Enigma Otiliei 1/6

Enigma Otiliei - 1932

- George Călinescu –

Criticul Pompiliu Constantinescu afirma în legătură cu romanul că este enigma feminităţii însăşi
„Enigma Otiliei în măsura în care e de nedezlegat se reduce, de fapt la un aspect banal, eternul feminin”.

PERSONAJELE

Otilia Mărculescu
Este o fiinţă care tulbură prin sinuozitate a reacţiilor şi prin neprevăzutul compor-tării. Răsfăţul,
dezordinea, instabilitatea, înclinaţia spre lux, spiritul independent se regăsesc întipărite în odaia cu trei
oglinzi, cu dulapurile pline de haine, cu panglici, batiste şi broderii, jurnale de modă şi altele. Otilia trece
cu repeziciune de la o stare la alta, acţiunile ei se succed atât de neaşteptat, încât bietul Felix se află în
derută. O vede la început cântând la pian, apoi alergând prin curte, întreţinând discuţii agreabile, in-
consistente şi apoi punând brusc întrebări dezarmante, sclipitoare, pentru ca apoi să recadă în banalitate.
Amestecă seriozitatea rece cu cele mai teribile copilării. După ce îi recită lui Felix din Eminescu pe tonul
cel mai grav, îi propune să fugă cu el în lume.Este incertă, enigmatică, cu răsturnări bruşte de comporta-
ment, cu reacţii derutante; este o apariţie graţioasă de idilă juvenilă, o idilă repede consumată ca într-un
roman de Turgheniev. Este o încântătoare prezenţă feminină, o fiinţă aflată la vârsta Zburătorului, un echi-
libru fragil între femeie şi copil.
Aflată la vârsta adolescenţei poate să parcurgă stările sufleteşti cele mai diverse fără să depună efort de
adaptare. Efuziunile de tandreţe şi cochetărie alternează cu momente solemne în care Otilia are iniţiativă.
Ceea ce o satisface e gândul că este liberă, că în jurul ei sunt oameni gata să-i îndeplinească toate capri-
ciile. Moş Costache apare ca un satelit al voinţei ei, Pascalopol îi răspunde la orice chemare, iar Felix îi
jură credinţă veşnică.
Deşi tânără, Otilia are o intuiţie matură a propriei personalităţi. De fapt, cei din jurul ei şi ea însăşi
întreţin continuu o iluzie a libertăţii, deoarece protectorii ei, „părinţii Otiliei”, aşa cum a dorit iniţial au-
torul să-şi intituleze romanul, nu-i pot garanta în ultimă instanţă o viaţă senină şi un viitor sigur.Moş Cos-
tache nu-i asigură dota pentru că este avar, Pascalopol nu-i poate asigura un viitor pentru că echivocul din-
tre bărbatul în vârstă şi fata tânără trebuie să ia sfârşit la un moment dat, iar Felix pentru că trăieşte animat
de proiectul ambiţios de a face carieră, proiect pe care Otilia nu vrea să-l destrame.
Relaţiile cu Felix sunt ambigue; îl iubeşte, îl admiră pentru castitatea sa şi pentru abnegaţie. Adevărul
stă în exclamaţiile aruncate la întâmplare: „ Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol,
l-aş iubi”. Ambiţia şi voinţa lui Felix o sperie. Aspiraţiile, puterea lui de a studia şi de a renunţa la plăce-
rile vieţii o îndeamnă pe Otilia să fie reţinută.
E conştientă de propriile ei cusururi: luxul, răsfăţul, instabilitatea pe care nu poate şi nici nu doreşte să
le înlăture. Simte că Felix care o atrage prin tinereţe, energie şi pasiunea lui, îi va oferi un drum incert, în
timp ce Pascalopol îi va oferi ocrotirea calmă de care avea nevoie. Pascalopol o va călăuzi ca un ghid care
 Enigma Otiliei 2/6

refuză recunoştinţa şi care, tolerant, înţelege să creeze în jurul ei un climat care să perpetueze răsfăţul.
Sentimentul de afecţiune erotică se aliază la Pascalopol cu cel patern.
Între Otilia, amestec de inocenţă copilărească şi luciditate şi Felix se creează o afecţiune care stă sub
semnul situaţiei lor familiale. Între ei este o dragoste delicată a doi orfani. Ei îşi oferă unul altuia afecţiu-
nea părintească de care au fost lipsiţi în copilărie.
În ultima scenă Felix află veşti despre ea prin intermediul lui Pascalopol care îi oferă şi o fotografie a
ei. „O femeie frumoasă cu linii fine, delicate, dar un mai era nebunatica Otilia de altădată”.

