MACELUL

LUDWIG RENN

MĂCELUL
(KRIEG)
TRADUCERE DIN LIMBA GERMANĂ
DE

CAMIL BALTAZAR

EDITURA „NAȚIONALĂ“ S. CIORNEI

 Toate drepturile de pu­
blicare și reproducere
sunt rezervate Editurii

NAȚIONALA“ S. CIORNEI
Singura traducere auto­
rizată de autor.
MARȘUL ÎNAINTE
 PREGĂTIRI.

In ziua mobilizării am fost făcut caporal. N’am

putut să mai plec s’o văd pe mama, astfel că
mi-am luat rămas bun dela ea în scris. In ziua
plecării pe front am primit răspunsul ei:

„Băiatul meu, umblă sănătos

și să ai grijă de tine. Asta e tot
ce îți pot spune. Noi pe aci a-
vem foarte multă treabă. Și fra­
tele tău a fost chemat sub arme,
așa că am rămas să facem to­
tul numai noi, femeile. Nepoții
sunt încă mici, și nu poți face
nimic cu ei. Iți trimet o pereche
de ciorapi de lână.
„Rămâi cu bine
„mama ta“

Am băgat scrisoarea în portmoneu și am

luat’o spre cantină, să mai cumpăr câteva coli
de hârtie. Pe coridoare lumea alerga agitată. La
cantină camarazi se înghesuiau în fața tejghelii.
— Ascultă Ludwig 1
Ziesche îmi puse înainte un păhărel de ra­
chiu : „Pentru primii ruși!“
8 LUDWIG RENN

Am ciocnit cu el.
Max Domsky „perla“ ședea pe o masă, bă-
lângănindu-și picioarele. Se uita la cei cari de­
filau prin fața lui cu un aer foarte satisfăcut.
In fundul sălii un caporal gras și bărbos ținea
o cuvântare.
— O să facă ei, câinii, cunoștință cu tăria
pumnului german.
Se ambală și continuă:
— Cunosc eu canaliile astea! N’am stat eu
degeaba trei ani la Paris! Cum văd un soldat
de-al nostru, o rup la fugă.
îmi cumpărai hârtie și plecai. „Perla“ mă ajunse
din urmă, în goană. Nici nu mă uitai la el.
— Nu te bucuri ?
— Da, răspunsei rece.
— N’ai rămas acolo, acasă?
— Nu pot să sufăr vorbăria.
El tăcu. Observai că are să-mi spună ceva.
Când ne găsirăm la noi în odae, mă așezai
pe un taburel și îl întrebai:
— Ei, ce ai ? ce-i cu tine ?
El se așeză Ia masă și mă privi cu aerul că
așteaptă ceva dela mine. Părea că nu-mi auzise
întrebarea.
— „Ți-i frică de război“ ? întrebai eu. „Cei­
lalți se bucură toți“.
Am rămas pe gânduri. Desigur că ceiace îl
preocupa era războiul și frica de moarte.
— Ludwig 1
Mă speriai. Nu-mi spusese încă niciodată pe
nume.
— Eu n’am tată.
îmi spusese aceasta cu un ton indiferent. Ce
trebuiam să fac ? Să-i întind mâna. Nu prea era
sentimental deobicei.
 MĂCELUL 9

— Bîne Max, dar tu ai un frate!

Mă simțiam stingherit.
El mă privi liniștit. Mă înțelesese, deși deo-
bicei nu înțelegea lucrurile cele mai simple.
Nu arătă nici un fel de sentiment, nu mai
spuse nimic și se pregăti să plece. Luai și eu
ranița grea în spate. De fapt nu mai așteptam
nimic din partea lui. Câțiva năvăliră în odae.
Mai trecui odată pe la closet și apoi coborîi
treptele să mă aliniez în rând cu ceilalți. Aveam
senzația că ochii mei văd cu totul în afară de
mine, în timp ce eu eram ancorat profund în
lăuntrul meu. O luai Ia picior. Bagajul era greu
dar ce importanță avea asta?

PLECAREA CU TRENUL
Ne aliniarăm în curtea cazărmii. In spatele
nostru se înhămau caii la căruțe. Sublocotenen­
tul Fabian sosi foarte bine dispus cu o raniță
mică și lăcuită cu negru, ca un ghiozdan de
școlar pe umerii Iui lăți. Veni în fața noastră și
ne spuse:
— E inutil să vă țin un discurs. Noi formăm,
nu-i așa, o singură familie ? 1 Și slavă Domnului,
avem și o „perlă“ în familia noastră.
Râserăm. Asta e bună, mă gândii eu. Acum
știu și rezerviștii ce fel de om e sublocotenen­
tul nostru. Fiindcă aproape toți iubeau „perla“,
deși trecea drept idiot.
—- Compania treia, drepți! In coloană de sec­
ție la dreapta, marș! Stai 1 Companie înainte
marș 1
Muzica începu să cânte. Tobele și talgerele
de alamă își repercutau ecourile în zidurile ca­
10 LUDWIG RENN

zărmii. Mergeam în grupa din frunte. In fața

porții cazărmii, aștepta o mulțime de oameni
care ne făcu loc să trecem, când ajunserăm în
fața lor.
— „Curaj, Emil 1 strigă cineva.“
— „Uraaaa“, strigară câțiva tineri.
— „Ca în 18701“ auzii încet lângă mine și
întâlnii figura unui bătrân din care mă priveau
doi ochi prietenoși. „Așa am plecat și noi atunci“,
îmi spuse el și în aceiași clipă eram deja din­
colo de el și mi se perindau pe dinaintea ochi­
lor alte figuri.
Un buchet de garoafe îmi sbură în piept. II
prinsei la timp și mă întorsei. Pe marginea tro­
tuarului o femee îmi zâmbea de sub o pălărie
trasă pe ochi.
Umbrele luminoase de vară erau deschise și
de sub ele apăreau femei cu pălării mari. Deo­
dată observai în dreapta pe unchiul meu înăl­
țat cu un cap mai sus de mulțime, care agita
pălăria, râzând Ia mine. Nu știam cum să-i răs­
pund la salut și asta mă stânjenea. Dar alt­
minteri mă simțiam foarte bine.
Talgerele de alamă răsunau sub podul dru­
mului de fer. Intrarăm în curtea gării de măr­
furi unde ne oprirăm și ne depuserăm bagajele,
așteptând.
Câteva doamne se plimbau printre noi cu co-
șulețe împodobite de flori din cari împărțiau
chifle și șocolată.
Trenul intră încet pe peron. Era compus din
vagoane de marfă în ale căror uși deschise a-
târnau crengi de mesteceni. Pentru ofițeri era
atașat un vagon de clasa treia. Pe pereții va­
goanelor erau desenate inscripții și chipuri. Cei
ce le desemnaseră închipuiseră, din linii trase
 MĂCELUL 11

cu creta, omuleți mici cu capete mari și chipie

franțuzești:
„Ofertă excepțional de avantajoasă
„Liber parcurs
„Singurul risc: câteva gloanțe
„Tren direc la Paris“.
O trompetă sună.
— Compania treia, la arme 1 Ranițile și ar­
mele în mâini. In vagoane!
Se înghesuiră cu toții să ajungă fiecare în­
tâiul și să ocupe locul cel mai bun. In vagoane
erau bănci fără răzămătoare. Nu mă grăbeam.
Sublocotenenți alergau dealungul trenului. Ci­
neva striga ceva dintr’un vagon. O locomotivă
venea pufăind pe șine, învăluită în nouri negri
de fum cari se răsuciau încet în aer. Din nou
strigă cineva într’un vagon. Tresării. Parcă
era „perla“ care strigase de câteva ori după
mine.
El scoase capul din vagon.
— „Am un loc pentru tine“. Și imediat își
trase capul înapoi pe fereastră și începu să se
certe cu cineva dinăuntru. Părea că cei din va­
gon intenționează să ocupe locul liber ori de
câte ori el striga după mine.
— Ei bine, cât o să mai dureze toată ches­
tia asta? strigă sublocotenentul.
Perla îmi păstrase un loc în partea stângă a
vagonului. Aveam unde să mă reazim dar nu
puteam privi afară pe fereastră.
Afară se încrucișau strigăte felurite. Loco­
motiva flueră și trenul se puse încet în mișcare,
încotro călătoream ?
— Spre Rusia, fu de părere unul din vagon.
— Cum arată Rusia? Aci răsare soarele, dar
12 LUDWIG RENN

Rusia nu mi-o puteam închipui decât ca un de­

șert nesfârșit și cenușiu.
— „Mergem spre West! strigă unul în ușa
deschisă a vagonului, am făcut tocmai o curbă.
Am luat’o spre Paris.
— Ura, ura! strigară niște voci de copii,
afară.
In ușa vagonului se cânta „Deutschland,
Deutschland über alles“ și cântecul se împletia
cu sgomotul roților de tren. Cântecul deveni
general. In vagonul de alături cântau încet, pă­
trunși de o grea melancolie:
Maria, Maria, acesta-î al meu nume
Ce mi l-a dat regimentul
Și nu îl schimb nici cu o prințesă
Căci ea nu e mai fericită decât mine.
Din nou se auziră copii strigând ura și din
nou li se răspunse cu un cântec. Reflexul soa­
relui deveni roșu pe figurile celor cari stăteau
în ușă. II văzui pe Ziesche râzând cu gura plină
de dinți, râzând satisfăcut de cele ce auzia
și vedea.
Apoi se făcu repede întuneric. In vagon era
tare cald fiindcă soarele prăjise toată ziua aco­
perișul. Trenul mergea acum mai încet și, deo­
dată oprirăm.
Un licăr de lumină căzu pe peretele drept al
vagonului.
— Coborîți pentru masă.
Ne întinserăm, ne deșteptarăm din toropeală,
ne trezirăm deabinelea. In întuneric se auzi clin­
chetul vaselor și al tacâmurilor. Lămpi electrice
de buzunare se aprindeau, luminând în răs­
timpuri.
 MĂCELUL 13

Escaladarăm băncile, eșirăm și, aliniați unul

lângă altul furăm conduși într’o baracă mare
de lemn. Pe mese noui cu lemnul proaspăt, ar­
deau lămpi cu carbid. Dinapoia unei mese
doamne împărțiau carne de vacă cu tăiței.
Un bătrân cu o înfățișare venerabilă, în
uniformă de colonel, umbla în sus și în jos,
prin sală. De sub cascheta plată părul îi cădea
pe umerii robuști.
Călătoria continuă. Roțile de tren se învâr­
teau ritmic cu acelaș sgomot. Dinspre ușă veni
o boare de aer rece. Perla se prăbușise cu to­
tul peste mine. In cele din urmă capul îi căzu
pe genunchii mei. Ceiace îl făcu să se deștepte
pentru o clipă și apoi să recadă iar peste mine.
Nu dormeam, nici nu mă gândeam. Dar n’aveam
liniște.
Mă deșteptă un sgomot. Cineva mă împingea
din spate.
— Lasă-mă să trec că nu pot să mă mai țin.
Așezai Perla mai bine. Cel care mă deșteptase
trebui să trezească rând pe rând pe toți acei
pe lângă care trecea. Când se înapoiă, cei mai
mulți adormiseră și trebui să-i scoale din nou.
Era întuneric și frig deabinelea.
Mă deșteptai din nou. Se crăpa de ziuă. Perla
mai dormea. Avea o înfățișare murdară și mi­
zeră. Câțiva se întinseră căscând.
Se făcu și mai frig, deși răsărise soarele.
Perla se deșteptă și îmi zâmbi, somnoros.
— Mi-e foame.
Și spunând aceasta deschise ranița de sub
bancă nimerind în acelaș timp cu capul în ce
care era în fața lui.
14 LUDWIG RENN

— „Lasă lumea să doarmă“, mârăi cel lovit,

se trezi din somn și începu să mănânce și el.
Trenul se opri.
— Coborîți la cafea.
— Insfârșit poți să-ți mai desmorțești puțin
membrele.
Coborîrăm, ne îndreptarăm oasele și începu­
răm să alergăm care încotro. Intr’un vagon des­
chis trona, fumegând, bucătăria noastră de cam­
panie. Bucătarii, în bluze, distribuiau cafeaua.
Pornirăm din nou. Din când în când prindeam
imaginea unui copac fugar sau a unei case ce
se ștergea dinaintea ochilor. încercai să mă scol.
Dar bagajele erau răvășite peste tot locul pe
dușumele și găseai cu greu un loc unde să poți
sta în picioare.
Afară copii strigau ura. Cântarăm. Câțiva ju­
cau pe genunchi, écarté.
Veni seara și veni și noaptea. Băncile deve-
niau din ce în ce mai tari. Alunecam din ce în
ce spre perete și mă simțiam complect strâm­
bat, încovoiat.
— Ăsta-i Rinul ?
Se înghesuiră în ușă. încercai și eu să ajung
acolo, dar renunțai imediat. In celălalt vagon
cântau „Die Wacht am Rhein*. Nu e oare,
într’un fel, o fericire faptul de a trăi un război ?
E și asta, într’un fel, o eliberare, o scăpare. Ce
rău e de acei a căror tinerețe se trece fără a-
ceastă trăire.
Aprinsei o țigară. Noaptea era nesfârșită.
A doua zi dimineața, îmi schimbai locul cu
cel al Perlei, ca să stau și eu mai comod. Afară
răsări din nou soarele. In ușă vorbeau de pri­
veliștile ce li se succedau prin fața ochilor. Vor­
 MĂCELUL 15

beau de vile și de ruine de cetăți ce se vedeau

din fuga trenului.
Adormii iarăși și mă sculai abia la amiază.
Ce murdari și nebărbieriți arătau toți. Dar erau
totuși, în felul lor mulțumiți.
La o stație ni se servi prânzul. Apoi o por­
nirăm mai departe. Cei din ușă spuneau că tre­
cem printr’o vale îngustă de pădure.
Oprirăm.
— Debarcați!
Escaladarăm băncile și eșirăm. O gară și câ­
teva căsuțe. De cealaltă parte se ridica o colină
împădurită. Eram țepeni. Ne așezarăm bagajele.
— „Unde suntem ?“ îl întrebai pe Ziesche
El râse.
— „Putem vedea imediat“, răspunse foarte
distinct un subofițer mai vrâstnic. Era desigur
un institutor“. Am o hartă aci. Trebue să fim
cam pe aici“.
Harta Iui părea ruptă dintr’un atlas de școală
și nu era ’ tocmai, tocmai exactă. Dar îmi pu­
tui totuși da seama că eram încă departe de
Franța.
Intre timp bucătăria de câmp și alte câteva
vagoane fură detașate de tren și trase la pe­
ron. Fără să mai așteptăm ca ele să fie gata
de plecare, o pornirăm în marș. Mergeam dea-
lungul unui pârâu. Soarele ardea tare, dar mar­
șul după atâta ședere, ne făcea bine, ne vivifica.
După un ceas și jumătate de drum sosirăm în-
tr’un sat. La intrare ne așteptau furierii însăr­
cinați cu încartieruirea.
— Primul pluton în hambarul de aici 1
— Dar sunt foarte puține pae.
— Sătenii spun că nu au pae.
Depozitarăm bagajul și eșirăm în stradă. Eram
16 LUDWIG RENN

veseli și ne cumpărarăm vin, care era foarte

eftin.
Mă așezai împreună cu Ziesche pe capra unei
trăsuri ce se găsea în spatele hambarului nostru.
Răsărise luna. Dinspre pârâu venea o boare
umedă și fină. Ne mai plimbarăm o bucată de
timp prin noaptea clară. Când revenirăm la ham­
bar, pipăindu-ne locurile, sforăiau cu toții.

MARȘURI.
A doua zi începură marșurile. Zilele erau căl­
duroase și noi nu eram obișnuiți cu munții. In
primele zile rămaseră mulți în mijlocul drumu­
lui, lajumbra vreunui sorb, cu haina descheiată
și batista pe frunte. Apoi se obișnuiră cu urcu­
șul. Trecurăm un lanț de mai multe dealuri și
apoi ne cufundarăm într’o vale adâncă. De cea­
laltă parte a văii se ridica o pantă abruptă a-
dumbrită de niște mesteceni. încă de pe dealu­
rile de pe cari veneam observaserăm că satul
spre care mergeam, se găsea pe cel mai înalt
creștet. Primele marșuri fuseseră scurte. Acum
însă, socotindu-se că suntem destul de antrenați,
ni se cerea eforturi mai mari.
Trebui să ne oprim de nenumărate ori. Soa­
rele ardea în vâlceaua prin care ne târâm de
ceasuri întregi. In cele din urmă ajunserăm pe
un platou. Drumul coti la dreapta. Și iată, se
ivi și sătucul îngrămădit, strivit, în creștet. Pe
străzi așteptau tunuri și care de muniții.
Cotirăm pe lângă un ogor și ridicarăm apoi
corturi. Ne desbrăcarăm complect, atârnând vest­
mintele muiate de sudoare, afară, iar noi ne în­
tinserăm în cort.
 MĂCELUL 17

Nu puteam să dorm fiindcă era prea cald.

Deasupra mea, prin pânza cortului se filtra o
lumină sură. Astfel rămăsei o oră întreagă.
— A sosit bucătăria !
Ne îmbrăcarăm numai pe jumătate și porni­
răm să ne luăm mâncarea.
Mai târziu ședeam cu Ziesche și Perla pe panta
de unde aveam perspectiva până departe a văii
și a lanțului de dealuri. Mă simțiam ușor și li­
niștit. Umbre se târau în sus, pe dealuri. In
preajma noastră se făcea din ce în ce mai în­
tuneric. Insă pe înălțimi lumina mai întârzia.
Atunci se desluși un murmur foarte ciudat,
așa ca un bubuit de tobă care deveni din ce
în ce mai tare. Deodată se auzi sunetul unui
instrument de vânt. Din corturile noastre alergară
câțiva înspre sat. Ziesche plecă și el. Probabil că
era muzica regimentului nostru, care cânta.
înaintam către granița belgiană. De când ple­
casem în marș nu mă bărbierisem încă și aveam
în jurul bărbiei un guleraș de păr blond și
foarte moale care îmi dădea o senzație de ne­
glijență.
Unii nu vroiau să se bărbierească până la
sfârșitul războiului. M’ași fi ras cu plăcere, dar
mă gândiam : s’ar putea întâmpla ca după aceia
să nu mă pot totuși rade multă vreme și atunci
ceilalți ar fi avut barbă mai mare ca mine.
După un marș scurt, ofițerii ședeau într’o
după amiază sub un copac mare, în drum. Unii
din ei jucau écarté. Căpitanul nostru, un tip
uscățiv și pe care toată lumea îl detesta, ședea în
iarbă iar sublocotenentul Fabian, gras și mare,
ținea o mașină de tuns în mâini cu care îi tun-
sese tocmai căpitanului o parte a capului. Intru
exercițiul acesta de bărbier făcea toate efortu-
2
18 LUDWIG RENN

rile posibile de grație și zornăia tot timpul cu

mașina în aer.
— Acum, domnule căpitan trebue să’mi dați
ascultare. Altfel vă las așa, domnule căpitan.
— Am să-ți arăt eu 1
— Tund pe domnul căpitan mai departe nu­
mai dacă domnul căpitan îmi împlinește o
dorință.
— Iți ofer cu plăcere jumătate din împără­
ția mea.
— Rog respectuos pe domnul căpitan să bi-
nevoiască a nu glumi.
— Bine, dar în definitiv ce dorești dumneata?
— Trebue mai întâi să mă gândesc.
—• Ei, asta e bună ! Și dacă nu o să’ți vină
nimic în gând, atunci sunt osândit să rămân
așa ?
— Domnul căpitan va acorda unui biet sub­
locotenent câteva clipe de răgaz și chibzuială.
Atunci isbucniră deodată sunete de tilinici și
tobele se auziră bătând în apropierea noastră.
Sublocotenentul sări în sus strigând : „Iată, vine
batalionul al doilea".
Și fugi într’acolo cu mașina de tuns în mâini.
Căpitanul, rămas în iarbă, îl înjura :
— „Mare pușlama! Ascultă, îți dau o sticlă
de șampanie. Nu mă aude, ticălosul“.
Comandantul nostru de batalion ședea alături
și se ținea cu mâinile de burtă.
Am ajuns la granița belgiană. Ne oprim. Se
spunea că străzile erau baricadate. Și că bel­
gienii săpaseră tranșeie.
O pornirăm mai departe. O vamă. Apoi un
indicator de drum, în limba franceză.
— „Bine dar unde e strada baricadată ?“ în­
trebai eu nerăbdător s’o văd.
 MĂCELUL 19

— „Păi îți târșăi tocmai pașii pe ea“, râse

Ziesche.
— „Cum, asta e totul? Câteva pietre dislo­
cate din pavajul străzii ?
Pe marginea străzii zăceau trunchiuri de co­
paci cam de un metru lungime. Copacii din
care fuseseră tăiați se aliniau pe câmpie; erau
molifți crescuți egali și,drepți cum nu mai vă­
zusem până atunci.
Cu copacii ăștia au găsit cu cale să barica­
deze strada? îmi părea rău de atâta lemn fru­
mos prăpădit de pomană.
De pe stâlpii de telegraf atârnau firele rupte,
ca să nu putem telefona. La dreapta era o casă
mică. Un om ședea răzimat de ușă cu șapca
trasă adânc peste ochi și ne privea țintă. Omul
ne ura. De ce trebue să se urască oamenii a-
tunci când pornesc război unii contra altora?
Puțin mai departe de graniță locuitorii deve-
niră mai prietenoși. Dar belgienii îmi rămaseră
antipatici. Noaptea puneam sentinele cu foarte
mare grijă. Ofițerii nu dormeau niciodată sin­
guri în case, fiindcă se povestea de omoruri
nocturne și se spunea că belgienii erau îngro­
zitori de cruzi.
Regiunea se făcea din ce în ce mai muntoasă.
Treceam prin păduri cu arbori frunzoși. Apoi
veni o vale cu clădiri în formă de vile de țară
și apoi un oraș.
Ne apropiam de Meusa. Se spunea că pe
Meusa se va da o bătălie. Intr’o seară poposirăm
într’un sat și știurăm cu toții: era ultima încar-
tieruire înainte de marea bătălie.
Am rămas în sat și în zilele cari urmară.
Dela țăranul la care locuiam ne cumpărarăm, în
tovărășie, un porc și îl gătirăm deasupra unor
20 LUDWIG RENN

găuri mici săpate în livadă. Sergentul Zache se

alătură de noi. In ultimile zile era foarte depri­
mat. Acum ședea aplecat deasupra focului. Era
complect răvășit.
— Nu mă mai întorc acasă, spunea el.
Ce puteam să-i răspund ? Că Ziesche și Perla
nu-i răspundeau nimic era foarte firesc. El nu­
mai dela mine aștepta un cuvânt de răspuns.
Sau nu aștepta nimic ?
Voluntarul Lamm ședea și el. II privea pe
Zache cu niște ochi mari și liniștiți. Lamm îmi
plăcuse din prima zi de când îl văzusem. Dar
resimțiam o jenă față de el. Și el avea după cum
făcea impresia, o jenă față de toți oamenii, dar
în special față de Zache pe care, cred, că îl
ura. Zache se purta, și el, foarte rău cu Lamm.
Lamm era foarte neîndemânatec la toate exer­
cițiile corporale și, pe deasupra era și bolnăvi­
cios. Insă faptul că Lamm nu putea da nicio­
dată o comandă cum trebue, îmi displăcea
și mie.
— Renn 1 strigă sublocotenentul Fabian, vii
cu mine în patrulă ?
— Da, domnule sublocotenent.
— Merg și eu! interveni Ziesche, liniștit.

IN PATRULA.
Eram șease și cu sublocotenentul șeapte.
— Armele în bandulieră. Pas de voe. Marș 1
Perla mă ajunse din urmă, în goană.
— „Uite, ține o bucată de rasol de porc“,
îmi șopti el. „Dar picură“ 1 îmi puse bucata
caldă și spongioasă de carne în mână.
— Iți mulțumesc. Dar ce să fac eu cu ea ?
 MĂCELUL 21

— Bag’o în bidon.
Desprinsei bidonul din punga de pâine unde
era, băgai carnea în el și îl pusei apoi în pi­
cioare, în buzunarul drept al hainei. îmi încăl-
zia piciorul drept. Surâdeam în mine de căldura
ce simțiam și de gândul că Perla alergase după
mine să-mi ofere carnea. Apoi devenii mai
atent.
Trecurăm prin fața sentinelei, din postul cel
mai avansat și pătrunserăm în pădurea în care
începea să amurgească. Drumul era pietros și
descindea deodată, abrupt, într’o prăpastie. Sub­
locotenentul pășia grăbit înainte. Poate că avea
acum informațiuni mai precise de poziția fran­
cezilor. Ne străduiam să umblăm cât mai fără
sgomot dar bocancii cu cue mari nu ne lăsau.
Molifții se ridicau întunecați în noaptea clară
și liniștită.
Un pod îngust și pe jumătate ruinat trecea
peste o văgăună în fundul căreia vâjîia o apă
mică. Drumul urca râpos, drept în sus. Printre
copaci era o întunecime înfiorătoare, în timp ce
cerul, sus, mai strălucea de o ușoară paloare.
Sublocotenentul se opri și ne făcu semn cu
mâna să stăm liniștiți. Ne oprirăm. De câte ori
respiram, curelele noastre, noui, scârțăiau.
Ne continuarăm drumul. Trebuia să ne apro­
piem de sprânceana de deal din apropiere. Sub­
locotenentul revenia lângă noi adeseori. Nu se
auzia nici un sgomot, nici măcar o bătae de
aripi sau un fâșăit în frunzele căzute. Pădurea
înceta în dreapta. O înălțime era străjuită de
cer. Părăsirăm drumul și o luarăm la stânga,
strecurându-ne dealungul pădurii.
La stânga ea cobora într’o vale întunecoasă
și adâncă. La câteva sute de metri de noi a­
22 LUDWIG RENN

târna o fâșie de ceață. Acolo oprirăm. Se în­

tunecase deabinelea. Sublocotenentul ne făcu
semn să ne strângem în jurul său.
— De cealaltă parte a înălțimii, în fața noas­
tră curge Meusa. Nu știu dacă francezii sunt pe
partea dinspre noi a țărmului. Dar dacă sunt
pe țărmul nostru atunci nu se găsesc imediat în
fața noastră. Aci în marginea pădurii e periculos să
înaintăm, din cauza unor surprize posibile. La
dreapta, pe înălțime, e o cărare pe care sunt
postate, probabil sentinele și circulă patrule.
Așa că noi s’o luăm prin mijloc. Ii vom vedea
reflectați pe orizont în timp ce ei nu ne pot
vedea deoarece noi ne proectăm pe pădure.
Avansarăm trecând printr’un câmp de ovăz.
Căzuse rouă multă. Tulpinele se încovoiau căl­
cate și apoi reveniau la loc, pocnind. Pantalonii
îmi erau uzi până la genunchi.
Două urme în ovăz. Tulpinele stăteau înco­
voiate și călcate în direcția în care mergeam
noi. Trecuse oare o patrulă ? Doi oameni erau
deajuns pentru asta. Poate că erau civili. Dar
e suspect totuși că au trecut prin ovăz. Cu si­
guranță că au spionat.
Surrr 1 se auzi deodată înaintea noastră. I-
nima ni se opri în loc. Ne oprirăm. Nu, fusese
numai o potârniche. Mă rușinai. Sublocotenen­
tul râse, oarecum jenat.
Ne continuarăm drumul în amurgirea cenușie
ajungând pe o înălțime plană. Sublocotenentul
se opri brusc. Ne făcu semn cu mâna în jos.
Ingenunchiai.
Un sgomot ciudat venia dinaintea noastră,
ceva ca un zăngănit de sârmă.
— „Ce să fie asta ? șopti sublocotenentul.
 MĂCELUL 23

