Mîine, pe vremea asta

Stau în bucătăria plină de fum

şi fumez şi tuşesc şi-mi trag nasul
(n-ai vrea să mă auzi acum)
citesc iarăşi cartea ta şi gîndurile-mi fumegă
şi nu ştiu cînd te voi revedea.

Atunci, cînd m-ai luat cu taxiul

eram nişte oase pline de frig
tăceam cu îndîrjire
rulam pe bulevarde
habar nu aveam pe unde sînt
şi-ţi strîngeam degetele pînă la os
şi noaptea cobora din cerul îngheţat.

„să nu mă muşti de încheietură,

ziceai,
acela-i locul morţii”
adunai la piept un şal şi trei flori
taxiul plecase demult
miezul nopţii se risipise printre beri
şi vin fiert şi scrumiere
iar noi eram tot mai convinşi că vom muri
mult nu mai aveam cum să o ducem
şi tu ai zis „să mergem într-un loc frumos
să găsim ceva curat
o încăpere caldă
să nu ne ia Dînsa aşa, direct din crîşmă
să ne punem şi noi nişte haine mai acătării
să ne mîngîiem puţin”.

…şi umbrele păsărilor lăsau pete întunecate pe covorul tău

peste parcarea scrutată de la pervaz

gînduri de noapte ale unei minţi melancolice

ţigară aprinsă de la ţigară
un cadavru într-o bucătărie plină de fum
la trei metri de pămînt
între betoane

mă întreb dacă dormi – eşti ca o cîrtiţă,

nu ştiu ce faci toată ziua
iar noaptea, cînd te ţin în braţe, sapi galerii –
şi tristeţea abureşte toate geamurile
şi toate paharele
şi pulverizează toate gesturile
şi organele toate
pînă cînd îţi spun:
dacă nici acum nu va ţine
dacă nici noi nu vom putea trăi împreună
atunci s-o ia naiba de viaţă
cu iubirea ei cu tot.

Apropierea

adusese o figurină ciobită, un coşuleţ

şi una niña enferma

(„încetează cu aceste vorbe străine”)

pe un cearşaf sfârtecat

încropea o cină.

mi se strâmtaseră maţele cât pribegise.

ay, mi vida, mida mia.

(“încetează”)

treceau nişte femei lungi (oase de moft)

ce le sălta de pe frunte pe ochi

şi de pe ochi pe buze? (o negură.

un filigran).
“ridică-te. să mergem”

mă prefăceam că umblu.

preferam grămada de moloz.

“dejame en paz, mujer.

găseşte-ţi un însoţitor mai bun,

o fire mai veselă.

azi-mâine voi şchiopăta

cu adevărat lipsit de inimă”

“încetează. nu ştii ce vorbeşti”

faţa îi lucea ca o piatră udă.

urmarea era că fetiţa sa (o idioată)

la lăsatul nopţii va pretinde

un cântec de leagăn

acelaşi împuţit de cântec de leagăn

iar dinţii mei nu vor mai fi în stare

să muşte carnea asta stoarsă

care-şi făcuse loc lângă mine.

FINIS MUNDI

un om stă în bibliotecă

cu gândul să-şi ia viaţa

cărţile sunt mute

autorii au aţipit

desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic

e seară

fumul ţigării somnolează în lente volute

mâine dimineaţă femeia va şterge praful

am aşteptat în paturi călduţe

iar şarpele charismatic ne încolăcea glezna

marea s-a adâncit în propriile-i ape

(şi păsările se gudurau pe lângă cârtiţe)

cuvintele-au spurcat frumuseţea

s-a născut un singur copil

.