Felix Sima
Are o fire echilibrată, un simţ al disciplinei care îl fereşte de excese. Se pregăteşte serios pentru o
carieră universitară strălucită. Are un program de muncă solid, temeinic. La început este timid, dar curând
dobândeşte sentimentul valorii personale. Treptat, prin autoanaliză îşi formează caracterul, este tenace şi
prevăzător şi ştie să evite riscul. Este o natură profund morală, îşi cumpăneşte fiecare acţiune, este ambi-
ţios, vrea cu orice preţ să contribuie la progresul medicinei. Felix este modest, tăcut, reţinut şi foarte labo-
rios
Pe Otilia de care este îndrăgostit, o priveşte cu nedumerire şi simte că este inclasificabilă. În sinea
lui plănuieşte proiecte în care se vede ocrotitorul Otiliei. Când se află însă departe de ea dispar motivele
de frământare. Treptat descoperă suferinţele dragostei, dar şi temerile şi idealurile omului modern.
Ruinarea viziunii romantice are loc treptat. Idealul de a studia primează şi în cele din urmă îl domină. A-
nonimatul şi mediocritatea îi repugnă; îi este teamă să rămână egal cu vegetativul Titi, cu Stănică Raţiu şi
cu ceilalţi şi în general nu suportă rivalitatea în nici o direcţie.
Deşi avea înclinaţii artistice, fuge de o carieră în care ar putea izbuti fără muncă şi studiu şi preferă
medicina unde totul depinde de voinţă şi nu de talent. Citeşte mult ca să-şi facă o cultură de excepţie şi îl
interesează în primul rând cărţile care prezintă cazuri de tenacitate şi de educarea voinţei. Este un spirit
prea raţionalist ca să se lase stăpânit de instinct.
Problemele băneşti sunt departe de el, nu-l intreabă niciodată pe moş Costache despre felul cum îi
cheltuieşte fondul bănesc lăsat de tatăl său, deşi intuieşte că este înşelat. El nutreşte un dispreţ profund faţă
de lăcomia Aglaiei şi a lui Stănică.
După război devine profesor universitar, specialist, autor de comunicări ştiinţifice, colaborator la
tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsătoreşte şi prin intermediul soţiei intră intr-un cerc de per-
soane influente. Romanul readuce în final imaginea ruinării viziunii romantice.
Vizita lui Felix după câţiva ani pe strada Antim, acolo unde locuia moş Costache, îi reaminteşte de
seara în care venise acolo pentru prima oară, cu valiza în mână şi îi răsună din nou în urechi cuvintele
bătrânului care dorea din avariţie şi teamă să-şi protejeze proprietatea: „Aici nu stă nimeni! Nu ştiu, nu
cunosc!”

Leonida Pascalopol
Originea lui este necunoscută, e bogat, a călătarit mult, cunoaşte lumea. E un bărbat între două
vârste, cu rafinament aristocratic, cu maniere alese şi cu o indiscutabilă fineţe interioară. Îşi mobilează
casa cu gust, citeşte literatură aleasă, iubeşte muzica şi uneori cântă la flaut Menuetul lui Mozzart.
Lasă să se înţeleagă că o consideră pe Otilia ca pe o fiică, se comportă cu ea părinteşte şi îi îndeplineşte
toate capriciile. El afirmă: „ N-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea. N-aş putea
spune dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”.
Nu este un îndrăgostit tipic, ci corespunde aristocratului balzacian, un blazat cu gusturi rafinate, cu
melancolii şi dezamăgiri.
 Enigma Otiliei 3/6

El o ia pe Otilia în căsătorie, însă când Otilia va descoperi adevărata dragoste, ca femeie matură , îl
va părăsi, iar el mânat de gestul umanitar îi va reda libertatea.