„Pare să fie sgomotul unui cârd de cai ce vine

în galop înspre noi.
îmi încercai arma. Sublocotenentul își con­
trola pistolul. Sgomotul de copite se apropia
din ce în ce mai mult. Pun arma la ochi.
Brusc galopul se oprește. Sârme sbârnăie.
Oare, tae acum sârma ghimpată ? Nu se poate
vedea nimic alt decât o pânză cenușie, impene­
trabilă. Poate că sunt la cincizeci de metri îna­
intea noastră. Sârmele sbârnăie mereu. Un fior
îmi alunecă pe șira spinării și peste carne îmi
fuge o piele de gâscă. Ce poate să fie ? Pun
arma la loc. Sublocotenentul o ia înainte, aple-
cându-se. Noi o luăm după el cu arma în mână.
El se oprește o clipă apoi se târăște mai de­
parte. Se oprește din nou și ne arată ceva cu
mâna înainte. Ceva nedeslușit se mișcă în fața
noastră. E o turmă de vite. Sublocotenentul își
vâră pistolul la loc, în teacă.
— Ne-am lăsat duși de nas admirabil 1 Sunt
niște vite cari se freacă de sârma ghimpată și
cai ce vin în galop pe câmpie.
Cotim la dreapta, dealungul gardului de sârmă
ghimpată. Apar câțiva copaci și câteva case.
Nicăeri nu se vede lumină. Ne strecurăm pe
stânga, dealungul caselor. Un drum scurt prin­
tre ziduri de piatră. Apoi lunca descinde în
pantă lină. Am ajuns la marginea luncii, acolo
unde ea coboară deodată abrupt, în adâncime și
de unde se aude un sgomot puternic. O ceață
deasă și albă atârnă deasupra.
— „Acolo, jos e desigur un drum de fer",
spun eu.
— „Este imposibil să mai circule trenuri pe
aici. Trebue să fie Meusa. Dar mă mir și eu că
face un sgomot așa de mare. Acum trebue să
24 LUDWIG RENN

încercăm să coborîm", fu de părere subloco­

tenentul.
Pipăi înainte-i. Panta era plină de pietriș și el
alunecă. II apucai de braț. Dar el alunecă din
nou. Ziesche îmi ajută și el și îl traserăm sus.
Tremura puțin dar nu spuse nimic.
O luarăm spre stânga, dealungul râpii, să
căutăm un drum. Lunca se vedea iarăși. Ajun­
serăm pe o mică înălțime din care se desfăceau
trei cărări abrupte.
Poposirăm lângă un copăcel de trandafiri
sălbateci.
— Ceia ce e sigur, e că nu putem coborî pe
aci cu trupe; asta trebue s’o stabilim precis. Ne
vom odihni aici. Suntem la adăpost de orice
surprize.
Aștern cortul meu și ne așezăm pe el
eu, sublocotenentul și Ziesche. Paharul se răs-
turnase în buzunar și tot buzunarul mi se um­
pluse de grăsime. Din fericire nu se mai găsia
nimic altceva în buzunar.
Impărții carnea cu briceagul și o mâncarăm
tustrei. Ziesche aduse contribuția pâinii și sub­
locotenentul pe aceia a unor ouă tari.
începu să burnițeze ușor.
— „Trebue să rămânem aci până dimineața",
spuse sublocotenentul, „ca să vedem împre­
jurimea și la lumina zilei. Numai că aici o să
fie îngrozitor de rece și umed. Să vedem
dacă nu putem ajunge în sat".
A înnopta în sat nu mi se părea tocmai pru­
dent. Se spunea că belgienii răsuciseră gâtul la
câțiva dintr’ai noștrii, în timp ce dormeau. Pe
deasupra se mai putea întâmpla ca în sat să se
găsească și soldați inamici.
Ajunserăm la prima fermă care era împrej­
 MĂCELUL 25

muită de un zid înalt, ca de cetate. Poarta stă­

tea deschisă și o mulțime de câini se învârteau
prin curte. Fabian postă doi oameni la poartă.
— „In caz de primejdie, trageți imediat“
șopti el.
Ne strecurarăm în ogradă. Aci domnea o ob­
scuritate sinistră. In mijloc, o movilă neagră de
gunoi. Câinii lătrau. Sublocotenentul sgâlțăe
clanța ușii. Ușa era încuiată. Bate la o fereas­
tră, apare o lumină care dispare apoi imediat.
Sublocotenentul lovește în ușă cu patul revol­
verului. Ecoul loviturilor se repercutează în casă.
Câinii latră din nou.
O fereastră depărtată se luminează, apoi încă
una de lângă ea. Cineva vine târșâindu-și pașii
și deschide. Pătrundem în casă. Sublocotenen­
tul deschide ușa vecină. Doi bărbați înalți și o
femee stau aici și ne privesc fără să scoată un
cuvânt.
Sublocotenentul face un gest cu mâna către ei:
— Căutați-i dacă nu au arme.
înainte de a păși în odaia din dreapta, mai
am timp să văd cum femeia de lângă cei doi
bărbați cade la picioarele sublocotenentului. In
odaia unde intru e întuneric. Es afară, ca să
aduc lumină. Femeia a înlănțuit picioarele sub­
locotenentului și strigă într’una ceva ce noi nu
înțelegem.
— »Ați găsit ceva“ ? mă întrebă sublocote­
nentul.
— Nu, domnule sublocotenent, e întuneric
acolo.
— Atunci, să eșim afară.
Eșirăm din casă.
— „Trebue să căutăm altă casă", ni se a-
dresează sublocotenentul, confuz încă și el.
26 LUDWIG RENN

Și acum trebue să fim atenți. Toți ne mai

gândim încă Ia ferma aceia sinistră. Și între timp,
stăm aici pe ulița satului fără nici un fel de
precauție!
— „Era ceva suspect acolo. Dece avea fe­
meia ceia așa frică ? întrebă Fabian.
O luarăm încet dealungul străzii. Satul pă­
rea să fie compus numai din două trei ferme
mai mari. La stânga se găsia un hangar des­
chis din trei părți.
— „O să petrecem noaptea aici“, fu de părere
sublocotenentul.
Locul îmi păru oarecum sigur deoarece la
stânga era un zid și în celelalte părți hangarul
era deschis.
Aduserăm pae.
— Renn, dumneata stai de gardă.
îmi aruncai cortul pe umeri și începui să
umblu în sus și în jos în fața hangarului.
Ce speriată era femeia ceia. Ce sinistru era
în casă. Trebue să fie ceva la mijloc. N’au o-
morît cumva cei de acolo pe husarii noștri ?...
Știu că au pierit câțiva în zilele din urmă. Ră­
măsei deodată locului la un gând : caii pe cari
îi întâlnisem adineauri în luncă... Caii belgieni
grei și placizi „nu aleargă, nu o iau așa razna
prin noapte. Ăștia erau cai de cavalerie.
Auzii pași ușori înapoia mea și întorsei capul.
Era sublocotenentul.
— „Ascultă“, îmi șopti el, „faci prea mult
sgomot cu bocancii dumitale. Și oricare din noi
va sta de sentinelă, va face sgomot. Așa că
mai bine vino cu noi sub cort și o să facem
de gardă cu rândul. încep eu, oricum nu pot
să dorm.
Mă culcai, cu arma în brațe, lângă Ziesche.
 MĂCELUL 27

Sub pae erau niște unelte de fer pe cari eram

nevoiți să ședem fiindcă altfel nu era loc. Chiar
sub șalele mele se găsia o bară de fer.
Stăm lungit. Vântul umed îmi trecea pe obraz
și se strecura ici și colo printre faldurile cortu­
lui. Stăm culcat și nu puteam să adorm. Se aud
oare pași ?
Cineva mă atinge. Sar în sus.
— „Scoală pe ceilalți“, îmi șopti sublocote­
nentul. E cu pistolul în mână.
II apuc pe Ziesche de braț. El se ridică. Pașii
s’aud aproape. Trebue să fie aproximativ, peste
zece oameni. Unul din noi sforăe. Curelele scâr­
țâie la fiecare respirație. Ii dau una în coastă.
El încetează să sforăe dar continuă să doarmă.
Aud cum Ziesche își încarcă arma. Cei de afară
sunt acum la treizeci de pași de noi și aud șu-
șotitul lor. Nu se poate vedea nimic. Suntem
numai cinci gata de apărare. Ei trebue să ne
fi observat. Dacă ași putea cel puțin să înțeleg
o vorbă din ce vorbesc.
— Bunăseara Reichart, strigă Fabian și se
scoală.
— Bunăseara îi răspunde o voce ca o eli­
berare.
Era o altă patrulă a regimentului nostru.
Ofițerii se întreținură puțin. Apoi patrula Rei­
chart o luă mai departe, către dreapta.
— „Ei fir’ar a dracului!“ exclamă Fabian. „Nu
rămânem nici aici“.
Ne reîntoarserăm din nou prin stânga, pe acolo
pe unde încercasem înainte să coborîm.
Deodată pe lunca întunecată se ivi o lumină
> roșie. Ne întoarserăm. Jos ardea un hambar,
poate că de cealaltă parte a Meusei, poate chiar
pe o ridicătură proeminentă a țărmului nostru.
28 LUDWIG RENN

Ne așezarăm pe pânza de cort în preajma co­

păcelului de trandafiri sălbateci unde poposisem
și înainte.
— „N’are nici un sens să rămânem mai de­
parte aici“, fu de părere Fabian. „Ceața nu se
risipește curând și noi trebue să mai fim până
la orele zece colo, în dos".
Ne îndreptarăm către sat și ajunserăm sus
de tot. In vâlceaua de jos ridicau terasamente
ca să așeze tunurile în baterie.
— Ce vrea să însemne asta ? spuse Fabian.
Trebue să fi fost aici în față și alte trupe de­
cât patrula noastră. Altfel n’ar săpa ei la întă-
rituri cu atâta liniște.
Traversarăm vâlceaua. Pe ridicătura vecină
cobora un călăreț. Era aghiotantul nostru.
— Compania voastră vine imediat după mine.
Armata noastră atacă.

LUPTA DELA MEUSA.

Compania noastră se ridică pe deal. In frunte,
călare, mergea căpitanul.
— Bună dimineața ne strigă el, astăzi, sau
crucea de fer, sau o moarte eroică.
Ne plasarăm în fruntea plutonului nostru.
Perla mă privi palid și murdar.
— „Cum de ați ajuns și voi aici ?“ îl în­
trebai eu.
— „Am fost alarmați noaptea din somn" îmi
răspunse el treaz deabinelea.
Traversam un câmp de sfeclă. Tulpinele
sfeclelor erau ude de ploaie și ne veneau până
la genunchi. In mers alunecam pe sfecle.
Ajunși în sat poposirăm în fața hangarului
 MĂCELUL 29

unde ne petrecusem noaptea. Soarele începea

să ardă și deasupra noastră se arcuia un cer
de un albastru desăvârșit.
Căpitanul sosi călare, sări de pe cal și trecu
hățurile ordonanței sosită în grabă.
— Atacăm! strigă el. Primul și al doilea plu­
ton trec înainte, al treilea rămâne aici, Ia dis­
poziția mea.
Cum o să ajungem noi oare de cealaltă parte
a fluviului ? Cum trecem apa ? mă gândiam eu.
— „Pluton întâi în trăgători“, dădu comanda
Fabian.
înaintăm răriți unul de altul. Eu trebue să
ocolesc ferma suspectă. In fața noastră, deasu­
pra ceții se și zăria sub razele soarelui, o creastă
a malului celălalt. La dreapta plesniră câteva
împușcături.
Am ajuns pe o pășune ce cobora în pantă
lină înconjurată de un gard de sârmă. La dreapta
Fabian se cățăra pe o pantă râpoasă.
Câteva blocuri de roci și de pietre plate pre-
sărau solul. In fața noastră pe un delușor, se ri­
dicau câțiva copaci. Era peretele unei cariere de-
piatră în fundul căreia se găsia o casă încon­
jurată de-adreapta și de-astânga de alte câteva.
La stânga, în marginea drumului se ridică co­
șul roșu al unei făbrici, prin fața căreia trece
o fășie îngustă de luncă. Mai departe e apa
Meusei.
Peste drum, în ceață, se ridică, sub razele
colorate ale soarelui, cealaltă parte a țărmului
cu case, grădini, coline, și o stradă ce șerpue
între două rânduri de copaci.
Câteva gloanțe de armă trase de cealaltă
parte a țărmului, îmi piuiră la urechi.
30 LUDWIG RENN

— „Ceața a și început să se subțieze“, spuse

Ziesche.
— „Aci ne împărțim în două grupe“, răs­
pund eu; eu mă duc cu dânșii spre dreapta,
iar voi o luați spre stânga, către cariera de
piatră“.
Sergentul Zache îmi aruncă o privire. EI
merse așa după cum îl sfătuisem și asta mă
miră. Eu coborîi cu Lamm voluntarul și cu
Perla, de-alungul unui tufiș, pe o cărărue în­
gustă, în jos. Un glonte piui sus, peste capul
nostru. De cealaltă parte, francezii erau pro­
babil orbiți de soarele care stătea tocmai în
spatele nostru.
Poteca devenia din ce în ce mai râpoasă și
se opria pe povârnișul unei lunci. Intre cariera
de piatră și casa cea mai apropiată la dreapta,
eșirăm în stradă. Cealaltă parte a țărmului sta
calmă și pașnică în bătaia razelor soarelui.
Aici 1 Facem stânga’mprejur. Din cariera de
piatră pocnesc și răsună focuri de armă așa de
puternic că le simțim cum ne flueră pe la
urechi. îmi smulg arma de pe umăr și trag în
direcția carierii de piatră.
— „Deacolo, din casă", strigă Ziesche.
Casa are două ferestre la etaj ce dau înspre
partea noastră. Toate împușcăturile noastre iz­
besc în peretele casei în loc să nimerească în
ferestre.
Probabil că geamurile au găuri, în caz că se
împușcă de acolo.
— „Pe aici, din dosul casei 1“ strig eu și mă
precipit pe poteca îngustă dintre casă și stânci
în care e zidit un coteț de epuri. împușcăturile
de armă încetează. Arăt cu mâna într’acolo.
— Dobitoci ce suntem ! Păi ăștia au împușcat
 MĂCELUL 31

din cealaltă parte a țărmului și noi suntem așa

de tâmpiți că le întoarcem spatele și tragem
într’un perete fiindcă acolo răsună ecoul îm­
pușcăturilor.
Coborîră cu toții ochii. Știam că acum pot
conta pe ei. Dar ce era de făcut? Nu puteam
trece apa.
Unde să fie, oare ceilalți oameni din com­
panie ?
Casa din cariera de piatră se găsia puțin în
urmă și avea un perete înspre partea noastră.
In spatele ei, puțin cam la dreapta se afla o
casă, în șosea, și în dosul ei fabrica. Intre amân­
două casele, răsări deodată un soldat în drum
și se uită în juru-i. In urma lui se mai iviră trei
inși și rămaseră cu toții locului.
Focul începu să pârăie vertiginos. Cei patru
se asvârliră la pământ. O fac mai de oaie ca
noi 1 Să strig la ei ? N’au să audă. Simțiam că
îmi tremură inima în piept. Cei patru au rămas
culcați la pământ. împușcăturile clempăne și
pocnesc.
— Trebue să trec dincolo.
Perla mă privește livid.
— „Cum vrei să treci dincolo ?“ întrebă
Ziesche.
— Prin tranșeele de pe șosea și apoi de-a-
lungul lor.
— „Nu sunt suficient de adânci“, îmi răs­
punse Ziesche sec.
— „Trebue însă să trec“ răspund eu și nu
mă pot totuși decide.
In aceiași clipă unul din cei de acolo se ri­
dică repede în picioare și o ia la goană pe
stradă, înspre noi.
— „încoace!“, îi strigă Lamm.
32 LUDWIG RENN

Acela continuă să fugă pe stradă, ferindu-și

cu brațul stâng obrazul de împușcături. Deo­
dată Ziesche eși afară.
— „încoace!“ strigă el din toate puterile și
se opri locului.
Vroiam să-l strig, dar el tresări și se întoarse
grăbit înapoi. Celălalt se târî, șchiopătând în
urma Iui. Era Lehmann.
— Am primit una în picior.
— „Așează-te ici, pe buturuga asta", îl sfă­
tui Ziesche și îngenunchie în fața lui.
— Cu ceilalți ce s’a întâmplat ?
— Stau acolo, în drum. Zache e mort iar
Emil Handow vroia ca să-l iau cu mine dar nu
poate să fugă și ăia trag cu nădejde din
fabrică.
Din fabrică ? Mă uitai într’acolo. Să fie
o nouă confuzie ? Nu, nu se poate să fie
trupe acolo. Exclus. In cazul acesta ei ar avea
fluviul în spatele lor și nici o luntre de trecere.
Așa că numai blestemății ăștia de belgieni
erau de vină. Și dacă cumva mai vin oameni
mulți de ai noștri în urma noastră ? Aceștia vor
trebui însă să zărească morții cari zac pe
stradă.
— Renn !
Apostrofa acesta bruscă mă făcu să tresar.
— „Ce facem noi aici ?“ întrebă Lamm.
Oare m’am comportat cumva ca un laș ? gân­
desc eu deodată și privesc rana dela coapsa lui
Lehmann. Oare am fi trebuit să rămânem acolo,
în fața casei și să tragem, în loc să ne ascun­
dem în dosul ei ?
Și Lamm trebuia să-mi aducă aminte că sun­
tem înainte de atac și că aveam anumite obli­
gațiuni. Dar acum ce era de făcut ?
 MĂCELUL 33

— Trebue să intrăm în casa asta. Habar n’a-

vem ce face restul companiei. Poate că putem
privi spre dreapta dela una din ferestre și să
vedem ce se petrece acolo. Iți sângerează ure-
chia Ziesche. Să ți-o leg ?
El clătină capul, rânjind : I
— Pentru atâta lucru! |
El pansa tocmai coapsa desgolită a lui Leh-
mann. Pantalonul atârna despicat până jos.
Perla sta în fața cotețului de iepuri și-și vâ-
rîse un deget printre gratiile dinapoia cărora îl
adulmeca un epuraș alb.
Tresării. Afară se aud pași. Un ofițer venia
de sus, în fugă. înapoia lui cam vre-o treizeci
de oameni. Dacă ne văd aci stând ascunși în
spatele casei ?
— „Trebue s’o luăm și noi înainte“, spun eu
repede. Ziesche isprăvise tocmai cu pansatul.
— „Nu mă lăsa aici singur“, se tângui Leh-
mann.
— Nu e vorba de asta acum!
Plutonul străin se afla acum în fața casei din
cariera de piatră. Ne precipităm afară. Lehmann
se târîie și el cu noi. O serie de detunături.
Soldații s’au aruncat în stradă. O parte din ei
vor să se întoarcă.
— Intr’acolo, strig eu și arăt cu mâna către
colțul casei din cariera de piatră. Un car cu fân
stă deacurmezișul intrării.,
— De acolo împușcă, din casă, strigă unul.
Vrasăzică iarăși. belgienii.
îmi smulg arma de pe umăr și trag. Alături
de mine trag și ceilalți. Câțiva aleargă către
cariera de piatră, printre ei e și Lehmann. Apăs
din nou trăgaciul. Gloanțele plesnesc. Ei fir’ar

3
34 LUDWIG RENN

al dracului, nu mai am cartușe în cartușieră,

împușcăturile pârăie.
— „Ia-mă cu tine, camarade, ia-mă de braț“,
strigă unul.
Trec arma în mâna stângă și îl apuc de piept.
In clipa asta mi-i indiferent dacă îl doare sau
nu. E greu. La un moment dat el întinde pi­
ciorul stâng dar se prăbușește imediat. Intre
casă și carul de fân e numai o trecătoare în­
gustă. Simt că, fulgerător, ceva a trecut prin ca­
pela mea.
Capul îmi zumzue. II țin pe rănit în sus. El
geme. Am trecut deja prima fereastră. începe
să-mi alunece de sub braț. îmi înfig degetele în
haina Iui. E țeapănă.
— Acum stânga împrejur. Suntem în dosul
casei.
îmi sprijin arma de perete, apuc pe camara­
dul rănit cu amândouă mâinile și îl așez în spa­
tele casei, alături de unul căruia îi curge abun­
dent sângele din nas.
— „Intr’acolo 1“ aud strigând iritat pe unul.
Mă întorc spre ei:
— Ce sunteți nebuni ? Rămâneți locului!
Era un sergent din altă companie. Mă înfri­
coșai, însă el mă privi implorător.
— Punem posturi aici, spusei eu cu un glas
care vroia să fie deferent dar care isbucni cu
asprime.
— Ascultă, Ziesche, tu observă ce se întâm­
plă acolo, peste drum 1 Dacă se arată ceva la
fereastră, trage imediat.
Sergentul prinse curaj.
— O să punem și noi posturi.
Mă uitai în jurul meu. Mă împrejmuiau cam
vre-o zece oameni. Tot atâția zăceau răniți pe
 MĂCELUL 35

jos pe carul cu fân și pe instrumentele răvă­

șite din jur. Ne găsiam într’o ferărie.
Pe jos, chiar în fața mea zăcea Sander care
căzuse odată cu Zache și privea țintă, nemiș­
cat, cu ochii la cer. !
Ingenunchiai lângă el. !
— Unde ești lovit?
El îndreptă spre mine o privire cu totul
înegrită.
— „In burtă“, și privi din nou țapăn în
înalturi.
— Pot să-ți ajut?
El clătină capul abia perceptibil.
Mă ridicai. Privirea mi se țintui pe vârfurile
de copaci ale carierei de piatră și avui deodată
senzația limpede a ceiace se întâmplase. Când
mă aflam acolo, sus, nu eram încă laș. Atunci...
Poate însă că nu e lașitate. Dar oare nu în­
seamnă asta lașitate, când îți pierzi capul în
fața câtorva împușcături ? Adineauri trăgeam
în cariera de piatră și acum trag din nou în
direcția casei, deși ar trebui să știu că ceiace
se aude de acolo e, iarăși numai ecoul împuș­
căturilor. In frica mea nici n’am observat mă­
car că nu mai am gloanțe în cartușieră! Și a-
cum sublocotenentul necunoscut zace mort, acolo,
în față. El n’a fost laș, el a căzut ca un viteaz.
Și acum zace mort acolo ! Asta mi se păru deo­
dată îngrozitor.
Iar eu mi-am adus oamenii mei încoace și
pentru ce ? Fiindcă nu vroiam să par laș! Să
par, să par! De parcă n’ași fi avut frica, lași­
tatea în mine.
Gândurile mă biciuie. Și totuși am fugit. Deși
învățasem că nu trebue să te retragi nici măcar
în spatele unei case.
36 LUDWIG RENN

Deodată miji în mine un gând: dacă rămâ­

neam acolo, în față, am fi fost morți până
acum — și pentru ce? Absolut zadarnic. Și a-
tunci eu i-ași fi jertfit, pe Perla și pe ceilalți.
Așa dar, ori cum m’ași fi învârtit, tot eu tre-
buiam să ies până la capăt vinovat.
Observai cum Perla examinează bidonul lui
Lamm. Acum deabia îmi dădui seama că arti­
leria trăgea de o bucată de timp. In vale ră­
suna și bubuia necontenit din cariera de piatră,
astfel că nu mai puteai deosebi de unde vin
bubuiturile, dela francezi sau dela ai noștri.
Mă apropiai de Lamm și de Perla.
— Ascultă măi, mi se adresă Perla râzând,
am primit una în turul pantalonilor iar lui Lamm
un glonte i-a găurit bidonul de campanie.
îmi amintii că adineauri simțisem parcă ceva
care îmi trecuse prin șapcă și mi-o luai de pe
cap. Partea dreaptă a vipușcăi era crăpată.
Perla râse de șapca mea și pipăi partea de­
teriorată.
— Ia privește turul pantalonilor mei, îmi
spuse el.
Ah, mă gândii eu, tu nu știi ce se întâmplă
pe aci, fericitule.
— Unde este Lehmann ?, întrebai eu.
— Acolo, în dosul carului.
Mă îndepărtai de ei. Trebuia în definitiv să
facem ceva? Dar dacă în față zăceau răniți, la
ce să trimit alți oameni ? Ca să fie răniți
și ei ?
Obuzele treceau deasupra noastră, vâjâiau și
explodau.
In răstimp pocniau focuri de armă sau mi­
tralierele își scuipau focul răpăit. Deodată pufăi
ceva deasupra noastră în cariera de piatră. Mă
 MĂCELUL 37

ghemuii involuntar. Unul din oamenii streini de

compania mea își duse mâna la braț. Mâneca
îi era ferfenițită. Unul din camarazii lui se a-
propie de el să-i dea ajutor.
Asta a fost un șrapnel, spuse sergentul străin.
— Domnule sergent, îl interpelai eu, n’ar fi
bine să ocupăm casa ? Stăm aci fără nici
un rost.,
— Dar dacă sunt careva ascunși în casă ?
— N’a împușcat din casa vecină, ce am au­
zit noi a fost numai ecoul împușcăturilor.
El clătină capul.
— Omul de colo a primit una deacurmezișul
nasului și mi-a povestit că a căpătat’o deabia
atunci când a șters’o înapoi.
— Da domnule sergent, asta se poate. îna­
inte mi-a mai spus unul că s’a tras asupra lor
din fabrica asta față de care noi suntem aco-
periți prin casa vecină. Dacă ocupăm această
casă atunci probabil că vom avea o perspec­
tivă mai complectă a locului și ne vom putea
aduce răniții la adăpost.
— Bine, răspunse sergentul.
11 luai pe Ziesche, pe Lamm și pe Perla.
Ziesche luă un drug de fer care se găsia pe jos
și se duse la ușă încercând s’o desfacă. Eu îmi
simțiam inima strânsă. Țineam arma pregătită.
Oamenii sergentului stăteau deoparte și priveau.
O nouă lovitură și poarta se deschise. Lamm
pătrunse înăuntru. Eu mă rușinai și intrai ime­
diat după el. Ne găsiam pe un culoir care tra­
versând casa ducea la ușa din față cu o scară
îngustă pe stânga. Prima ușă din dreapta era
închisă. Trecurăm la cea de a doua și ne tre­
zirăm într’o odae goală de bucătărie.
Ziesche se apropie de cuptor.
38 LUDWIG RENN

— Casa e locuită. Uite, aici mai e jar.

La parter casa era nelocuită. Urcarăm scara.
Deschisei prima ușă.
O femee care ședea culcată într’un pat larg
mă fixă cu doi ochi bătrâni și goi. O altă fe­
mee, care ședea alături mă țintui cu privirea.
— „Nu trebue să-ți fie frică, mătușică, spusei
eu celei din pat.
Cea de lângă pat, care părea să aibă vre-o două­
zeci de ani începu să se bălbăe scoțând niște
exclamații pripite.
— „Nu cumva știi franțuzește ?“ îl întrebai
pe Lamm.
El îngăimă câteva silabe încurcate.
Fata răspunse și ridică rugătoare mâinile.
— Ce spune?
— Spune că bătrâna e pe moarte și că ne
roagă să nu-i tulburăm ultimile clipe.
— Spune-i totuși că trebue să ocupăm o
fereastră.
Din colțul odăii se vedea, la stânga numai un
colț al fabricei.
Perla se uită pe fereastră înaintea lui.
— Acolo arde.
Peste drum câteva case ardeau incendiate de
împușcături. La dreapta cariera de piatră aco­
perea vederea către restul companiei. îmi lăsai
oamenii mei sus și coborîi. Unul din ei făcu foc
în cuptor ca să fiarbă cafea. Alții aduseră
sus răniți. In curte rămăsese Lehmann răzimat
de zid și foarte palid. Sander zăcea și el acolo
cu privirea pironită în ceruri. Lângă el se în­
chipuise un lac de sânge. Soarele îi cădea drept
în față și probabil că îl orbea.
Când sosii în curte cineva venea în fugă pe
stradă.
 MĂCELUL 39

— Aici, îi strigai eu.

