target. His father knew how to advertise him
effectively.
“He wrote under a pseudonym because he had a contract with the Vanguard in Paris, which sponsored
his studies. All universities in France are struggling to have him as their student, explained Pop Patraş,
with his eyes full of light just like forest springs. The French Academy, the highest cultural institution
in France, has given him a distinction, a Round Table Knight's medal, which means that an academician
armchair is already being prepared for him.”
“This is impossible, the people in the neighborhood used to tell him, visibly impressed and bewildered
by such news, especially because after showing them the newspaper articles reviewing his son's book,
Pop Patraş somehow felt obliged to stand a round of drinks to everyone every time they entered
Cireşica, the neighbourhood grogshop, to sip their shot glasses of Athos, a local make of brandy.
Almost every evening, Pop Patraş would put the book on the grogshop table, leaving it to be browsed
by any curious eyes. One evening, one guy named Sile Pletosu, a homeless, who was said to have been
a hardened criminal, approached the man's table. He glanced at the book and asked:
-What is this book called?
Unaware and surprised, Pop Patraş pulled out his glasses from his pocket and read:
“Cri-me se-mi-nars...”
“Crime seminars? Sile asked to make sure he understood correctly, giving off a rotten potatoes breath.
Then, with a worried expression on his face, he went out in the street, repeating to himself: "Crime
seminars".
After this seemingly unimportant event, no one in the grogshop came closer to the man's book, and Pop
Patraş who was a sensitive man though, noticed this and started to wonder which might be the reason
the book wass called like that, promising to himself to take the time and read it.
But time in the neighborhood had little patience with people who read and especially with those who
write. With the time, the feeling of pride and joy that his son had written a book turned into a feeling of
embarrassment and powerlessness, of irritation and neurosis because the Student, without any
explanation, filled the house with books, building towers and turrets, which were rising nastily even in
the kitchen, and the books, similar to the strands of sand in a desert, brought from the Student's room
bits of folk songs, groans of pleasure and condoms.
At a certain moment, when a turret of books turned over the broth plates on the table, the student's
mother, who was a woman of infinite gentleness, looked her husband in the eye and said:
“I think you should talk to him.”
Pop Patraş entered the Student's room, knocking on the door though, with an office basket in one hand
and a used condom in the other and showing to the condom, he told the Student, in a blunt voice:
"These things should stay here," said the man, throwing the piece of rubber into the basket and leaving
the basket in the student's arms.
And from now on, I don't know how you do it, but you get all your books from this house. It’s your
business where you take them. We can't live like that anymore. Come and see, and the man grabbed his
son by his throat and pushed him out of the room to see better a book-bound house, built in literature
pages, with tunnels and corridors of book covers, and when he saw what he had done to his parents
with all those books, the student had the vision of a troglodyte cave with its wet walls of books in
which the savages would cut from a shot down animal around a fire, projecting their gestures on the
underground walls, stirring the restless bat colonies and the cave creatures spilling in a liquid state on
the incunabula vault.
“Who gave you the money for this book?” asked the father, bringing the Student with his feet to the
ground, and the Student, turning to his father, swallowed dryly, remembering a lady moving above him
in waves of pleasure like a rider in a rodeo, with her tough breasts as two shots, jumping herself into a
saddle in unnatural gestures as if she was going to enter the upper apartment through the ceiling.
“How many books have you sold so far?“ the father asked as if in an interrogation and the Student
whispered, shaking his head:
“I have sold enough, and while whispering this, he could imagine all the young student girls and young
women who had bought him a book on the street, but he did not imagine them as if he exchanged a
photo for another one, he pictured them falling into a cascade of bodies projected directly into the bed,
each woman falling, with her breasts waving like the flags of a conquered army.
"I really don't know why women buy my books," the student was saying this to a high school colleague
of his who was now studying somewhere in America. For me it is a mystery what I tell them. I don't
quite remember what exactly I tell them, after I show them the book, they just suddenly come to my
room and you won't believe it, they take their clothes off within seconds. It's something happening
unimaginably fast.
“That's fine, theoretically.”
“Theoretically it is a good thing, that’s what I believe, but I am basically sad that one day I will have to
marry. It would be impossible for me to marry a woman who undresses so quickly in front of a stranger
who sells books. Just like the old knights, I would like my wife to wear a chastity belt and I would
unlock it when I get home. But I think such a belt weighs a lot and it makes it uncomfortable to walk.”
“Do you get it or not?” Pop Patraş suddenly asked, disturbing the student’s memories.
“Of course, I do,” the Stundet said, starting to gather the books spread throughout his room. He
gathered them all day with care, wiping them of the dust, sweeping behind them, so that the house
suddenly started shining like a jewel and the student's mother, Mrs. Sultana Patraş, smiled at her
husband who understood from her looks that he might have been too blunt to the Student. The boy had
already finished collecting the books within the house and quickly but carefully he closed the door in
his room because, in the slightest movement, an avalanche of books could have completely destroyed
the door. In his room, all the pieces of furniture, the bed, the carpet, the cabinet, the desk, the TV set
had disappeared behind a wall of books in which the student had dug kind of a niche in which he
stretched as if he were in a sleeping car.
-A, thought the student to himself, remembering the women falling in a liquid state, I am going to sell
10 books a day, well, not really ... 10, let’s say five, five seems to be a reasonable figure. So the first
book is supposed to be kind of a welcoming book, the second is a book of knowledge, the third one is
solid, the fourth is the icing on the cake, and the fifth one is a farewell card. By selling five books a day
I may get to see the sky in my room, Andrei thought to himself, trying to walk through the books to the
window. Even today I will sell four books and the last one will be sold to Mrs. Diamant, said the
Student, thinking of his woman sponsor.
“Where are you going,” his worried mother asked him.
“I'm going to sell some books”, the student was going to answer, but while hiding his books under his
coat he corrected himself and said – I am going for a walk.
“Okay, but take your scarf and your cap...” said the Student's mother with a worried voice, watching
him descend the stairs while sliding on the bumper.
When he reached the street, the student buttoned up his shirt at the neck, feeling the freezing cold.
He stopped the first woman on the street and showed her the book, trying to explain the meaning of the
title to her, but this one, probably because she hadn't heard very well because of her cap, she pulled her
bag aside and turned a cold shoulder to the Student and when she understood what he wanted she
walked away in a confused state.
Towards the evening, tired and frozen, the Student stopped in front of a grogshop in the neighborhood
instinctively attracted by the heat inside. He hadn't sold a book in three hours. At some moment, he
tried to sell a book to a woman with a generous breast who was driving a limousine. She thought
Andrei was going to wipe her windshield at the traffic light stop and handed him some change, but he
refused the money because it seemed too much. Explaining to the woman that it was about a book, the
student leaned into the car too much, and when the driver started at the green light of the traffic light,
she almost dragged the young man after her. With his feet wet, hitting his sneakers against each other,
the Student stopped in front of the grogshop and looked at his crimson frozen face in the window. He
was maimed by the cold.
“Of course I can not sell a book in this way,” the Student thought to himself, looking at his livid face
and his messy hair as if it had been hidden under a sock. I look like a bank robber, Andrei told himself
while arranging his hair, just as the door opened and his instinct pushed him inside the place.
He sat down, putting his frozen books on the table. Lifting his coat collar, he saw a beggar looking at
him.
He meant to ask the beggar if he wanted a book, but he stopped when he realised it was absurd. “I
would read a book, the student thought to himself, even if I was a beggar.”
“Why is this book called like that?” the beggar who was right behind him suddenly asked. “Can you
tell me?”
“Do sit down”, the Stundent invited him to the table, because he had to lean back to look at the beggar.
“Of course I can tell you, I am the very author”, he said that, feeling a rotten potato smell but
suppressing his disgust very well.
“It's called “Crime Seminars” and it is based on the idea that two are the feelings that can connect two
people forever in life, love and crime. Throughout their lives, two lovers are connected just like two
accomplices to a crime.
“How’s that?/How come? Sile Pletosu approached the Student, leaning to one side while there was
absolute silence in that crowded place, because this was usually the position from which Sile was
supposed to attack someone violently.
"Two accomplices to a crime remember each other throughout their lives," said the student politely.
According to the book, feelings are on the verge of extinction and with the time, they disappear just
like human beings disappear, meaning that they are born, grow old and die, and since love is fragile,
the only genuine feeling that can bind two people forever is crime. One way or another, all the feelings
left to the human beings are the crime seminars.
The beggar offered the Student a shotglass of Athos and the Student swallowed the alcohol in one go
while feeling his chest burning.
“I’ll buy you a book, how much is it?”
“As much as a coffee, 2.5 lei.”
“Then give me two”, Sile said, giving the Student 5 lei.
“Can I write an autograph for you?
“Yes,” Sile said, scrutinizing him carefully.
The Student wrote an inscription/something on the book, but he noticed that the beggar was not too
interested in it.
“Don’t you read what I wrote on the book?”
“I am not educated, I can't read,” Sile said, muttering his words.
“Then why have you just bought two of my books?”
“Let them be there. But what does your inscription say?”
Andrei explains, “I wrote, "With goodwill and friendship!"
Only then did the Student notice that the whole room was looking to his table. He stood up, excusing
himself to have to leave. He looked at his watch and remembered he had to meet Mrs. Diamond. He
had talked to her on the phone and set up a meeting at 8:00 pm at the company premises. He only had
ten minutes left. On his way out, though, he wiped a shoulder from a nearby table and a sturdy builder
as massive as a tank said, pointing to the book and handing him a five-lei note:
“Give me one, too.”
But since the Studnet had no chage for him, the builder bought two books, one for him and one for his
friend at the table, who looked at Sile Pletosu as if he was showing a feeling of submission to him.
The student hurried out of the groghouse as he wanted to make sure he kept a book for Mrs. Diamond.
“I have sold four books,” the student smiled to himself, running on the frozen streets and sliding on the
iced patches. When he entered the company premises, he realized that, it was not appropriate to ask for
money on the book to the very sponsor who financed his entire work, though. But she was on a meeting
and the secretary, who knew the Student, invited him in the office while the business meeting lasted
unnaturally long.
Enjoying the warmth of the office, the Student almost fell asleep when Mrs. Diamond found him in the
armchair. The student named this woman like that, who was a woman with hot breasts like two round
shots ready to explode, because she was selling diamonds and he had actually forgotten her real name.
The woman invited him on a couch but it was already too late and since he asked her for the money on
the book, the Student did not feel much at ease and wanted to leave. Looking to the checks on her desk,
when she finally understood what the Student wanted, she was going to call for her secretary, as she
only had checks and cards. When she finally found a note in her wallet, the student took it but he
realized he had no change, so he took the note and ran to a store, changed it and brought the change to
the woman who asked him if he didn't have time to stay longer, meaningly pointing to the sofa and
swelling her breast.
Embarrassed, the Student told her that he would definitely call her next week and they would meet over
the weekend. He suddenly came out into the frozen street, inhaling cold air into his chest and promising
to himself to never again sell a book to his sponsor. When he got home, he kissed his sleeping mother,
who felt his frosty face but who did not react while knowing that she was looked at by the Student, but
she was startled to hear the Student crying while hitting his head in the bookshelves.
“What happened”, his mother asked him, giving a wave of books aside to reach to the Student.