Aglae Tulea
Este sora lui moş Costache şi reprezintă întruparea teroarei familiale. Despre ea Pascalopol spune
că e femeia care nu poate fi ocupată decât de o unică pornire deodată. Ea-şi concentrează atenţia asupra
copiilor, Aurica şi Titi şi manifestă o nepăsare totală faţă de soţul său, asistând sadică şi impasibilă la
spectacolul prăbuşirii lui în nebunie.
Studentul Weissman o socoteşte „babă absolută fără cusur în rău. Bărbatul ei înebunea şi fără
infecţie”.
Ea o neglijează pe Aurica în favoarea lui Titi. Dispreţuieşte munca intelectuală şi e lipsită de orice
criterii morale şi de fineţe interioară. Luptă făţiş, brutal pentru moştenirea de la fratele său, moş Costache.
Ea exprimă în formă pură instinctul de proprietate. Este rea şi lacomă, de o răutate supremă şi de o acreală
totală. Niciodată nu pierde prilejul de a spune lucruri jignitoare. Când vine şi Felix în casa lui moş Cos-
tache, ea îl întreabă pe fratele său: „Faci azil de orfani?”.
Este rapace şi nepăsătoare la suferinţa altora. Îl internează pe Simion, soţul ei fără s-o intereseze
soarta acestuia. Pe moş Costache îl domină cu filozofia unităţii familiale. Întreţine în casa fratelui ei un
adevărat spionaj prin bucătăreasă şi prin ginerele ei Stănică. Când simte iminenţa morţii pune stăpânire pe
casa muribundului, fără să păstreze aparenţele de minimă decenţă. Ocupă milităreşte casa şi dovedeşte
diplomaţia unui şef de imperiu.

Simion Tulea
Este un ins blajin şi inofensiv, sustras, cufundat în muţenie. Uneori are toane şi e turbulent. Are o
bătrâneţe senilă şi stupidă. După dezlănţuiri privite cu indiferenţă de familie, reintră în apatie, se dezbracă,
se suie în pat şi stă timp îndelungat studiindu-se cu anxietate. Atunci nu mai mănâncă, nu mai brodează şi
se lasă ros de melancolii.
Atinge o fază acută de ipohondrie şi de la demenţa potolită trece din nou la agresivitate. Când se a-
duce pâinea la masă, el adună toate feliile şi le mănâncă pentu ca apoi să se plimbe prin cameră pipăindu-
şi muşchii şi închipuindu-şi că în urma hrănirii abundente a dobândit o forţă herculeană. Îşi scoate hainele
afară din dulap şi se vaită că duşmanii îi omoară hainele. Apoi le bate şi le taie crezând că astfel pedepseş-
te spiritul ascuns din ele.
În final se consideră un nou Mesia şi se semnează pe o carte poştală Isus Cristos. Dereglarea lui
psihică este un rezultatatăt al deficienţelor fizice, cât şi al vegetării şi mediului familial.

Titi Tulea
Nătâng şi neputincios este un întârziat mintal care reeditează tulburările tatălui său. El este
ipostaza de tinereţe a lui Simion Tulea. Se delectează ore întregi cu confecţionarea albumelor şi cu
copierea tablourilor. Când nu mai suportă prezenţa oamenilor anunţă solemn: „Mă duc să mă legăn”. Pen-
tru familie purtarea lui şi a lui Simion, tatăl său, sunt fireşti. Chiar Aglae îl îndeamnă câteodată: „Dacă te-
ai plictisit du-te de te leagănă”.
După perioade de vegetare în casă, în tăcere, ascuţind creioane colorate, pleacă în Cişmigiu unde
pe o bancă stă şi ascultă impietrit muzica militară. Apoi povesteşte Aglaei cu o fericire tâmpă ce i s-a
întâmplat pe drum. Cea mai acută tulburare provine însă din contemplarea femeilor. Declaraţiile lui de
 Enigma Otiliei 4/6

dragoste sunt febrile, tremurătoare. Instigat de Stănică şi de Aglae, îi dă târcoale Otiliei, însă tembel şi
nemanierat fiind, nu stârneşte decât dezgustul.
Este apatic şi incapabil să iasă chiar şi la maturitate de sub tutela mamei. Ademenit de familia
Sohoţchi, se căsătoreşte, dar când remarcă absenţa din ce în ce mai repetată a soţiei de acasă, izbucneşte,
acuzându-i pe toţi de complot. Zbiară ca un descreierat : „Să nu mă insultaţi, măgarilor, că vă spun la
mama!”.
Ulterior se va prăbuşi în nebunie ca şi tatăl său Simion.