— „Renn“ strigă acesta bucuros că mă vede
și se precipită în curte. Era Eckold, ordonanța
sublocotenentului.
— Domnul sublocoteuent întreabă cum merge
pe aici ? Mi se pare că acolo, pe stradă zac
câțiva răniți. Cine sunt ?
li spusei cine sunt.
— Ascultă măi, să nu crezi că la noi a mers
mai bine. Căpitanul nostru a fost împușcat din-
tr’o ușă, pe la spate. Iți poți închipui furia
noastră. Și noi nici n’am izbutit să ne apropiem
de casă deoarece trăgeau în noi cu nemiluita
și, pe deasupra noi eram și jos. Dar în cele din
urmă am sfârșit prin a lua casa cu asalt și a-
tunci i-am pus pe toți la zid și i-am împușcat.
— Ascultă, nu au tras de loc în timp ce fu­
geai încoace ?
— Ba da, vre-o câteva împușcături răzlețe.
Mult însă nu mai împușcă ei deoarece bombar­
damentul nostru e foarte violent.
O luă din nou la fugă, înapoi.
II luarăm foarte încet pe Sander ca să-l du­
cem în ferărie. Nici un sunet nu se auzia dintre
buzele sale.
Intre timp focul de artilerie se întețise și în
vale împușcăturile răsunau fără întrerupere.
Când urcarăm din nou scara auzirăm sus un
pâriit și un trosnet. Femeia mai tânără venea pre-
cipitându-se de sus și striga ceva. Grăbirăm că­
tre odaiâ noastră. Plafonul era spart și din el
atârnau șipci și bucăți de var. Un geam delà
fereastră era spart și pe masă se vedeau bucăți
de var și praf alb.
Lamm veni și el.
— Alături, la femei nu s’a întâmplat nimic.
40 LUDWIG RENN

Dar muribunda s’a ridicat în pat și vrea neapărat

să se îmbrace. Are o înfățișare hidoasă.
Tăcurăm. Din cauza sgomotului artileriei, nu
se auzia nimic din odaia de alături. Cercetai
cealaltă parte a țărmului. Era acoperită de fum
și de aburi groși fără să poți distinge dacă pro-
veniau din bombardamentul de artilerie sau dela
casele incendiate.
Ce să facem acum aici ? Mă așezai într’un
scaun. îmi simțeam inima strânsă. Ce îngrozitor
de lungă e ziua asta.
— Vin niște oameni pe drum, spuse Lamm
deodată. E plutonierul Ernst cu oamenii lui.
Mă ridicai. Intr’adevăr. Numai să nu meargă
prea departe! In tot cazul era destul de ciudat
că nu le trecuse încă nici un glonte prin
scăfârlii.
Scoborîi repede și mă pomeni în curte toc­
mai când intra și el cu două plutoane.
— Unde se află casa ocupată de franctirori?
I-o arătai.
— Punem noi mâna pe fabrică. Conduceți-mă
acolo 1
îmi luai arma și securea.
— Domnule plutonier, ar fi bine s’o luăm
unul înapoia altuia prin dosul casei vecine.
Alergai în dosul carului, prin culoarul îngust
dintre peretele de stânci și casă. După numai o
sută de pași, nimerii aripa din spate a fabricii,
încercai clanța ușii. Era închisă. Proptii arma
de perete și lovii cu mânerul securii în lacătul
de fer. Intre timp mă ajunse din urmă și Ernst
cu oamenii lui.
— Atenție 1 strigai eu deoarece mă pregă-
tiam pentru a doua oară să lovesc și era foarte
 MĂCELUL 41

puțin loc pe culoarul de stânci. Bătui cu a-

mândoi pumnii. Clanța căzu pe pietre.
Mă pregătiam de o nouă lovitură când o îm­
pușcătură șueră ascuțit. Trebue să fi căzut foarte
aproape de mine.
— Câinii ăștia afurisiți, strigă Ernst.
încă o împușcătură. în spatele meu se auzi
un sgomot. Bătui din nou dar de astă dată mai
slab.
— Da’ sfărâmă ușa!, îmi strigă unul din
soldați.
Ne proptirăm cu toții de ușă. Ea trosni și se
deschise. îmi luai arma în mâini și mă preci­
pitai înăuntru. In antreu ne aștepta un bărbat
și o femee cu mâinile ridicate în sus astupând
astfel intrarea.
— La oparte! strigai eu, dădui una cu cotul
bărbatului și o luai în sus, pe scară.
Rupsei o ușă din țâțâni. In odaie stăteau doi
copii și tremurau. N’aveam timp să mă ocup
de ei. După mine veniră și alții, în goană. A-
lergai la fereastră. Iată și fabrica. Dar o aco-
periau în parte niște pomi fructiferi. La stânga,
în dosul unui povârniș îmbrăcat cu iarbă șe­
deau întinși câțiva soldați și trăgeau.
— Ocupați toate ferestrele, strigai eu.
Afurisiții ăștia de copaci.
Eșii în goană. In frica lor, copiii mi se îm­
pleticiră între picioare. Rupsei din țâțâni și ușa
următoare.
— Pe aici, strigai eu către doi cari suiau
scara. Trageți în tot ce se arată din partea
fabricei.
Oamenii ăștia sunt așa de înceți.
Coborîi în goană. Femeia și bărbatul mai stă­
42 LUDWIG RENN'

teau cu mâinile ridicate și mă priveau cu niște

ochi inexpresivi.
Mă îndreptai către ferestrele de jos cari dă­
deau spre fabrică. Aici nu mă mai deranjau co­
pacii. Sus, dela ferestrele fabricei, împușcau.
Jos pe povârniș îl văzui pe Ernst, ridicân-
du-se și înapoindu-se în goană în direcția noas­
tră. II urmau doi inși. Dar mai erau câțiva cari
rămăseseră acolo, jos, nu puteam recunoaște
cam câți erau. Mă precipitai spre poartă.
— „Murdară liftă!“ strigă Ernst. „Dacă pu­
nem mâna pe ei, atunci lucrăm fără milă“.
Era fără respirație și gâfăia de furie.
Ceilalți doi irupseră și ei. Unul avea casca lo­
vită de gloanțe. O scoase din cap. In aceiași
clipă năvăli sângele de sub ea peste frunte și
de-adreapta nasului, curgând în jos, peste gură.
El scoase limba și își linse sângele.
— Ia vedeți ce este.
Se aplecă să ne arate capul. Părul îi era
lipit de sânge.
— E numai o sgârietură, spuse Ernst.
— Mi-am închipuit eu că nu-i cine știe ce
lucru mare“, râse el.
— Domnule plutonier major aici pare să fie
intrarea la o pivniță, și arătă o bucată pătrată
de lemn în dușumea. Femeia și bărbatul se ui­
tară într’acolo, cu mâinile ridicate mereu în sus.
Trăsei de inelul clapei și imediat se ivi o
treaptă îngustă dedesubt.
Ernst îi strigă ceva bărbatului. Acesta fugi și
se întoarse apoi imediat cu o lumânare.
Ernst și încă unul coborîră treptele. Din nou
îmi veniră în minte răniții de pe povârniș.
Un civil se ivi din gaura neagră a pivniței
rânjind înciudat. El se întoarse și privi cu o
 MĂCELUL 43

mutră sarcastică bărbatul și femeia cu manile

ridicate în sus.
Ah, ce îngrozitoare e toată chestia asta! De
ce nu le-a spus încă nimeni să coboare mânile ?
Ernst reveni și ținu în fața omului ce rânjia
un pachet de cartușe. Acesta ridică umerii și
îngăimă ceva. Ernst parlamenta ceva cu cei doi
bărbați.
Cel găsit în pivniță răspundea numai cu un
rânjet sarcastic. Celălalt ducea mânile dela frun­
te la piept și încerca apoi imediat să ridice iar
mâinile.
— „Aici nu merge 1“ se răsti deodată Ernst
în nemțește. „O să fiți împușcați potrivit legilor
de război 1“
De asta mă temusem, iar acum eram din-
tr’odată calm și rece.
— Scuzați domnule plutonier, ripostai eu mi-
nunându-mă singur de liniștea mea. Astea sunt
poate legile războiului, dar n’ar fi mai bine să
le spuneți: în caz, că ne aduceți răniții de colo,
din drum, v’ați aranjat. Pe stradă mai sunt
cu siguranță răniți și desigur că belgienii n’o
să tragă în compatrioți de ai lor.
Ernst mă privi nehotărît.
— Nici nu merită grația asta.
Se întoarse către bărbații cari urmăriau în­
cordați convorbirea noastră fără însă să aibă
aerul că înțeleg ceva.
Ernst îi expedie și puse apoi o sentinelă la
ușă cu ordinul să tragă imediat ce ar încerca
să fugă.
Eu trecui la femee și îi făcui semn să lase
brațele în jos. Ceiace făcu. Dar în aceiași clipă
cineva intră pe ușă și atunci ea le ridică din
nou, tremurând.
44 LUDWIG RENN

— „Câinii1“ scrâșni sentinela din ușă. „Luați

seama“! le strigă el celor plecați să ridice ră-
niții și ridică arma. „Bandiții ăștia lasă răniții
să-și târască picioarele pe șosea. Dar mi se pare
că în clipa asta au devenit mai atenți cu ei.
Casa era neîncăpătoare pentru toți oamenii.
Afară cele două artilerii urlau și fulgerau.
Belgienii aduseră răniții în odaia din dreapta
și apoi plecară să aducă alții.
Printr’o ușă întredeschisă văzui morții întinși
pe dușumele. Printre ei zăcea Zache cu fața de
ceară și mâini ca de lemn.
Urcai scara. Ziesche și ceilalți mă salutară prie­
tenește. Mă așezai pe un scaun într’un colț. Era
bine că ei nu observau nimic din ceia ce se în­
tâmpla jos.
In jurul meu ceilalți se aferau, eu însă nu
știam ce fac. Aveam senzația că îmi pleznește
capul iar urechile îmi vâjîiau.
Nu știu cât am stat așa. Cineva mă luă de
mână. Perla mă conduse la masă. Făcuseră niște
găluște de făină, prăjite în untură și serviau și
pâine și cafea. Mâneai în tăcere și cu capul a-
plecat ca să nu mi se poată vedea obrazul. Ob­
servai că Lamm mă privește mereu, de parcă
ar fi vrut să-mi spună un cuvânt de îmbărbătare.
Ridicai capul și vrui să-i evit privirea, dar
când îi întâlnii ochii și văzui cât erau de calzi
și de prietenoși, — se învârti pământul sub mine,
Mă culcai pe masă și plânsei, Perla îmi mân­
gâie umerii. Ah dacă nu mi-ar mai purta de
grijă !
Intr’o stare de semiinconștiență observai cum
Perla intră în odae. Trebue să fi fost plecat.
Iși aduse ranița. Nu eram în stare să observ ce
fac cei din jurul meu.
 MĂCELUL 45

După un răstimp Perla mă luă de braț și mă

așeză pe dușumele, cu ranița sub spate și mă
acoperi cu mantaua lui.
Cugetam, cu gândul undeva în depărtare : oare
mi-i permisă astfel de treabă în război ? Dar era
un gând prea depărtat.
Perla mă sculă din somn. Ingenunchiat lângă
mine încerca să-mi toarne cafea pe gât.
— „Vai ce murdar arăt“ 1 exclamai eu.
El râse și îmi răspunse:
— Am stins focul sus. Și îmi arătă cu dege­
tul spre tavan.
Mă sculai și mă așezai Ia masă. Aveam o
senzație ciudată. De cum m’am deșteptat, am
știut imediat tot ce s’a întâmplat și totuși se
schimbase ceva. Evenimentele erau acum departe,
foarte departe. Mă simții admirabil și curat și
ușor ca un prunc.
Afară se făcuse liniște. Numai în casă au-
ziam oameni vorbind și umblând. Imediat după
aceia veni ordinul să ne adunăm către dreapta.
Amurgia. Strada era plină de trupe în marș
și de căruțe. Ici și colo ardeau case, mai ales
de cealaltă parte a țărmului.
Mai jos, prin fața ferestrelor ce reflectau fo­
cul roșu, defilau coloanele în marș ce păreau
nefiresc de uriașe și se îndreptau toate către
dreapta. Lungi șiruri de trăgători escaladau înăl­
țimile țărmului dimpotrivă.
Am învins.
Compania se adună într’o livadă unde tre­
buia să aștepte până ce va fi transportată de
cealaltă parte a fluviului.
Pe strada ce șerpuia lângă casa noastră, în­
călecat pe un scaun, cu brațele sprijinite de
46 LUDWIG RENN

spătar și cu bărbia răzimată în mâini, ședea ge­

neralul Hahne, comandantul brigăzii noastre și
privia țintă în flăcările unei case incendiate.
Mă așezai la marginea apei, pe o fășie în­
gustă de verdeață, alături de Lamm.
Se făcea din ce în ce mai întuneric. Din casa
ce ardea căzu deodată la pământ un burlan to­
pit de căldura focului. Un vânt umed risipea
scântei peste Meusa ce curgea liniștită și părea
neobișnuit de sură, de parcă era un șarpe. Mai
departe, acolo unde cotea, incendiul o transfor­
ma într’un fluviu de foc.
— „Eu credeam că în război te înnăsprești“
spuse Lamm. „Oare te simți și tu așa de
moale ?“
Se ridică clătinându-se puțin și se culcă apoi
din nou. îmi spusese oare intenționat „tu“ ?
— „Nu vii să te culci și tu ?“ mă întrebă
Perla. „Am luat ranița ta din bucătărie“.
Ne pipăirăm ca să ne găsim locurile noastre.
Sublocotenentul dormea de mult alături de noul
nostru șef de grupă, sergentul Pferl. Mă culcai
între Ziesche și Perla și adormi în atmosfera
umedă și răcoroasă.

SPRE FRANȚA.
Dimineața stăm adunați cu toții în jurul bu
cătăriei și bem cafeaua. Ii arăt lui Eckold casa
ce se găsia dincolo de cariera de piatră.
— A ars și ea eri ? In noaptea trecută am
vizitat’o. Era foarte antipatică, avea un interior
sinistru.
— N’ați înnoptat cumva acolo ?
— Nu, dar de ce întrebi ?
 MĂCELUL 47

— Păi fiindcă ați fi înnoptat într’o vizuine

de ucigași. In casa ceia s’au găsit uniformele a
doi husari. Caii i-au gonit pe câmpie. Insă din
cauza ștampilelor proaspete de pe ei, au putut
fi ușor indentificați.
— Și ce s’a făcut cu j cei ce au locuit casa ?
— Au fost împușcați; iar casa incendiată.
Așa îmi închipuisem și eu lucrurile, noaptea.
Dar faptul că se întâmplase întocmai, mi se pă­
rea prea simplu. Aproape nu-mi venea să cred
afirmațiiile lui Eckold. Poate nu era vorba chiar
de casa ceia.
Pionerii ne trecură fluviul pe două pontoane.
Vâsliseră toată noaptea și continuau să mai vâs-
liască și acum, cu putere.
Pe țărmul ‘celălalt așteptau prizonieri fran­
cezi în uniformele lor albastre, privindu-ne muți,
năuciți.
Ne încolonarăm și o luarăm întâi dealungul
unei fășii a țărmului Meusei.
Pe terasamentul drumului de fer și în gră­
dini erau ridicate baricade și metereze cu găuri.
Noi, firește, din cealaltă parte a țărmului nu
observasem nimic.
Soarele ne ardea în spate. Pe stradă zăceau
aruncate răniți franțuzești, capele și jambiere.
— „Ia te uită, aici un francez și-a lepădat și
haina depe el“, spuse Ziesche.
— „Și colo zace o armă“ răspunse sergentul
Pferl. „Nu s’au gândit decât cum să fugă mai
repede. Astfel de trupă nici nu e capabilă să
reintre în luptă.
Cu cât înaintam, cu atât se înmulțiau, arun­
cate pe jos, mantale, pantaloni, ghete, arme,
baionete și bidoane albastre. Asta da, era o
victorie.
48 LUDWIG RENN

— „Iată aici niște pachete de cartușe“ ni se

adresă sublocotenentul. „Ridicați-Ie ca să Ie a-
runcăm în prima apă ce întâlnim în cale, că
altfel bestiile astea de belgieni le utilizează când
găsesc câte un soldat de al nostru, răzlețit“.
— „N’ar fi mai bine să facem inutilizabile și
armele, domnule sublocotenent ?“ întrebă Ernst.
încercarăm să distrugem paturile puștilor, dar
erau făcute din lemn prea bun. încercarăm să
smulgem înălțătorul armelor, dar era prea bine
fixat și el.
La dreapta într’o vălcelușă zăceau părăsite
patru puști. Un cheson sta în stradă și în fața
Iui se împleticeau trei cai încurcați în hamuri.
Din cauza urcușului continuu ni se făcu din
ce în ce mai cald. In fața ochilor mi se înfă­
țișă încă un spectacol care trebuia să mă bu­
cure: muniție de artilerie, grămezi întregi de
puști și de pături. Dar nu mai puteam să mă
bucur.
In sufletul meu se deșteptau impresiile zilei
de eri. M’am purtat eu oare eri așa după cum
mi-am închipuit că mă voi purta în prima luptă ?
N’am visat eu oare de vitejii ? N’am visat eu
că salvez un ofițer din foc sau că stră­
pung în plină luptă un negru? Dar era oare
necesar să trăesc fapte așa de groaznice?
Chiar dacă nu m’am refugiat decât în spa­
tele unei case, nu-i mai puțin adevărat că prima
mea faptă pe câmpul de luptă e egală cu o de-
zerțiune. Și apoi m’am acoperit de ridicol îm-
pușcând într’o carieră de piatră. Cum de a fost
cu putință una ca asta? Cum puteau să fie
ascunși dușmani în dosul peretelui de stânci?...
Ași fi vrut să uit toate astea. Nu vroiam să
mă mai gândesc la ele. Dar gândurile se întor­
 MĂCELUL 49

ceau ele singure de undeva, dinapoia mea, din

ce în ce mai confuze.
Trecurăm printr’un sat aproape distrus de
incendiu. Prin case grinzile de lemn mai ardeau
înfundat. Și ce putoare adia prin văzduh 1... Când
eram copil am fost martor ocular la incendiul
unui sat vecin. Odată cu casele satului arsese și
grajdurile cu vite. Dar aici nu era cazul. Aici
arseseră oameni.
— „Uite, colo zace unul“ mi se adresă Ziesche.
Când vrui să mă uit și eu, trecusem de locul
acela.
Seara auzirăm foarte aproape de noi o bu­
buitură de tun. Coloana de marș opri. Sublo­
cotenentul Fabian, care mergea pe jos, o luă
înainte. După câteva minute se înapoiă.
— Afurisiții ăștia de belgi au tras dintr’o
casă, asupra capului coloanei noastre. Subloco­
tenentul și trei oameni sunt morți. Belgienii s’au
baricadat așa de bine în casă, că a fost nevoe
să aducem un tun în stradă și printr’o lovitură
directă să incendiem casa.
In ziua următoare eram din nou în marș. Ia­
răși sate incendiate din cari belgienii au tras.
Din nou grinzi cari ardeau înăbușit, acoperișuri
ce se prăbușiau și mirosul greu de oameni arși.
Țara asta mă desgusta. Nu mai eram indig­
nat pe belgieni, sau cel puțin nu mai nutream
aceiași indignare ca înainte, ci mă îngroziam de
război, de acest război monstruos și atroce care
provoacă ura între popoare. Ce va mai fi în
Franța, vechiul nostru dușman?...
Ne apropiam de frontiera franceză. Un sat
incendiat. Deodată, lângă mine se prăbuși un
acoperiș de casă. Scântei se răspândiră până la
picioarele mele. Căldura era așa de mare că o
4
50 LUDWIG RENN

luarăm la fugă. Apoi ajunserăm într’o pădurice.

Fabian își consultă harta.
— De cealaltă parte a pădurii se află gra­
nița franceză.
Eșirăm din pădure. In fața noastră, scăldat
de razele soarelui, se ivi un sat. Intrarăm pe
ulițele lui. Locuitorii stăteau în porțile caselor
cu fețe foarte prietenoase. Vrasăzică așa e Franța.

LE MONT
La oarecare distanță, la dreapta, se afla un
trunchi de lemn de molift pătrat și ars de soare.
In colo numai suprafețe brune în cari strălucea
soarele și înaintea noastră coloana de marș în
praf. Așa mergea într’una, de dimineață.
Din când în când făceam câte o oprire ca să
reluăm apoi marșul.
In depărtare urlau tunurile. Sudoarea nu curgea
pe obrazurile noastre, ea umezia numai praful
ce cădea pe noi. Arma apăsa pe umăr, mâinile
ni erau umflate.
In marginea drumului apăru o casă cu ușile
și ferestrele date în lături. Înăuntru un pat în
dezordine. Pe masă veselă și pahare. In fața
ușii sticle și scaune sparte. Cei ce o locuiseră,
fugiseră de noi.
Ajunserăm într’o pădure. Drumul mergea în
linie dreaptă. La stânga, un convoi de artilerie
înainta în ritmul greoi al cailor. La dreapta se
oprise o coloană de muniții. La mijloc, noi ne
împleticeam cu tălpile ferbinți și picioarele
muiate.
Deodată opriră înaintea noastră. Furăm as-
vârliți unii peste alții. Pe jos nu te puteai așeza
 MĂCELUL 51

deoarece locul rămas liber dintre căruțe și cai

era foarte îngust.
— „Mai ai ceva de băut ?“ mă întrebă Perla
cu un glas cleios, încărcat.
îmi desprinsei bidonul de apă și îi i-1 trecui.
Apoi băui și eu. Apa era sălcie și caldă.
■ Ne oprirăm. Ne lăsarăm jos, căutându-ne fie­
care un culcuș pe unde se putea și cum se
putea.
Apoi marșul continuă.
Deodată mă precipitai peste cel care mergea
înaintea mea. Ne opriserăm din nou. Ne lăsa­
răm la pământ, apoi ne ridicarăm. Marșul
continua.
O adiere răcoroasă îmi trecu pe față. O lu­
mină roșiatică licări și în jurul ei se învălătu-
ciau tenebre de nepătruns. Arborii se răriră.
Ne împleticeam peste șine de drum de fer. La
stânga se ivi o casă. Prin spatele ei cotirăm pe
un fânaț.
— „Comandanți de plutoane!“ strigă sublo­
cotenentul încet și continuă apoi: Dragii mei,
înoptăm foarte aproape de francezi. Înaintea
noastră nu sunt decât câteva posturi de sentinele.
Trebuie să dormim cu arma în brațe. Nici o
lumină și nici un sgomot.
Intre timp sosise și bucătăria de campanie.
Ni se dăduse în pază un prizonier. Acesta
ședea pe o grămăjuie de pae și privia cu ad­
mirație bucătăria noastră de campanie. Era un
bărbat de peste treizeci de ani și fiecare soldat
din compania noastră știa deja că are trei co­
pii, că e din împrejurimile Parisului și că pen­
tru francezi e ceva îngrozitor să fie mereu
nevoiți să se retragă.
Gândi în sinea mea: iată o mostră de ade­
52 LUDWIG RENN

vărat citadin, știe totul dar nu pricepe nimic.

Simții deodată o repulsie grozavă contra tutu­
ror oamenilor palavragii și-i uram și pe ai noș­
tri cari îl serviau, numai ca să poată pălăvri
cu el.
Sublocotenentul se apropie de mine.
— Trebue să faci o patrulă de legătură cu
regimentul vecin din dreapta. Ași vrea să știu
unde se găsesc avantposturile cele mai apropiate.
Plecai cu Ziesche și Lamm. Se lăsase o ceață
ușoară și umedă. La dreapta se ridica pădurea.
La stânga terenul descindea în pantă lină către
francezi. La o depărtare foarte mică auzirăm
un foc de armă. Asta trebue să fi fost tras de
unul din posturile noastre.
La oarecare distanță în fața noastră văzurăm
ferestre luminate. Se auzia sgomot dintr’acolo.
Când ne apropiarăm recunoscurăm scaune și o
masă așezate în fața casei. Se juca écarté. Din
casă răsunau glasuri sgomotoase.
— „Unde se găsește postul cel mai apropiat ?“
întrebai eu.
— „Aici în casa asta“, răspunse unul și con­
tinuă să joace mai departe.
Intrai și mă precipitai asupra unui căpitan :
— Patrulă de legătură! Am ordin să mă in­
formez unde se află cele mai apropiate avant-
posturi.
— Habar n’am. Du-te dincolo, în odaia a-
lăturată.
In odaia în care mă trimese căpitanul se gă-
siau mai mulți soldați, între cari un plutonier^
și toți beau vin roșu,
— Patrulă de legătură. Am ordin să mă in­
formez unde se găsește cel mai apropiat a-
vantpost.
 MĂCELUL 53

— Posturile noastre se găsesc cam la vre-o

patrusute de metri înainte și probabil în le­
gătură cu posturile dumneavoastră. Puteți con­
trola și personal.
Și continuă să povestească mai departe. Cei
din jurul lui râdeau. Eșii afară.
— Acum mergem la avantposturi.
Poate că nu m’ași fi putut decide așa de u-
șor înainte numai cu zece minute. Dar îmi plăcu
maniera dulce cu care germanii de sud tratau
aici războiul. De ce eram noi așa de îngrozitori
de greoi ?
— „Sssst!“ făcu Ziesche și arătă cu mâna
spre stânga, înainte.
Un fulger lumină cerul și o detunătură se
repercută în vale.
Ne furișarăm mai aproape. In fața noastră
stăteau două sentinele.
— încotro trageți ?
— Intr’acolo. Uite, în față se agită un om.
încercai să disting ceva. Jos, în fundul văii
ardea un foc mare.
— Acolo e un post francez.
— Da, trebue să fi fost foarte obosiți că n’au
putut ajunge mai departe. Și au fost siliți să
facă foc deoarece n’au bucătării de câmp.
Acum vedeam mai departe, la stânga, prin
ceață, încă o lumină, mai mare dar mai puțin
distinctă...
Un proectil trecu sâsâind peste capul nostru
și se perdu departe.
Ne întoarserăm.
Mă prezintai sublocotenentului Fabian.
Era întuneric beznă, ceață și ploua. La com­
panie țoți sforăiau. Puțea. Umblam încet și pi­
păiam atent. Asta de aici trebue să fie Perla.
54 LUDWIG RENN

Alături simții o spărtură astupată cu o foae de

cort în care se adunase un pumn de apă.
Probabil că o atârnase Perla ca să nu se ude
paele. Mă înghemui între foaia de cort și Perla.
Sub foaia de cort găsi și mantaua mea cu
care mă îmbrăcai și mă culcai cu arma în mâna
dreaptă. Pe ce dormiam de puțea așa ?
Ploaia îmi picura pe pleoape. O vacă mugi
în apropiere. O împușcătură. Picăturile de ploaie
pe cari le simțiam căzând ritmic pe obraz, mă
sâcâiau. Până acum avusesem norocul că nu
plouase.
Mă întorsei pe o parte. Dar acum ploaia îmi
picura în ureche.
Mă deșteptă un sgomot. O dimineață alburie
cu ceață deasă. încercai să mă mișc. Apa îmi
alunecă pe mâini. Se făcu liniște și adormii
din nou.
Când mă deșteptai din nou, Ziesche bâjbâia
prin ceață, ocupat cu foaia lui de cort. Mă ri­
dicai. In cutele foii mele de cort se adunase
apă. Nu puteam vedea decât la opt pași îna­
intea mea. Hainele îmi erau reci și țapene de
umezeală. Puțin mai la o parte zăcea cadavrul
unei’vaci răsturnată cu picioarele în sus și cu
ugerul umflat.
— „Am dormit în latrina francezilor“, făcu
Ziesche, treaz deabinelea.
Luarăm cafea dela bucătăria de companie.
Francezul ședea în acelaș loc, pe culcușul Iui
de pae.
Ziesche ne găsise loc într’o casă. Mă așezai
într’un colț, pe dușumea și adormi.
Explozii. Sării în sus. In casă soldații intrau
și eșiau.
 MĂCELUL 55

— „La arme!“ strigă cineva afară.