“I sold five books athe whole day”, the Student sighed gasping for his breath while crying. I slipped
before taking the last mini-bus. I think ... it was then when my banknote slipped my pocket and lost it.”
“But I'll give you the money,” his mother said, cuddling his face.
“But it's not the same thing,” the student said, pulling himself out of his mother's embrace and as soon
as he got out in the street, the darkness soothed/ calmed him. Walking, he found himself in the center of
the town, near a theater which an actor had just come out of and to whom two years ago he had given
him a book in the street trying to sell it, but the actor explained to him that he was getting married and
he had no money to give him for the book at that moment, he was going to give the money to him the
following week. But every time he met the Student, he noticed that the actor was avoiding him, which
was why he politely and preventively asked the actor if he had read the book, indirectly reminding him
of the price. The actor would tell him he had read it and he moved on. After a couple of weeks, when
the student accidentally met him near the University, he ran after the actor and asked him if he liked the
book, thus excluding/avoiding the aesthetic pleasure.
This meant that, if he liked the book he would keep it, if he didn't like the book it meant he could return
it. The rushed actor answered he had liked the book, leaving the student puzzled - if he liked it and
wanted to keep it, then why didn’t he pay for it. Anyway, for some time, whenever he met the actor, the
Student didn't even get to ask him anything anymore because the actor was stepping up urgently. With
his soul torn out by the loss of the money on the sold books, the Student watched the actor walking
away as if he was looking at him aiming a gun to him and he hurried and reached him to a flat ground
and grabbed his arm just at the moment the actor was trying to urinate.
“Hey, two years ago I gave you a book in the street. I have asked you so many times whether you liked
it or not and you always delay giving me the money for it. You know something, you either give me the
money on the book, or you give me the book back. It is very simple.
Surprised, the actor snatched his hand out of the Student's grip, urinated, and after closing/doing his fly
he looked at him with contempt, eructating and giving off a whiff of beer. He leaned to one side and
tried to hit the Student, but he expected to be hit and bending his back avoided his fist, punching him
back with a strong hand, so that the actor lost his balance and all the sheets of paper he had in a folder,
all of them flying hesitatantly, spreading among the ruins. The Student helped him gather the sheets
from the ground, put them in the folder and the actor, once he got on the sidewalk, took the folder and
looked more carefully at the Student and said:
-But you never gave me a book, said the actor more than convinced, trying to remember, though, and
the student did not get to explain to him, as he started to run swearing as if he had scuttled off.
Spring had set in and the Student had not sold so many books necessary to clear the way to the window
of his room. He had managed to make a tunnel through which he looked at the sun just like a passenger
of a plane looked through the plane window pane. The lime trees on Domneasa Street were kissing in
green songs. The swallows sprang/shot out among these branches just like tracers. In his flower-printed
shirt, the Student had just managed to sell a book to a beautiful girl to whom he had left her phone
number as an inscription and he suddenly saw a guy who looked very much alike the actor at the
Dramatic Theater and as soon as he watched him, the guy responded to his look as if he wanted to greet
him. Suddenly, he said while passing.
“Hi!”
“Hi, the student replied ,surprised and off-hand, hurrying up to catch the guy. Excuse me, didn’t I
happen to give you a book I wrote, two years ago?”
“Yes, you did” said the young man.
“And have you read it,” asked the student in awe.
“Yes ... it was something about crime and love, right?”
“And did you like it?”
“It wasn't my type of book, but it wasn't bad either.”
“But did you give me the money on it?”
“No, how much is it?”
“As much as the mini-bus fare, 2.5 lei.”
“Here you are the money,” said the young man, leaving the coins in the Student’s palm glittering just
like the ships glitter in the horizon, while expected by someone castaway on a desert island. Recalling
he was on his way to the University, the Student tidied his hair and decided that he would go to classes
only after admiring the Danube at least for a while that day and so he peacefully walked down the bank
of the river.
Bag Lady

When he first came to New York, Ruslan was standing on the same bridge looking at the ocean. He was
hungry and penniless and he had no idea where he was going to sleep that night, but he was young. The
ocean had an irresistible colour that day, an iridescent blue shade, like a blanket full of gem stones
under which a young couple was making love. The ocean had an indefinite, undecided colour now,
somewhere between vomit and phlegm, a cardboard ocean winding around the bridge just like a puddle
within an abandoned factory. An albatross flew back and looked at him. The bird hit the air with great
strength as if it were clapping and moved away to the crammed barges of containers laid on top of each
other in dozens of floors. Ruslan was under the impression that the bird was laughing while flying
away. He quaffed the last bite of his vodka. The sun was rising above the glass like a gold coin. "Votca
never lies," he told himself, turning to the limousine that was waiting for him with its blinking crash
lights. "I would have shared my last crust with him, had he asked me for any money," Ruslan thought
to himself, bitterly thinking of his friend, Iuri, who was now waiting for him at the company’s offices,
ready to deceive him.

He tightened his fur collar around his neck. Seen from the limousine, the traffic flowed steadily, calmly,
quietly, just like a performance, but from the outside, the Brooklyn Bridge was threatening as the icy
pipe of a revolver while the whistling cars were crossing in a fire exchange. When he threw the empty
glass into the ocean, a tall woman with bags in her hands emerged out of the traffic. The old woman
was walking half-heartedly across the bridge, and fully surprised, Ruslan reached out his hand to warn
her because a truck was just approaching. Suddenly the old woman caught sight of Ruslan. She
stretched her long neck towards him and said something to him, but Ruslan only heard kind of a
hyena’s groan. The old woman picked up her bags to strike her balance and the truck completely
overlapped her. Ruslan took a few steps, lay on the sidewalk, trying to see the old woman's body
between the wheels of the cars. The driver lifted him off the ground. Seeing his boss advancing with
difficulty into the traffic, he grabbed his coat just as he was about to fall between the curb and the
bonnet of a car that tried to avoid collision and disturbed the traffic.
“I saw ... an old woman. I think there was an accident.”
"Where?" the driver asked, looking in the rear-view mirror. The traffic moved orderly towards
Brooklyn crossroads.
"Further on," Ruslan said, looking back carefully, sinking into the car leather armchair. Surprised, he
remembered how he was walking on the bridge like a disabled man rising from a trolley, trying to
move his lifeless legs.
Looking at the driver’s olive neck, Ruslan wanted to call his name, but he realized that he did not know
him, although this driver had saved him from many critical situations.
“Hey, you”, Ruslan said, “is your name Ahmed?”
"No," said the driver. My name is Ridha.
“You are from Morocco, aren’t you?”...
“No, I'm from Tunisia. Can I start?” Ridha asked, surprised by the sweat bristles suddenly appearing on
his forehead. His boss had never spoken to him that much. "I hope he just doesn't want me out," he
anxiously thought to himself, trying to figure out whether he had done anything wrong. His little girl,
Halima had just been admitted to college and the bank had asked him a lot of loan documents.
“Are you married?” Ruslan suddenly asked.
“Yes.”
“How many kids do you have?”
“Five, and I am thankful to God for all of them. I have five girls.”
“Five girls ... But what’s your salary?”
"Apart from the holiday incentives," Ridha slightly said with embarrassement, I earn $ 1600.
“According to your all senior years?”
“No, that's how much I've earned since I started working here. $ 1600. There is no seniority in this
firm.
“Is it a good salary?” asked the owner after a few moments of silence.
"It's not bad," Ridha said. “We can handle it.”
“This means your wife works, too.”
“No, she does not work. She takes care of the children. She doesn't work. Arab women do not work, as
a rule. We are not Arabs. We are moustafi, kind of Tuaregs, Ridha tactfully said.
"I just wanted to know ..." Ruslan said after a few moments of silence, looking at his polished shutters
that reflected his face like some mirrors, “how long is it since you haven’t been home in Tunisia.”
“Oh, I haven't been here long.”
“Describe a dish you eat with your people there in Tunisia. A dish that reminds you of home.
“There are many dishes, but I particularly like a dish cooked by my mother. It's called the mouluhia”,
Ridha said, surprised that he couldn't help from it. Ruslan sensed his emotion and became even more
attentive.
“What is this food like?”
“Oh, it's ... a kind of green sauce that contains almost all known spices but also a rare plant, called
mouluhia. My mother carefully picks it from the desert. In the middle of the plate there is a piece of
tender meat. We lay the flat bread on the plate and we all eat. The meat must be camel meat. If you do
not cook camel meat, it doesn't taste the same, sometimes we use sheep meat, but that's not mouluhia
anymore.
“I know that the Tuaregs respect their camels and do not eat them.”
“The Tuaregs are riders. There are several species of camels. Some, which are white and tall, are used
for racing, but some others are large and brown, with very tasty meat.”
"Here's the problem," Ruslan suddenly said in a tone that dema nded more attention. You will leave me
on the subway. You go to the office and take this business card to the reception. You tell them it has a
message for the security chief on the back. Call the chef manager and tell them I want to have lunch on
the top floor terrace. I want to eat the mouluhia. If they don't bring my mouluhia to the table, tell them
I'll kick them all out, all those working in the kitchen.
Ridha took the business card with the company logo and turned it over.
“It only has the letter O on the back.”
“It’s not letter O, it is a zero. The officer on duty knows better.”
Coming off the bridge, the unusually long limousine slided elegantly down the freeway in the busy
Brooklyn traffic, like an experienced skier on a crowded slope, leaving Ruslan at a subway stop. In the
subway, Ruslan involuntarily smiled, feeling the crowd of people pushing him like a wave, luring him
to the ocean. He remembered his mother when he left Orhei. He left her behind, standing in the
doorway of their home, pulling himself from her as she was holding his arm and when he looked back,
he saw through the door opening the corner of the table and the clay pots with milk ready for breakfast.
Sometimes in his dream, this image kept coming back in his mind, sometimes in the waking moments,
or during the moments of waiting at the traffic lights. "I will never do that again," Ruslan thought to
himself, remembering the moment when he threw the heavy crystal glass into the ocean. He had thrown
it into the ocean to avoid carrying it to the limo. He was reading the electronic panels while smiling,
trying to find the subway route to the company. He stepped aside in front of a group of students who
pushed him slightly. A great deal of worried, sweaty, absent-minded, tired, overworked, silent faces
descended from a subway train. Heading to the station with a satisfied feeling, when he reached the
barrier, he realized he had no money and a cashier looked at him strangely, assessing the value of his
fur coat, his solid gold rings and his sparkling diamond watch.
“Can I pay by card?” Ruslan asked politely, searching his suit pockets.
The cashier threw an absent look at him and when he eventually made out where Ruslan wanted to go,
he let him pass with a gesture as if he had fired him because a queue of people had already formed
behind him and until he had taken out his card and made the payment, it was likely that the queue
would have doubled, as the cashier was not even sure that the card reader worked anyway and he had to
make some settings that he wasn't sure he remembered.
"Thank you," Ruslan said and when he looked up, he saw the lady with the bags going down the
escalator, careful about how to strike her balance, as if her bags had become too heavy. It really was
her, coming down the escalator. Ruslan reached out his hand and tried to call her, only his chest stifled
his call in a tobacco cough. Taking his hand to his mouth and coughing, Ruslan could see the the old
woman’s face clearly, so clearly that he could search each of her wrinkles with a magnifying glass, or
as if he were approaching the craters and the dry beds of a planet with a space shuttle. Her skin was
like a slightly yellowed papyrus, a manuscript like skin hidden in a clay jug within a cave. The elegant
lady with the bags saw him and recognized him, glancing at him as if she thanked him, and she
suddenly cried something to him. And her cry penetrated the space as urgent as a spear.