Aurica Tulea
Este prototipul fetei bătrâne, torturată de ideea măritişului, dar tentativele ei de a se lansa în esca-
pade amoroase eşuează datorită repulsiei fizice pe care o provoacă bărbaţilor. Setea de măritiş o face să se
înfioare, chiar dacă aceştia o ignoră. Se îmbracă pretenţios şi fără gust. În fiecare zi străbate Calea Victor-
iei şi aşteaptă o posibilă aventură şi fiindcă nu i se întâmplă nimic, acasă inventează peripeţii consolatoare.
Merge la toate nunţile cunoştinţelor de unde colecţionează beteală.
Crede că îl cucereşte pe Felix cu o tavă cu prăjituri, este ratată, obsedată, roasă de stări bolnăvi-
cioase şi devorată de invidie.

Olimpia Tulea
Este al treilea copil al lui Simion şi al Aglaei, căsătorită cu Stănică Raţiu. Ea reprezintă tipul fe-
meii placide şi apare în antiteză cu volubilul ei bărbat. Este lipsită de iniţiativă şi constituie un personaj
şters şi anost.

Stănică Raţiu
Este superior clanului Tulea prin abilitate în toate manifestările lui. Stănică se acomodează mereu
situaţiei, uneori adoptă maniere elegante, îi sărută mâna Aglaei şi îi spune „mamă”.
Cu moş Costache foloseşte şantajul care, oricât de prudent ar fi, nu reuşeşte să-i dezlege psiholo-
gia, iar pe Pascalopol îl tapează de bani. La moartea copilului său redactează un enunţ pompos, plin de
vorbe goale. Pe Olimpia o minte cu nonşalanţă: „Olimpia mea scumpă, nimic nu e mai înalt decât misterul
căsătoriei”.
În casa Aglaei manevrează cu îndemânare ipocrizia şi are drept armă favorită discursul, iar ca temă
predilectă familia, fericirea prin amorul conjugal. El se foloseşte de demagogia paternităţii şi spre deosebi-
re de membrii familiei Tulea care sunt lipsiţi de iniţiativă, el reprezintă tipul energicului.
Caută prilejul să-şi desfăşoare discursul bombastic şi gestul teatral. Starea lui caracteristică este
cea de pândă. Pe patul de suferinţă, Costache observă mereu la fereastră doi ochi iscoditori care îi studiază
mişcările. Este imperturbabil chiar când este surprins în întunerc de moş Costache. Cotrobăie prin toate
colţurile casei lui moş Costache ca să-i descopere banii.Reuşeşte să-i smulgă banii bătrânului şi astfel îi
provoacă moartea. Apoi asasinul candid se desparte de Olimpia sub motivul că nu i-a dăruit un copil care
să trăiască şi se însoară cu Georgeta, o fostă amantă a unui general bătrân, care-l va ajuta să ajungă depu-
tat în Parlament, folosindu-se de banii lui moş Costache.
Personajul se încadrează în galerie ariviştilor din literatura română, începând cu personajul alego-
ric din fabula „Boul şi viţelul” de Grgore Alexandrescu, Dinu Păturică din romanul „Ciocoii vechi şi noi”
de Costache Negruzzi şi Lică Trubadurul din „Concert din muzică de Bach” de Hortensia–Papadat Ben-
gescu.
El îmbină parvenitismul cu masca jovială, dar spre deosebire de ceilalti arivişti el recurge la mij-
loace mai subtile, la discursul plin de emfază. Tenacitatea unită cu viclenia, spoiala de cultură necesară
 Enigma Otiliei 5/6

pentru a jongla cu vorbele îi sunt caracteristice. Intenţiile şi le învăluie în false predici morale care-şi au
farmecul lor. El are harul flecărelii şi vioiciune în atacarea tuturor problemelor la ordinea zilei, spiritul de
bârfă gratuită şi voluptatea conspiraţiei.
Stănică este un Caţavencu al ideii de paternitate; toată vitalitatea şi-o canalizează în fluxul oratoric
folosit pentru atingerea scopurilor sale. E sociabil prin natura lui, acostează familiar pe oricine şi intră fără
tranziţie în intimităţile interlocutorului. Nu cunoaşte umilinţa, jena şi este opac la verdictele de ordin mo-
ral şi nu cunoaşte scepticismul şi tristeţea.
Vorbăria este la el o armă şi toate problemele importante le reduce la acelaşi numitor comun:
„Vax!”. Cuvântul acesta rezumă, de fapt propria lui individualitate. După părerea sa totul s-ar putea
rezolva cu uşurinţă, chiar şi un geniu s-ar putea improviza la comandă: „M-am tot plictisit de moşieri şi
directori de fabrici. Să dăm ... un Eminescu!”