Două șrapnele plesniră peste casa învecinată.
Caii vroiau să se întoarcă și se încurcară în
propriile lor hamuri. Ne repezirăm la arme și
la ranițe. j
—; „Pluton în trăgători!“ strigă sublocote­
nentul.
Lamm era galben și avea o mutră jalnică.
Ne împrăștiarăm către dreapta, peste o pa­
jiște de un verde deschis. Sus, printre nouri
soarele strălucea. In fundul văii mai atârnau
pale de ceață.
Proectilele treceau peste capetele noastre.
— „Culcați!“ strigă plutonierul Ernst.
Ne aruncarăm în iarba umedă. La dreapta
străjuia un copac sub trunchiul larg al căruia
se aruncară sergentul Pferl și comandantul nos­
tru de pluton.
Srapnelele își scuipară focul deasupra noastră.
La stânga, înaintea noastră, un nour mic de
fum, poate la vre-o zece metri deasupra luncii.
Era șrapnelul care își scuipa de acolo schijele
lui de plumb.
Și iată aici, înaintea noastră altul! Ceva bâ-
zâi deasupră-ne. Burta și partea superioară a
umărului îmi erau ude din cauza umezelii ierbii.
La dreapta, înainte, alt nouraș care face un
inel de fum.
Lunca este ușor ondulată astfel că nu i se
poate vedea fundul; acolo trebue să fie adă­
postiți francezii.
Mai departe la dreapta, al patrulea șrapnel.
La stânga încă unul, dar mai aproape de noi.
Dacă ar mai trage mereu așa, dela stânga la
dreapta, atunci...
Simt o lovitură ușoară în piept. Al treilea
56 LUDWIG RENN

nastur al tunicii mele s’a îndoit ușor. Caut în

iarbă.
La dreapta împușcătura următoare. Am găsit
și bucata de plumb a schijei. Mai e caldă încă.
Al patrulea șrapnel cu totul la dreapta. Bag
glonțul în buzunarul din dreapta al tunicii. Ce
mă mai așteaptă de aci înainte ?
Acum la stânga. Da ăsta a fost tare aproape.
Bumm 1 Simt o adiere dogoritoare. Mie nu
mi-a făcut nimic. Mă uit la stânga. Albert mă
țintuește cu privirea.
— Sunt rănit la piciorul stâng. Să o iau
înapoi ?
— Așteaptă întâi până știm unde se culcă
șrapnelele cari vin.
A patra împușcătură la dreapta. Acum trebue
să se hotărască într’un fel. Mă uit la stânga.
Mai bine mai rămân aici.
In spatele nostru pe drum veniau tunuri. Deo­
dată un obuz explodează în mijlocul cailor. Oa­
menii fug în dezordine.
Din nou un nouraș, în spatele nostru la stânga.
Frica mea crește.
— „Pluton Ernst, sculați! Pas de atac 1“ râcni
plutonierul.
Mă rup din loc și mă precipit înainte.
Colo, în față e un gard de sârmă ghimpată.
Ridic un picior deasupra lui. Celălalt picior se
agață. Săr peste gard. Am ajuns pe un drum
ce descinde în pantă abruptă.
— „Culcați!“ sbieră plutonierul.
Mă uit împrejur. Unde cad acum gloanțele ?
Câte un glonț răzleț de pușcă șueră din vale.
— „Drept înainte, în tufișuri, sunt francezii.
Distanța 900. Foc de voe!“ urlă Ernst.
 MĂCELUL 57

Tufișurile mai zac în ceață. Aci răsare deja

soarele.
In tufișuri nu se distinge nimic. Ochesc asu­
pra unui tufiș neobișnuit de des și trag. Acu
împușcăturile pocnesc în toate părțile. Deasu­
pra mea scuipă gloanțele.
— „Pferl, înainte 1“ strigă Ernst.
Ei a dracului treabă ! Pferl mai șade sub pom
și nu se mișcă.
— „Sergent Pferl 1“ urlă Ernst cât poate
de tare.
Iar a căzut o bucată de plumb cald deasupra
noastră.
— „înaintarea pe grupe!“ răcnește Ernst.
— „Grupa Lamm 1“ strigă voluntarul din stânga
mea. „Salt înainte ! Pas de atac 1“
Ne precipităm înainte cu Lamm în frunte. In
fața noastră o rariște de frunziș pe un parapet
de piatră.
— „Luați poziție!“ strigă Lamm. „Distanța
800 1“
Ne aruncarăm în spatele parapetului de piatră.
Ce tip și Lamm ăsta. In garnizoană nu l’au
făcut nici măcar caporal fiindcă nu știa să dea
o comandă ca lumea, și acum.,.
— „Trageți asupra francezilor care se retrag 1“
strigă Lamm. „Distanța 1.000 1 Foc de voe 1“
Intr’adevăr, din tufișuri apar grupuri mici și
se furișează înapoi. Tragem neîntrerupt, cu sete.
Dar se pare că nu nimerim pe nici unul.
Francezii dispar într’o pădure. Focul nostru
încetează. Mă uit împrejur. La dreapta, o grupă
a înaintat și mai departe decât noi. Ziesche
zace lângă mine. Unde e Perla?
— „înainte 1“ ordonă Lamm.
O Iuarăm către vale. La stânga cobora un
58 LUDWIG RENN

drum de piatră pe care zăceau trei morți. Câțiva

erau ocupați cu pansatul răniților. Perla nu era
printre ei.
In vale găsirăm compania doua și ne alătu­
rarăm ei. Traversarăm diverse desișuri de pă­
dure. Se făcu seară și apoi noapte.
Căpitanul celei de-a doua companii ne con-
cedie, așa că ne căutarăm compania noastră.
Prin întuneric, cădeam peste diverse corpuri de
trupă și întrebam: „Compania treia ?“
Deodată auzii o voce: „Ludwig“ era Perla.
Rămăsei locului foarte calm.
— Unde ai stat vârît ?
— „Am trecut cu grupa la dreapta, prin fața
voastră“ râse el.
— „Unde este sergentul Pferl ?“ întrebă Ernst.
— Nu știu, domnule sergent major.
— Atunci conduci dumneata grupa întâia. Iar
când se întoarce Pferl, nu mai capătă comanda.
Cineva mă trase de mânecă. Era Lamm. II
urmai și o luarăm mai la oparte. Mă întrebă
dacă i-o iau în nume de rău că e acum supe­
riorul meu.
— „Iartă-mă, Ludwig, că am eu comanda în
locul tău“, mai adăugă el.
„Ași“, strigai eu, „n’are nici o importanță.
Dimpotrivă, mi-a făcut foarte mare plăcere. Dar,
fiindcă veni vorba: mă tutuești intenționat?“
Mă simțiam puțintel jenat.
— Nu, am făcut’o din nebăgare de seamă,
dar mă simt bine așa.
— „Lamm 1“ strigă Fabian.
— Ordonați, domnule sublocotenent.
— A, aci erai. Ca să’ți spun sincer în față,
te socotiam, în toate privințele drept un om
neutilizabil. Nu-mi lua în nume de rău această
 MĂCELUL 59

sinceritate. Știi că te-am propus chiar acum

pentru crucea de fer ? Dar asta rămâne între
noi, nu e așa ? Renn o să-și ție și el gura 1
Plecă imediat i ca să nu observăm cât era de
mișcat.

L U G N Y.
Trecuse multe zile de când nu mai aveam
pâine. La prânz și seara mâneam carne muiată
într’un bulion gras și cald. Cine mai avea timp
să curețe legume, când ne târâm seara, în vre-un
hambar undeva și dimineața săream în picioare,
alarmați.
Intr’una din nopți rămăseserăm cu totul afară,
pe caldărămul unei străzi, fiindcă uitaseră să ne
spuie că era noaptea noastră de odihnă.
Era o noapte cu clar de lună și pe pietre era
frig. Lângă mine ședea sublocotenentul care
gemea și vorbea cu el însuși, ca în friguri.
Soarele răsări de timpuriu, luminos și vesel:
O pornirăm în marș dealungul unui drum ce
șerpuia printr’o pădure.
Insfârșit, iată și un drum care nu era trasat,
drept și fără copaci, ca acele șosele militare ale
lui Napoleon. Și sublocotenentul era voios. Dar
slăbise tare la față și avea obrajii suri, poate
de murdărie.
Către amiază furăm încartieruiți. Ne atârna­
răm hainele și rufele la soare și noi ne spăla-
răm la fântână. Astăzi puteam să ne permitem
luxul de a ne spăla și picioarele pe care nu le
scoseserăm de două săptămâni și mai bine din
cizme.
Ne așezarăm apoi foarte mulțumiți în jurul
60 LUDWIG RENN

mesii rotunde a unei case părăsite. Ziesche făcu

cafea.
— „La arme!“ se auzi de-afară.
Ne precipitarăm după tunici și cizme. In zece
minute compania se găsia în stradă gata de ple­
care. înaintea noastră, undeva, departe mârîiau
tunurile.
—. „Domnul sublocotenent știe oare ce o mai
fi nou ?“ întrebă Ernst.
— Nu știu mai mult decât știi dumneata.
Astfel râmaserăm un ceas întreg în stradă,
în jarul arzător al miezului de zi. Apoi o por­
nirăm mai departe, de astă dată tu opriri mai
dese. Se făcu seară și se făcu apoi și noapte
până când ajunserăm la primul sat. Compania
rămase aici în timp ce plutonul nostru plecă
mai departe ca post înaintat.
— Dumneata formezi cu grupa dumitale pos­
tul de sergenți numărul I și vă plasați pe aici,
cam la vre-o cinci sute de metri înaintea noas­
tră, la marginea acestui drum vicinal.
O pornirăm în marș. Noaptea era sumbră.
Îmi număram pașii. La al trei sute șeaizecelea
pas observai foarte aproape de șosea o mică
ridicătură. Aici zăceau risipite câteva pietre de
hotar și livada cobora în pantă lină către dreapta.
La stânga se întindea un lan de grâu.
Plasai cele două posturi la câțiva pași de noi,
în marginea drumului. Dar ce să fac cu ceilalți ?
In grâu ar fi fost invizibili dar în acelaș timp
acolo era foarte ușor să-i surprinzi.
Și în caz că am fi fost atacați, ei ar fi tre­
buit s’o ia spre dreapta, pe ridicătură.
— „O să ne aducă mâncare aici?“ întrebă
unul.
II trimisei cu cazanul nostru de câmp înapoi
 MĂCELUL 61

ca să aducă mâncare iar eu mă așezai pe ra­

niță. Eri luna răsărise abia pe la ora trei dimi­
neața, așa că azi avea să răsară pe la patru.
De aceia cerul era încă acoperit de întuneric.
Era frig- și umed pe ridicătura unde ședeam.
Din față, dinspre stânga venea un vânt ușor.
Lamm se întoarse către mine.
— Ai idee pe unde sunt francezii ?
— Nu.
La ce să continui vorba mai departe ?.,.
După un răstimp auzii în spatele nostru su­
nând niște tinichele. Aduceau mâncarea și ca­
feaua. Mă pusei să înfulec. Era carne de vițel cu
sos mult.
— „De ce nu ni se mai dă pâine de un timp
încoace?“ întrebă cineva din grupul nostru.
— „Fiindcă înaintăm așa de repede că nu
ne poate ajunge din urmă coloana de brutari“
răspunse Ziesche.
Și conversația se termină aici.
Oamenii se culcară cu excepția lui Lamm care
se așeză tăcut lângă mine.
Nu se auzia nici un sgomot afară de pasul
sentinelii, din când în când și câte un sforăit
înapoia noastră.
încercai să văd cât e ceasul dar nu puteam
să disting minutarele. Lamm se uită la ceasul
Iui care avea cadranul luminos.
— E aproape miezul nopții.
— Atunci trebue să treci de gardă cu Ziesche.
II sculă pe Ziesche iar cele două sentinele
cari veghiaseră până acum, se culcară.
Privi în noapte.
Șezusem lângă Lamm aproape două ceasuri
și n’am găsit să ne spunem unul altuia nici o
vorbă.
62 LUDWIG RENN

Mă ridicai și o luai puțin la dreapta. Acolo

rămăsei locului un răstimp. Dar la ce bun să
stau acolo ? Mă înapoiai așezându-mă din nou.
Cel puțin dacă ai avea ceva la care ar merita
să te gândești. De fumat nu eravoe să fumezi.
Numai gândul acesta îmi deșteptă viu în mine
dorul de tutun. Mă ridicai din nou.
Mai aveam două țigări. Poate că exista pe
aici un colț unde le puteai aprinde fără să fii
văzut. In grâu ? Nu, acolo mă puteau observa
sentinelele.
In sfârșit trecură și cele două ceasuri.
Deșteptai oamenii cari trebuiau să schimbe
garda și le declarai situația noastră.
Când mă întorsei, îl găsi pe Lamm șezând
în acelaș loc lângă ranița mea.
— „Nu ești obosit ?“ îl întrebai eu.
— „Milităria mi-a fost din totdeauna odioasă“
îmi răspunse el, cu totul absorbit de gânduri.
„Dar ce absurd e să afli că unele lucruri n’au
nici un sens“.
— „Și milităria ce sens ar avea, după tine ?“
îl întrebai fără prea mult interes.
— Nici asta n’ași putea să-ți spun. Dar cum
altfel și-ar găsi destinul nostru o cotitură ?
— Așa dar crezi că viața noastră urmează
drumul unei ținte precise?
— Da, cam așa ceva.
O clipă după aceia se culcă.
La început mă simții agitat. Apoi însă mă
pătrunse o mare oboseală. De câteva ori capul
îmi căzu într’o parte...
Ca să nu adorm, mă sculai și începui să um­
blu încolo și încoace.
Ce să fie asta? Tropot de copite?
Adulmecai atent.
 MĂCELUL 63

— „Renn !“ strigă încet unul din posturi.

— Da, am auzit.
Ii apucai pe cei cari dormiau și îi sgâlțâii
zdravăn ca să se deștepte toți dintr’odată.
— Ocupați creștetul ăsta de deal. Arma la
mână. Nu trageți până nu vă spun eu.
Alergai la sentinela din față. Călăreții erau
deja foarte aproape.
— Voi culcați-vă aici, în grâu, ca să-i putem
lua între două focuri. Lăsați drumul liber. A-
runc eu acolo și niște răniți ca să se spe­
rie caii.
Mă înapoiai la locul meu, luai câteva răniți
și pături ca să le asvârl pe șosea și să formez
cu ele un baraj care să facă o impresie ciudată de
departe. Apoi mă culcai și eu pe ridicătură.
Trapul se auzia din ce în ce mai distinct. Pă­
reau să fie vre-o zece cai.
— „Stăi! Cine e acolo?“ strigai eu.
— „Patrulă de husari“ răspunse unul din ei
râzând.
— Atenție! pe șosea sunt ranițe.
Ei se apropiară la pas precedați de un sergent.
— Domnule sergent ați găsit cumva francezi ?
— Nu, satele dinaintea noastră sunt goale,
n’a mai rămas un șoarece în ele.
Ne trezirăm cu toții deabinelea și pălăvream
între noi. II rugai pe Ziesche să vegheze pentru
mine iar eu mă învelii bine cu pătura și cu
foaia de cort.
Când mă deșteptai era ziuă bine.
Un om veni din urma noastră.
— Ordin ca posturile să vie la garda mare.
Ne strânserăm cu toții. Compania se odihnea
64 LUDWIG RENN

într’o miriște secerată, în mijlocul snopilor de

grâu. Pe șosea treceau trupe.
După un repaos de câteva ore plecarăm. Mer­
geam printr’un nour continuu de praf. La cea
mai mică oprire toți se așezau pe jos, așa de
cald era. Canonada tunurilor se intensificase.
Ajunserăm pe o înălțime. In fața noastră se
întindeau câmpiile arse de soare. Nici un pom,
nici o casă. Numai hât! departe, încolo, se ri­
dicau în văzduh nourași albi de șrapnele. Dacă
am avea cel puțin o apă prin apropiere ca să
ne putem umple bidonul de campanie.
In marginea șoselii ședeau câțiva cu batistele
murdare puse pe frunte, cu obrazul și mâinile
umflate. Din ce în ce se înmulția numărul ace­
lor cari nu puteau să mai meargă înainte.
In sfârșit ajunserăm într’un sat unde făcurăm
popas. Ne scoaserăm fiecare hainele și ne spă-
larăm Ia fântână.
— „La arme!“ strigă sublocotenentul „Pu­
neți ranițele!“
îmi luai repede cămașa și tunica și mă îm-
brăcai cât putui mai repede.
— „Dar ce s’a întâmplat, domnule subloco­
tenent?“ întrebă Ernst.
— Francezii sunt aproape în spatele nostru.
Ia uită-te colo 1
Pe șoseaua pe care veniserăm cădeau șrap­
nele. Cei cari se îmbolnăviseră de marș și ză­
ceau care’n cotro, în drum, se refugiară într’o
livadă.
Ne strânserăm cu toții pe un povârniș.
Două șrapnele bâzâiră deasupra capului nos­
tru. La stânga, în fața noastră stăteau două
bucătării de campanie. Deodată, în locul lor nu
se mai văzu decât un nour negru.
 MĂCELUL 65

Buum 1 o explozie groaznică în spatele nos­

tru și un alt nour se ridică.
— „Astea sunt obuze“ spuse sublocotenentul.
„Acum desfășurați plutonul în trăgători 1 Habar
n’am unde sunt francezii.
Ne risipirăm în trăgători. Eu cu grupa mea
mă găsiam cu totul spre stânga. Urcarăm o
pantă. Gloanțele șuerau peste capetele noastre.
— „înainte 1“ ordonă Ernst.
Alergai câțiva pași înainte, dar văzând că oa­
menii nu pot să se țină după mine, îmi reluai
pasul obișnuit.
La stânga se ivi o pădurice de molifți în care
gloanțele pocneau pe trunchiuri de copaci.
— „Sunt cocoțați acolo, în copaci“ strigă
unul.
Soldații își smulseră armele și ridicându-le în
sus traseră ca niște desmetici înspre vârfurile co­
pacilor. O parte îngenunchiaseră, alții se arun­
cară la pământ.
— „Bine frate, da’colo nu-i nimeni“ strigai
eu. Ei însă împușcau mai departe.
— „încetarea 1“ răcni eu.
— „încetarea 1“ răcni și Lamm.
Ei coborîră armele.
Le strigai furios: „Acum uitați-vă bine să
vedeți dacă e cineva în vârful copacilor. Ar tre­
bui să vă fie rușine să vă perdeți în așa hal
capul. Marș!“
Ei se sculară.
Prin oprirea asta se dislocase plutonul nostru
și acum eu aveam toată jumătatea stângă. Ernst
cu cealaltă jumătate dispăruse.
Șuerul gloanțelor se apropia din ce în ce.
Obuzele explodau în spatele nostru.

5
66 LUDWIG RENN

Trebuiam să fim cât mai repede pe înălțime

și o luarăm înainte cu capetele aplecate
La dreapta pe înălțime era un tun în poziție
de tragere. Deodată, în jurul lui se iviră nouri
negri. Un om fu aruncat înapoi drept în picioare.
In față era o livadă pustie, la dreapta un sat
care ardea. Pe înălțimea vecină oamenii se de­
tașau ca niște ținte pe cer.
— Sus, pe colină, în trăgători 1 Distanța 600
Foc de voe1
Pusei arma la ochi.
O împușcătură lângă mine, în iarbă. Trăsei.
Trebuia să nimeresc în caz că distanța era bună.
In jurul meu toți trăgeau cu turbare.
Un glonte îmi țiui pe la urechia dreaptă.
Ochii iarăși. Deodată văzui crescând vis-avis-ul
meu. Trăsei.
— „Ei se retrag“ strigai eu.
Ne pornim pe un foc neîntrerupt. Dincolo
francezii dispăreau unul după altul.
— „înainte 1“ comandai eu.
Trebuia să-i urmărim. Escaladăm un gard și
iată-ne ajunși la un râu. Din apă apare cada­
vrul unui soldat cu turul pantalonilor plutind
pe deasupra. Alături zac alți câțiva francezi,
morți sau răniți.
Sar peste râu. înapoia mea unul dintre ai
noștri își umple un pumn de apă și îl bea.
împușcături dinapoia noastră. împușcături la
dreapta. înainte e un câmp de grâu și acolo
francezii se strâng paralel cu noi.
— „La dreapta 1 distanța 400. Foc de apă­
rare“, strig eu. Mă arunc la pământ și încep să
împușc și eu ca un desmetic.
Francezii sunt cam la vre-o o sutăcincizeci de
metri depărtare. Dincolo se prăbușește unul în
 MĂCELUL 67

grâu. Un altul ridică arma și ochește în picioa­

rele noastre. Veniau din satul incendiat. Ii a-
veam în flanc.
Apoi unul după altul dispărură în grâu. De­
sigur că nu erau cu toții loviți.
Treptat, treptat mă calmez și trag din ce în
ce mai exact.
La dreapta, dinspre sat, venia, drept în fața
noastră, un ofițer. Dispăru apoi în grâu și în
urmă nu mai văzurăm pe nimeni.
Mă ridic. In dosul nostru, la râu, zăresc sol­
dați de-ai noștri trăgând în răniți. Alerg în-
tr’acolo. Sunt oameni din compania patra.
— „Ce faceți, pentru Dumnezeu ?“ le strigai eu.
— „Bestiile astea au tras dela spate asupra
noastră!“ îmi răspunse unul indignat.
— Și pe sublocotenentul nostru Rohle l’au
înjunghiat în sat, pe când era rănit.
Mă întorsei la oamenii mei. Nu mai erau de­
cât șease și printre ei doi din altă companie.
Oare trebuia să continui să avansez ?
Un om sosi din urmă:
— Ordin să vă întoarceți la bivuacul ba­
talionului.
Ne puserăm arma în bandulieră. Pe câmp ză­
ceau răniți.
Ziesche îl apucase de subsiori pe unul care
se bălăngănia grozav.
Un ofițer francez, mic și gras, gemea în iarbă.
Vroii să văd ce are, dar el îmi făcu semn cu
mâna să-l las în pace. Cu toate astea îi des-
cheiai tunica. Din partea dreaptă a șoldului
îi șiroia sângele ca dintr’o cișmea. Scosei un
pachet de bandaj din buzunar și îl pansai în
jurul mijlocului. In timpul acestei operații îmi
pătai brațul până la cot cu sânge. Poate că
68 LUDWIG RENN

n’avea nici un rost să-I bandajez Ia perdere de

sânge. Unul dintr’ai noștri îi duse sticla de cam­
panie la gură. El o dădu cu mâna Ia o parte.
— „Tu crezi desigur că noi vrem să te otră­
vim“ îi spuse acela și îi duse din nou sticla la
gură.
Ofițerul bău cu lăcomie.
Intre timp numărul răniților germani pe cari
îi culegeau ai noștri — crescu. Trebui să mă
asociez și eu celor cari dădeau ajutoare și a-
pucai și eu de un colț al foii de cort în care
zăceau un rănit care gemea. Am ajuns la ma­
lul râului.
Francezii ședeau aici și ne implorau prin ges­
turi să-i luăm cu noi. Unul din ei bătu peste
traista de pâine și întinse apoi rugător mâinile,
ca să ne arate că nu au ce mânca.
— N’avem nici noi pâine. Și nici să vă luăm
cu noi nu putem, asta o puteți vedea și voi.
Se făcea din ce în ce mai întuneric. Numai
în sat mai pălpăiau limbi de foc. Traversarăm
satul. Peste tot locul zăceau morți. Printre ei
un algerian căzut peste un ofițer german.
Rănitul nostru din foaia de cort gemea la
fiecare pas pe care îl făceam.
Am ajuns în fundul unei văi unde se găsește
și bucătăria noastră de campanie. Fabian și
Ernst se află și ei aici împreună cu sergentul
major al campaniei. In fața lor, pe capacul bucă­
tăriei de campanie stau niște farfurioare de a-
luminium și ei suflă în lingurile pline de ciorbă
fierbinte. Ernst mă zări.
— Câți aduceți?
— Patru din compania noastră domnule plu­
tonier.
— „Lipsesc o sută de oameni“ interveni Fa-
 MĂCELUL 69

bian. „Dar printre aceștia trebue să fie și mulți

căzuți din cauza oboselii marșului“
Mă apropiai de plutonul meu. Judecând după
piramida armelor, nu mai rămăseseră decât trei­
zeci de oameni.
— „A văzut oare cineva pe Perla?“, între­
bai eu. i
— E mort. A primit un glonte în frunte, sus,
pe înălțime.
— Și Lamm ?
— Nici pe el nu l’am văzut.
îmi depusei gamela și o luai spre bucătărie.
Sergentul major îmi eși înainte:
— Voluntarul Lamm îți trimete salutări.
— E rănit?
— Da, și încă foarte grav. A fost lovit și la
mâini și la picioare și pe deasupra a mai pri­
mit și un pat de pușcă în cap. Are o înfățișare
groaznică.
După ce terminai cu masa, mă strigă Ernst.
Ședea pe o foaie de cort, în iarbă, cu o sticlă
în mână.
In preajma Iui mai ședeau doi șefi de grupe.
— Așează-te aici, trebue să regrupăm pluto­
nul. Aveți pahare de campanie ? Renn capătă
prima grupă.
Ne turnă vin roșu în pahare.
Fabian veni cu plutonierul și se alătură și el
grupului nostru.
— „Am perdut azi în regiment peste două­
zeci de ofițeri“ spuse el cu un glas care venea
parcă de undeva, din depărtare.
Dădui peste cap o înghițitură. Vinul era acru
și rece.
— „Și Perla a căzut“ interveni plutonierul.
70 LUDWIG RENN

— „Asta a fost amicul dumitale, Renn“, mi

se adresă Fabian.
Sticla de vin era golită toată.
— „Noapte bună 1“ ne ură sublocotenentul și
se ridică.
Ne duserăm la culcare.

A M I C O U R T.
Noapte. Așteptăm în stradă. La dreapta, case,
la stânga o câmpie adânc povârnită.
— Batalionul al treilea să atace prin surprin­
dere posturile franceze înaintate!
Fabian vorbește în șoaptă cu Ernst.
— Vi s’au descărcat armele ca să nu tragă
cineva înainte de vreme și ca să vă împrăștiați
cu baionete la armă.
Gloanțele plesnesc în stradă.
— „La stânga, pe câmpie și culcați 1“ ne strigă,
sublocotenentul.
Din spate sosi un călăreț In galop pe șosea.
— Ce companie ?
— A treia 1
— In trăgători înainte 1
— Păi înaintea noastră mai e încă tot ba­
talionul.
— Pentru Dumnezeu! Ordin dela divizie: în
trăgători, urlă călărețul.
— „Toată compania la stânga, în trăgători !tt
sbieră Fabian.
Alerg o bucată.
Gloanțele piuie. E întuneric besnă.
— „înainte!“ urlă Fabian.
Ne precipităm înainte. Gloanțele pocnesc ne­
întrerupt dar nu se poate vedea nimic.
 MĂCELUL 71

— „Culcați 1“ urlă Fabian.

