Ce mai citim astăzi?

„Cutia neagră” de Amos Oz conține corespondența a patru personaje — Ilana,

Alexander, Michel și Boaz — Ilana, o femeie frumoasă de origine poloneză, crescută într-un
chibuț din Israel după ce rămâne orfană devine soția lui Alexander, fiul unui colonist rus din
Palestina, renumit profesor universitar, care ajunge să trăiască în America, unde devine
cunoscut după publicarea unui volum în care dezbate problema religiozității și fanatismului
în lumea iudeo-arabă, Michel, evreu din Algeria și profesor modest de limba franceză la
Ierusalim, fiind cel de-al doilea soț al Ilanei și Boaz, fiul Ilanei și al lui Alexander.
Între cei patru se creează o legătură cu și împotriva voinței lor, Ilana îi scrie lui
Alexander cerându-i bani pentru Boaz, Michel se preface că îi acceptă doar ca să nu îl
omoare, iar la 17 ani Boaz decide să se retragă într-un chibuț în care a locuit în copilărie
tatăl său, primind acolo alți tineri interesați de tema fericirii, căutând-o și teoretizând-o.
Alexander, prins în „stepele melancoliei”, după cum îl descrie fosta sa soție, Ilana,
realizează că Boaz nu mai are nevoie de ei și încearcă să o convingă și pe ea de această
realitate pentru a nu mai provoca și alte suferințe celor care o iubesc. Confruntarea și
acceptarea eșecului, nevoia de comunicare și totuși imposibilitatea de a înțelege o iubire
disfuncțională lasă spațiu întotdeauna pentru a crea insule de tandrețe și calmitate sau de
amărăciune și dispreț, relații și raportări oscilante în cadrul unei familii, acest mise-en-scène
fiind cutia neagră care înregistrează momentele de intensitate în cazul prăbușirii în aproape
toate cărțile lui Amos Oz.

„Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducere la Anna Karenina, când Tolstoi,
învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică, plutește deasupra haosului, plin de mărinimie,
răbdare și compasiune, declarând din înălțimea sa cerească că toate familiile fericite se
aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot
respectul față de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociților se zbat în
suferințele lor conform aceleiași formule fixe, repetând una din cele patru-cinci clișee uzate
fiindcă sunt reproduse de prea multe ori. Pe când fericirea e un obiect fin și rar, ca un fel de
vază chinezească, iar puținii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul
anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, așa încât nicio fericire nu
semănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat și suferințele și umilirile, așa
cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă
e efemeră ca un vis.”

Alex Ilana Boaz

Ilana, o femeie frumoasă de origine poloneză, crescută într-un chibuț în Israel după
ce rămâne orfană, pe al cărei actual soț Alex îl descrie „ca un lăutar recunoscător că a fost
lăsat să atingă o vioară Stradivarius”

Alexander, fiul unui rus colonist în Palestina, renumit profesor universitar, trăiește în
America, unde cunoaște succesul cu o carte în care analizează resorturile religiozității și
fanatismului în lumea iudeo-arabă
 „Ochii tăi cenușii privesc fix spre focul care pâlpâie și îți spui: iar vrea să mă
păcălească. Femeiușca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace.
Atunci de ce îți scriu?
Din disperare, Alex. Nu ești tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest
subiect? (Da, sigur că am citit — ca toată lumea — cartea ta, Violența disperată — studiu
comparativ asupra fanatismului), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanța din care
e plămădit sufletul tău: disperare înghețată. Disperare arctică.” p. 8

„Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducere la Anna Karenina, când Tolstoi,
învăluit într-o pelerină de o divinitate rustică, plutește deasupra haosului, plin de mărinimie,
răbdare și compasiune, declarând din înălțimea sa cerească că toate familiile fericite se
aseamănă între ele, pe când cele nenorocite sunt nenorocite fiecare în felul său. Am tot
respectul față de Tolstoi, însă eu cred contrariul: majoritatea nenorociților se zbat în
suferințele lor conform aceleiași formule fixe, repetând una din cele patru-cinci clișee uzate
fiindcă sunt reproduse de prea multe ori. Pe când fericirea e un obiect fin și rar, ca un fel de
vază chinezească, iar puținii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, de-a lungul
anilor, fiecare după propria imagine, după propriile măsuri, așa încât nicio fericire nu
semănă cu alta. Iar când a fost turnată fericirea, s-au amestecat și suferințele și umilirile, așa
cum aurul ar trebui să fie extras din mineralul brut. Există fericire pe lume, Alex, chiar dacă
e efemeră ca un vis.” p. 124