Moş Costache Giurgiuveanu

Tutorele Otiliei este prototipul avarului care subminează orice act de umanitate elementară. Datori-
tă avariţiei, se ajunge la deteriorarea relaţiilor interumane (aceasta este şi tema romanului şi anume dezu-
manizarea datorită dorinţei de înavuţire).
Tărăgănează înmânarea banilor Otiliei pe care cu bune intenţii îi rezervase fetei. Spre averea lui
converg atât energiile anexatoare (Aglae, Stănică, Olimpia), cât şi cele ocrotitoare (Otilia, Felix, Pascalo-
pol). De starea sănătăţii lui depinde liniştea sufletească a celorlalţi şi înaintarea acţiunii depinde de grafi-
cul bolii lui şi se sfârşeşte odată cu moartea lui.
Este un personaj de tip balzacian. În fond e un om blajin şi cumsecade căruia zgârcenia îi ani-
hilează pornirile de generozitate şi efuziunile paterne. Ştiindu-i viciul avariţiei, ceilalţi îl supun unei
încercuiri lente şi apăsătoare. La orice ameninţare, fie o presiune brutală din partea Aglaei, fie o tentativă a
lui Pascalopol de a-l sili să-i acorde Otiliei dota, se simte lovit în tihna avariţiei sale şi intră în panică.
Are o fire retrasă, circumspectă, temătoare. La început este o apariţie fantomatică, atunci când îi
răspunde lui Felix din capul scărilor „Nu, nu ştiu , nu cunosc, aici nu stă nimeni”. Abia după un atac grav
al bolii, imobilizat şi neputincios, stăpânul casei nu se ai poate ascunde de privirile iscoditoare ale rude-
lor.
Întregul lui aspect denotă avariţia: poartă ghete vechi, întoarse la vârf şi pantaloni largi de stambă
legaţi jos cu bucăţi de sfoară. Aceste amănunte vestimentare sunt hilare şi denotă şi ele avariţia personaju-
lui. În urma atacului bolii, Felix şi Stănică îl mută în dormitor, ocazie cu care Stănică zăreşte cutia cu bani
pe care i-o fură. Moartea însăşi i se pare un furt total, iar în momentele paroxistice ale bolii îl învăluie tea-
ma faţă de Aglae care este un simbol al teroarei familiale. Deprinderea patologică de a strânge bani se ex-
plică atât prin mentalitatea epocii, cât şi prin factorii psihologici individuali. Autorul urmăreşte determină-
rile sociale şi stabileşte responsabilităţile sociale în detracarea omenescului. Dorinţa acerbă de acumulare
alienează individul, rupe echilibrul vital şi-l schilodeşte sufleteşte. El pendulează între teama de Aglae ca-
re întruchipează pentru el familia şi dorinţa de a o infia pe Otilia a cărei avere fusese introdusă de el în tot
felul de afaceri necurate după moartea mamei acesteia. El pendulează deci între îndatorirea de protector al
Otiliei şi teama de sora sa care-i devine însă un aliat în ale avariţiei şi în amânarea de a-i da dota fetei.
Astfel o va nenoroci pe Otilia, tot amânănd, dar având ciudatul sentiment că face ceva pentru „fe-fetiţa
lui”. Moş Costache se foloseşte de bâlbâială ca de un mijloc de disimulare a intenţiilor sale de a se
eschiva.