Mă arunc în iarbă. In jurul meu gloanțele
plesnesc și vuesc.
— „înainte 1" răcnește Fabian.
Dar ce s’a întâmplat cu sublocotenentul de
nu dă comanda? Continuăm să alergăm în
mijlocul gloanțelor și a focului neîntrerupt.
La dreapta, se ridica drept către cer creștetul
înalt al unui copac. La stânga observ trei oa­
meni de-ai noștri, unul după altul. E Ernst cu
apreciatorii lui de distanță.
Focul își diminuiază puțin intensitatea.
Ne reluăm pasul obișnuit.
In fața noastră se ivi o pădure. Soldați se
precipită într’o neorânduială oribilă. Strigăte,
comenzi, înjurături.
— „Dacă comandanții de companie nu sunt
aici, preiau eu conducerea 1“ înjura un subloco­
tenent înalt și uscățiv.
Fabian se apropie dinspre stânga.
— Ce-i de făcut aici ? Vin cu toată compania.
— Nimic alta deocamdată decât de a men­
ține ordine. N’am mai pomenit asemenea por­
cărie. Când am sosit aici în pădure, francezii șe­
deau cocoțați frumos în copaci și trăgeau în
noi, de sus. Iar noi stăm jos cu armele descăr­
cate ! Poftim de încarcă atunci când ăla trage
asupra ta! Asta ne-a făcut comandantul divi­
ziei cu mania lui afurisită pentru atacul de ba­
ionetă. Ah 1 dacă ne-am putea descotorosi de
toți nătărăii de calibrul acesta. Și unde sunt
toți comandanții de companie?“ continuă el
furios.
La picioarele mele un rănit horcăia.
Din pădure ni se striga: „Ajutor, camarazi!“
72 LUDWIG RENN

Puțin mai încolo, un soldat încerca să-i ajute

unui rănit să se scoale, dar nu mergea.
Ernst raportă: „Plutonul meu are trei răniți
ușor. Brancardierul Weiss lipsește și el la apel.
I-am dat ordin să urmeze plutonul.
— „Adunați compania aici 1“ ne ordonă Fa-
bian „și trimiteți o grupă în pădure pentru ca,
sub protecția lor să ne putem aduna răniții.
Postul de ajutor e acolo, jos, lângă copacul
cel mare“.
— „Renn 1“ mi se adresă Ernst, dumneata
supraveghiază drumul din față. N’ași putea să
vă spun cam la ce distanță ar trebui să avan­
sați, dar o să vedeți voi“.
înaintăm în trăgători cu arma în mână,
pătrunzând în pădure. Bolovani mari, sumbri,
zac pe jos. Prin apropiere unul geme. Prin­
tre copaci se aud șoapte și gemete. Intre
timp auzii ceva dar nu puteam distinge ce fel de
sgomot era.
Era parcă un sgomot din lemn și parcă era
și ceva de ființă umană. Le făcui semn oame­
nilor mei, să mă urmeze și eu continuai drumul
cu precauție. De după copaci zăresc un licăr
de lumină. Deodată mă orbește ceva în față.
Mă retrag cu totul la stânga ca să nu înaintez
drept în direcția focului. Nu vedeam aproape
deloc deși flăcările focului erau foarte mari. In
fața mea copacii se răriau. De cealaltă parte
începea o altă pădure. In spațiul liber dintre
amândouă, se afla o pajiște de iarbă pe care
ardea, la dreapta, un foc. In jurul focului se
agita cineva. Ingenunchiai în dosul unui copac. ®
Până la foc mai erau cincizeci de pași sau poate
nici atât.
Acolo ședea un francez și punea așchii pe
 MĂCELUL 73

ioc. Lemnele trosneau. Ăsta era sgomotul pe

care îl auzisem adineauri.
Mă postai în dosul unui copac. Din nebă­
gare de seamă lovii într’o tinichia. In aceiași
clipă francezul se întoarse spre mine.
— „Bon jour, monsieur!“ mi se adresează el
și ridică un vas de bucătărie în aer.
Nu îmi dădeam seama cum de mă vede, fi­
indcă focul părea că îl orbește. Poate că vroia,
pentru orice eventualitate, să fie delà început
prietenos. Lăsă vasul de bucătărie la pământ și
spuse ceva.
— „Unde Français?“ întreb eu.
El îmi arătă în spatele lui și îmi făcu semn
că sunt foarte departe.
Mă apropii de el până la marginea pădurii
făcând în acelaș timp semn oamenilor mei să
mă urmeze.
Ei răsăriră așa, toți deodată, din întuneric, că
îmi produse o adevărată plăcere să văd mira­
rea și surprinderea francezului Ia această apa­
riție neașteptată.
Acum îmi dădeam mai bine seama unde mă
aflam. O bucată de loc puțin mai încolo, șer­
puia o șosea pe care zăceau cadavre franceze,
ranițe și puști. După cum părea, fuseseră sur­
prinși. Mă simții cutremurat de un fior în fața
gamelelor pe jumătate golite.
— Ascultă Hartmann, mi se pare că tu o
rupi puțin pe franțuzește. Ia întreabă-1 tu câte-
ceva pe tipul ăsta.
Hartmann era un băiat svelt, negru și cu
ochii strălucitori. Se duse și se așeză alături de
francez lângă foc.
îmi plasai ceilalți soldați la marginea pădurii.
— „Ăștia au pâine, aici“ făcu Hartmann.
74 LUDWIG RENN

In clipa asta îmi era antipatic, nu știam nici

eu dece.
— Ei și ce ai mai aflat ?
—■ Aici, în pădure au fost două compănii.
Unul din căpitani a fost rănit, dar l’au luat
cu ei.
— Bine. Vezi de fă rost de pâine.
El puse ranița și arma deoparte și începu să
cotrobăiască prin bagajele de lângă el.
In jur era liniște; numai în depărtare țipa o
pasăre.
— „Asta e pasărea morții“ spuse Ziesche.
Observația mă înfricoșă.
Hartmann se înapoie din expediție cu două
jumătăți de pâini și mai multe cutii de conserve.
Dinapoia noastră se auziră pași : „Trebue să
vă întoarceți“.
Când intrarăm în pădure se mai luminase
puțin. Sub copacii uriași ardea o lanternă. Un
medic făcea pansamente. In jur zăceau câțiva
răniți cari gemeau.
Intre ei, unul cu pieptul sfâșiat, galben ca
ceara și mort.
îmi prezentai raportul sublocotenentului:
— Avem și două pâini.
— Rețineți-le pentru voi, că pentru companie,
oricum, nu ajung.
Medicul își isprăvise treaba. Avea mânecile
suflecate și brațele pline de sânge.
— „Eu sunt gata!“ spuse el liniștit. „Nu mai
am pansamente și instrumentele cari le posed
îmi sunt absolut insuficiente“.
Se apropie de sublocotenent și îi șopti:
— „Mâine dimineață două treimi din oamenii
ăștia sunt morți“.
 MĂCELUL 75

Crah! Crah! croncăni o cioară în copaci,

deasupra noastră.
îmi căutai plutonul. Sublocotenentul mă urma.
— Desigur nu le-a dat prin cap, ca odată cu
calul, să-mi aducă și sacul meu de rufe de pat
și nici pătura. Pe deasupra am perdut azi încă
o ordonanță, e a doua. Așa că va trebui să
dormim sub aceiași pătură.
Vocea lui era neclară și nesigură. Părea foarte
singur și foarte trist.
Ne întinserăm unul lângă altul. Pătura îmi a-
coperea numai prima jumătate a corpului.
Răniții gemeau. Unul căsca mereu de parcă
nu putea să se mai oprească.
Cioara din pom croncănia.
Sublocotenentul respira neliniștit. Ce avea ?
Cioara croncănia mereu.
Văzusem cu puțin înainte pe unul care zăcea
pe o brancardă, cu privirea țintă la stele tot
așa cum zăcea și Sander atunci, în ferărie. Ce
se făcuse Sander?
Sublocotenentul respira adânc prin somn. Poate
că era asemeni unui copil care văzuse prea
multe și era speriat.
Crah ! Crah 1 făcea într’una cioara din copac.
Văzui din nou ochii omului de pe brancardă
privind ficși, cerul.
Cât o să mai dureze toată mizeria asta ?
Aerul mai era încă umed și rece. Soarele
strălucea blând din depărtare, de deasupra unui
șir de nouri. Era o liniște mare. Sublocotenentul
dormia încă.
Rămăsei astfel privind în sus la copaci, prin
al căror frunziș întunecat se străvedea albastrul
limpede al cerului.
76 LUDWIG RENN

Simțiam că mi-i rece dar nu înghețam.

In jurul meu oamenii se sculau, se întindeau
și își împăturiau cuverturile.
Mă stecurai din culcușul nostru comun, al
meu și al sublocotenentului. Mâinile mai îmi e-
rau pătate de sângele ofițerului pe care îl o-
morâsem. Petele astea datau, pare-mi-se de o
săptămână. De atunci nu mă mai spălasem.
La postul de ajutor era liniște. Tunici tăiate,
un picior desgolit. Omul de pe brancardă țin-
tuia doi ochi morți în cerul dimineții.
La bucătăria de campanie bucătarii găteau cu
mânecile suflecate. Probabil că trebăluiau de
cu noapte. Unul din ei nu mai avea la cămașe
mâneca dela mâna dreaptă cu care turna ca­
feaua în gamelele și vasele pe care i le întin­
deau soldații. Din cazanul mare, deschis, se înăl­
țau aburi calzi.
Sublocotenentul veni la bucătărie învelit în
manta. Era palid și avea pe obraz riduri de
murdărie. Vroiam să-i ofer pâine, dar el mă refuză
cu un gest. Atunci sergentul dela bucătărie îmi
smulse pâinea din mână, o unse cu untură de
porc și i-o întinse apoi lui Fabian.
— „De unde aveți untură ?“ întrebă sub­
locotenentul.
— Păi degeaba sunt eu sergentul bucătăriei
domnule sublocotenent?
— „Am săpat o groapă pentru morți“, spuse
Ernst. „Desigur că domnul sublocotenent v’a
rosti câteva cuvinte în fața gropii?“
Fabian refuză:
— Nu pot s’o fac 1
Mă simții deodată obosit și desgustat.
Câțiva pași mai departe de noi se găsea o
clae de fân. îmi făcui o gaură în pae și mă
 MĂCELUL 77

vârîi tot. Numai picioarele îmi rămaseră afară.

Mă deșteptă un sgomot de voci.
— „Brancardier Weiss“ se auzi glasul lui
Fabian, „comandantul dumitale de pluton mi-a
raportat că ai lipsit la atac“.
Mă sculai repede și dădui să plec.
— Rămâi aici Renn.l. E mai bine să asiști
și dumneata la această cercetare. Brancardier
Weiss, ai primit din partea plutonierului Ernst
ordinul să urmezi plutonul?
Nu vroiam să-l privesc în obraz, dar îi vedeam
picioarele tremurând.
— Da, domnule sublocotenent.
— De ce n’ai ascultat ordinul ?
El nu răspunse; tremura numai.
— De frică?
— Da, domnule sublocotenent.
Fabian tăcu.
— „Da, văd că ești sincer!“ spuse el în cele
din urmă. „Nu pot lua momentan nici o derizi­
une. Așteaptă o clipă la copacul de colo.“
Weis o luă încet spre copac, cu brațele a-
târnând ca moarte dealungul trupului.
Sublocotenentul se reîntoarse la paiele lui și
se culcă.
Mă depărtai puțin ca să privesc marșul tru­
pelor. Eram îngrijat de Weiss și îi purtam
grija și locotenentului. Dacă pe acesta din urmă
l’ar fi apucat furia, atunci... Dar nu, fusese foarte
liniștit, însă... și asta era partea cea mai ciudată.
Nu știai niciodată ce gândește omul ăsta.
— Renn!.
Venii în fugă și mă oprii cu mare teamă în
fața sublocotenentului.
El mă privi cu un aer absent.
 78 LUDWIG RENN

— Du-te la Weiss. și adu-1 încoace!.

Se culcă din nou. îmi dădui seama că e
- foarte iritat și asta îmi dădu speranțe.
Weiss se învârtea în jurul copacului prin pae-
le împrăștiate. Când mă oprii în fața lui aținti
către mine doi ochi fără priviri.
Ii făcui numai un semn cu capul și el mă
urmă.
Ah 1 și de astă dată era ceva fals în toată si­
tuația. El credea acum că eu îl disprețuesc și
deaceia nu vreau să-i vorbesc. Aș vrea să-i spun...
nu, n’am nimic să-i spun.
Am ajuns amândoi Ia stogul de fân.
Nu știam în ce loc să mă plasez și rămăsei
lângă el.
Sublocotenentul rămăsese culcat și îl privia
foarte sever pe Weiss.
— Brancardier Weiss! Știi că trebuie să fac
un raport de fapta dumitale de lașitate în fața
inamicului. Ai să compari în fața unui consiliu
de război și vei fi dezonorat pentru tot restul
vieții dumitale. M’ași simți eu însumi vinovat
dacă n’ași înainta acest raport. Cu toate astea,
nu o fac, deocamdată.Imi repugnă să te fac să
compari în fața unui consiliu de război acum,
poate în ajun de a intra din nou în foc. Pot
intra în luptă numai cu oameni liberi, nu cu
oameni pe care îi socot pe jumătate pușcăriași,
împotriva datoriei pe care mi-o impune slujba
și gradul meu, te prețuesc ca om și am atâta
încredere în dumneata, încât îți spun: Socot
întâmplarea ca neavenită. Rămâne în sarcina
dumitale ca să faci așa fel ca s’o uite și cama­
razii dumitale. Poți pleca 1
Weiss făcu stânga împrejur și plecă cu capul
în pământ. Mai tremura în mers.
 MĂCELUL 79

— Renn! așeazăte aici! Te-am luat ca martor.

N’aș vrea să se pălăvrească în companie despre
Weiss. Când arăți dispreț unui om, îi tai toate
avânturile. E îngrozitor să pecetluiești un om
de treabă cu pecetea lașității pentru tot restul
zilelor sale. Decât să-i faci una ca asta mai bine
l’ai împușca.
Plecăm. Traversăm o pădure. Focul mai pălpăia
în marginea pădurii, dar francezul nu se mai
afla acolo.
Mai departe, în șosea zăcea un mare număr
de cadavre, așezați des, unul lângă altul și
printre .ei se găsea un ofițer francez,
Către ora șease seara, ne întâlnirăm cu con­
voiul nostru care poposise Ia dreapta, pe o
înălțime.
— Aveți pâine ?
— Atâta cât să plezniți mâncând.
— Uite și cantinierul! aveți țigări ?
Ne adăpostirăm sub un hambar mare, mân-
carăm și ne simțeam, în general foarte mul­
țumiți.

REPAOS
A doua zi, la distribuția cafelii, plutonierul
ne anunță:
— Azi rămânem aici.
— „Ascultă, noi mergem să ne scăldăm“,
spune Ziesche. — „Am găsit în spatele curții
noastre o apă“.
O șterserăm cu toții imediat, într’acolo. Ne
desbrăcarăm, așezarăm hainele la soare și sări-
răm în apă. Apa era adâncă și curgea liniștită.
Inotarăm o bucată bună, plescăirăm prin apă
80 LUDWIG RENN

și ne stropirăm. Pe câmp, câțiva dintre noi se

fugări au.
Apoi o pornirăm să ne încasăm solda. Toți
aveam o înfățișare proaspătă și satisfăcută. Suma
de încasat era destul de respectabilă, fiindcă
dela începutul campaniei nu ne plătise încă
solda.
In clipa când, cu banii în mână, rupseră rân­
durile, toți se repeziră la cantină, care făcuse
popas în curtea noastră. Curând nu mai rămase
la cantină decât hârtie de scrisori și ceară de
ghete.
In curtea vecină se afla poșta militară de
câmp. Mă așezai în fân și îi scrisei mamei.
După amiază ne adunarăm pe o pajiște în
afara satului și făcurăm cu toții un mare careu,
ca să ascultăm slujba religioasă. In fața fron­
tului stăteau ofițerii. Pastorul veni călare în
mare uniformă militară și cu o pălărie moale.
Pe piept, de un lanț de argint, îi atârna o cruce
din acelaș metal. Descinse de pe cal și veni în
mijlocul careului.
— „Când Domnul va izbăvi pe captivii Sio-
nului, atunci vom fi asemeni celor care visează:
Iubiți camarazi, nu suntem noi oare captivii ?
Nu suntem noi oare captivii fricei, ai spaimei și
ai temerii de moarte ? Jur împrejurul nostru noi
vedem zilnic moartea sub mii de aspecte. Și nu
suntem noi oare captivii sentimentelor noastre ?
Atunci însă când Domnul ne va elibera pe noi,
captivii, atunci vom fi asemeni celor care
visează. Gândiți-vă numai în urmă cu zece mi­
nute: Atunci erați încă prizonieri. Acum însă
v’ați întors fața dela toate fricile și spaimele și
v’ați îndreptat’o către Dumnezeu. Nu vă simțiți
oare acum de parcă ați visat că există astfel de
 MĂCELUL 81

lucruri ? Și, nu-i așa, că aveți în acelaș timp

senzația de parcă ați visat tot timpul că deabia
acum, în pragul Domnului, începe viața ?
Așa să fie ?
Porumbei sburau de pe acoperișul unei case
și aripile lor sclipiau în soare. Un cățeluș rătă­
cit înăuntrul careului adulmeca jambierele prea
sfinției sale.
Puțin mai târziu ședeam cu Ziesche în fân.
Ceilalți pălăvreau și eu pălăvrii laolaltă cu ei.
Dar asta era numai așa, în aparență. In mine,
înăuntrul meu, se înstăpânise o strălucitoare
credință cum că există o împărăție profundă,
alcătuită din toate visurile tinereții mele, o îm­
părăție în care nu există lupte, atacuri și . . .
bucătării de campanie. De fapt nici nu e răz­
boiul acela care este cel mai groasnic ci . . .
da, ci? . . . Simțiam ceva din ce este dar nu-1
puteam cristaliza în gânduri precise.
Ne culcarăm. Sublocotenentul era într’o dis­
poziție excelentă.

LUPTA DELA MARNA

Întinderi sure. Șoseaua aleargă pustie, fără
urmă de copac pe ea, în nourul de praf pe care
îl ridică coloana în marș.
Oprim. Mă așez pe raniță într’o groapă a
străzii. Ce umflate îmi sunt mâinile 1
Ridicați-vă 1
Totul se învârte în jurul meu. In bătaia soa­
relui, câmpurile deveniseră mai pustii. In marș
n’aveam voe să dormim când ne opream, în
soare. Picioarele îmi erau grele ca niște butu­

6
82 LUDWIG RENN

rugi. Ah, dacă strada asta ar face cel puțin o

cotitură.
In sfârșit se ivi o casă. O trupă de soldați
se agita în jurul unei găleți de apă. Unul din
soldați își umpluse bidonul cu apă și se pre­
gătea să-l bea când primi un ghiont în spate
și ’și vărsă tot conținutul bidonului pe tunică.
O femee aduse din casă o nouă găleată cu
apă. Toată droaia se precipită asupra ei. Fe­
meia se sperie, lăsă găleata în drum și fugi în
casă. Unul din soldații cari erau în față, se
aplecă să bea din găleată, însă ceilalți îl împin­
seră dela spate. El dădu drumul găleții care se
vărsă, în stradă iar el căzu alături, lângă ea.
Insfârșit strada făcu o cotitură la dreapta,,
înspre un sat. Aci oprirăm. Nici sublocotenen­
tul nu știa ce se va întâmpla de aci încolo.
Hartmann intrase cu alți câțiva într’o gră­
dină și se cățărase într’un păr pe care îl scu­
tura de zor. Iar nu mai aveam pâine. Câțiva
ședeau pe vine de-alungul unui perete. Mai toți
aveau diaree. Pe stradă câțiva se întinseseră în
umbra caselor și dormeau.
Un agent de legătură al batalionului veni în
goană.
— Continuăm marșul.
— Ce greu le venia acum oamenilor să se
ridice. Acei cari cu câteva cilpe înainte scutu­
raseră părul, păreau deodată așa de obosiți.
— „Mai avem mult, domnule sublocotenent?“
întrebă Ernst.
— „N’am găsit încă locul de popas, răspunse
acesta.
Ii arătă apoi un loc pe hartă.
— Uite, aici 1
 MĂCELUL 83

Ernst privi foarte atent și urmări degetul

sublocotenentului pe hartă.
— Domnule sublocotenent oamenii nu sunt în
stare să mai meargă așa departe 1
— Taci din gură 1 Trebue s’o încercăm. Să
ne plasăm în fruntea detașamentului principal
și atunci putem înainta în marș egal.
— Renn, dumneata așezi oamenii de legătură
între compania întâia și noi.
Prima companie porni în marș.
Un minut după aceia lăsai să plece, treptat,
treptat oamenii de legătură.
înaintăm printr’o vâlcea netedă.
Soarele amurgi.
Umbre creșteau din dreapta, pe întinderi. Se
făcu întuneric.
înapoia mea auzii: „Companie stai!“
— „Rândurile dinapoi, oprirea!“ strigai și eu.
N’auzii dacă ei au transmis mai departe or­
dinul.
— Hai cu mine Hartmann, pare-se că am
pierdut legătura.
II plasai puțin mai încolo și alergai mai de­
parte cât putui de repede.
— „Rândurile dinapoi, oprirea 1 oprirea!“strig
din nou.
Cineva strigă după mine :
— „Rândurile dinapoi, oprirea!“ dar încet și
obosit.
îmi continui goana. Ranița îmi bate pe spate,
mă simt din ce în ce mai agitat, mai mânios.
Deodată observ doi soldați cari ședeau liniș­
tiți în marginea șoselii.
— „Ce-i cu voi?“ strig eu.
— „Păi s’a dat ordin de oprire“ îmi răspunde
Ziesche, liniștit.
84 LUDWIG RENN

— Ați predat ordinul mai departe?

— Da, și în față au oprit.
Mă așez și eu lângă ei. Inima îmi bate puternic.
— „Cât mai avem ?“ întreabă Ziesche.
— „Nu știu“! răspund eu cu putere, fără să
vreau.
După un răstimp aud pași în urma mea. Se
dăduse ordin de continuare a marșului.
Din nou se ivi un sat și din nou îl depăși­
răm. Pământul era nisipos. Bucăți de pădure ne
însoțiau un timp, apoi dispăreau. Acum ne în-
soția de-a dreapta și de-a stânga o pădurice de
molifți uscați. Era o liniște mare peste tot.
Deodată unul din soldați se lăsă în marginea
șoselii. Dacă încep încă de cu noapte să nu
mai poată merge, — atunci e prost, gândii eu.
După o bucată de drum se lăsară alți doi în
marginea șoselii.
Păduricea o cotea la stânga și rămânea în
urma noastră. Se mai lumină puțin.
Drumul o coti la stânga și ajunsem într’un
sat. Asta să fie locul de popas?
Traversăm satul.
Cei doi soldați cari mergeau în fruntea noastră
încep să șovăiască și eu alerg spre ei ca să-i
înboldesc să avanseze. Erau însă oameni din
prima companie cari nu puteau să se mai ție
după noi. Trei soldați dintre ei șovăiră și se
lăsară apoi în marginea șoselii. Cum puteam să
mai stabilesc legătura între ei ? Și în marginea
șoselii se mai lăsară încă alți cinci sau șease.
Și toți aceștia dintr’o singură companie.
Din nou ne trecură prin fața ochilor case și
curți. Un sat mai lung ca toate celelalte. Și noi
mergeam mereu, înainte, tot înainte.
Mă opresc. Poate că și din oamenii mei au
 MĂCELUL 85

rămas câțiva în drum. Aștept. Nu vine nimeni.

In cele din urmă sosește Hartmann singur. Toată
trupa care trebuia să-l urmeze — lipsește.
— Ai legătură cu compania?
— Nu, nu o mai am de mult. Dar nu puteam
sta locului.
Mă cuprinse spaima. Dacă o luaseră cumva
pe un drum greșit?
Mergeam cu Hartmann și cugetam. Chiar
dacă ași fi încercat eu să fac pe omul de le­
gătură, tot nu se mai putea stabili legătura.
Trebuia să rămân în urmă?
In caz că compania o luase pe un drum fals,
atunci era și asta inutil. începea să-mi devie
greu să mă gândesc. Creerul mi se înfierbântase
și mă simțiam confuz.
In fața noastră răsar case sure pe întinderi
sure. Satul ăsta părea să fie ținta marșului,
locul de popas.
Satul e mic. II traversăm. Cei întârziați șovăie
în fața noastră și cad în drum. După puțin
timp se auziră glasuri în față. Din nou case.
Compania întâia se opri.
Rămân locului și ascult dacă vine batalionul
nostru.
Câțiva întârziați sosesc tărându-se.
Tropot mare de bocanci. E batalionul.
Ni se dădu un hambar. Oamenii se lăsară să
cadă ca morți. întind foaia mea de cort în gura
hambarului. Unul din soldați se precipită împle-
ticindu-se și se trânti pe ea.
— Sterge-o de aci că foaia de cort e pentru
domnul sublocotenent.
El mârâie ceva și rămâne locului.
— Ascultă, domnul sublocotenent nu poate
să doarmă afară, fii și tu cu scaun la cap.
86 LUDWIG RENN

— „Păi aici nu e Ioc“ murmură el dar nu

se dădu deoparte.
— „Cine e aci în hambar?“ întrebă o voce
de afară.
— „Compania treia, domnule căpitan“, răs­
pund eu.
Era comandantul companiei a doua, un tip
vulgar de bădăran.
— Hambarul ne aparține nouă! voi nu aveți
ce căuta aici !
— Domnule căpitan, vă rog să mă scuzați,
dar hambarul ni-a fost dat ca loc de odihnă
din partea domnului aghiotant al batalionului.
— Nu, hambarul e pentru noi. Voi să eșiți
imediat de aici 1
Atunci veni sublocotenentul nostru.
— Domnule căpitan, hambarul și curtea
aceasta ne-au fost desemnate ca loc de adăpost.
— „Nu se poate!“ zbieră căpitanul.
— „Fără ordin dela batalion, eu nu părăsesc
hambarul!“ replică Fabian încet și răspicat.
— „Atunci o să vă dau afară !“ urlă căpi­
tanul.
— „Noi nu eșim afară“ răspunseră în cor
oamenii și se pregătiră de apărare.
— „Domnule căpitan, vă caut de o jumătate
de oră!“ răsună vocea aghiotantului nostru.
„Dar puteam să vă caut mult și bine, când dum­
neavoastră ați greșit drumul și ați nimerit în
altă curte.
Compania doua se puse în mișcare. Căpita­
nul înjura.
— „Un conflict de felul acesta e desonorant
pentru un ofițer“ fu de părere Ziesche.
— Pe ăsta nu pot nici oamenii lui să-l sufere.
— „Ajunge!“ interveni Fabian. „Dacă am fi
 MĂCELUL 87

fost noi în locul lui, eram la fel de furioși. După

un marș de calibrul ăsta nu trebue să i-oluăm
în nume de rău.“
Sublocotenentul se culcă și eu mă culcai lângă
el. Tremura din tot corpul.
— Domnul sublocotenent nu trebue să aibă
teamă, îngrijim noi de domnul sublocotenent....
El încetă imediat să tremure.
Mă mirai eu însumi că îndrăznisem să-i adre­
sez astfel de vorbe.
El rămase liniștit ca un copil cuminte. Deo­
dată începu din nou să tremure, dar numai
pentru o clipă.
— „La cazan 1“ se auzi strigătul de afară, al
sergentului dela bucătăria de campanie
Câțiva se sculară. Eu continuai să dorm.
— „Domnule sublocotenent“ se auzi un glas
în ușă „într’o jumătate de oră companiile tre­
bue să fie plecate“.
Mă sculai. Era încă întuneric. Mi-era tare
foame.
Afară aștepta bucătăria.
— „Mai aveți ceva de mâncare ?“ îl întreb
eu pe bucătar.
— Nu, nu mai avem nimic De ce nu v’ați scu­
lat de cu noapte ?
— „Nici măcar pâine nu v’a mai rămas?“
întrebă unul.
— Azi noapte am primit un camion de pâine,
dar e proastă.
— „Dă încoace!“ continuai eu.
Mușc din pâine. E amară și miezul se fărâ­
mițează ca brânza. O țin în dreptul lanternii.
Pe din afară e de culoare verde și pe dinăun­
88 LUDWIG RENN

tru albă, și pe deasupra e toată mucegăită. O

arunc.
Ne continuăm marșul. Comanda se aude din
ce în ce mai aproape.
Amurgul sosește livid.
Ne adăpostim în spatele unui povârniș aco­
perit de molifți. Soarele trecând să se culce, se
mai oprește odată deasupra copacilor și pră­
jește rășina de pe acele crengilor.
Bucătăria de campanie a sosit. Se servește
carne de porc gătită cu ceapă.
Pe o ridicătură mică șade Weiss răzimat de
un trunchiu de molift. Mă duc la el.
—- Ascultă Weiss, domnul sublocotenent e
bolnav și are febră. Aiurează.
El nu răspunde.
— Ascultă dacă se întâmplă cumva ca starea
lui să se înrăutățească, să știi că trebue să-mi
ajuți.
El mă privește cu ochii mari și dă din cap.
Mă înapoiez la grupa mea, mă culc și adorm.
Către amiază ne continuăm marșul. Mă simt
proaspăt și desghețat. Cu toate că soarele arde,
Fabian și-a pus pe el două mantale și tremură
din tot corpul de frig.
Ne continuăm drumul acoperiți și ascunși de
păduri și apoi poposim din nou în marginea
șoselii. înaintea noastră bubuie tunurile. Și în
stânga noastră, în pădure, se găsiau probabil
tunuri în poziție.
Deodată un obuz căzu chiar lângă șosea.
Alte câteva obuze grele îl urmară.
Ne continuăm marșul.
— „Domnule sublocotenent aveți cumva idee
cum stăm cu situația ?“ întrebă Ernst.
— Știu numai că suntem ultima rezervă a
 MĂCELUL 89

armatei. In față au intrat în luptă încă de eri.