Ruslan understood and nodded.
"Yes, yes," Ruslan replied, trying to rise above the wave of absent faces that were pushing him towards
the subway train car. He had e feeling that he was jumping like a ball over the silhouettes, but he only
tiptoed. His fur coat prevented him. It was warm, but it was too heavy.
The wagon doors closed while on the other side of the neighborhood, at the company’s offices, Iuri was
nervously talking on the phone. Next to him, his secretary arranged her hair and straightened her
rumpled shirt.
“What do you mean by “he stopped on Brooklyn Bridge?”... with no apparent reason.... He can't have
done this, maybe he met someone. He didn't meet anyone. He was staring at the ocean. No, no ...
follow him with all the people you have. What do you mean he went down the subway? Yeah ... Keep
me updated, call me ... not in ten, call me in five minutes.
Slightly worried, he looked at his secretary.
- Since I started working here, the boss has never come to the company using the subway. Today it’s the
first time. It's a little weird.
“Yes, it's weird, but things are all at their place. Are the Japanese executives here?”
“They have been waiting for you in the meeting room for some time now.”
“Have you checked the movie?”
“Yes, I have.”

“He'll sign the contract. He likes strategic, continental business. It’s going to become worldwide now.”
"What if he doesn't sign?" asked the secretary while stepping back when she felt the Russian sharp look
as a knife.
“No, he'll sign it for sure. If I tell him, he will sign. I saved his life in Afghanistan. Make sure you look
well. I'm waiting for you in the meeting room. "You idiot," Iuri thought while coming out of the room,
if he doesn’t sign, we are lost, we’ll be loan sharks barbecue." He tried to arrange the position of the
chairs in the movie room once again, but he looked up noticing the restlessness. Security forces were
placed at each door. The officer at the reception desk was checking his gun. He gave some orders
through the station and the guards blocked each floor. An officer who was trying to take the elevator
was lightly pushed to the waiting room and he dropped his files on the polished floor.
-What’s going on, Iuri asked a marketing assistant who had just spoken to a guardian?
- It looks like they received zero code.
The guards occupied the basement, the parking lot and they posted right in front of the kitchen. The
chef was just talking on the phone but there was too much noise because sushi was being cooked and
the fish was sizzling in the pans. When he suddenly shouted his voice sounded like a shot and all the
chefs stood still. Not even the fish sizzled in the oil.
“Yes, yes ... said the chef, of course I know this dish but ... The man left the phone and with his sweat-
washed face told the people in the room who were waiting with huge emotion - we need camel meat.
A few kitchen aides took the cabs that were waiting in front of the company to the Arabic stores in New
York. To make sure he finds camel meat in due time, the chef called a friend from the harbour master
who assured him he would get as much camel meat as he wanted, as well as frog meat, monkey meat,
all he had to do was just to calm down.
Turning off his cell phone, the captain resumed his work worriedly, saying:
“What an idiot, how am I supposed to get him camel meat at this time? I need seven days for any
order.”
Iuri smiled trying to control his nervousness. He saw Ruslan's driver talking at the reception desk,
looking at his watch. Suddenly the manager appeared from an elevator, heading towards the meeting
room. Iuri opened his arms wide to meet him, but he could not approach his employer. The guards
discreetly but surely controlled the space around their boss. When he saw the driver sitting very close
to his employer, so close that he could whisper in his ear, Iuri wanted to make the driver stand from his
seat or anyway, to make him realize he was not entitled to sit next to his boss, but he bumped against
the shoulder of a bodyguard who politely invited him to pick one of the empty seats and turning to the
direction shown by the bodyguard, Iuri saw Ruslan's hand just while tapping the driver's shoulder.
The movie suddenly started and the room became quiet, because the presentation was really effective,
and the credits looked like the beginning of a SF movie, the satellites built according to a state-of-the-
art Japanese technique were briefly presented, then a presentation of the profit that was very well done
followed so that all the directors were watching the film breathlessly, while the secretaries sighed with
satisfaction and surprise. The profit was kaleidoscopic, it turned into charts, diagrams, geometries of
success and eventually into rivers of coins and bacnotes that bankers could barely manage to take stock
of in their safes. While everyone was watching the movie, Iuri was looking out of the tail of his eye at
the boss who seemed slightly distracted talking to the driver.
"It's not good," Yuri laughed nervously, not good at all.
"Tell me, please," said the employer, leaning towards the driver's ear. Next to the main door, there are
two guards. Can you see them?
"Yes," Ridha said.
“And a little further on, to the right, next to the window, there is a tall lady with some bags.’’
“By the window?!’’
“Yes.”
“I can not see her.”
"It's no problem," Ruslan said, just when the movie was over and everyone applauded excitedly,
turning to the boss. The applause suddenly got frozen. The boss looked around, looked at the doors, got
up from the chair to be better heard and uttered clearly:
“I'll only talk once. Except for my driver, I want everyone out now” and when he said it, the guards
already forced the crowd discreetly to the doors, so that the assistance came out orderly, calmly, as if it
were a fire drill, leaving the head of the room to get closer to the boss.
"Mr. Ruslan, your table is ready on the terrace, as you wished," said the cook, with an Asian accent.
Ridha sat down at the table smiling, as it smelled like mouluhia. When he set eyes on a dish, his face lit
up because the sauce had a vivid green colour and when he approached the piece of bread to the meat
in the center of the plate, the meat sliced off naturally, as if a piece of ice were coming off an iceberg
which went too far from the poles.
“Is the mouluhia good?” the boss asked.
Ridha closed his eyes, savouring the taste of meat in his mouth for a few seconds, as if he was tasting
some old wine.
"It’s perfect," the moustaf said and when he said this the chief of the room who was waiting for the
verdict leaning towards them smiled and his smile passed on like a billiard ball through a half-open
door, bouncing by the signs of the elevator guy, a guard and a receptionist, finally reached the basement
kitchen and the whole room burst into cheers, because all the shift had worked hard against the clock
for this satisfaction and they were hugging as if it were the New Year’s Night, the cook's aides
congratulated each other as they still had a job.
Turning to his boss, Ridha saw him talking with an empty chair and it was only then when he noticed
that there were three pieces of cutlery on the table. And turning to Ruslan to his left, he saw the lady
with the bags looking at him understandingly, waiting with her cutlery in her hands.
"You are my Death, aren’t you?" Ruslan said, looking exactly into her eyes as if he had wanted to sense
some shade of truth?
"Yes," said the old woman with benevolence.
"Then," Ruslan said, "let's eat, my death is very elegant and distinguished."
An oil tanker entering the harbor shook New York’s landscape with the sound of its siren and the world
vibrated as if shaken by an earthquake.
Dog Island

One evening, the student was just descending the stairs of a restaurant on the cliff, when a woman
replied to him smiling, and his look slipped on her glowing, melodious breasts like some baby deer. It
was only then that the student, swallowing dry, recognized an old college mate who asked him:
“Do you hang out with Orlando?!” and because the student blinked in a puzzled way... the painter, the
young woman added?!
“Oh, Orlando, yes, he's ... Yes, he's my friend.”
The student stared hesitantly at the woman who was entering the restaurant, surprised by the wide
neckline of her dress but especially by the lines of her long thighs, by her high heels, as if she were an
athlete ready to start the race. He could barely remember her name. He had never seen her in an
evening outfit and he had no idea there was such a centaur specimen among his college mates. During
the university years she looked like a poor country girl who was commuting, and now she was walking
like a pure-blooded Arabian mare on the steps of the terrace, gathering like a laser kaleidoscope the
looks from the tables. The student gritted his teeth heading to the group of friends waiting for him at
the bottom of the stairs.
Going down the steps undecided, he turned his head one more time, looking after the fabulous animal
abounding in sexuality who was walking as if she received endless love in her every movement,
shining like an enticing electric advertisement in an ill-fated neighborhood. The question seemed
unnatural to him, and he found himself splitting up the senses as if he was removing the leaves of an
onion in search of the truth. Had he considered her look, it was rather a question as an alarming signal,
as if she wanted to warn him saying: "be careful if you hang out with Orlando."
"Why should I?" the student wondered, walking along his friends and entering a berhouse where,
someone gave the microphone to Orlando, who was just walking into the place, for a karaoke on a song
by Elvis, and when he started to sing, the room exploded in dance rhythms, while gorgeous girls, top
models, started spinning around the Student's table just like some jewellery in a princess's necklace.
Taking a mouthful of beer, the student felt his head unusually hard, and his neck instantly leaned to the
table several times, until the student laid his head straight on his elbow and started snoring, realizing,
however, that he was snoring and he might fall asleep right there, and that it was very likely to be
awakened by the bartender while sweeping after the closing time.
Half into the world of dreams, he felt himself lift slightly, losing his gravity, and panicked holding the
edges of the table with his hands. He might have raised his head to light a cigarette, or maybe Orlando
had called him. Suddenly, he found himself turned by his shoulders by a girl who helped him hold the
microphone in front of his lips, but he was was holding her almost uncovered feet, highlighted by the
sharp line of a colored skirt. He may have even played a song, situation that scares him, because at that
time he was not in a position to do so. His head turned straightly to the table, he hoped he hadn't stood
up from his chair, and closing his eyes, he realized that he had slapped a girl over her ass though, it was
more than likely that this had happened, and his palm had touched her wet side, making the dancer to
moan rebukingly. That was themoment when the Student realized the tone of the question "are you
hanging out with Orlando?" and he became sober. "I'm hanging out with Orlando," he thought,
remembering that the previous day he had woken up in a car that didn’t belong to him, and in no way
was that supposed to happen again. Since he started hanging out with Orlando, space and time have
become instantaneous as if you could live in unexpected places on the planet, one at a time or
simultaneously.
Orlando explained to him that a friend in their group had put him on the back seat of the car, but he had
forgotten him there, then the group left for a friend's wedding party in the city tower, where the state
television office had been during the communist years.
He suddenly woke up in a bed in his underpants, surrounded by paintings and sketches, it was some
sort of a workshop, and Orlando was just gluing some brass pieces on an iron door.
“I threw you in bed last night. It was very late and you were talking throin your sleep. As you had no
pajamas, you slept in your underwear, said the painter, working at the door as if he excused the Student
for being nearly naked. We're going to make some spaghetti, Orlando smiled, supporting his friend into
the kitchen. And some coffee.
The Student watched the street from the balcony realizing the dizzying height of the block he was in. In
spite of the height, the street could be as seen clearly, like a fresh valley descended by deer.
“Wow ..., the student said, looking down the street. I feel like I am in Colombia, then tapping his
unnaturally round head like a basketball, thinking to himself, "although I have never been there."
“’I have a girlfriend from Mexico. I may bring her to Romania. I was really thinking of marrying her.
The student raises his eyebrows in disbelief.
"You know," Orlando said, carefully cutting the garlic gloves and putting the base of the food in the
pan, I have made a picture, I want to sell it in Italy, but I don't know how to name it. I provisionally
named it "Aphrodite's Island", said the painter pointing to the painting with a tomatoe in his hand.
-“Wow !...” the student smiled as he lit a cigarette though his tongue was swollen with the effects of
nicotine, approaching the face of the woman who was waiting on a pier with her feet in the water. What
a strange woman! Don't you have a magnifying glass? I would like to see her more closely.