vede numai pe întuneric

Marin MĂLAICU-HONDRARI (Charmides) Vara sînt Liber de causis*. Trăiesc în

Intimitate*, alături de o "pisică a celor veşnice, aşezată pe graţie şi pe-ntuneric". Ce
înseamnă 30 de ani: 1983. Marş - 2013 Xanax*. În 2666, Roberto Bolano atît are de spus
despre austrieci: porci, porci şi iar porci. Citind Extincţie (ART), cartea austriacului
Thomas Bernhard, tind să-i dau dreptate, fiindcă Thomas Bernhard însuşi îi consideră pe
austrieci nişte porci, ba chiar nişte porci nazişti, care au absolvit Şcoala catolică de artă
dramatică. Lăsînd gluma la o parte, Extincţie e una dintre cele mai bune cărţi pe care le-
am citit vreodată. Aştept un roman românesc în care să fie făcute praf Biserica Ortodoxă
cu diabolicul ei conformism şi oportunism, instituţiile troglodite ale statului, relaţiile
groteşti din sînul familiilor. Pînă atunci, recitesc Detectivii sălbatici (Leda), un roman în
care personajelor nu le e ruşine să citească în draci şi să discute la nesfîrşit despre cărţi -
ocupaţii blamate la greu de critica şi breasla scriitoricească din România. Aşadar, e vară.
"Totul a început, ca orice lucru măreţ, cu un vis." (Roberto Bolano, Detectivii sălbatici)
P.S. *Florin Partene, Liber de causis (Charmides); *Angela Marcovici, Intimitate
(Charmides); *Ioan Es. Pop, 1983. Marş - 2013. Xanax (Charmides).

Piele şi os. Camera 117.

Dormisem mult. Dormisem noapte de noapte

şi după-amiază cu după-amiază

şi în fiecare dimineaţă până târziu

şi-aş mai fi dormit dacă uşile nu s-ar fi izbit de pereţi.

Piele şi os au fost visurile noastre

şi-am iubit o femeie numai piele şi os.

„Javră, strigai

javră.

Ai preamărit fragmentul visul şi noaptea

dar ai slujit la cel cu întregul lumina şi moartea”.

Mai bine să-mi afund picioarele-ngheţate în papucii de pâslă

să-mi port şalele reci prin părţile-nsorite ale casei.

Dar la camera 117 covorul era ros

şi nu de paşii ei.

Vedeam câţiva copaci liniştiţi

ca mâinile pe pieptul mortului

şi o seamă de copilaşi îşi scufundau capul

în iarba peluzei.

Şi ar fi putut fi o zi minunată

dar la camera 117 cineva

deşertase un sac în aer

şi aerul s-a făcut numai piele şi os

iar eu m-am învineţit ca un astmatic

şi am ştiut că până aici mi-a fost

şi-am strâns din dinţi până s-au luminat pereţii.

„Aşa aşa. Dă-te în spectacol.

Fă-ne de ruşine”

Şi ce noapte minunată ar fi urmat

dar la camera 117 lucrurile vociferau

ca în pragul revoltei

şi ar fi fost cu totul şi cu totul minunat

mi-ai fi încălzit mâinile-ngheţate

în buzunarele tale adânci

şi ne-am fi dat cu presupusul

şi cu braţele în lături am fi exclamat:

câtă noimă câtă noimă!

„Javră, strigai

javră.

Om de nimic. Du-te la iepuri. Acolo ţi-e locul.

Du-te la nebuni”.

Şi m-am dus la camera 117

acolo pereţii erau numai piele şi os.

Am trecut pe lângă un colţ plin de primejdii

şi mi-am purtat oştile până sub chiuveta de fontă

şi triumful m-a făcut să mă lungesc

pe covorul ros.

Dacă atunci, sau altă dată

dar măcar o singură dată

de-aş fi îndrăznit să-i spun:

te iubesc. ţi-am scris o scrisoare de dragoste. te iubesc.

ar mai fi şoptit ea „Dumnezeule!

Vrei să mă omori cu zile?!”

Era îngrozită. Şi-şi rotea privirea ca pe un lassou.

Dar în jur nu era nimeni.

Şi-atunci am hotărât să nu mă mai prefac

să merg mai departe

mai hohotind din piele

mai şuierând din os.