Traversăm un platou de ienuperi răzleți și
singurateci.
Un huzar se ivi în fața noastră.
— In flancul nostru drept stau două esca-
droane franceze.
Din față ne întâmpină un foc viu de armă.
Coborîm dealungul unei văi. înaintea noastră,
pe un loc mai ridicat, șed câțiva ofițeri.
Două șrapnele trec fluerând deasupra noastră.
Deodată se ivește un ofițer mare, gras, și ne
face semn să ne culcăm, el însă rămâne în
picioare.
— Faceți parte din armata de rezervă ?
Se ține drept pe ridicătura unde stă și man­
taua îi flutură în vânt. Din depărtare o mitra­
lieră țăcăne : tac, tac, tac, tac, tac.
— »Trag ăștia 1" făcu el râzând". Eu cred că
trag asupra mea“.
Și se depărtă încet de pe șosea.
Compania noastră râse.
Câțiva se ridicară, își descheiară pantalonii și
se așezară pe vine.
Bum ! Un obuz făcu explozie drept în mij­
locul lor.
Din cei cari ședeau pe vine, vre-o doi își
luară pantalonii în mâini și fugiră așa, la com­
panie. Numai unul rămase locului. Cu spatele
lui mare către noi și cu capul întors, holba o-
chii la norul alb ce-1 lăsase deasupra obuzul.
— „Ascultă Max! nu-i așa că nu te-ai aștep­
tat Ia așa ceva ?“ făcu unul dintre oameni.
Generalul se apropie cu picioarele rășchirate
și privi și el omul care ședea pe vine cu nourul
de fum deasupra lui.
Bum 1 făcu explozie un alt obuz la stânga
 50 LUDWIG RENN

noastră. In față țăcăneau mai multe mitraliere.

Pe șosea veneau sanitari cu brancarde.
La stânga veniau câțiva soldați din față, fe-
rindu-se de gloanțe.
— „Pe aici 1“ le strigă Fabian.
— „Sunt rănit domnule sublocotenent 1“ strigă
unul cu un glas plin de dojană.
— Păi eu nu am crezut decât pe acei carp* '
nu sunt răniți.
Erau oameni din batalionul al doilea.
Un sublocotenent — era von Boehm — se
precipită asupra lui Fabian: Porcii !“
— „Dar ce s’a întâmplat?“ râse Fabian.
— Porcii! Mi-au șterpelit țigările.
— Cine, oamenii din companie? Nu e deloc
drăguț din partea lor.
— Nu, frate 1 porcii sunt francezii.
— Păi cum au ajuns la țigările tale ?
— Păi să vezi, îl duceam înapoi pe Hesse
care căpătase o împușcătură în burtă. Dar
francezii erau așa de aproape de noi, că a tre­
buit să-mi svârl ranița. Și în ea erau o sută de
. -țig-ări. Și acum le au ei, bestiile 1
— Da Hesse unde e ?
— Am trebuit să-l las în drum ca să mă pot
salva eu.
— Dar cum s’au întâmplat toate astea ?
— A fost ceva groaznic. Mergeam prin pă­
dure. Deodată a început să tune și să bubue
din toate părțile. Căpitanul Martin a căpătat o
lovitură în cap. Maiorul e mort și Bender
e mort și el. Și ei fumează acum țigările mele,
bestiile!
In față, focurile de armă au încetat cu totul,
A început să amurgească.
Pe șosea apar doi ofițeri. Unul din ei șc.hioa-
 MĂCELUL 91

păta. E comandantul regimentului nostru. A-

ghiotantul lui îl sprijină.
— „Ce e înaintea voastră ?“ întreabă ge­
neralul. i
— Am ocupat aci, în față, marginea pădurii
și săpăm tranșee. La dreapta sunt semnalați
francezi.
* a Coborîrăm prin dreapta.
' Secerea lunii crescuse și afară se luminase dea-
binelea.
Am ajuns pe un drum pe care zăcea întins
un francez.
— Ia vezi dacă e mort.
Ii iau mâna. E țeapănă. Mă trecu un fior rece
prin tot corpul.
Puțin mai încolo facem o haltă lângă un ham­
bar pe jumătate deschis și care dădea către
un tufiș.
— „Comandanți de pluton 1“ strigă subloco­
tenentul încet. „Noi aparținem trupelor de aco­
perire ale flancului drept. In fața noastră stau
două companii. Ii auziți cum sapă la tranșee.
Noi stăm înapoia lor ca rezervă. Desigur că nu
trebue să facem lumină. Plutonul al doilea a-
șează posturi în jurul hambarului.
Depunem bagajele în hambarul spațios. Pe
jos nu se găsesc decât câteva fire de pae res­
firate pe cari le adun pentru sublocotenent și
pentru Ernst.
Se aude sosind bucătăria de campanie. O
pornim într’acolo. Plutonierul companiei se afla
și el acolo și scotea niște hârtii dintr’o ser­
vietă de piele.
— „Unde e domnul sublocotenent“ întrebă el.
Mă uit în jurul meu.
92 LUDWIG RENN

Un soldat veni cu calul comandantului com­

paniei.
— Am adus salteaua și pătura. Unde să
le pun ?
— „Domnul sublocotenent azistă deobicei re­
gulat la distribuția mâncării“, răspunse Ernst.
Mă simții apucat de o frică ciudată. Dau fuga
la hambar. Nu e nimeni înăuntru. Totuși parcă
băjbăie cineva în întuneric.
— Domnul sublocotenent ?“ întreb eu încet.
— Dar ce s’a întâmplat ?
— Să vă aduc masa, domnule sublocotenent ?
— Da, nu pot să merg cum trebue, am a-
mețeli.
Dau fuga la bucătăria de campanie.
— „Adu domnului sublocotenent lucrurile în
hambar“ îi spun soldatului cu pătura și salteaua.
Ernst se uită la mine.
Aduc dela bucătărie într’o farfurie de alu-
minium niște supă fierbinte și îngenunchiez în
fața sublocotenentului. Mănâncă foarte puțin.
Plutonierul companiei aprinde o lumânare și
întinde sublocotenentului un pahar cu vin.
Fabian pare să aibă febră.
Mă duc din nou la bucătărie să-l caut pe
Weiss.
— Ascultă, unde e medicul batalionului nostru?
— „Nu știu 1“
Și mă înlănțue cu o privire plină de sfială.
Mă gândesc că în timpul nopții și în pădure
e și foarte greu să-l găsesc.
Mă întorc la hambar. Plutonierul îi prezintă
sublocotenentului hârtii pentru semnat. După
aceia Ernst îl acoperă cu pătura.
— „Vă mulțumesc“ le spuse Fabian și rămâne
culcat fără să mai scoată apoi un singur cuvânt.
 MĂCELUL 93

Și oamenii sunt foarte tăcuți. Mă culc și eu.

Ce o să se mai întâmple cu noi ?
Aerul umed al nopții pătrunde în hambar. Ce
groaznic trebue să fi fost de suportat aerul ăsta
pentru un om care avea febră. Mă trecu un
fior rece și mă simții deodată bolnav și eu.
Nu’mi închipuisem astfel războiul.
Oamenii îți devin aci grozav de apropiați 1
Grozav de apropiați fiindcă nu’i poți totuși re­
ține mult timp lângă tine. Pe toți îi smulge
moartea.
Sublocotenentul mai doarme.
Zorile mijesc.
— Domnule sublocotenent, campania are or­
din să ocupe bucata asta de pădure și să sape
tranșee.
înaintăm cu câteva sute de metri. Terenul
coboară în față, acoperit ici și colo de păduri.
încep să sap cu lopățica scundă. Sub stratul
superior, pietros, dau peste un strat tare și
negru. N’avem decât un singur hârleț în tot plu­
tonul, cu care sapă un soldat în stânga mea.
încerc să adâncesc groapa cu muchea lo-
peții. După câteva minute încep să mă treacă
sudorile.
Intre timp se luminase și soarele strălucea pe
vârful unui molift care apărea mai înalt decât
toți ceilalți molifți din pădure.
Stratul de argilă era tare, dar sub el era ni­
sip galben, astfel că în scurt timp îmi făcusem
o gaură suficient de profundă ca să pot, pe
jumătate în genunchi, pe jumătate culcat, să
împușc din ea.
In spatele nostru, Fabian cu ordonanța lui și
cu Weiss se culcaseră sub un molift.
94 LUDWIG RENN

Un glonț de pușcă răsună în fața noastră.

Mă uit în jur dar nu pot să observ nimic.
Săpatul tranșeelor a încetat. Peste tot dom­
nește acum o liniște mormântală.
încă o împușcătură.
Din față se apropie de noi o bucată de pă­
dure ca un cot și vine până la vre-o douăsute
cincizeci de metri. La stânga pădurea se retrage
și revine apoi în diagonală până aproape de li­
nia noastră a cărei aripă stângă e ascunsă sub
o mică ridicătură.
La stânga o răpăială de focuri de armă la
oarecare depărtare. O mitralieră de-a noastră
turuie : trrrrrrr )
Mă aflu cu plutonul meu la extremitatea ari­
pei drepte.
Mă uit la dreapta. Lângă mine șade Ziesche,
apoi Lehmann și, înapoia unei grămezi de pie­
tre, puțin mai departe — Hartmann. Pare că
doarme.
O iau spre el.
St 1 face Hartmann și rămâne culcat ca și
înainte.
Mă culc lângă el.
— „Ascultă“ îmi șoptește el, „acolo jos, la
cotul pădurii se mișcă ceva.
— In care parte ? în cea dreaptă, sau în cea
stângă ?
— In stânga.
— Ascultă, francezii nu trebue cu nici un
chip să treacă din pădurea lor într’a noastră.
Sunt numai douăzeci de pași distanță dela o
margine la alta și în acest interval noi trebue
să-i ochim și să-i împușcăm. Dacă vin cumva
mai mulți, atunci tu îi iei la ochi pe cei din
dreapta, iar eu pe cei din stânga.
 MĂCELUL 95

Hartmann dădu din cap.

— „Acolo!“ șopti el și își îndreptă arma.
In partea stângă a păduriii se agita cineva.
Deodată acel care se agita, o luă la fugă cu
pași mari către dreapta.
— „Atenție!“ făcu Hartmann,
Trebue să fie sublocotenentul von Boehm.
După el mai vine încă unul și iată și un al
treilea. O împușcătură. Cei trei dispar în mar­
ginea din dreapta a pădurii.
Din stânga, două focuri de armă, răsună a-
proape în acelaș timp.
— „Foc de voe!“ urlă Ernst.
— „Tu nu te ocupa decât de colțul pădurii!“
îi strig lui Hartmann în ureche.
Din stânga, din marginea în diagonală a pă­
durii s’au ivit câțiva francezi. Unul din ei cade
Ia pământ, celălalt o ia înapoi.
Francezii atacă pe toată lungimea poziției
noastre.
Ochesc asupra celui mai apropiat. Gloanțele
pocnesc. Trag. Cel ochit cade. încarc din nou
arma.
Hartmann împușcă. In spatele nostru vin câțiva
în goană.
Alături de Hartmann se aruncă doi soldați.
Lângă mine se aruncă sublocotenentul.
Trag.
Alți trei, noui, răsar la marginea pădurii.
Două împușcături lângă mine.
Dinspre stânga un glonte vine și trece chiar
pe deasupra capului nostru.
— „Domnule sublocotenent coborîți depe mo-
viliță !“ strig eu.
împușcăturile se opresc pentru un moment.
Și în timpul acesta sublocotenentul se uită la
9S LUDWIG RENN

mine și eu mă uit la el cu niște ochi rătăciți,

întunecați.
El se uită apoi liniștit împrejur. La extremi­
tatea stângă răsună un foc de armă. Sublocote­
nentul se scoală liniștit își cheamă ordonanța și
se înapoiază calm sub moliftul său.
— „Asta e un om sfârșit!“ zice într’o doară
Hartmann, fără să se miște.
După un răstimp observ că spatele mi s’a în­
călzit peste măsură la soare.
Trec ceasurile. Soarele arde. De câteva ori
mă încearcă somnul.
Mi-i tare foame. Desprind gamela dela șold
și pun deasupra ei câteva pietre ca să răcesc
cafeaua.
Bum 1 un obuz se înfige în pământ, în fața
noastră și a sublocotenentului.
Schijele sboară în toate părțile.
Mă uit împrejur. Ordonanța sublocotenentului
și Weiss caută pe jos schijele de obuz.
Sublocotenentul azistă indiferent la toate.
Bum! alt obuz explodează la doi pași de
groapa mea de adineauri.
Loviturile de obuz se îndreptau către centrul
companiei. Insă toate erau prea scurte. Majori­
tatea dintre ele se înfundau, oarbe, în pământ.
Din trei, patru, numai unul exploda.
Deodată un obuz răsună cu totul neobișnuit.
Acum nu puteam să mai îmi dau seama ce
direcție luau. Probabil că bateau în preajma
hambarului în care înoptasem.
Eram năucit de bubuiturile continue.
Soarele stătea acum oblic și ne batea în
obraz.
De câtva timp obuzele bateau iar în preajma
noastră.
 MĂCELUL 97

Se auzi glasul unuia care striga după bran­

cardier. Era Lehmann care striga dintr’o groapă
apropiată.
Weiss veni în fugă din urmă.
Era palid.
Bum 1 I
Tresar. Asta a fost foarte aproape. Weiss își
șterge un lichid roșiatic depe față. Apoi își
șterge mâna în iarbă.
Lehmann strigă dar glasul Iui e acum cu to­
tul confuz.
— „Ce s’a întâmplat?“ întreb eu.
— M’a stropit cu creer dela Lehmann.
— Ai fost lovit și tu ?
— Nu știu. Mi-i mâneca sfâșiată.
Mă târîi până la el. Lehmann stă acum ne­
mișcat. Are o lovitură în osul occipital. Lui
Weiss îi e sfâșiată mâneca umărului drept.
— Dă-mi cuțitul tău 1
Ii tai mâneca tunicii. Pe umărul cămășii e o
pată de sânge. Mușchiul brațului e rănit.
— Te doare rău ?
— Nu știu 1“ răspunse el tânguitor.
II pansez.
— „Ajutor, brancardier 1“ se aude din stânga
noastră.
Weiss mă privește speriat.
— Ajutor brancardier!
— „Treci de-i ajută 1“ îi ordon eu lui Weiss,
dar nu știam dacă e bine ceia ce fac.
Weiss se ridică fără să mă privească și o ia
înspre locul de unde veneau strigătele de a-
jutor.
Ii băgai mâneca în buzunar. Lui Lehmann tre­
buii să-i iau lucrurile de valoare. Ii scotocii bu­
zunarele. Găsii numai o batistă, o oglinjoară și
7
98 LUDWIG RENN

portmone-ul. Ca să-i iau placa de indentitate și

ceasul, trebui să-1 întorc pe o parte, și asta fi­
rește, fără să mă expun în mod inutil împuș­
căturilor.
Mă proptii în spatele Iui și îl întorsei pe par­
tea cealaltă. Capul îi căzu cu rana deschisă
în nisip.
Ii descheiai tunica și cămașa și-i tăiai panglica
plăcii de indentitate.
Pieptul îi mai era cald. Apoi îi scosei ceasor­
nicul cu lanțul de argint din buzunărașul pan­
talonilor, îl băgai în buzunarul meu și mă stre-
curai înapoi către Hartmann.
Eckold strigă din spate:
— Domnul plutonier Ernst să vie la domnul
sublocotenent.
Ernst o luă încovoiat înapoi și se lăsă în ge­
nunchi lângă sublocotenent, care ținea numai ca­
pul puțin ridicat. Apoi veni tot în fugă și se
culcă lângă mine. Ce vroia să-mi spună ? Părea
agitat.
— Domnul sublocotenent mi-a predat co­
manda companiei și mi-a comunicat că aici e
punctul cel mai important al companiei, așa că
vezi, fii atent!
— Domnule plutonier, știți ceva despre si­
tuația în general?
— Francezii au atacat azi dimineață armata
noastră pe un front foarte mare, dar au fost
peste tot locul respinși.
O luă încovoiat către stânga.
împușcăturile au încetat.
Ce ne facem fără sublocotenent?
Focul a încetat. Soarele apune.
In stânga noastră secera lunii a apărut deja
 MâCELUL 99

deasupra pădurii. S’a lăsat o liniște mare. Soa*

relă dispare cu totul.
Mă ridic și îl văd pe Weiss pansând la stânga
mea. Luna lasă umbre dese. Mă duc la el.
— Ți-am adus mâneca. Cum stai cu brațul?
.— „Mă doare, dar nu face nimic" răspunde
el foarte degajat și sprinten. I
Dar e foarte palid.
Ii trag mâneca la Ioc.
Eckold sosește în fugă.
— Ce s’a întâmplat ?
— Compania se retrage.
O ia din nou la fugă fără să mă privească
măcar.
Felul acesta de a se purta nu prea intra în
obiceiul său.
Să însemne asta într’adevăr o retragere ?
Ernst face adunarea și detașează o ariergardă
și o patrulă pe flanc.
— „Ne retragem“ murmură unul.
— „Unde e Fabian ?“ mă întreabă Liebold,
— „Nu știu!" răspund eu și mă întorc.
Ne retragem prin mijlocul răniților. La dreapta
aud sgomotul pe care îl fac ustensilele pio-
nerilor.
Se retrag și ei.
Nimeni nu scoate o vorbă.
Oprim. Aci regimentul se adună. Unele com­
panii nu mai au decât cel mult patruzeci de
oameni.
Ernst stă mut în fața companiei noastre.
II întreb încet: Domnule plutonier, unde e
domnul sublocotenent?
— La ambulanța cea mai apropiată de noi.
— Ce are, domnule plutonier?
— Probabil tifos.
100 LUDWIG RENN

Continuăm să ne retragem pe șosea. Mă simt

atât de deprimat că nu pot scoate o vorbă. Și
nu e o deprimare fizică deși mi-e tare foame.
Dar ideia că ne retragem... Și până când ? In
jurul meu toți sunt consternați.
Continuăm marșul. Luna se culcă între nouri,
dispare apoi cu totul. Dacă am găsi cel puțin
bucătăria de campanie.
— „Cine-i culcat aici ?“ întrebă Ernst și a-
rătă cu mâna o groapă din marginea drumului.
— „Un ofițer“ răspund eu și mă aplec peste
groapă.
Ofițerul e învelit complect în manta.
S’a speriat.
— Domnu' sublocotenent!
Cel de jos se descotoșmăni din manta și se
uită împrejur.
— Dar, pentru Dumnezeu, cum a ajuns domnul
sublocotenent aici, în mocirla asta?
— Renn ? Slavă Domnului, acum mi-i mai
bine.
Ii ajutai să se ridice.
— Vroiam să mă duc la ambulanță, dar am
aflat că ea trebuia să fie predată francezilor.
M’am oprit aici fiindcă n’am putut să merg mai
departe.
Ai noștri continuă marșul. Trebue s’o por­
nesc și eu. II iau deci pe sublocotenent sub
braț. Dacă îl las, cade prizonier. E greu și mare și
nu poate să țină pasul trupei. Trebue să-l trag
după mine. Curând mă podidește sudoarea și
brațul drept cu care îl țin e complect paralizat.
— „Lasă-mă în drum“ îmi spune el încet.
„Nu pot să merg așa de repede, amețesc“.
— „Asta nu se poate!“ răspunde Ernst. „Eu
 Al A CELUI. 101

și cu Renn o să aducem pe domnul subloco­

tenent la un adăpost".
El îl apucă pe sublocotenent de brațul drept.
Ernst e foarte puternic și, pe deasupra nu are
nici raniță nici armă. I
Dar ne e din ce în ce mai greu să-l ducem.
Din când în când scoate câte un geamăt care
e îngrozitor. Broboanele de sudoare îmi alunecă
până în vârful nasului.
—- „Iată, aici s’a oprit bucătăria de campa­
nie“ făcu deodată Hartmann.
II scoatem pe sublocotenent din coloană și
plutonierul companiei împreuă cu conducătorul
bucătăriei, îi ajută să ia Ioc pe capră.
Alergăm după companie. In fugă mă lovesc
cu capul și pieptul de un pom de pe marginea
șoselii și mă împleticesc mai departe. Gândurile
mi s’au învălmășit.
începe să amurgească.
De alaltăeri seară n’am mai mâncat nimic.
Când am ajuns în față, compania se oprise
în fața curții unde avusesem diferendul cu că­
pitanul companiei a doua.
Sublocotenentul von Boehm dădu ordin de
cantonament. El conducea acum compania. Ii
ajută lui Fabian să coboare de pe capra bucă­
tăriei de campanie și îl conduse în casă. Eckold
îi aduse mâncarea.
— „Asta e un comandant de companie cu
totul de alt soi“, spuse Ziesche.
— „Dar unde ți-e mâneca?" îl întreb pe
Weiss care, alb ca varul și murdar — sta la
bucătărie și hlepăia.
— „Mi-a căzut în drum".
In ochii lui pălpăia o frică nedeslușită dar
102 LUDWIG RENN

care nu era de loc frică de luptă sau gloanțe.

— Nu vrei să mergi la doctor?
El clătină capul.
— De ce nu vrei să mergi ?
— Te rog chiar să-mi ajuți să rămâi la com­
panie.
Oare ținea să-mi arate din nou că nu e laș ?
-— Bine, atunci trebue să-ți faci rost de o
tunică nouă, fiindcă altfel observă oricine ce ai
la umăr.
El dădu din cap.
Nu mi se părea deloc normal astăzi. Ași fi
vrut să-l întreb de ce ține să rămâie la companie,
dar probabil că el nu vroia să’mi mărturisească
de ce.
Intre timp se mai luminase. Ne culcăm în
hambar. Mă simt tare obosit și trebue să casc
mereu. Dar nu pot să adorm. Ah, ce odioase
erau toate astea 1...
Simt deodată un fior rece. Mă molipsise cumva
ofițerul ?
Pe stradă așteaptă o căruță țărănească. Boehm
îl conduce pe sublocotenentul nostru la căruță.
Fabian are figura îmbătrânită și încinsă de
febră.
Ii ajută să se urce în căruță.
— „Salutări Germaniei“ strigă Boehm.
Fabian îi dădu mâna și îmi aruncă o privire
plină de tristețe.
Căruța o porni.
RETRAGEREA.
— Fiți gata. Intr’o jumătate de oră compania
se adună.
 MĂCELUL 103

Continuăm marșul: Mă miră indiferența mea:

mi-i indiferent încotro mergem.
Intrăm, prin stânga, într’o pădure. In fața
noastră se ridică o colină înaltă. [
Boehm adună la el pe comandanții de plu­
toane și le dă instrucțiuni.
— Noi facem parte din ariergardă și, împreună
cu o companie de mitraliere și un detașament
de artilerie de câmp, avem misiunea de a opri
înaintarea francezilor. Nimeni nu are voe să se
arate sus pe colină afară de sentinele.
— „Bucătăria de campanie, vine până aici ?“
se interesă Ernst.
— Nu, a plecat odată cu furgoanele de
bagaje.
Mă simt epuizat și mă întind sub un copac.
In jur e o liniște minunată. Numai câteva muște
bâzâie în văzduh. Miroase a rășină proaspătă.
Cerul, care se vede între molifții tineri, e de
un albastru profund. Cerul ăsta îl cunoșteam
de acasă, de pe dealurile noastre.
Dacă francezii vin cumva de-alungul străzii,
încoace ? Aproape mă bucur la această idee și
adorm.
Când mă deștept soarele apune la orizont.
O senzație puternică de foame mă bântue. Mă
mir că lângă mine nu văd pe nimeni în pădure.
Ceilalți s’au așezat puțin mai la oparte, la um­
bra unui grup de copaci și ascultă toți, atenți
la ce spune sublocotenentul.
— Tare n’ași vrea ca franțujii să vie acum
după noi, fericiți, de parcă ar fi învins. Cana­
liile astea sunt așa de lașe că nici până acum
nu ne-au ajuns. Ei stau probabil și adulmecă
în dosul fiecărui copac dacă nu cumva se as­
cunde sub el vreun german.
104 LUDWIG RENN

De sus sosi un soldat fără respirație:

— Domnule sublocotenent, francezii vin de-a-
lungul străzii.
— Ocupați colina, dar nu trageți până ce
n’au ajuns la o sută de metri.
Urcăm colina desfășurați în trăgători.
Pădurea continuă încă vre-o douăzeci de pași
de cealaltă parte a povârnișului. La dreapta, pe
drum, venea capul coloanei franceze.
Tac, tac, tac, tac 1 De cealaltă parte a dru­
mului una din mitralierele noastre intră în
acțiune.
Francezii se împrăștie în desordine și caută
să se refugieze fiecare în gropile drumului.
La dreapta tăcăiau mai multe mitraliere și,
printre ele se auziau focuri de pușcă.
Apoi împușcăturile încetau și atunci se auzia
numai artileria noastră.
Grupul francezilor cari veneau din pădure se
mări.
— „Ochiți fiecare un soldat inamic și în-
cărcați!“ ne șoptește Ernst. Noi, transmitem, în
șoaptă ordinul mai departe.
Artileria noastră reîncepe să tragă, dar acum
de departe, după cum mi se părea.
Ochii asupra unui francez care urca încet co­
lina cu arma sub braț.
— »Foc de voe!“ strigă Boehm strident.
Apăs trăgaciul. Focul răsună. Franțuzul meu
a căzut. Ceilalți cari îl urmau acum se culcară
imediat la pământ. Trag asupra primului din
dreapta.
Văzduhul vuește de sgomote infernale dar e-
coul pădurii e prea mare ca să putem distinge
ce fel de sgomote sunt.
 MACELUfi 105

Câteva gloanțe sboară deasupra capetelor noas­

tre, mai departe, i
Mitralierele noastre răpăie.
La dreapta îl zăresc pe Hartmann încărcând
și trăgând și apoi încărcând din nou. Trage ca
în friguri.
— „Trageți mai liniștit“ ne strigă Ernst.
împușcăturile mai slăbiră puțin. Avem impre­
sia că bateriile germane nu mai trag. Nici mi­
traliere nu se mai auziau.
— „înapoi 1 ni se strigă de Ia stânga, peste
linie.
Focurile de pușcă încetară. In spatele nostru
explodau obuze. Ne-am sculat și coborîm panta.
Hartmann se apropie de mine.
Bum 1 Un obuz se înfipse în pământ.
— „Trageți acum!“ le strig eu și o iau la
fugă.
Bum! încă un obuz care ridică noroiul de
pe stradă.
Drumul deveni mai liber.
Am trecut. Mă opresc și mă uit în jurul meu.
In spatele meu, ceilalți continuă fuga. Numai
Ziesche lipsește. Nu, iată-1 sosește fără prea mare
grabă din spatele unui tufiș și se uită când la
dreapta, când la stânga.
— „Ce alergați ?“ le strig eu.
Mă întorc către ei. Mă privesc cu toții. Ce
absurd, să alergăm așa, ca desmeticii... Mă
urăsc.
— „Fii atent, Renn !“ strigă Ernst.
Tresar. Ernst dă semnalul de adunare.
Francezii continuă să împuște din diverse părți
ale pădurii. Noi ne întoarcem și ajungem iar
în drum.
în lumina amurgului îmi dau seama că aci
106 LUDWIG RENN

fusese tot batalionul nostru, poate și ceva mai

mult decât batalionul.
Se făcu liniște.
Cu opriri și poticniri, marșul continuă. Prin
fața noastră trecu o baterie.
Am ajuns din nou în satul unde am avut di­
ferendul cu căpitanul. Apoi intrăm în satul ime­
diat următor.
Suntem oare obligați să refacem în sens in­
vers, tot marșul pe care Tam făcut la înaintarea
noastră?
Cerul se luminează. In fața noastră se întin­
de o fășie de șes vastă și pleșuvă. Iarba de pe
câmp e cafenie, aproape roșie. Atmosfera e
lâncedă.
Oprim. Mă culc pe ranița. De amândouă la­
turile străzii, oameni s’au așezat pe jos. Sunt
toți cu burțile goale. Mie parese că mi-a trecut
diareia. Cerul mă orbește, așa că închid ochii.
Deodată cineva mă trage de mânecă. In fața
mea apare figura lividă a lui Weiss. Mă cutemur:
— Ce-i cu tine ?
— Mă doare umărul tare, și ranița mă apasă rău.
Da, mă gândesc eu, Weiss era și altminteri
bolnăvicios și slab.
— Bine, dar cum pot să te ajut ?
— „Nu știu“ făcu el tânguitor.
— Așteaptă 1
Mă scol și mă duc la Ernst.
— Domnule plutonier, Weiss a fost rănit la
braț de un ricoșeu, dar n’a vrut să rămâie la
companie. Acum însă nu mai poate. N’ar putea,
cel puțin o bucată de drum, să meargă pe un
afet de tun ?
— Știu, am aflat. Am să vorbesc, cu domnul
sublocotenent.
 MĂCELUL 107