“There's one in the drawer there. Have you noticed anything special? I painted it as a promise, as a
woman waiting on the dock of an island, as a unique love, without which you cannot live, you know as
in the "The French lieutenant’s woman". I don't know if you’ve read the novel. A woman waiting on the
pier for a ship that is no longer coming, a lieutenant who may have forgetten how many women he
loved in the ports where he threw the anchor. A modern Penelope.
“To me she loks like a woman who has just made love. She doesn't look like a woman who is waiting.
Waiting tortures you, it gives you a look like the mirror of a source of pain. The look of a woman who
is waiting is like liquid boiling. This woman, said the Student, approaching the magnifying glass to her
face, is like a flower that has met the sunlight, she is happy. The feeling is so intense that in a certain
way the light curves around her as if the feeling is accompanying gravity. She seems to me like a
woman who is listening to music or a woman who is already about to become a song. "Aphrodite
Island" sounds like an advertisement for individually packaged cakes.
“Aphrodite is the ideal of beauty. Aphrodite on an island to escape to...
"I like this painting," the student said, shaking his hand as if he were giving the speech away as a page,
it gathers the essentials of the avant-garde and the crisis at the same time. It looks like it's painted with
a knife.
Surprised, Orlando approached the Student and the picture with the steaming pan in his hand.
“I feel like in a Baudelaire poem. No, really ... Baudelaire's woman throws the veil on the feminine
ideal. Baudelaire retains Aphrodite's voluptuous body and lays a dog or hydra's head on her shoulders.
If it were my painting I would call it "Dog Island" thinking of the woman who has just left me, anyway,
she left me or not, she is the woman I’m interested in and who makes me miserable, therefore, in order
to keep the exotic air of the atmosphere and to be worldwide at the same time, I would translate it into
Spanish, which means thatI could name this painting "La isla del perro".
Hearing the name of the painting, Orlando, leaned back as if he had been hit. Looking at his own
painting it seemed to him for a moment that the colour spots were moving in the rhythms of a flamenco
song, and the clouds around the pier pressed his heart. He felt the painted woman dancing.
“That's why I need you, to name my paintings, the painter laughed full of inspiration.
“How do you like the name?”
“There couldn't be a better one. But wait, Orlando said, wiping his fingers with a napkin. I have to
write it on the painting and grabbing a brush, with a single move, wrote "La isla del Perro" as a
signature in the corner of the canvas. Orlando's face suddenly flashed and the Student watching his wet
face of a blond teenager with the curled millet on one side and long favorites, with his sharp nose
squintingly drawn over a bright smile slipping to one side, realized that the painter had a ceramics-like
face, with no wrinkle, a transparent face through which you could see your dreams as if you were
watching the fish in an aquarium. Nothing expressed fatigue, the long drinking nights in restaurants, the
parties and all the entertainment on his face untouched by emotion, only his eyes started to glow as
bright as lights, while the Student turned purple by fatigue and amusement, his skin burning, becoming
either red or orange.
“You know, for this title I could give you any picture in this room as a gift. Choose one.
“Never I my life have I received a single gift and it was one from the University rector, a Mont Blanc
pen. I have loved that pen. Only at the great Universities in the world, especially the American ones,
there is the tradition that the eminent student will be given a pen as a gift. When that pen is given by
your favorite teacher, it is especially precious. I once thought I had forgotten it in a club, and I searched
the club for two hours with the pen, with the owner of the club, who was my friend, said the Student
while smoking and posing in his panties like a tenor with his hand on a piano. After searching and
searching, as in an epic in which you have to go through the whole world to find the truth, I found it
behind the car seat. I think I still have it at home, on my bookshelves. I haven't seen it for a long time,
dear friend, so if you don't have a Mont-Blanc pen in the workshop, you can keep your paintings.
While eating spaghetti, the two friends got up from the table and watched the picture while chewing. To
Orlando the painting seemed much more beautiful now, with the name written at the bottom corner of
the canvas, the painting was naw complete, intact, whole and well-done. That's why he hugged the
Student in a friendly way, but when the Student turned to the rest of the spaghetti on his plate, he found
himself in front of a man with some letters in his hands that looked at the hugging two young men in
their panties with a somewhat reproachful look. As if looking through the glass, he measured his son's
new friend with his eyes. The Student then looked down towards his own underwear stained by the
traces of his fingers anointed with spaghetti sauce, trying to hide the prominent shape of his limb
highlighted by his elastic underwear. In order to somehow release the tension, the Student instinctively
reached out to Orlando's father, but as he squeezed the short-haired, grey whiskered man's hand, he felt
the sauce on his fingers and wiped it with a napkin, realizing he had to - wipe his hand before that and
anyway, he was not supposed to reach his hand to an older man and especially when you are wearing
your panties. Instead of showing how intelligent he was through a discourse that expressed great
erudition, the student grinned foolishly, explaining himself:
“I am friends of Orlando’s.”
"He's my father," Orlando said smiling, after the man left scratching his head. My parents live just the
opposite door. We're on the same level, if you know what I mean.”
“Your father!” exclaimed the Student, pretending to be surprised, I barely heard him enter. He found us
hugging in our underwear, he said slightly worried. He may think ... he may even think we are in some
way together, he whispered bewildered.
"Don't worry," Orlando said calmly as if this was impossible. He saw many things in my apartment. We
communicate very well, said the painter looking at the clock and finishing the iron door. A client is
supposed to come. Put something on you, though.
“I’m leaving anyway.”
“Wait a minute, let me get some money from this guy. I haven't told you anything about Italy yet.
Finish your coffee and you’ll have time to leave. The student entered the bathroom and returned to the
room looking for his clothes. Orlando's client was just leaving a pile of money on the table, analyzing
the door. Carefully packing it in special shock-resistant foils, he took his door and left without paying
any attention to the Student who slipped into the bedroom among paintings and sketches. When he was
about to leave, Orlando stopped them, talking on the phone. While the painter was talking on the
phone, the Student looked at the pile of money on the table. For him it was a small fortune and that was
the moment when he understood that Orlando was spending himpresssive sums of money every night,
even more than a millionaire who owned many luxury properties throughout the capital which he
would rent to different embassies. The Student took his hand to his temple as if Orlando's gesture of
calling the waiter twice, three times, ten times in one night had hurt him, and all those raised hands,
quickly unreeling in the Student’s mind, would surround the Student like a tornado of hands, shattering
the things touched in infinite particles, making him feel guilty.
"I must go home," insisted the student slightly embarrassed.”
“Wait a moment, I need to go to Iveşti, to get some money from some money lenders there.”
“Iveşti?”
“It's very close, it’s a train station, we take the short way. I can't drive, I’ve been drinking. Please,”
Orlando insisted, seeing that the Student was hesitant.on me.”
"Money is not a problem," Orlando said, pointing to the pile ofmoney on the table. I beg you. We take
the short way, around the iron and steel works.”
“Let me tell you about Italy, Orlando said as they were heading to Iveşti. I worked on a project in a bar
in Bucharest. I am modest, I copied a painting by Rivera ...
“I don't know who Rivera is.
“Oh, he is a Mexican painter who has a proud name as long as a phrase. I can’t possibly remember his
full name ... Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno ...anyway, he is known as Diego Rivera.
He was married to Frida Kahlo.
“I have heard of Frida Kahlo.”
“He has a painting that I particularly like, "El Vendedora De Alcatraces". A seller facing looking like
an Aztec Indian on his knees under the burden of a sack or basket of tar, kind of water lilies, kind of
sword lilies or aquatic plants. This Indian is wearing a crown on his head as if he was once a king, but
his face expresses great humility as if he were an aristocrat, a prince, a last prince of the Aztecs
humiliated to collect tar and sell it at the Spanish market in order to survive. I painted it on the wall of a
bar in the old center of Bucharest ... I painted almost all the bars in the old center ...anyway, at the
inauguration the owner comes with some guests among whom there was a guy who was good at art.
Among them there was also a former teacher of mine who introduced me to the art expert, a university
professor at I do not know what art university in Italy. This guy looks at my painting tactfully and says
something to the owner, but I couldn't hear the words very well, so I sat at the innaugurating table to
see what he was thinking and at one point the guy told me the execution was good, but it is a fact that it
was a copy. He would have expected the copy to be more daring.
“But I can not aesthetically change in the painting, I am modest, I am a craftsman, I say.”
“He is the most talented student I have ever had, my former teacher confirmed, to defend me in a way,
because this Italian guy spoke so self-sufficiently, with a show-off air and some sort of irritating
superiority.”
“He is really talented, the Italian said, but provincial ... if he wants to be worldwide he must exhibit on
Brera District.”
“Brera District?”
“Via Brera, Milan, Diego Rivera also exhibited there. When you exhibit the first painting, if you ever
exhibit there, only then will you be an artist, and the artist by definition is worldwide, he can exhibit
anywhere on the planet even when making a copy.
I have been thinking of Brera District ever since I came from Bucharest. That Italian guy spoke to me
with a superiority that was hard to bear. Okay, maybe I'm subjective. He seemed to be knowledgeable,
but very stiff-neck and self-confident. I would like to exhibit there”, Orlando said, while the Student
could barely reverse on a dark street. He turned the radio down to better focus while driving.
"I think we are having aflat tyre," said the student worried.
“Oh, but we almost reached the place, it's just around the corner. We could leave the car here.
“How do we do something like this? the Student said frightened, trying to break through the darkness
of that place that made things worse dissolving them.
Orlando pulled the wheel out of the trunk and opened a folding jack. Looking at the jack with no
confidence, the Student thought of a mechanical pencil sharpeners and began to laugh.
“This is how you want to lift the car with?”
“Yeah, I have had flat tyres before. The jack works.
After the two of them have changed the tyre, the Student realized that it was a bit late, and it was more
than likely he would not arrive home that night, thinking he'd better call his mother, but when he
searched his phone, he realized there was no signal. Not even Orlando's cellphone had signal. Looking
closer at the narrow street like a road in the woods, the Student thought it would be better to return. But
just around the corner, the street suddenly lit up, although there was no street lamp.
“What might that be?”the student wondered in amazement by the colourful houses shining in the
moonlight, with their roofs covered in brass, mirrors, and gilt in gold and silver foil.
“Have you never been to Iveşti?” These are the gypsy castles in Iveşti. The clans here have become rich
trading iron and plate from the iron and steel works in town. Let me talk. It won't take too long. We
take the money and leave. Make sure you don’t laugh, Orlando said cautiously as he entered the
courtyard of a house full of gypsies around smoking grills.
Orlando greeted everyone in turn and the Student did the same but he then sank on a couch next to a
huge marble staircase that went down in the shape of an upstairs arm, spreading its immaculate fingers
on a black marble floor. Involuntarily turning his head on his back, the student stared at the ceiling full
of plumpy angels and smiling he remembered that he had seen that painting somewhere else ...
“I talked to Sandokan earlier on the phone. We won't stay long. He is my friend and he is a writer. We
came to take the money and leave.”
"But you have to stay and taste some lamb," said a gentle and sweet Bulibaşa, swaying his multi-
layered belly. You should also try my wine, the head of the clan lured him with his grinning two gold
teeth.
The Student took the glass aside, explaining that he was the driver, but the gypsy who had givent it
firmly tightened his arm and the student quickly grabbed the wine to avoid spilling it on his shirt. The
wine was very hard and fragrant.