TEHNICI ŞI STRUCTURI
Există în opera lui Călinescu influenţe şi trăsături din patru curente şi anume: realist, clasic,
modern şi romantic.
 Enigma Otiliei 6/6

Se poate observa o viziune clasicistă geometrică, ciclică a tipurilor care aparţin armoniei şi
simetriei clasice. Se poate vorbi de clasicism ca formulă literară privind majoritatea personajelor care nu
evoluează, ci rămân mereu egale cu ele însele. Aceste categorii aparţin schematismului clasic. Este vorba
despre o tendinţă spre esenţe; personajele sunt nişte tipuri care se cristalizează în jurul unei trăsături
dominante de caracter, fiind astfel ridicate la scheme tipologice universale.
Romanul este o veritabilă „comedie umană” tratată cu mijloace realiste. Este o suită de portrete
morale puse în situaţii de multe ori comice. Ca şi în cazul clasicismului preocuparea de căpetenie este de-
finirea morală a tipurilor de personaje. Călinescu este un moralist clasic, umanist. „Enigma Otiliei” este
greu de cuprins intr-o singură formulă estetică. Tehnica narativă balzaciană este fundamentală, dar are in-
flexiuni clasice, moderne şi romantice. Proprii romantismului îi sunt antitezele Aurica-Aglae şi Otilia, Stă-
nică şi Felix, Pascalopol şi moş Costache, dar şi între grupurile de personaje Otilia, Felix şi Pascalopol pe
de o parte şi restul personajelor pe de altă parte. Romantic este prezentată şi dragostea juvenilă dintre
Felix şi Otilia.
Tehnica balzaciană rămâne însă de factură realistă. Ea constă în corelarea între personaj şi ambian-
ţa în care acesta trăieşte (obiecte, îmbrăcăminte, mobilă, interioare, etc.). Casa lui moş Costache, prost în-
treţinută şi lipsită de gust, cât şi îmbrăcămintea lui sugerează avariţia. Tot balzacian este prezentat şi Pas-
calopol; casa lui plină de obiecte rafinate, mobile, tablouri, antichităţi sugerează bunul gust, rafinamentul
şi blazarea. Tipice sunt în acest sens şi camera Otiliei care sugerează prin dezordine instabilitatea, cât şi
cea a lui Felix care, din contră, prin ordinea strictă denotă echilibrul, hotărârea şi tenacitatea.
Filonul modern este reprezentat de interesul pentru fenomenele psihologice neobişnuite cum sunt
degradarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei. Motivul furtului şi al crimei sunt motive vechi,
utilizate de realişti şi întâlnit şi la Dostoievski. Modernă este şi compoziţia circulară; romanul începe şi se
termină în mod simbolic cu imaginea casei din strada Antim şi cu cea a lui moş Costache repetând cuvin-
tele „Nu, nu ştiu, aici nu stă nimeni”.
Modernă este şi analiza spectrală, adică prezentarea prersonajului ca si a fenomenului moral din
mai multe unghiuri de vedere. Astfel, reacţiile se descompun în nuanţe şi raze multiple. Fiecare personaj
are un mod propriu de a-l vedea pe celălalt, de aceea personajele sunt relativizate şi caleidoscopice. A-
ceasta este tehnica modernă a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu unghiuri de
incidenţă variată. Individualitatea umană nu mai e prezentată monolitic, ca în romanul clasic. Personajul e
surprins în mişcarea amplă, relativizantă în care clasicismul este îmbinat cu realism şi cu modernism.
Călinescu este un savant dublat de un artist. El cultivă armonia clasică ce coexistă cu alte tehnici,
cea fundamentală fiind cea balzaciană. În ciuda existenţei mai multor tendinţe, filoane şi curente, Călines-
cu păstrează un strălucit echilibru original artistic. El are conştiinţa modernă a relativizării artistice greu de
cuprins într-o singură formulă artistică. Chiar autorul afirmă într-un studiu: „Stilurile nu pot fi întâlnite în
stare pură decât la analiza în retortă. Există o proporţie şi o întrepătrundere a elementelor”.
Călinescu, spirit polivalent, este un raţionalist unit cu un moralist şi cu un umanist.
Filonul romantic şi cel modern sunt subordonate celui realist, structura operei rămânând predomi-
nant realistă. Balzacianismul nu prejudiciază originalitatea operei, ci o completează. Călinescu a cuprins
în opera sa vastă aproape toate speciile literare: romanul, poemul dramatic, versurile, critca, istoria şi teo-
ria literară, dramaturgia, estetica. Eficienţa extraordinară a minţii sale a cuprins cu o egală strălucire o ma-
re varietate de domenii care evidenţiază vastitatea şi plinătatea universului său spiritual. Totul a fost rea-
lizat printr-o uriaşă forţă de muncă şi prin pasiunea creaţiei. Niciodată însă nu a lipsit strălucita unitate
dintre umanist şi raţionalist.