Când mă întorc la el, Weiss șade Ia marginea

drumului. Tremură din tot trupul I dar încearcă
să mi-o ascundă.
— „N’ai nici o frică“ îi spun eu“. Ajungem
curând (nici eu singur însă nu cred în cele ce
spun) și atunci am să văd ce-i cu brațul tău.“
De fapt habar n’aveam ce s’ar putea face
unei răni ca aceia pe care o avea Weiss.
Boehm veni să-l caute pe Weiss și pe alți
câțiva care nu mai putea să meargă.
Continuăm marșul. In drum zac unelte de
pioneri, baionete, etc.
Rămași în urmă din cauza marșului nu se
mai văd, fiindcă cine rămâne aici, riscă să fie
luat prizonier.
Către ora nouă dimineața sosim într’un sat.
Aci pare că vom face popas. Bucătăria de
campanie, încărcată de stive de pâine, ne aș­
teaptă.
Aghiotantul veni în trap mare.
— „Plecați imediat în direcția asta!“ și arătă
cu mâna, înspre partea de unde tocmai veneam.
— Căcat!...
— Păi bine dar nu poate să ne hăituiască
încolo și încoace ca pe niște căței 1
— „Liniște!“ strigă Boehm.
— „Domnule sublocotenent“ interveni un ser­
gent : „nu mai merge“...
— Suntem în război și aici nu putem lua în
considerație ceia ce spui dumneata.
Pornim din nou. Apoi poposim într’o vâlcea.
Boehm adună pe comandații de plutoane, le
dă instrucțiuni și determină cu ei intervalele.
Ne risipim in linie dreaptă și purcedem să
săpăm în pământul nisipos.
108 LUDWIG RENN

Curând mi-am săpat o groapă destul de mare

ca să mă pot vârî în ea.
Trec apoi sapa mea camaradului din stânga
care și-a aruncat’o eri pe a lui, din cauză că era
prea grea și în mers îl bătea peste genunchi.
Bucătăria ne ajunge din urmă în vâlcea. Inhă-
maseră două perechi de cai, ca să ne ajungă.
Ne aliniarăm pentru ca să ne luăm mâncarea.
Boehm ordonă să ni se dea din nou mâncare
peste trei, cel mult patru ceasuri.
Mă duc să-l caut pe Weiss deși abia mă mai
pot ține pe picioare.
Și-a făcut rost de o altă haină, care fiind
mai mare, îi fâlfâe în jurul trupului slab.
Ii ajut să-și îmbrace tunica. Pansamentul e în
acelaș loc dar s’a învârtit și probabil că îl su­
pără. Desfac bandajul; e plin de sânge. încerc
să-l deslipesc cu băgare de seamă dar Weiss îl
rupe el singur, dintr’o singură smucitură.
Cicatricea e vindecată dar mușchiul e umflat
și vânăt.
—„E periculoasă rana?“ îl întreb eu.
El îmi aruncă o căutătură piezișă :
— „Nu e periculoasă dar doare a dracului,
— Hai cu mine 1 Acum îți îmbrac din nou
tunica și apoi ne culcăm amândoi în groapa mea.
— Companie drepți 1
Canonadă violentă.
Bum 1 Un obuz căzu cam la vre-o douăzezi de
metri în fața noastră.
Cerul care e de un negru sinistru, are o
strălucire lividă.
Mă ridic, Weiss mai doarme. Ce palid e. Mi-e
milă să-l scol. II trag de picior.
Se deșteaptă deodată și privește în jurul său.
 MĂCELUL 109

— Cum te simți acum ? |

El își șterge ochi cu dosul mâinilor și râde:
— Bine.
Ce copil! gândesc eu.
Ne adunăm și o pornim apoi. In urma noa­
stră tunurile bubue. Din dreapta vântul ne
aruncă în obraz praf și pietricele.
Boehm care merge înaintea noastră cu capul
într’o parte spune:
— Cel puțin te mai curăță puțin. Partea proa­
stă e că nu poți fuma.

SAINTE — MĂRIE — LA - BENOÎTE.

Nu știu câte zile am mers așa. Nu-mi amin­

tesc mai ales amănuntele acestui marș. Deve­
nisem taciturni Ploua zi de zi. Noaptea înghețam
în vestmintele pătrunse de apă.
AI treilea batalion al nostru fu pus în linie
de luptă și se întoarse noaptea cu foarte puțini
oameni și fără nici un ofițer. Nu îndrăsniam să
mă gândesc: când vine rândul nostru ? dar
gândul mă sâcâia, revenind totuși, de undeva,
din adâncul meu.
Marșul continua, mereu mai departe, în dosul
frontului, înspre nord.
într’o după amiază, mă așezasem pe vine lângă
Hartmann, în spatele unei case.
— „Măi,“ mă interpelă Hartmann, „tu o cu­
noști pe logodnica mea ?“
— Nu.
Nu știu de ce, dar în clipa asta îmi părea
că Hartmann este băiatul cel mai simpatic din
companie. Păcat numai că avea un aer prea
sumbru.
110 LUDWIG RENN

— „Dacă mi se întâmplă ceva“... el privi

printre genuchi, în pământ, să-i scrii“.
Era iritat și nu vroia s’o arate. Apoi continuă:
— Părinții mei n’au vrut să știe de ea și ai
ei n’au vrut să știe de mine.
Scoase o bucată de gazetă din buzunar, o
rupse și se șterse cu ea. Făcu asta îngrozitor
de tacticos. Ce puteam să-i spun ?
Iși termină fraza:
— Se numește Hanna Seiler, și locuește în
strada Adolfi No. 31.
î Ne-am sculat și-am intrat în casă. Acum el
își lustruește arma. Eu mă rad ca să nu fac
acelaș lucru pe care îl face el.
Weiss și-a desbrăcat haina și cămașa și se
spală. Mușchiul brațului său bate în toate cu­
lorile curcubeului.
— Ascultă, de ce n’ai vrut să te duci atunci
la ambulanță ?
— Știu eu cum e la ambulanță, în timpul
marșului. Atunci e mai bine le companie, fiindcă
aici tot se mai interesează cineva de tine.
— „Poșta!“ strigă unul în fața casei.
Ziesche eși afară.
îmi aduse o scrisoare și mi-o puse pe raniță.
Era scrisul maicii mele. N’am deschis’o. Vroiam
întâi să mă bărbieresc și să mă spăl.
Emst își vârî capul pe ușe.
— Fiți gata 1
Și dispăru imediat.
Ne aruncăm lucrurile în raniță. Pun și scri-
toarea mamei printre lucruri.
In stradă se aliniau.
— „Mergem spre Sainte-Marie“ ne lămuri
Boehm. „Ce o să se întâmple acolo, nu știu
nici eu".
 MĂCELUL 111

După ce traversăm o întindere vastă și ne­

tedă de câmpie, intrăm în pădure. Intre timp
a început să se întunece.
Oprim și ne așezăm în gropile drumului.
Curând unii din noi adorm. Eu stau treaz. Dar
ce să fac cu acest stâlp de telegraf. Dacă ar
exista cel puțin un remediu contra fricii. A, să
bei să te îmbeți. Dacă ai ce!. Nu, dar n’am să
intru eu beat în luptă!
Numai gândul și mă amețea.
Dacă ai știi cel puțin cât mai durează și dacă
ai cunoaște locurile în care trebue să ataci.
— Domnule sublocotenent, comandantul ba­
talionului dorește să vă vadă.
Boehm plecă.
Mă deștept. Alunecasem cu totul în groapă.
Genunchii mă dureau. Șezutul mi se udase
Mă simțiam prea deprimat ca să mai pot adormi
din nou. Gândul de a fuma sau de a mânca, mă
sâcâia. Dar asta tot nu ajuta cu nimic la atac.
De ce trebuia să mă reîntorc în luptă ? Ceilalți,
de ceilalți nu’mi pasă ; sau poate că de cei din
compania noastră întrucâtva, dar de cei din
celelalte companii de loc. Ei pot intra încă-
odată în foc, dar noi nu. Ce, nu ni-i deajuns
o singură dată ?...
Un om sosi din față, în goană.
— Compania treia?
— Da.
Adunarea imediat, dar fără sgomot.
— „In stradă 1“ ordonă Ernst încet.
Plecăm. După câțiva pași pădurea se lumi­
nează. Se ivesc câteva case și o biserică. Pe
șosea așteaptă ofițeri.
112 LUDWIG RENN

— „După mine1“ ne șopti Boehm. „Batalio­

nul atacă“.
Și urcă repede drumul satului.
— „Opriți 1“ șopti el. „Transmiteți în urmă
ordinul: comandanții de plutoane să vie la mine“.
Comandanți de plutoane se aliniară, gata să
asculte ordinele.
— Pe loc repaos. Suntem însărcinați să-i gonim
pe francezi din pădurea din fața noastră. Com­
pania noastră e în centru. In clipa când eșim
din sat, plutonul doi se desfășoară la dreapta,
plutonul trei la stânga. Frontul nostru e puțin
mai la dreapta. Trebuie să țineți oameni la în­
tuneric și să nu vorbiți tare. Rupeți rândul!.
Ernst dădu semnalul. Cotim strada la dreapta
ca s’o luăm pe câmpie. Trecem peste terasa-
mentul unei linii de cale ferată. In fața noastră,
cam Ia vre-o trei sute de metri se ivește
pădurea.
Descindem povârnișui abrupt.
La stânga un foc de armă. Pădurea se apro­
pie. Ernst șoptește:
— In trăgători 1
Mă precipit în fruntea grupei mele. In fața
mea Ernst își scoate pistolul din teaca de piele.
La stânga, din nou, împușcături violente.
— „Pas de atac 1“ strigă sublocotenentul.
Două împușcături din față. Mai avem două­
zeci de pași până la intrarea în pădure. ’
împușcăturile pocnesc și se vede fulgerarea
lor deasupra pădurii.
Sublocotenentul se aruncă la pământ. Eu
lângă el.
Un soldat o ia înainte și cade. Trebue să fie
Ziesche. Să trag?
Un glonț îmi trece chiar pe lângă frunte.
 MĂCELUL 113

Barba îmi e ascunsă în iarbă și apăs umerii în

jos. La stânga trage o mitralieră franceză.
Boehm se mișcă.
O împușcătură trece șuerând lângă noi. Poc­
nește. Ce să fie ? Poate că zorile sunt aproape.
Focul a mai slăbit puțin. Mitraliera din stânga
continua însă să țăcăne.
Un obuz trecu deasupra noastră și căzu în
spatele satului. |
— „înapoi 1“ ne ordonă în șoaptă Boehm.
Apuc arma în mâna stângă și o iau înapoi.
Mi s’au sumes pantalonii. înaintea noastră s’a
făcut deodată liniște. Numai în dreapta împuș­
căturile sunt mai vii iar la stânga țăcăne, cu
întreruperi scurte, mitraliera.
Poate că ei nu ne mai văd, mă gândesc eu
și mă ridic puțin dela pământ ca să mă pot
târî mai ușor.
La dreapta zace acel care căzuse cu o clipă
înainte.
Mă strecor pe lângă el. Nu se mișcă. Poate
că nici nu e Ziesche.
Mă apropii de el. E Ernst. Are mâna stângă
pe jumătate sub el.
II apuc de umăr. Nu dă nici un semn de
viață. Ii bag mâna în buzunar și îi scot lucru­
rile de preț și actele.
Mă uit înainte. Pădurea e așa de sumbră, în­
cât n’a fi prea mare primejdie dacă m’ași ridica.
Mă ridic în genunchi.
Un glonte trecu prin stânga mea.
Desigur că francezii mă văd proectat pe o-
rizont.
Mă strecor mai departe.
— „Ajutor!“ aud din stânga.
E Schanze din grupa mea.
8
114 LUDWIG RENN

— Dar ce ai ?
— „Mi-s lovite amândouă picioarele“ se vaită el.
Cum să-i ajut ?
— Poți să umbli?
El încercă să se ridice.
— Am să încerc să-ți aduc ajutor din spatele
liniei de luptă.
Schanze plânge încetișor.
Cum să-i ajut? Cum să-i aduc ajutorul de
care are nevoe ?
Dacă îl prind zorii zilei aici, așa de aproape
de francezi ? încerc să-l iau de piept ca să-l
trag undeva, mai încolo.
— „Ah 1“ face el. Și e în oftatul lui, un sunet
ascuțit de durere, un geamăt atât de profund,
că îmi dau seama că nu merge.
Mă scol în picioare.
O împușcătură la stânga.
îmi continui drumul.
La stânga zace altul.
— Cine-i aici ?
Cel de jos nu răspunde, dar face numai o
mișcare ușoară cu brațul. Zăcea pe spate.
Mă aplec peste el.
Privirea lui Hartmann, aceiași ochi complect
înegriți.
Ii prind mâna ca să văd dacă îl pot readuce
în simțire și o apăs cuprins de o mare spaimă.
El nu observă nimic.
Ii las mâna și mă scol:
Mă gândesc că ar trebui să-i iau lucrurile dar
trec mai departe.
înaintea mea aud niște glasuri de oameni.
— „Trebue să-i așezăm pe niște puști“, spune
Boehmj
Mitraliera reîncepu să țăcăne.
 MĂCELUL 115

— „Nu pot să mă servesc de mână“ răspunse

Ziesche.
Acum am ajuns așa de aproape că văd pe
Ziesche cum își ține pumnul drept în aer.
Ii ajut lui Boehm să așeze rănitul pe două
arme. E lovit în clavicula piciorului drept.
— „Mai încolo cerul a început să se lumineze“
spune Boehm, „și noi trebue să mai trecem
peste terasamentul ăsta afurisit“
Se luminează repede. Terasamentul se profi­
lează distinct pe cerul clar. Câțiva soldați se
precipită deasupra lui. Siluetele lor se detașează
sumbre pe fondul luminos.
Ascultăm tac-tac-ul mitralierii. Câteva gloanțe
pocnesc.
Unul din soldați se rostogolește în jurul po­
vârnișului. Ceilalți sar de pe ridicătură și se
întorc la noi.
Suntem șeapte acuma, fără să socotim pe a-
cela cu banderola de cruce roșie, care e Weiss.
Dar ce ciudate sunt mișcările lui.
— „Trebue să săpăm tranșee“ ne spune Boehm.
„Până diseară nu ne întoarcem înapoi“.
Așezăm cu precauție la o parte pe cel lovit
în picior. Ziesche îi ajută cu mâna stângă.
Boehm ordonă:
— Renn sapă aici: la dreapta eu și alături
ceilalți doi din compania doua. Dumneata Ziesche
dă-mi sapa și apoi stai de veghe.
Am început să săpăm. După câțiva centime­
tri, dau de calcar, E absurd să sap în calcar cu
Iopățica mea scurtă. Cu toate astea continui
să sap.
împușcăturile răzlețe răsună.
Acum groapa mea e destul de mare pen­
tru mine. Dar trebue să mai iau în ea și câțiva
116 LUDWIG RENN

răniți. Mă uit împrejurul meu. In spatele meu,

Weiss șade întins pe spate și abia mai respiră.
Trebue să-mi continui treaba și numai după
aceia mă pot ocupa de el.
Ziesche a .mai adunat trei oameni.
Unul din ei a purces să sape în stânga
noastră.
— Fă așa fel ca să putem lega apoi gropile
noastre.
Săpam tocmai ultima parcelă care ne separa
găurile, când observai deodată că se luminase
deabinelea. Privii înaintea mea. In ceața ușoară
pădurea era aproape complect vizibilă, dar...
— „Domnule sublocotenent“ mă adresez eu
Iui Boehm „cum stăm aici culcați, francezii ar
putea să ne vadă foarte ușor, dacă s’ar cățăra
pe copaci“.
Boehm privi înaintea lui.
— Ei iacă, tocmai de aceia îmi aprind o
țigară.
Se sculă în picioare, se așeză cu spatele îm­
potriva vântului și își așeză o țigară în colțul
buzelor.
O împușcătură. El îngenunche.
— „Infect neam de oameni! Dar eu continui
totuși să fumez. Pf!“ scuipă el. Mi-au sfărâmat
câțiva dinți.
Glontele îi trecuse deacurmezișul prin gură.
Mă târîi până la el.
— Lasă, lasă, nu-i nimic. Limba n’a fost a-
tinsă. Vezi, la ce e bun fumatul ?
Se vedea însă că avea dureri.
Mă întorc înspre Weiss.
— Ce-i cu tine ?
— Am căpătat un glonte în piept.
Ii ajut să se adăpostească în groapă.
 MĂCELUL Hî

Ziesche se târîie către noi, pe mâna stângă,

sprijinit în cotul brațului drept. Pumnul îi e
umflat și însângerat.
— Să’ți fac un pansament?
— „Mai bine pansează-i pe ceilalți 1“ răspunde
el, aspru. j
Trebue să aibă dureri foarte mari.
Ii deschei tunica și cămașa lui Weiss. Are o
împușcătură mică, în stânga, sub claviculă.
— lntoarce-te pe o parte.
li tai cămașa. Și locul pe unde a eșit glon-
tele e mic și abia a pătat locul. II pansez, îl
închid la tunică și îl învelesc cu mantaua și cu
foaia lui de cort.
— „N’ai cumva și un plasture pentru lipit?
că altfel nu ține. Invelește-mă și peste ochi“,
mă rugă el.
Cu ajutorul mânei stângi, Ziesche și-a pansat
singur pumnul drept și mi-1 ține acum în față
ca să-i fac un nod.
— „Am impresia că am aici un animal care
vrea să iasă“ râse el.
Sublocotenentul mai sta nepansat. Nu mai
avem pansament și nu avea nici vecinul meu,
Seidel.
— „Ascultă Weiss, trebue să umblu prin pa­
chetul tău de bandaj“. Și zicându-i asta îl des-
velii puțin.
El nu răspunse. Respira numai foarte încet.
Poate că îl durea când respira.
Scot din buzunarul Iui un pachet de pansa­
ment și apoi îl acopăr din nou.
Din față focuri răzlețe de armă. Nu cumva
împușcau în răniții noștri, răzlețiți ici și colo ?
Poate că împușcau și în Schanze căruia îi pro-
 118 LUDWIG RENN

misesem că îi voi aduce ajutor. Dar ce puteam

să fac ?
Mă strecor la sublocotenentul nostru. Se a-
șezase pe burtă și scuipa din timp în timp
ceva.
Ii scot casca. Ce nostim 1 Răniții ăștia sunt toți
ca niște copii. Ii înfășor pansamentul peste creș­
tetul capului și dedesubtul bărbiei.
— Trebue să am înfățișarea unei splătorese.
— Dar o spălătoreasă cu barbă, domnul sub­
locotenent.
Acum trebuiam să mă ocup de răniții din
dreapta, cari zăceau la patru pași departe de
mine. Dacă francezii stau cocoțați în copaci, atunci
trebue să mă vadă.
Mă strecor la răniți. Câțiva stropi de ploaie
cad în iarbă. Patru oameni zac aici, unul lângă
altul, într’o groapă. Unul are un braț bandajat,
iar lângă el unul zace pe o parte și mă pri­
vește cu o expresie înfricoșătoare în ochi. In
jurul gurii și nasului totul e umflat și plin de
sânge. Capul îi căzuse așa fel pe raniță, că sân­
gele îi picura pe jos.
II recunoscui după frunte și ochi: era Eckold.
Cum să pansezi o astfel de rană? Eckold mă
privea țintă, fără întrerupere.
— Cu ce te pot ajuta, camarade ?
El nu răspunde. Probabil că nu poate vorbi.
— „Ascultați“ mă adresez către ceilalți ră­
niți, „voi trebue să veghiați cu rândul. Și noi,
colo, facem la fel“.
Eckold nu poate nici să bea, nici să mănânce,
gândii eu. Și ploaia îi picura în obraz. N’are
însă nici un sens să stau aici, locului și să-1 con­
templu ca pe ceva demn de admirat.
Mă înapoiai în groapa mea.
 MĂCELUL 119

— Acum poți să te culci Seidel. Când obo­

sesc de veghiat, te scol eu.
Plouă din ce în ce mai tare. Și ploaia între­
ținea un freamăt conținu în iarbă. In colo era
liniște complectă. Foaia mea de cort era la
Weiss.
— „Vino sub foaia mea de cort“ mă pofti
Seidel.
Seidel era un băiat tânăr de tot și cu o fi­
gură rotundă, cu ochii albaștri și rotunji și ei.
Stăm culcați liniștit unul lângă altul.
îmi fac un șanț în pământ ca să pot vedea
înaintea mea și să pot împușca. Apoi mă culc
la loc și picăturile de ploaie picură pe foaia mea
de cort.
Sunt foarte liniștit, sau cred că sunt.
Din când în când tot felul de idei îmi trec
prin cap: că omul de lângă mine, de sub foaia
de cort, nu e Perla ci Weiss. Și totuși, dacă
mă gândesc bine, era totuși Perla...
Ploaia picura pe foaia de cort.
Hartmann fusese doară un muribund. Vârfurile
copacilor de colo, din câmpie stăteau nemișcate.
Către seară aud la dreapta gemete repetate.
Ziesche a început să se miște sub foaia de
cort. Weiss părea că doarme. Dar după un răs­
timp el mișcă mâna. Mă târăsc lângă el. Ii des­
copăr fața.
— Iți trebue ceva?
— „Nu", surâde el, „mă simt bine“.
încerc să-i răspund printr’un surâs, dar nu
pot. II acopăr din nou. In mine se cramponează
un gând: ăsta moare. Dar de ce spune că se
simte bine? Nu poți să te bucuri de unul care
moare, chiar dacă moare plăcut. Dar poate că
situația nu e tocmai așa de proastă.
120 LUDWIG RENN

Amurgul s’a lăsat repede. Apoi se făcu deo­

dată întuneric. Mă scol.
— N’ar fi bine să ne întoarcem acuma, dom­
nule sublocotenent?
Probabil că era adormit, deoarece bâigui:
„A, e întuneric?
Eu și cu Seidel îl ridicăm pe două puști pe
cel cu rana la picior.
Weiss se ridică, asigurându-ne că poate umbla
fără nici o greutate. Asta mă miră. Eckold însă
trebuia luat și el pe două puști.
Urcăm cu mare precauție terasamentul. La
un moment dat piciorul stâng îmi alunecă. Cel
de pe targa puștilor scoase un geamăt ascuțit
și se prinse mai zdravăn de gâtul meu. Apoi
coborîm o pantă, ca s’o luăm spre sat.
Aci se agită o mulțime de oameni. E o pa­
trulă de brancardieri. Le predăm răniții noștri.
Dau mâna cu Ziesche și cu Weiss dar nu știu
ce să le spun. Pe Eckold nu îndrăznesc să-l
ating.
Cei trei oameni teferi cari am mai rămas, îm­
preună cu Boehm, străbatem mai departe satul.
Am intrat într’un vestibul sumbru. Boehm
bate într’o ușă.
— „Intră 1“ se aude o voce dinăuntru.
Boehm deschide ușa. In odae se află coman­
dantul batalionului nostru, înfășurat în manta.
Stă în picioare în fața unei lumânări. Geamurile
dela ferestre sunt toate sparte.
— „Boehm!“ strigă el și îi prinde amândouă
mâinile, „mai puteți vorbi ?“ continuă el privind
îngrijorat pansamentul sublocotenentului.
— Ba chiar să și fumez, domnule maior.
— Atunci e bine. Dar ce caută ăștia aici ?
— Pe ăștia îi aduc zdraveni înapoi.
 MĂCELUL 121

— Eri nu s’au mai întors mulți. Treceți în

curte. Batalionul nu mai are decât o companie
sub ordinele sublocotenentului Eger.
In curte așteaptă cele patru bucătării de
campanie,
— „Renn 1“ îmi strigă plutonierul și îmi dă
mâna.
Dar eu nu mai sunt capabil de nimic.
Mă descoase, mă întreabă, eu însă nu știu ce
să-i răspund.
A doua zi dimineața ne retragem spre Chailly.
RĂZBOI DE POZIȚIE.
 RĂZBOIUL DE POZIȚIE IN
FAȚĂ, LA CHAILLY.

Uneori mi se pare că acele două săptămâni

dela Chailly le-am petrecut numai în vis.
Când în seara zilei de luptă dela Sainte-Marie
mi-am depus bagajul în cantonament și am
deschis ranița, am găsit scrisoarea care zăcea
acolo necitită de două zile, de când o primisem.

„Dragul meu băiat,

„Alfred, fiul pastorului a căzut, am
uitat în ce loc. Am fost eri acasă, la
pastor. Iți trimete multe complimente.
Pastorul mi-a spus: îți doresc norocul
care nu ne-a fost hărăzit cu copilul
nostru. Și spunându-mi asta, nu și
putea reține lacrimile cari îi alunecau
pe obraz, așa că a trebuit să se re­
tragă în odaia lui. Scrie-le. Tu știi
să scrii așa de frumos.
„Altceva nu am ce să’ți spun, decât
că mă rog în fiecare zi pentru tine.
Mama tau.
Ieșii din casă, afară, în libertate. Am găsit pe
câțiva din companie, în stradă.
O femee bătrână pălăvrea dinaintea casei. Un
126 LUDWIG RENN

cățeluș cu coada între picioare dispărea tocmai

la colțul străzii.
Vedeam toate astea și nu le vedeam.
Camarazi mei ședeau în cantonament, fumau
și tăceau... Sau jucau cărți, ceiace iar nu nece­
sită prea multe vorbe. Ereau sumbri toți și se
enervau când vre-unul din ei întreba de întâm­
plările prin care au trecut.
Asta nu puteam înțelege în ruptul capului.
Numai să mă întrebe pe mine, gândeam eu...
Dar într’o după amiază veni să’mi vorbească
sublocotenentul Eger, comandantul cel nou al
companiei noastre. îmi ceru să-i dau lămuriri
mai amănunțite cu privire la rănirea lui Boehm.
Ii povestii cum acesta își aprindea țigarea și fui
bucuros văzând că Eger râdea. Fiindcă, încolo,
mi-era o teamă strașnică să vorbesc de restul
ce s’a mai întâmplat.
II.
Mă întorc tocmai acasă dintr’o plimbare prin
sat. Amurgește. Aci toți își fac bagajele.
— De ce împachetați?
— »Păi ce, nu știi că o luăm din loc, mai
departe ?“ îmi răspunse unul, îmbufnat.
îmi fac și eu ranița. Mâinile îmi sunt ca pa­
ralizate. De ce să ne întoarcem iar pe front?
De ce ne-au ospătat aici cum trebue, când
trebue să intrăm din nou în foc?
Lângă mine unul vorbește de un câmp de
luptă, de un câmp groaznic al morții. Dar eu nu
îmi dau seama dacă îl înțeleg bine. Cel puțin
dacă am ști încotro mergem...
Se spune că undeva, înainte, tranșeia inamică
e numai la o sută cinzeci de metri distanță de
 MĂCELUL 127

tranșeia noastră. Cum poate trăi cineva acolo ?