"This is monastery wine, it's good to drink in huge amounts, not by glass" Bulibaşa said. I got it from
Tudor Vladimirescu monastery. I mended their roof with sheet metal. But how much money should he
give you?
“Well not too much, 700 euros.”
“He's gone to cut off someone’s hand because he didn't pay him the interest money for three months.
Student burst into laughter while putting the glass on the table, not to spill the wine. He wiped his
mouth with a napkin. There was a sudden silence in the room. The student found himself surrounded by
an amiphitheatre of faces through which an electric shock seemed to have passed.
Alarmed, Orlando stared at him and his friend suddenly sweated, remembering that he wasn’t allowed
to laugh.
“But what does your friend write, letters to his girlfriends?
"He writes what he can" Orlando said, looking at his watch. It's late. If you want to give me that money,
fine, if not, I may come some other time. It's no rush.
“Give him 200 euros until Sandokan comes, to calm down, Bulibaşa said to an older gypsy guy who
seardched his pockets and gave the painter two 50 Euro banknotes. Be patient, Orlando, Sandokan is
coming soon. He gives you the other 500. Did you also make that painting with Tarzan in Stăneşti, at
the border of the village?
"Yes," Orlando answered with no sign of nervousness.
“I liked it a lot, there is a hidden message in it. You can see the jungle, lions, elephants, monkeys,
Tarzan ...
“They gave me a picture from the Jungle Book. I paint what my client asks me topaint ...
"Yes, here," Bulibaşa said, pointing his chin towards the ceiling, "I don't know what Sandokan meant,
but all I can see is just some plumpy angels, fat as if they were raised together with the pigs."Do you
happen to understand anything? said Bulibaşa to his wife who went down with their little boys and
girls. One of the girls started to look at the Student who covered his face with his glass quenching his
thirsty, as he recognized the girl in the colorful skirt that had slipped over her ass in the bar. Worried he
wanted to ask about the toilet, but Orlando, anticipating what he was going to ask, whispered between
his teeth.
“Relax, they don't have an in house toilet. It's in the yard. For them it's an offense to have a toilet in the
house.
"Sandokan wanted me to paint the Sistine Chapel for him and the Sistine Chapel is what I did,"
Orlando said loudly to Bulibaşa, shrugging his shoulders. That's how he saw it in Italy. Nobody else has
such a thing, it is a painting by Miquellangelo Buanorotti, "La nuevo luce della Cappella Sistina".
That's how he saw it in Italy, that's what he wanted, that's what I did. He gave me the pictures and I
painted what was in the photos.
“Yes, I know, Sandokan is well-travelled. If that's what he wanted... I'd rather have wanted Tarzan on
the walls, an elephant, a monkey and that was all. If that's what he wanted, he also told me that there is
a church in Italy painted with plumpy angels that the rich from all over the world admire. If this is what
the world admires, that's fine.”
"I paint what the client asks me to," Orlando said, flashing his eyes and the student understood that the
painter had already drunk too much. Intimidated he put the cup of wine on the table, realizing that he
had just drung a whole glass of wine, with so many cups and glasses on the table, that he no longer
knew whether he drank from the cup he was supposed to or he drank from the cup belonging to
bulibasa.
"Look, here comes Sandokan," Bulibaşa breathed in with relief.
Sandokan entered the house and left the sword to a boy who placed it in its place on a Japanese stand
after he wiped it with a piece of white silk.
“Sandokan, Orlando came to give him the money for the painting.
Sandokan lit a cigarette and tossed a glass of wine, looking at the freshly painted ceiling, with his hat
on his sweated neck.
“How much money do I owe you, Orlando?”
“How much we agreed. I have just received one hundred euros and I need another six hundred.”
"Give him the money after he has finished," Bulibaşa said.
"Well, I'm done," Orlando said with a serious look.
"Well, Orlando, I know you're a friend of Maricel Ivan, but you don't fool me, me," Bulibasa said and
the room got all frozen. Where are the angels' feet, can you show me?
“This is the painting, the angels have no legs. They have wings,” Orlando said with an innocent voice.
"Do they have wings and hands and they do not have legs," Bulibaşa said more and more nervous?
“This is Miquellangelo's painting.”
“Who the fuck is Mikellangolo? Well, everyone knows angels are pink, you painted them almost
transparent blue. They have hands but no legs.”
-But ... this is how the painting looks, Orlando shrugs his shoulders.
"Look, Dad," said a girl pointing to the Student ... this one hit me in the pussy over the pussy last
night...
"Who", Bulibaşa asked, turning to the Student, smirking like an armored car. Give me the sword to cut
off his head! Wait, I’ll cut it off with the ax, Bulibaşa yelled, lifting an ax from the table and throwing it
to the Student who dodged it, the ax flying like a tomahawk stabbing into the railing of the marble
staircase that was actually made of plaster. The gypsies jumped over the two, but in the ambush of
punches and legs, they somehow managed to escape to the stairs and Orlando dragged the Student after
him to some scaffolding. They jumped to the roof and slid on the roof tiles in the street, the Student
feeling how the mirrors on the roof were tearing chunks from his back as if he had slipped on a barbed
wire gutter. From the street, since the gypsies were coming from all over armed with droppings and
axes, they hurried to the forest gasping, but after a few meters, they slipped into a ravine and found
themselves almost swimming in a swamp. When they got out of the water, they saw the gypsies
looking for them among the bushes with their lanterns and they hid in an empty tank in a shed. As they
were trying to get out of the tank, its lid of opened and a stream of water flew into it almost suffocating
them. Panicked the Student wanted to shout for help by waving his hands, but he felt the bottom of the
tank and became calmer. Then the tank started to move, jumping over some holes.
The Student seemed to hear Russian voices. His heart was pounding in his ear. When the tank finally
stopped and it was quiet, they removed the lid of the tank and jumped into a garden. A dog burst
barking at their feet and lights lit up throughout the length of a barbed wire fence. Orlando pulled the
Student towards him just as a burst of machine gun was heard, then a call followed and the two of them
found themselves in the bright light of a spotlight, frightened by the fear of the bullets that had
whispered in their ears. Orlando returned with his hands raised. The Student wanted to return too, but a
soldier's boot pressed his hand. The soldier twisted his hand behind his back and put his handcuffs on.
The student woke up in a dark arrest room on a wide damp board that was supposed to be used as a
bed. Accustoming the darkness, he saw a line of crouching prisoners leaning against a wall and
smoking.
“Where have you put the cigarettes?” asked a prisoner with a crooked nose who had hitherto sat in the
shade but very close, at an arm’s distance, camouflaged in the shadow of the wall.
“What cigarettes?”
“They are not playing games, the prisoner warned the in a whispering voice. Your comrade is being
questioned”.
“I have no idea where we are?” said the Student, completely confused.
The prisoner started laughing.
“You don't know where you are? You’ll soon find out, said the young man with a Moldovan accent.
Suddenly Orlando arrived with his eyes flashing like electric fireflies, crouching next to the Student.
Seeing his swollen nose, the Student burst into tears, remembering his college mate climbing down the
stairs on the cliff, asking him, "Are you hanging out with Orlando?"
"They'll ask you about cigarettes," Orlando said.
“What cigarettes?” the Student trembled.
“This is a Russian border guard unit specialized in cigarette smuggling, Orlando whispered after being
thrown in subsequent to questioning. It's best not to contradict them. You have to agree to them,
otherwise it's getting complicated. In this country only the illegal crossing of the border is punished by
6 years imprisonment.”
“Six years in prison?!” the student said panicked, but I did nothing wrong.
"You better tell the truth," the prisoner said, giving Orlando a cigarette, but Orlando politely refused.
The student, however, lit one shaking and with tears in his eyes, remembering that he had not seen his
family for a few days, and that his family knew absolutely nothing about him, they must have very
worried or they may have even signalled his disappearance. Suddenly the Student hit the concrete wall
with his head. The blow shook the arrest like an earthquake. A few prisoners barely managed to calm
him down.
“At least did they allow you to call home?” the Student asked with a lost lok, trickling himself along
the wall after the crisis.
“If they had allowed me to call, I wouldn't have called home. I would have called Maricel Ivan.
While waiting for the interrogation, the Student changed the colours of his face, becoming either purple
or yellow like a lemon,with his eyes sunk into his head and his looks flickering barely out of his pupils.
At one point, the door of the arrest opened and the Romanians were pushed down a corridor with
barred stairs. The guards covered their heads with some pillow faces. Walking along the the corridors,
Orlando felt the rotten heat of overcrowded dormitories, seeing with his mind’s eyes the bunk beds
with two inmates sleeping in each bed.
"We are in a prison," thought the Student. Poor me!"
The guards removed the pillows over their heads in front of an office. Trembling, the Student tried to
move his hands locked by a plastic collar. A guard cut off his collar with a knife and only then did the
student see the prisoner dressed in uniform, smiling and holding out a cigarette. The student lit the
cigaretted almost hypnotized, but Orlando politely refused again.
“Here you are your personal belongings. Check them. Is it fine?
"That's fine," Orlando said, checking his jeans pocket.”
“You had to tell me from the beginning that you were Maricel Ivan’s friends. You have a vodka box
here.”
“Who can I say the vodka is from?”
“He knows. You are free to go.”
When they arrived at the border in a bus full of potatoes, they waited in the customs office to have their
documents checked. Surprisingly, although they had no documents, they were allowed to take the tram
to the city and no one asked them about the box of vodka.
A few days later, the Student was making his coffee in the kitchen completely undecided, moving very
slowly in the kitchen; the slower he moved, the more he seemed to enjoy life by walking on a song that
only the inspired ones can hear in the murmur of things. He had been sleping next to his sick mother
who couldn't get out of bed. He had held her in his arms all night, watching her sleep. The coffee
refreshed his body like a gust of wind wandering a desert city. He heard a knock on the door and went
slowly, really slowly, to open.
"I'm going to Italy to sell "Dog Island "on Via Brera," Orlando told him, elfishly smiling in the frame of
the door, wearing a fragrant raw silk shirt, as immaculate as a snowdrop. Are you coming with me?
We’ll have to sell paintings to survive. If needed, we'll sleep in the car. But I think that it won't be the
case. Sandokan apologized and sent you a gift as for a writer.
The student grabbed a small box packed in glossy paper and without opening it he felt it was like a
Mont Blanc pen kit. He felt his logo under his finger. He smiled as he stared out of the window with a
look like a sword. The unnaturally close sky had a heavy colour, almost thrown on a canvas with a
knife.
“I'm not driving at night, I want to make this clear!” the Student said raising his right hand at the
temple so that there was no confusion.
La Cigarétte Apres l’Amour

There was a knock on the door. The poet startled, tiptoing to the window as if he were climbing a
trench. There was a man in the dark street. He was standing like a pillar in a cemetery. Deserted and
threatening. The poet drew a telescopic sight to his eye, but he could barely distinguish part of his face.
"An arab," the poet thought, feeling himself hunted by a paid assassin. It was drizzling and cold outide.
He could hear a cough and the figure moving. There was such peace on the boulevard that the poet
could feel the cough like a firearm and he dropped the telescopic sight on the decayed floor. Feeling
about it, he reached the window. "Shit," he said, realizing she'd moved the curtain. The figure struck a
lighter and lit a cigarette. From the tall house like a tower, Charles felt as if someone was throwing a
spear from that place. The poet could barely see his face, but when the figure put his lighter into his
pocket, for a moment he could see his worn-out, water-soaked shoes.
The poet lit a candle, cautiously descending/climbing down the stairs. He carefully opened the door,
exiting the boulevard.
"Sir," he said to the figure, "you have been standing in the street for more than two hours."
What do you want from me? How much do I owe you?
Charles dropped his cigarette from his mouth in astonishment. He had almost fallen asleep, trembling
beneath the sharp drizzle.
"I, sir, am looking for ... writer Vaucaire, sir, Michel Vaucaire the poet," Charles said, stammering.
- And who are you, may I ask?
"I," said Charles intimidated, "I'm a ... trumpeter.”
“A trumpeter, the poet smiled after a few serious moments. How interesting! I thought you were a
recoverer.
- No, sir, I'm a composer. I got references from Voltaire. I was told you lived near Invalides on number
9 Jose Maria de Hérédia. That's how I got here, said Charles, barely breathing, refraining from
coughing.
"Come inside the house quickly," said the poet trembling while looking at the old chestnut trees on the
boulevard sizzling in the cold as if they were trying to cover each other, as if they were sighing or
sobbing.
-Beware your steps! The yard is full of old things and the owner lives next door, should he hears us,
we're finished.
Take off your overcoat. Put it on the hanger here," Michel said, lighting another candlestick and putting
the telescopic sight under a rifle on the wall.
- I thought you had a bat in your hand.
- It's a telescopic sight. I use it to watch the people in the street. O sometimes like to see people from a
distance. People, sir, are cannibals. I got this gun from my dad. He fought in Verdun. Arthur Vocaire.
That was my father's name. We will light a fire, said the poet, heading to the library.
"Tell me you just don't want to set the books on fire," Charles said with a frightened voice, when the
poet turned with an arm of incunabula.
“Sir, I have run out of wood for three months. I'm a poet. Nobody gives a penny on poetry. That's why I
give piano lessons, said the poet, putting another lit candle on the piano.
- Alas, but this is a Bäsendorfer. It's a treasure,”said Charles, sitting on the stool, trying the piano
delicately. Oh, wait for two seconds ... Charles opened the piano and tuned it, correcting a false note,
putting the piano key in his pocket not to forget it.
“You said you were a trumpeter.”
“I'm a composer. I compose my piano songs. I'm desperate. A few years ago I decided to compose in
order to earn my living. I couldn't sell anything, not even a sound. Dad used to ask me what I was
going to become when I grew up. I used to answer him I wanted to be a trumpeter.
“I used to tell my father I wanted to be an astronaut living in the clouds.”
“But what’s that you are doing?”
“I’m going to burn some older T-shirts. I would burn some of the carpet, but it's not mine and it's a bit
damp.”
“We could burn my shoes… I feel like I'm walking barefoot anyway.”
"No, no way," Michel said, no shoes. In the meantime, the coffee is ready.
“Wait a minute, do you really want to burn this book? It is the "Legend of the centuries" by Victor
Hugo. I have been meaning to read this book for a long time! It's a rarity even in public libraries.
However, you can only consult it at the reading room.”
“But it's in lyrics and it’s almost moldy. I'd give it to you to read, but it's as if I'd sentenced you to
death. You risk being poisoned when turning its pages. You need to wet your fingers well. I also have
this book - "Complete Works", by Shakespeare. Shall we burn Hugo or incinerate Shakespeare. Which
one do you prefer?
- Better Shakespeare, he is not French.
- That’s right. It’s exactly what I thought. I am Swiss by origin but I have been speaking French since I
was born. If you don't mind while you were waiting in the street I saw that you were smoking.
“Would you like a cigarette?”
“If I liked one? I haven't smoked a real cigarette for more than three months. I don't know what others
are like, sir, but when I smoke a cigarette, I feel like a prince, like a man, sir, enjoying his spare time.
So, Michel said almost dizzy, inhaling lingeringly from his cigarette. How can I help you?
“Sir, do you believe in God?”
“If I believe in God ?! As most people, I only believe in God when I need Him. There are many times
when I doubt that God has ever existed or that He may even exist, but since I was born, I have never
doubted, I have not doubted poetry for a single moment.
Physics taught me how the universe started, how planets were formed, but no one knows how beings
appeared. The human being, sir, I'm sure of it, started with poetry. Poetry is the fourth dimension in the
universe, the one that gives meaning to it. Without poetry, living makes no sense. Without poetry, the
universe is empty, absurd, chaotic and meaningless. When I came to Paris I was young. I was 19 years
old. A gypsy woman read my hand and told me that a song was going to change my life, a single song.
I remember her words”
“When you have created this song, you will walk on the street as if you stepped on precious stones."
“Did you tell her beforehand that you were a musician?”
“Yes.”
“Of course she told you that, said the poet, following a roll of smoke with his eyes.
"Now, sir," Charles finally said, I have this feel that I have written/created the song, but I need the
lyrics. I don't know how to write the lyrics. I'm not a poet. I only know about ta - ta - ta... My song has
no words, as you said, it is empty, absurd and meaningless, it's like clapping with one hand only. But
my song is there, I feel it, I have it here,” Charles said with a bright look in his eyes, waving some older
scores.
"If I like the song I will definitely write the lyrics, but I, sir," Michel said, lighting another cigarette and
feeling a rush of nausea at the same time, waiting for it to pass ... I have a condition.
“Which one?”
“I also need a song, the song of my existence. This song should be called "La cigarétte apres l'amour".
I have a theory about smoking, sir. It is impossible that before the industrial revolution everyone
smoked en masse. It must have been only the chiefs, only the princes, only the kings who used to
smoke. "La cigarette apres l'amour" is the very moment of happiness, the moment when you realize
that you are happy and that you have been burned by the lust of love, sir. It's the moment subsequent to
making love, sir. Smoking a cigarette after making love is happiness itself. There are many women in
my memory, but it is only one, but one who has fulfilled me. It was incredible!
While in bed, she used to turn into a fabulous animal, she was like a centaur. After she had devoured
her love, she lit a cigarette at the window, in contre-jour, and her face of a fabulous animal gradually
changed. She slowly took her real face and age and turned back to reality, which means that everything
she lived in bed, all our love brought her closer to dream, madness and delirium, in any case to a much
more intense reality, to some sort of surreal existence, if I can express myself this way, closer to the
heart of reality. If you can transpose into music my theory on the cigarette after love, I, sir, at any time,
at absolutely any time, I will be at your disposal with my lyrics; as long as I live, remember this, said
the poet raising a finger to draw attention on what he was saying.”
“I already have this song. I think I've already written it.”
“Perfect. Let's hear the song of your life, then. The song for which I expect your lyrics.”
“Let's hear it.”
Charles placed his scores on the stand. He put on his glasses and started to sing. After the first musical
phrase, Michel sipped his coffee as if he were surprised by an unexpectedly good taste. The chickpea
coffee in the pot is horrible, but the music is incredible. He stands and listens intently. The notes
sounded serious, as important as they were heard in a cathedral.
"I have written it for an orchestra ..." Charles explained himself as if he apologized, but Michel made a
sign with his hand as if he was telling him to forget about the explanations and continue playing.
Suddenly, he had the urge to dance, as if he were listening to a waltz. When the song was over, Charles
sadly left the lid over the piano looking at how the flames devoured a torn blouse as well as Hugo's
book - "The Legend of the Centuries." The book was crackling with every flaming band at the back of
the book and the pages turned black with heat. Michel looked at his numb arms. His skinhad goose
bumps. He was going to say something, but the gate could be heard banging.
“Have you just started a fire, poet?! Do you throw parties at midnight?! Do you allow yourself to play
the piano and bring women in the middle of the night, while you haven’t paid your rent for three
months?”
“I'll pay you, Monsieur Blanchet. Do not panic. I'll pay you back soon," Michel said, showing Charles
calmly his way to the back door.
While driving him, he whispered to him:
“Leave me your sheets. Next week I will come to the cafe, to Voltaire, with the lyrics. I'll set up an
appointment with a woman singer. I always expect you to come to me. Come in during the day for a
coffee.”
"I have a feeling that all my past was burned in the fire in your room, my dear friend," Charles
whispered to him before going out onto the boulevard. I will remember that you burned your books to
make me a coffee.
“Don’t worry, I have already started writing the lyrics. It's a wonderful song. I already know what it's
going to be called.”
“What? asked Charles, trembling curiously.”
"Je ne régrette rien," Vaucaire whispered, looking backwards to see if the owner had sensed his
presence.
"But this is not an appropriate title for a song," said Dumont disappointedly. Je ne reggrette rien is like
saying je m'en fous.
"Exactly," Michel laughed and tried to explain a little more, but he made a sign with his hand. Wait for
the lyrics, please.
When he reached the first intersection, Charles stopped and listened to the owner's hysterical cries.
They could be heard so clearly:
“You’d better give me the money, unless you want me to come with the doormen tomorrow and jump
your piano. You're going to get at the debtors' prison, Vocaire. Pay your rent or take your scrap and get
lost. The cafes are full of tramps.”
Stylishly dressed, in the latest London fashion, with a jacket and sports shoes, Michel Vocaire walks
into Voltaire café after a week, greeting the bartender and his friends, but the bartender looks away
instead of answering his greeting.
"Coffee," Vocaire said confidently, because he had a few francs in his pocket.
“Forgive me, Mr Vocaire, but we don’t go on tick today.”
Michel gritted his teeth because he had just seen an ineffable blonde in the cafe, a new face of what was
more likely to be an Arts student.
"I pay in advance, you may keep the change," Michel said, dropping two coins from his fingers.
"I could pass it into the debit of your account, if you wish," cautiously said the bartender.
“Maurice, we have known each other for seven years, you should make me a statue and place it in your
cafe, if we thing of how much money I spend on the parties. Please bring me a coffee, tomorrow I'll
pay your full debt. Do not panic. Just wait until tomorrow.”
"I look forward to seeing that," the bartender muttered in his chin.
“How beautiful the Seine looks today, as smooth as an ocean, as calm as marble, said the poet looking
at the quiet river looking like a shining sword resting on the knees of a musketeer. I'm looking for
composer Charles Dumont, suddenly said the poet with a loud voice, so that everyone could hear him.
"I don't know him," the bartender shrugged. I dont know who is he.
“How’s that?! He's a musician, an artist. He asked for references about me in this place. Nobody knows
him?”
The customers at the back, where the blonde woman was, also nodded.
‘Where's Antoine, she knows everyone. He's a short guy, he has an Arabic face. He is wearing a stained
brown overcoat.”
"Oh, I know him," said a newspaper seller. He left Paris. I saw him in the morning at Gare du Nord,
looking for a train. He has a brother at Clermond Ferrand, but he didn't have all the money.”
The poet ran into the street after a taxi. The bartender carefully set the francs aside, peering at the
steaming coffee on the counter.
Passing through the crowd in the train station, the poet turned to the ticket offices, looking at the
platforms at the same time. He found Charles on a bench, counting some coins in a handkerchief.
"My dear friend," said the poet, hugging him. I have the lyrics.”
"What’s the point of having them?" Charles said quietly. I no longer have a home. The porters threw
me into the street. I haven't paid the rent for five months. I could barely get my clothes I am wearing.
I'm leaving, dear friend, to Spain. I have a brother in Figures if he agrees to get me. If his wife allows”
“Alas, no, I have the lyrics.”
“What title did you give to my song?”
“I regret nothing.”
"But I told you this is not a good song title," Charles said disappointedly, looking after the trains. It
resembles ordinary/vulgar speech. I regret nothing, I do not care at all.”
“Exactly, but you have to listen to it. I have already set up an appointment with a woman singer.”
“Who?”
“Edith Piaf.”
“But I've been to Edith Piaf twice. She didn't like the song. Oh, there's no point in doing this. And
anyway Edith Piaf only sings the well-known composers’ songs. Let me go.”
“On no account. In no way. You’re coming with me. We’ve run out of time.”
“And will Edith Piaf come to your attic?” Charles asked incredulously when he was already in the taxi.
“Absolutely, I have known Edith since she was a kid. I've taken her to the Jesuits school countless
times. She always keeps her word, especially when asked by Michel Vaucaire. At 1:00 pm sharp she
will be at my place and listen to your song on my lyrics.”
“Who, Madame Edith Piaf?!” the taxi driver asked without turning back. No way, Madame Piaf is in
Versailles with President Charles de Gaulle. He gives her a medal and makes her a UNESCO French
ambassador.”
"She will be there," said Charles, gritting his teeth, slapping Charles on his shoulders, not too sure of
himself. You will see, she will come!”
When they reached Jose Maria de Hérédia Boulevard, Michel was surprised to see the owner's porter
carrying his piano on the stairs. The courtyard was full of mouth-watering crowds. Everything was
carefully carried in boxes and bags placed directly on the ground. The porters were working hard, as if
they had unloaded a caravan. Suddenly someone was heard loading a weapon. The court got stoned.
“I'm Michel Vaucaire the owner of this piano. I will shoot without a warning at the first innocent move,
I’ll turn you into angels. Take the piano to the attic now.” The crouched porters looked at the owner.
Gasped in fear and anger, he back down, looking at the gun.
The poet looked into his eyes.
“You will receive the money for the rent today. Take my piano back. Hurry up!”, Vaucaire grumbled in
a loud voice and the porters made their way back.
“Mr. Michel Vaucaire?” he heard someone asking him from behind and when a security colonel
returned, he took his weapon from his hands.
“Are you allowed to carry this carbine?”
“It belonged to my father. He fought in the First World War. Back then, the soldiers were allowed to
come back home with their weapons. Who are you?”
“Gerard Mouron, colonel of guard and protection of the republican guard. The president will arrive in a
few moments with Edith Piaf. The lady has an appointment with you at 1pm. Ah, here comes the
convoy. This weapon stays with me.”
The limousine convoy occupies almost the entire boulevard, which was eventually closed for security
reasons. The officers in uniform and in civilian occupy their positions in the yard. General de Gaulle
was carefully arming Edith Piaf, followed by a group of RFI reporters and a live television car.
"The President of France," said the general in a gallant voice, heading to the cameraman with his back
to the crowd of idlers, “is at Mrs. Eidth Piaf’s disposal, the most important ambassador of France.”
The business card of France today is this voice - the voice of Edith Piaf. Were you saying, lady, that
you had an appointment with a poet who wanted to propose a song to you? The tall general was trying
to see obove the people. Among the crowd of idlers there was the president speaking to himself because
Edith was too short and the disease had made her even shorter. The world stepped aside and Edith Piaff
accompanied by the president entered a house which had been emptied by everything, with its windows
wide open, without curtains, and in the middle of the room there was waiting a piano.
"Dear Edith," said Vocaire, “Mr. President ... dear Edith, I am so glad you came, said Vocaire excitedly,
with his arms wide open before the flashes of the cameras. I want to introduce you to composer Charles
Dumont.”
"I have a feeling that we do know each other," said Edith, reaching out her hand, but either bdue to the
emotion or the fatigue, Charles stood still, tilting his head slightly. Edith withdrew her hand with a
slight pirouette so that the photographs would have a favorable angle. By the time he realized it, it was
too late for Charles. Edith had turned her back.
"Let's hear the song, gentlemen," Edith said in a crystalline voice. Let's not make the President of
France wait.”
Charles sat on the stool before the scores. He breathed in, with his face lit by flashes. With a smile,
Vaucaire settled the texts on the staves, but Charles remained motionless.
"I don't have my glasses," whispered Vaucaire in his ear in a state of shock. I don't know where I left
them.
“Stay calm, please, I'll sing.“
“Unfortunately, the composer does not have the glasses on him, said the poet, but I will sing, if you
bear me. I know the lyrics by heart. I myself have written them.”
The assistance vibrated amused and curious. The flashes were intertwined on the faces of the two.
“The song is called "Je ne régrettes rien". “Master, give me a G clef.” “Yes”, said Michel, clearing up
his voice, taking a tenor posture, resting his left fingers on the piano and taking his right palm to his
chest.
Charles closed his eyes, leaving his fingers free on the keyboard as if he had let go some ogres on a
meadow in search of their prey. His fingers gently touched the keyboard and the room filled with ample
sounds as if an entire orchestra were playing.
A TV5 car started broadcasting the song live. The presenter turned to the window looking at the TV car
in the street and received the transmission confirmation from the sound engineer. Michel began to sing
calmly as if it were a piano lesson. In order not to be intimidated by the crowd in the room, he closed
his eyes. His voice raised clear and rested like a bird awakened by the first ray of the sun.
“No, I do not regret anything, neither the good that was done to me, nor the evil, everything is equal to
me ... no, I do not regret anything, no, I do not regret anything...”
When the song was over, Michel opened his eyes for assistance. It seemed that the still room was
slightly overturned to one side, losing its gravity.
Edith stood still, astonished as if she had received a bullet in her chest. She was barely breathing - the
flashes were slipping on her astonished face, a shocked face that had just darkened. There was a heavy
silence like a slab.
"Ah, this is the song of my life," said the singer clearly. I feel I’m living again. I want to sing it right
now. Master, please.
Waiting for a reaction, Charles could no longer lift his hands from his knees and started to cry. But as
he tried to control his tears, they burst even louder aas if from a shaking geyser. Michel leaned towards
him as if he wanted to protect him.
“Dear friend, please ...”
Feeling his emotion, Edith reached over and touched his shoulders, but the touch turned into a hug and
Charles starting to say in tears:
“Please, forgive me.”
"Master Dumont," said Edith with kindness, "Please, I want to sing this song."
Weeping a little quieter, Charles started the song, waiting for the singer's voice to take over. His hands
trembled on the keyboard almost instantly. When he found the piano's melodic line, her voice rose as if
it wide-opened the windows, across the boulevard that was listening transfixed, and that was the
moment when Charles realized that the song had some incredible, untranslatable lyrics, of an
unearthly beauty especially because they were sung by Edith Piaff. in French, only in French and in no
other language. In France watches stopped when Edith Piaff sang "Je ne régrettes rien" for the first
time. When the clapping of applause started in Michel Vocaire's attic, Charles with a tear-wepd face felt
a gust of wind lift his hair on his forehead and the piano vibrated as deep as a launched ship on its
maiden voyage.
Life as a Gunshot

Two silhouettes suddenly emerged from the blazing building, but they were barely distinguishable just
like two spots on the fire background. He saw them leaning among the flames and pointed to them, but
no one watched them.
A flaming balcony and part of the hotel's frontage collapsed over a fire brigade vehicle, almost
destroying it. As if catapulted, a piece of the aluminum folding ladder fluttered into a van, turning it
upside down. The policemen belonging to the special intervention troops were trying to get out of the
van. They could barely handle the straps of the automatic weapons that caught them under like a
fishing net. Police vehicles were coming from all over the place as if the hotel was besieged. The lights
and sirens seemed to fuel the fire that suddenly became unexpectedly powerful, threatening the entire
old neighbourhood. The air was full of sparks that threateningly sounded like tracers. The wind from
the Mediterranean turned them into missiles. The first victims of the fire were already lying on the
ground with their burnt faces. Everyone trying to get out of the hotel was restrained, legitimized,
controlled, held with their hands raised and facing the walls of the neighbouring buildings. A policeman
pushed a fire fighter who had dropped his helmet on the ground, thinking he was a suspect. Trying to
get back to his colleagues, he reached out his hands to avoid any possible obstacle.
The silhouettes of the people running away did not seem real. They were rising as if they were kites.
But the American followed them. At the corner of the hotel he discovered the cobbled medieval alley,
narrow as a rescue path leading to the old port. While stumbling because of the irregular stones onto
the ground, the old walls built hundreds of years ago by the first Templars disembarked from the sea
pushed him forward slightly, preventing him from falling. The street whirred like a sword on a warrior's
knees. The American ran feeling himself pushed forward by the rhythms of a battle song. Suddenly the
neon lights of a beer banner flashed on the face of the first person running and the American gritted his
teeth recognizing him.
A shadow remained behind, preparing the ambush. A spark lit a stain of fuel on his trousers below his
knees and Doyle smiled, remembering how he had entered the hotel with a can of diesel oil that he
splashed on the halls explaining in English to the receptionist that he was ridding the house of rats and
that all rats must be exterminated. The receptionist did not understand anything anyway. While he was
trying to talk on the phone to the landlord, the flames had already engulfed the corridors in thick, dark
smoke. Bending to extinguish the flame on his trousers, he could hear how the shot made the windows
rumble. The bullet whistled passing his ear, curled into a gargoyle and rolled over the cobblestoned
street.
"You paid assassin," Doyle thought while smiling and he didn’t stop running. Fellow, with such a
weapon, it's hard to shoot while running. The runaway fired once again backward without aiming and
he started running as well, heading for the harbour. He suddenly felt a kick in his ankles. He flipped
over some dumpsters and when he tried to look back, the sharp edge of the sidewalk almost cut his leg.
Jumping it over, the American kicked the gun into a trash can.
The American suddenly dodged, getting into some heavy traffic. The light of the boulevard almost
blinded him. Confused, he looked both sides and he caught sight of him just as he was closing the door
of a car. The car started gasping like a kicked hyena. He almost jumped in the middle of the traffic.
"Shit ..., fucking hell, bloody crazy shit, shit of the shit," Doyle screamed, continuing to run after the
car that was disappearing in the traffic. The American was running disorderly while swearing. Looking
out a motorcyclist, he managed to catch sight of a plaque naming La Canebiere Street. "Shitty
language, he thought to himself, trying to pronounce the word." When he reached the top of the hill
near a traffic light, he breathed in looking over the boulevard. He saw the car quickly sliding just near
the Old Port. Looking ahead, he took a deep breath and continued to run among the cars. He
remembered his boss before sending him to Marseille, when he entered the office, his boss was just
making the recommendations. "Who, Popeye ?! Popeye has a greyhound nose. Those greyhounds
hunting the mobster.
In fact, it is only Doyle that can recognize him. When Popeye smells him out, he finds him in a snake
hole. He raises his nose in the wind and it's over."
"I hope you're right, boss," Doyle thought, jumping forward.
Charnier waited at a traffic light and when it turned green he started. He suddenly pushed the brake,
almost touching the car in front of him. He sounded the horn nervously. He climbed down. There was a
wall of cars ahead. Suddenly, when he turned, he saw the American throwing his overcoat that
prevented his escape. "You should have killed him," thought the Frenchman quickly, hitting the hood.
He dropped his gloves and abandonned his car going out of sight by the corner. When Doyle arrived
around the corner of the building, an overcrowded market full of tourists completely confused him. He
looked in all directions. An annoyed old woman was watching him. The pigeons she was feeding
suddenly flew to the roof of the opera house. The tall man with the small hat, worn more like a cap,
suddenly looked to both left and right, back and forth, as if he were delivering boxing hits. A pancreas
seizure hit him on his right side, almost knocking him down like a knock-out shot in his liver,
performed by a professional boxer. As he lifted his trunk, he saw Charnier's gaze flashing in a watch
window. Turning, he saw the tram crammed with people heading for the old port. As if he was looking
through a telescopic sight, he saw his hat for a moment before losing himself among the crowd. But it
was more of an opinion, for a fraction of a second. The American breathed in. He looked at the traffic
and he started to follow the tram. He knew he was there. He shook his right leg trying to escape the
pain around his liver. He wanted to stop a car by showing them the policemen badge, but he continued
to run disorderly, trying to save his last powers. He squeezed his chewing gum hard, his tooth almost
giving in under such pressure. He suddenly saw the tram stopped near the docks. The crowd started to
get off. With his hand on his stomach he entered a market that led to a utility garage. On the left there
were the warehouses with rows of huge trucks waiting to be loaded. To the right - there was the
deserted entrance to the docks district. The ghetto, whiffing of urine, steadily smoked in the midday
sun. The harbour slaves were at work. When he turned back, he looked at the harbour in confusion
while a yacht was disappearing after around the harbourmaster's building. He caught a glimpse of him
coming down below the deck, resting his hands on the narrow railings. But it might very well not have
been him. It was just a snap of a moment. The yacht moved on silently. The American was almost
oozing on the fences near the docks. A fighting dog tossed him near an unfinished wall. He looked to
the yacht in the corner of his eye. He climbed over some garbage cans and stepped into a courtyard.
The owner watched him in amazement while watering his garden. The yacht turned to the bay and he
suddenly saw Charnier coming out from under the deck with a coffee in his hand enjoying the
magnificent Mediterranean landscape with its coasts full of tourists and its luxurious hotels, its scented
gardens, guarded by the cliffs of the mountains so old they had collapsed into themselves in a solid
fortress wall.
With a heavy breath, the American climbed up the dam near the old lighthouse, leaning against the wall
with his back. He touched his boot with his hand and set aside the casing hook. He was under the
impression that the gun was not there. Its pipe was half the length of a finger. He aimed at the yacht
waiting for it to get closer. The sun right in front of him mixed its shapes and distances. Checking his
weapon, he realized he was aiming too low. Then he lifted the gun resting it on his palm above the
yacht, lowering it calmly to the figure. He called out the name uttering the word perfectly: Charnier!
And he pulled the trigger. The shot confused the flight of a seagull flying even higher. Hearing his
name, Charnier turned to the old lighthouse, distinguishing a squatter by the stairs. He recognized the
policeman's gaze and blinked at the shot, taking his hand to his chest to cover his wound. The yacht
continued its silent passage through the ships of the port with its deserted deck. The American turned
on his back, hawking. His mind fell like a stone to heaven. He was sure he’d hit him in the heart. He
smiled with his mouth wide open, biting the air.
The Baby in the Bag

The story goes on a high-speed train. Yama Yamaha, a 21-year-old girl who holds a baby in diapers at
her chest sits in a wagon, on her seat. The baby is sleeping peacefully. But it has a very expressive adult
face. If looked closely, it is obvious that he has been through a great deal of suffering, even as a baby.
Yama looks out of the window and she has the feeling that the train is not moving forward at all, just
like a silver sword resting on the warrior's knees. But the train has a breakneck speed, scaring the birds
in the Aokigahara forests. Hit by the branches of the trees and the steep cliffs, some dizzy birds fall like
rocks near Lake Saiko, which the peasants call the Lake of the Suicides.
Looking out of the window, Yama catches sight of the look of a student resting lustily his eyes on her
cleavage. In a split of a second, maybe due to the warrior instinct and her years of daily training, she
briefly pictures a blow that would have more than likely fractured the student's throat, but Yama,
though thinking of this deadly blow, smiles politely to the student and she covers her plunging
neckline, calmly getting her shirt straight.
Next to the student, there is an old woman who seems very irritated by the student’s lecherous looks
and because he does not mind her, the old woman looks at Yama reproachfully as if her negligence had
encouraged the student to behave like this. The old woman's eyes vibrate uneasily spreading warnings,
but Yama is very tired and she doesn't realize it. When the student reaches out to introduce himself to
her, she tells her name - Yama and looks at the student as if she were looking through some glass. In
fact, the student speaks to her for some time, confident in his wizardry for which so many girls have
fallen that he cannot even remember them. Yama is yet absent. Her ceramics face and her oblique eyes
express serenity, but deep inside her, she has been crushed by stress and effort because she just gave
birth to this baby by herself a few hours ago and now she is on the train with her baby whom she
intends to leave in Matsubate train station, which is crowded and very close to the University Hospital.
The decision is already taken, only the idea that she could again analyze the situation or the baby’s fate
would throw her permanently in a whirlwind of delirium, as she has dissected this decision and turned
its consequences over, actually endlessly debating inextricable details in her mind. The child would
completely disturb the Yamaha family's business, which is rocked by the black forecasts of the financial
markets and her father would most likely not survive such disgrace. No, the baby should undoubtedly
be dropped off at Matsubase station, just the way she had decided and she hasn’t named the baby to
spare herself of any regrets, although she would have liked to call him Shintado. Blinking, she is afraid
to watch the baby to prevent making her change her decision about him.
Suddenly she is is paying attention to the student who, while talking, is unnaturally leaning to her and
he gives her a business card, hoping that one day the woman would call and meet him and when she
sees how good he was in bed and how passionate he was, they would definitely become lovers.
“... Oh, the student says, Yama is an old name, very important in Tibet, because it is the name of the
god of death in Buddhist philosophy. It is this god who binds the soul with a rope and leads it into the
world of the dead. In order to understand the meaning of the name, the student continues happily,
feeling the strength of his own language touching the woman’s soul, you have to know that there is a
legend about Princess Savitry marrying a man about whom she knew before he would die and the day
her husband dies, he tells the princess he goes to the jungle for some firewood, but the princess follows
him, simply knowing that her husband was going to die in a few hours. And when his time comes,
overwhelmed with exhaustion and the feeling of death, the man sits on a stone near a lake and he just
dies in the princess arms. Of course, god Yama appears, connecting his soul and taking him to the
world beyond. Crying, Savitry follows the god and begs him to allow her man to live for at least one
more hour because she hasn’t managed to make him understand how much she loves him, but the god
severely warns her that she is already entering the world of the shadows and there is no way to return to
the earth.”
“How beautiful! Yama exclaimed in surprise.
-Yes, the princess spoke so beautifully to the god of death that he unleashed the man's soul and he gave
the man back to the woman, and her husband woke up on the stone in Princess Savitry’s arms and they
lived happily ever after….
"It is a very nice story," Yama said while smiling as she prepared to take the student's business card, but
when she bent down, her exhaustion suddenly pushed her forward, and Yama slipping off her seat,
almost dropped the baby into the arms of the old woman who unexpectedly caught the baby.
“Oh, dear, but this baby is in a shopping bag”, the old woman said surprised and worried.
Yama looked her with a ceramic shocked face, but without expressing any feeling, she calmly said:
“It is a special bag for babies.”
"It's a shopping bag," said the grandmother reproachfully. I take my morning vegetables in such a bag,
moreover, it is fat resistant. Oh dear me, but this baby eats while sleeping, poor baby, the old woman
said, nursing him from a bottle. You are lucky, girl, I was just coming back from my grandchildren in
Kyoto. Taking the baby out of the bag, the old woman watched in awe the placenta traces on its belly
and raised her face towards Yama, who snatched the baby from her arms and hurried to the exit while
the train was braking for the station. Then she turned and lifted her purse off the bench. The old woman
froze. She had the feeling that the girl had almost hit her.
"Strange girl!" Said the old woman, looking how her silhouette slightly vanished while sliding swiftly
among the travelers. She said she intended to get off the trait in Matsubase.
Raising his neck like a giraffe, the student looks after Yama, thinking to himself “such amazing legs, so
wonderful body lines, so beautiful figure, what an athletic woman. Now that I have given her my
business card, I bet she'll call me tomorrow" but when he looked down, he saw his business card dirty
from a footprint.
Yama quickly reached a counter and picked up a luggage key. She found herself in front of the cabinet
and opened a box that reached her chest and she was surprised while inspecting it inside, as she found it
too small even for a baby. But its interior was generous, except that she was feeling it too warm and
undecidedly, she looked at her baby who, while sleeping, was miming breastfeeding.
“Can I help you, miss?” a policeman asked in a friendly way, arranging his glasses, ready to introduce
himself, but surprised, Yama almost slipped when she turned her ceramic face and losing control she
turned red. Blinking from her oblique eyes, Yama instantly said:
"I just wanted to get my bag inside, but ... I have to go now," Yama said, speeding up among the
silhouettes, disappearing into a train that had just closed the doors behind her, and the policeman gazed
in amazement after the train wondering if that girl wasn't going to somehow eave the baby in the
luggage box.
The train Yama got on was deserted. She moved with rapid steps from one wagon to another like a
fighter getting by through the trees of a forest, controlling her breath. She entered a toilet. She left the
baby under the sink. He washed her face. She closed her eyes, concentrating on how she felt when her
entire being filled with her first sword lessons her grandfather had given her as a child. She took a deep
breath. She lifted the child and went down to the first station, creeping like an invisible wave, like a
wave of some flowing water through the roots of a steep bank, she reached a counter, she paid and took
the key. Heading towards the box area, she discreetly assured herself that she was not being either
watched or followed, taking short, quick glances all around, flashing like some knife strokes, she
opened a cabinet and left the baby there with such a fine movement that even if she was being chased
nobody would have realized she had done it. Then she sat down at a bar and ordered a cup of sake. He
felt the alcohol cooling down her burning brain. The silence lay in her mind like a soft carpet of autumn
damp leaves that her spirit was now treading calmly and pleasantly. Suddenly she heard the child
crying.
Restless, she could hear the loud scream again, but strangely everyone was passing the cabinet as if
nothing could be heard. The baby's cry could be heard even louder this time and a couple stopped,
looking undecidedly behind, but they continued their way after a few moments, the man grabbing his
female partner by her waist, heading for a train. Yama jumped to the box zone and opened the cabinet
only there was a bag with some sneakers within. She took the bag aside and in amazement, she looked
at the key which was clearly the one from the Matsubase station. Nervously, she reversed the bag and
she finally found the second key among the things in and opened a cabinet, only to realize it contained
a briefcase. Yama took the briefcase and threw it aside. An officer with a bunch of keys approached,
unable to understand what was happening, followed by two policemen.
"Quickly, open all the boxes, quickly," Yama said with emotion.
“What happened, the officer asked, trying to hold her because Yama had fallen down, confused and
weakened.
“Open, Yama suddenly yelled and everyone stopped moving and watched the scene as if a bang was
heard. There's a baby there.
“What baby?” one of the policemen asked.
"A baby in a shopping bag", Yama said, with an exhausted voice.