Cum am să trăesc eu acolo?
Ne aliniam în fața casei. Suntem cam vre-o
șeaizeci de oameni, supraviețuitori a patru
companii.
Răsărise luna plină. j
Comandantul companiei o să ne spună desi­
gur despre ce e vorba.
Comandanții de plutoane primeau ordinele
sublocotenentului.
— Pas de voe, — marș !
înaintăm pe drumul care duce la Sainte-Marie.
Ajungem în pădure și ne oprim, exact ca
atunci, în fața satului. Va trebui oare să mai
dăm încă odată atacul aici ?
După o jumătate de oră Eger se întoarse
din sat.
— Pas de voe marș!
Nu-mi plăcea cum se repetau toate astea. Și
pe deasupra, sublocotenentul ăsta care tăcea!
Traversăm satul și ajungem în câmpie, unde,
de astădată s’a bătătorit o cărărue.
In fața noastră, în umbră, terasamentul dru­
mului de fer. Când ne apropiem observ că un
șanț adânc urcă în sus pe terasament. Ne că-
țărăm cu toți pe el, locotenentul în cap și noi
după el. Sus, șanțul e așa de mare că trebue
doar să te încovoi puțin ca să treci pe sub
șine. Șanțul e adânc și de cealaltă parte a po­
vârnișului terasamentului.
— „Plutonul companiei a treia“ se întoarse
sublocotenentul către comandantul plutonului
nostru, „se plasează mai departe la dreapta.
Trebue să vă informați dumneavoastră singuri
unde se află limita plutonului“.
O luăm de-alungul tranșeei sinuoase al cărei
128 LUDWIG RENN

parapet ne vine până la genunchi. Caut locul

unde am stat atunci culcați o zi întreagă, cu
răniții laolaltă, dar nu-1 pot găsi.
Grupa pe care trebuie s’o schimbăm se află
într’un adăpost acoperit cu ramuri de copaci
și răsaduri de iarbă.
Ingenuchiez și îmi vâr capul în deschizătura
adăpostului: „Am venit să vă schimbăm“.
Din groapa de sub pământ se ivește un ser­
gent și îmi ține o lungă cuvântare: ce trebuie
să facem și ce nu trebue să facem: nu trebue
să vorbim tare ; nu trebue să facem murdărie în
adăpost, trebue să ne ținem până la noapte.
Trebue mai ales, mare atenție în ceiace privește
inamicul și, în caz de atac, adăpostul trebue
menținut cu orice preț.
— Asta e, cred totul. Ba nu, mai e: noaptea
să vegheze toți oamenii, ziua numai jumătate
din ei. La stânga noastră se află, cam la vre-o
cinzeci de pași, un post de ascultare.
— „Compania a făcut patrulări ?“ întreb eu.
„Cred adică dacă li s’au luat morților dinainte
fisele de indentitate și lucrurile de valoare“.
— Da, însă eu nu am fost în față. Ați luat
și dumneavoastră parte, aici, Ia atac ?
— „Da“, îi răspund eu foarte rece.
— Posturile noastre de ascultare din față, au
mai auzit și în ultima noapte strigătele răniților
rămași în primele rânduri. Ziua însă nu poți
să vezi nimic.
Simt că fierb de enervare Atacul s’a produs
în urmă cu două săptămâni. Nu putea să mai
trăiască nimeni. Dar dacă totuși ?...
Grupa pe care am schimbat’o, pleacă.
Ne instalăm în adăpostul de sub pământ.
E foarte îngust. Ies apoi din nou la lumină,
 MĂCELUL 129

afară. Vreau s’o iau înainte, ca să văd cu ochii

mei ce s’a întâmplat. Dar cât timp e clar de
lună nici nu mă pot gândi la una ca asta.
Comandantul nostru de pluton sosește și el
și ne dă tot soiul de sfaturi. Ii spun ce vreau
să fac.
— Pentru asta trebue să întreb în prealabil
pe comandantul companiei.
Mă simt din nou plictisit.
— »Vrei să pleci în patrulă ?“ mă întrebă
sublocotenentul Eger.
El îmi recomandă să umblu cu mare băgare
de seamă și să fiu atent pe unde calc, ca nu
cumva să mă împiedec de ceva și să nu fac
sgomot, trădându-mi astfel prezența. Să iau doi
oameni cu mine dar să nu umblăm prea apro-
piați unul de altul. Nu mai contenește să-mi
dea sfaturi. Mă simțiam deja plictisit de proiec­
tul meu. Ce, suntem copii ? Nu mai fac în viața
mea o patrulă, sau, dacă o s’o fac n’am sa mai
pomenesc de ea nimănui, niciodată.
Organizez patrula cu Seidel și cu încă unul,
fără însă să le repet o vorbă din ceiace îmi
spusese sublocotenentul. Intre timp, luna apusese.
Unul din posturile noastre făcu : „St“.
— „Ce s’a întâmplat?“ întreb eu în șoaptă.
— Acolo, înainte, se mișcă ceva.
Mă uit cu atenție în direcția indicată de sen­
tinelă și mi se pare și mie că văd mișcându-se
ceva în întuneric. Să fie oare patrule franceze ?
— Dacă se mișcă ceva, trage 1
Asta mă neliniștește oarecum. Ne strecurăm
foarte atenți prin tranșee, cu arma pregătită în
mâini. Umbra neagră din față deveni mai vizi­
bilă dar părea extraordinar de slabă. Era un

9
130 LUDWIG RENN

stâlp și lângă el erau bătuți alți câțiva, dela cari

era trasă sârmă.
Ne ținem jumătate spre stânga, deoarece ul­
timul nostru atac s’a produs mult de tot spre
stânga. îmi amintesc de forma unui grup de
copaci pe care am văzut’o profilată pe orizont
și o caut întâi pe ea.
înaintăm încet. Iarba e umedă și face foarte
puțin sgomot sub pașii noștri. Le-am spus celor­
lalți doi să nu facă gesturi prea largi cu brațele
și picioarele ca să nu fie zăriți de dincolo.
La pământ se agită ceva. Eram nesigur: după
depărtare se putea să fie posturile noastre de
ascultare.
— „Stai, cine-i acolo ?“ șoptiră ei.
— „Patrula companiei a treia“. Mă apropii
de ei și continui: „spuneți celor care vă schimbă,
că noi suntem înainte și să tragă numai cu
băgare de seamă.
Ne continuăm drumul. încep să deslușesc
marginea pădurii proectată de orizont. De aceia
mă opresc, mă aplec încet și apoi mă târăsc
pe toate cele patru membre. Acolo, în față, se
mișcă parcă ceva. Mă mișc foarte încet, dar
umbra care se vede e prea mică pentru-un om.
Sunt la doi pași de ea. E tare întuneric. în­
tind mâna. E o pătură și dedesuptul ei o raniță.
La un moment dat adulmec un miros.
Vântul vine din stânga. Ne îndreptăm într’acolo.
Conturele se desenează mai clar acum. Sunt
două sau trei cadavre.
In timp ce ceilalți doi se ocupă de ei, eu în­
cerc să regăsesc grupul meu de copaci. Trebue
să fie mai departe, înspre stânga.
Mai e un cadavru acolo, trebue să fie Hart-
 MĂCELUL 131

mann. Dar grupul de copaci din noaptea ceia?...

Mă înșeală oare memoria?
Ii șoptesc la ureche lui Seidel:
— Eu mă târăsc încolo, în față. înaintați
și voi. |
Când ajung în față, dau peste un cadavru
francez. Pute tare. Tunica îi e desfăcută. Pro­
babil că a fost percheziționat. Mă uit din nou
împrejur. Alături mai zace un cadavru. Asta e
Hartmann. Ii scotocesc buzunarele. Sunt goale.
Dar traista lui de pâine și ranița mai sunt in­
tacte. Ca să-l pot căuta bine, trebue să-l întorc
pe burtă.
Apoi mă târăsc și iau cu mine punga de pâine
și ranița.
Ne întoarcem. Mă strecor la sublocotenentul
Eger, în adăpostul lui. li predau hârtiile găsite
la percheziționarea buzunarelor lui Hartmann.
— Pf! dar astea put îngrozitor 1
Deodată câteva granate explodează foarte a-
proape de noi, la dreapta. Pădurea dinainte ne
împiedecă să vedem ceva. Focul trosnește și
pârăie necontenit. Stăm în loc și ascultăm. E o
ceață ușoară. Deodată simt cum mă trece un
fior de groază și aud ca un urlet de fiară.
Sau poate m’am înșelat? împușcături turbate.
Câteva gloanțe piue deasupra capetelor noaste.
— „Sunt rănit“ spune unul.
— Unde?
El duce mâna la piept și scoate din coșul
pieptului un glonte mort care fusese, în tot ca­
zul, nevătămător în clipa când ajunsese în tru­
pul lui, altfel s’ar fi îngropat mai adânc.
împușcăturile se mai diminuară. Artileria o-
bosi și ea și se făcu deodată o tăcere mare.
Ne strecurăm în adăpostul nostru. Mă reazim
132 LUDWIG RENN

de unul din pereți. Nu pot întinde complect

picioarele deoarece înaintea mea e așezat unul
deacurmezișul.
— Nu mă lovi peste cadranul ceasului.
— Dacă ții și tu cadranul ceasului în dreptul
cizmelor mele.
Către amiază mă trezesc cu totul. Dinspre
intrare, în ușa căreia atârnă un sac, se filtrează
o mijeală de lumină.
In pereții de pământ erau bătuți țăruși și
deasupra țărușilor niște policioare pe cari se
găsia pâine, salam și țigări.
— „Mă, da rău puțiți 1“ înjură Seidel.
— Și asta încă Ia frig 1
Mă strecor afară. Aci soarele răsare pe câmpie.
Deschid cocina noastră, ca să mai intre aer
proaspăt. Cineva bombăne:
— Deabia acum începuse să devie mai agre­
abil mirosul, și tocmai acum voi îi dați drumul și
îl goniți dinăuntru.
Dejunăm în plin soare. Apoi îi scriu logod­
nicei lui Hartmann.
După amiază sosesc două granate, trec dea­
supra capetelor noastre și se înfig în terasa-
mentul căii ferate. Altceva nu e nimic de văzut
sau de auzit.
Apoi sosește comandantul nostru de compa­
nie care ne povestește că azi dimineață soldații
din trupele coloniale franceze au atacat regi­
mentul vecin de noi. Acum zac cu toții morți
ca o linie de apărare, în fața poziției noastre.
Am stat trei zile pe poziție, în tranșee. Apoi
ne-am întors pentru repaos la Chailly și apoi,
după trei zile, din nou în tranșee. Introduceam
mereu îmbunătățiri adăpostului nostru și insta­
lam în el policioare pentru gamele, salam și
 MĂCELUL 133

pâine. Și le plasam așa fel ca șoarecii să nu

poată ajunge la ele.
Cum adăpostul nostru barează complect tran-
șeia, clădim o potecă îngustă, laterală, prin care
să putem trece.
Purcedem să facem și o latrină, ca să putem
eși și ziua.
Intr’una din zile se răspândi svonul că îna­
poia noastră au sosit trupe de întărire, ofițeri
mulți și foarte mulți voluntari.
Suntem schimbați și ne întoarcem la Chailly.
Noaptea asta e foarte rece; în coliba noastră
s’au spart două geamuri și în locul lor am lipit
două cartoane.
Dimineața mă duc să aduc apă. S’a lăsat o
ceață ușoară, dar soarele răsărise și încălzia
puțin.
Mă spăl.
— „Vine schimbul 1“ strigă unul.
Mă șterg repede și ies afară.
Stau aliniați în fața casei comandantului re­
gimentului, în tot lungul străzii, cu ofițerii în
frunte. Al treilea dintre ofițeri e sublocotenentul
Fabian.
Eram agitat la gândul dacă o să mă zărească
sau nu, Fabian era palid, foarte serios și foarte
slăbit.
Colonelul eși din casă, trecu în fața frontului
și împărți detașamentele în mai multe plutoane.
Fabian veni cu oamenii lui glonț către mine.
— „Renn !“ strigă el. „In sfârșit aici mai gă­
sești pe unul din vechea bandă!“
îmi întinse mâna.
— Domnule sublocotenent căpătați iar co­
manda companiei noastre ?
— Te bucuri?
134 LUDWIG RENN

— Toți ne bucurăm, domnule sublocotenent.

Ne aliniăm în fața cantonamentului nostru.
Grupa noastră, e vărsată companiei lui Fabian
cu excepția a doi oameni, în schimbul cărora
căpătăm un voluntar și pe Seidel. Voluntarul e
un băiat drăguț cu părul negru și cu ochii ne­
gri și timizi.
Trebue să ne instalăm din nou în alt canto­
nament. Voluntarul pare că habar n’are că tre­
bue să’ți îngrijești un adăpost pentru la noapte
și e foarte mirat atunci când îi atrag atenția.
II cheamă Kaiser. Mă sfiam să-1 întreb ce ocu­
pație are în civilitate, dar desigur că venia di­
rect de pe băncile școlii.
Ziesche irupse deodată.
— „Cum de ai ajuns aici ?“ îl întreb eu.
— Păi eu am venit odată cu ceilalți aici, dar
ție cine știe unde ți-au fost ochii.
Privirea îmi cade pe pumnul lui. Nu mai are
decât o cicatrice la buricul degetului.
— „La ce distanță de aici se dă lupta ?“ în­
trebă Kaiser.
— Ce?
Nu puteam să înțeleg ce își închipue.
Mă privi cu o mutră prostească.
— „Bine, dar ce ai idioțit deodată ?“ făcu
Ziesche. „Trebue doar să știi unde stați în
poziție“.
— „A, așa! atunci la vre-o trei chilometri în
fața noastră, și în cazul acesta mă mir că nu
se aude împușcându-se mereu“ se dumiri Kaiser.
— Cum, dumneata îți închipui că se împușcă
într’una ? Nu, asta nu se întâmplă niciodată.
El mă privi cu un aer neîncrezător.
— Serios. Uite, vezi aici e o câmpie care e
luminoasă când răsare soarele și verde atunci
 MĂCELUL 135

când plouă. Aici se așează posturi, se sapă la

tranșee și se ridică adăposturile. Și în fiecare
zi vin câte patru granate. Toate vin la ora un­
sprezece, precis, și totdeauna în acelaș loc.
Kaiser rămase năucit.
Aveam un chef grozav să continui cu jo­
cul ăsta.
— „Eh, vax 1“ interveni Ziesche. „Dar ce
dracu te-a apucat?“ mă întrebă el. „Te știam
băiat de treabă 1“
Sublocotenentul Fabian era, oricum un alt
gen de conducător decât Eger. II găsiai mereu,
peste tot locul, se interesa dc fiecare amănunt.
Iși recăpătase sănătatea și era sdravăn ca mai
înainte. Bea cu plăcere vin și rachiu, dar alt­
minteri trăia foarte simplu.
Intr’una din nopți se prăbuși peste el un
perete al adăpostului său. El eși de sub dărâ­
mături, își scoase afară pătura din moloz și,
fără să pomenească ceva cuiva de ce i se în­
tâmplase, se culcă într’o nișă a tranșeii care era
apărată contra ploii numai de un acoperiș de
tablă, însă altminteri era cu totul descoperită.
Când ordonanța lui îi aduse, a doua zi dimi­
neața cafeaua, găsi adăpostul năruit și se puse
să sape înpreună cu celelalte ordonanțe, ca să-l
găsească pe sublocotenent.
In cele din urmă îl găsiră căscând, așezat
foarte comod în nișa lui.
— „Unde să ridicăm adăpostul cel nou, dom­
nule sublocotenent?“ îl întrebă ordonanța lui
— „Păi, nu’l am pe ăsta ? 1“ răspunse el leneș,
întâmplarea asta se povesti săptămâni de-a-
rândul în companie. Sublocotenentului îi plăcea
foarte mult. Dar ei îl credeau pe Fabian prea
simplu. In fond Fabian era un amestec bizar de
136 LUDWIG RENN

inerție și activitate. Și în spate, la Chailly nu

se întâmpla nimic. De-aceia omul suferia de
melancolie și se îmbăta în fiecare seară.
Nici mie nu’mi plăceau zilele liniștite. Cantona­
mentele erau înguste și pline de curenți de aer.
Peste tot locul zăceau ranițe și cisme. Pe masa
noastră mică se spălau toți, mâncau și jucau
cărți. Dacă aș fi vrut să cetesc o carte, aș fi
trebuit să-mi fac un loc pe jos. Dar, de fapt, nu
aveam ce ceti.
Ziesche și Seidel erau taciturni. Cu Kaiser nu
mai aveam de mult ce vorbi. Șitiam numai că
vrea să se facă teolog, dar de câte ori îl isco­
deam, îmi răspundea: „încă nu știu nimic precis“.
La Dumnezeu nu mă gândeam. Cel mult îmi
spuneam: poate că există. Dar ce știm noi
de el ?.
Adesea se oficia slujba la biserica din Chail­
ly. Pastorul predica totdeauna mediocru. Avea
trei sau patru probleme pe cari le utiliza mereu
în discuție. Mi-erau antipatice toate. Dar mai
ales la una mă cuprindea indignarea: De ce
permite Dumnezeu războiul ?
Odată ascultai cu atenție să văd cum va
rezolva el această chestiune.
Dar predica lui se termină curând și eu nu
aflasem răspunsul la problema aceasta, ci îmi
simțiam numai capul împuiat cu vorbe.
De câte ori veniam dela biserică, îmi trebu­
iau câteva ceasuri până să scap de amărăciu­
nea și indignarea mea și până să mă răcoresc
deabinelea.
Față de Seidel dădeam drumul invectivelor
fără ocol. El încerca să mă liniștească.
— „Păi nici tu nu crezi în nimic“ îi stri­
gam eu.
 MĂCELUL 137

— Asta nu știu 1
— De ce ne forțează să-i ascultăm, când n’au
să ne vorbească decât despre chestiuni stupide ?
In fața Iui Kaiser îmi disimulam însă impre­
siile și convingerile deoarece el credea și era
sincer în credința lui.
Intre timp viața de toate zilele își urma cursul
ei obișnuit, cu văcsuitul ghetelor, cu săparea
tranșeelor și cu schimbul posturilor de sentinelă.
Cel puțin dacă ar fi existat un om cu care să
poți sta de vorbă.
După câteva geruri, se făcu din nou cald.
Soarele bătea într’unul din pereții adăpostului.
Mă așezai în soare și mă bărbierii cu cafea,
fiindcă apă nu aveam în adăpost.
O bucată de loc mai departe, lângă un pa­
rapet, deasupra unui foc mic, Seidel prăjia felii
de pâine pe cari le înfipsese într’o baionetă. Făcea
asta întotdeauna înainte de apusul soarelui,
fiindcă la ora asta nu se arătau superiorii noștri,
cel mult dacă venia comandantul plutonului
care nu îi spunea nimic deoarece el însuși obiș­
nuia să facă un foc mare.
— „Ce a fost în pachetul tău?“ întrebă
Seidel.
— Țigări și un salam.
— îmi dai și mie ceva din ele?
Un agent de legătură sosi în goană:
— Totul să fie gata. Domnii șefii de grupe
să poftească la domnul plutonier.
— Dar ce s’a întâmplat?
— Nu știu I
— „Poate că s’a isprăvit răsboiul“ râse Seidel.
Eu tac din gură și îmi șterg fața.
Șeful nostru de grupă se întoarse dela co-
138 LUDWIG RENN

mandandantul plutonului și ne comunică fără

să ne privească:
— Am primit ordinul să luăm astă noapte
tranșeea triunghiulară. Odată cu căderea nopții
o companie din spate ne va schimba. Renn,
dumneata du-te la adăpostul șefului de companie
și adu pachete de pansamente 1
Peste un ceas sosi compania care trebuia să
ne schimbe și ocupă poziția noastră.
Am pornit în marș spre dreapta. Ne strecu-
rarăm unul după altul, de-alungul tranșeii. Intr’un
loc dintr’un adăpost sclipia o lumină roșiatecă.
Apoi noaptea se făcu din ce în ce mai întune­
coasă și se mai zărea doar marginea tranșeelor
proectate pe orizont.
. Apoi eșirăm din tranșee. Trecem peste un ogor
de sfecle pe cari alunecăm din cauza cuelor
dela bocanci. Simțim deodată cu toții o putoare.
La stânga zăceau două cadavre de boi cari
păreau enormi. Probabil că erau umflați.
O împușcătură din flancul nostru drept, nu
prea departe, care se repercută prelung, ciudat
de prelung.
O luăm spre stânga și facem apoi o cotitură
mare spre dreapta. Deodată aud glasuri cari
veneau parcă din pământ. Mă uit cu atenție și
observ la dreapta ceva alb, mare. E o carieră
de calcar în care descindem tocmai. Ne răs­
pândim ici și colo. Lămpile electrice de buzunar
se aprind și sclipesc o clipă, pentru a fi apoi din
nou stinse.
— Unde depunem instrumentele de săpat?
— Unde se află postul sanitar?
— „Tăceți din gură. Suntem numai la două
sute de metri depărtare de francezi. Stingeți
lămpile de buzunar“ șopti cineva.
 MĂCELUL 139

Comandantul nostru de pluton se apropie

de mine.
— „Te chiamă domnu’ sublocotenent. E acolo
sus. Și îmi arătă cu degetul spre marginea
carierii de piatră.
îmi fac loc printre oameni. In peretele stâncii
au ridicat un adăpost. Alăturia câteva trepte
strimte duc spre un podiș îngust pe care așteaptă
mai mulți ofițeri.
— Să trăiți!
— Dumneata ești azi cea de-a treia ordonanță
a mea. Du-te de avertizează plutoanele să se
așeze aici lângă peretele ăsta.
In cariera de piatră se mai liniștiseră.
Când mă întorsei la Fabian, lângă el ședea
maiorul, comandantul nostru de batalion, care îi
da, pe șoptite, instrucțiuni.
— ...Și atunci când plutoanele de asalt ale
celorlalte trei compănii vor fi cucerit reduta, fac
să înainteze compania voastră. Trebue să facem
o nouă linie de tragere împotriva francezilor.
In acest scop avem aici la carieră blindaj de oțel.
Șoptea toate acestea cu o voce seacă, tran­
șantă, pătrunsă de luciditate și rațiune.
Nu mai auzisem dându-Se ordine în felul acesta.
In fața noastră nu se vedea decât o câmpie
ușor ondulată.
— „Acum e momentul!“ șopti maiorul.
Mă trecu un fior.
La stânga auzii clinchetul ușor al instrumen­
telor de săpat. O porniseră.
Departe, înapoi, un bubuit de tun. Proectilul
se înălță, se ridică încet în cer.
O salvă de tun trecu pe deasupra capetelor
noastre și explodă departe, înainte. înapoi, de­
tunături înăbușite. Din toate părțile se auziau
140 LUDWIG RENN

șuerături șî urlaturi sălbatece iar obuzele veneau

și se înfigeau în pământ.
Tirul s’a oprit.
Ultimjele obuze cad.
— „Asta e un tir ratat 1“ mormăi maiorul.
„Trebuiau să tragă înapoi, fără întrerupere.
In față, un foc de armă, două, trei. Apoi deo­
dată o grindină de obuze. Mă aplec la pământ.
Maiorul însă stătea nemișcat. Mă ridic și eu.
Gloanțele șueră în jurul nostru. Obuzele vin
câte unul, răzlețe. Caut să străpung cu privirea
întunericul.
In caz că primul atac eșuiază, vor face oare
apel la noi?...
Din față se întorceau câțiva, fugind:
— Ajutor, brancardier!
— „Ce se întâmplă în primele rânduri ?“ în­
trebă rece maiorul.
— Oh ! sunt morți mulți. Lopețile au bocănit,
au făcut gălăgie prea mare, și atunci ăi de dincolo
au tras câteva focuri de pușcă și ai noștri s’au
trântit la pământ, și au deschis și ei focul.
Maiorul făcu cu bărbia o mișcare de parcă
ar fi mestecat.
— Mi-ar trebui câțiva oameni cari s’o por­
nească înainte.
Fabian strigă înspre cariera de piatră:
— Cine vrea să facă, voluntar o patrulă?
— „Prezent 1“ se auzi un glas.
Era Kaiser.
El se precipită pe trepte cu un alt voluntar.
Din nou se auzi o voce la stânga:
— Brancardier I
— „încoace 1“ strigară câțiva din cariera de
piatră.
 MĂCELUL 141

— Veniți în față cu brancarde.

— »Din ce companie sunteți?“ întrebă maiorul.
Soldatul întrebat se apropie și luă poziție de
drepți. Era un om mic și vrâstnic.
— A patra, domnule maior.
— Cum stați?
— Am avut pierderi mari. N’am reușit să ne
apropiem prea mult de inamic.
împușcăturile răpăiau.
— Bine, poți pleca. Voluntari, voi o luați
înainte în direcția asta. Și Ie arătă direcția cu
mâna. Vreau să cunosc rezultatele obținute de
compania doua.
Ei se repeziră afară și dispărură în întuneric.
Simțiam că mi se strânge inima de milă pentru ei.
Din carieră se auzi o voce:
— Domnule maior, domnul colonel vrea să
știe dacă atacul a reușit.
— Mereu întreabă 1 O să-mi dau eu raportul
la timpul oportun.
Se mai luminase puțin. Dar nu se distingea
încă nimic.
Din față veniră în fugă doi oameni și se
opriră în fața maiorului:
— „N’am găsit compania doua, domnule
maior“ raportă Kaiser într’un suflet.
— Veniți aici, jos, e absurd să vă expuneți
inutil focului.
Ei se precipitară stângaci, pe podiș. Kaiser
se îndreptă din spate și continuă: „Compania
întâia a primit întâia salvă, se spune că sublo­
cotenentul Albert e mort.
Din dreapta sosi un soldat:
— Raportul companiei a doua: Compania
a nimerit în locul companiei a patra și s’a
retras la punctul de plecare.
142 LUDWIG RENN

— „Compania să aștepte acolo ordine ulteri­

oare. Atacul n’a reușit!“ se întoarse el și îi
spuse cu amărăciune lui Fabian. „Dacă coman­
dantul brigadei mai dorește un atac, atunci
trebue să-și ia alt batalion. Dacă am avea numai
oameni de felul acestor doi voluntari, am fi
fost de mult pe redută.
Descindem în carieră. Se aduceau răniți pe
brancarde. In cabană îi pansau. De acolo se
ivi un doctor și un sergent sanitar cu o lan­
ternă în mână. îndreptară lumina lanternii asupra
unui rănit care avea la picioare răni neobișnuit
de mari.
— „Asta e o rană produsă de o schijă de
obuz ?“ întrebă Fabian.
— Nu e dela un glonț dum-dum !
— Așadar francezii trag într’adevăr cu astfel
de gloanțe?
— „Vezi bine. E o bestialitate!“ răspunse
doctorul și plecă indignat.
Omul cu rănile provocate de gloanțele dum-
dum murise între timp.
Pe jos erau împrăștiate sape, tunici însânge­
rate, bucăți de cămașe, săculețe de pâine, puști.
împușcăturile au încetat. Ne reîntoarcem la
poziția noastră anterioară. Kaiser se ține tot
timpul după mine, fără însă să scoată vre-o
vorbă.
Amurgul veni blând. Kaiser avea o înfăți­
șare murdară și era palid. Dar ochii lui stră­
luceau de o vioiciune deosebită.
Compania e aliniată în stradă, la Chailly.
— „Drepți!“ comandă plutonierul.
Fabian sosi și se așeză în front. Ținea o hâr­
tie în mână.
— In numele Majestății sale împăratul, co-
 MĂCELUL 143

mandantul șef al armatei a acordat crucea de

fer clasa IlI-a plutonierului major Heller, capo­
ralului Renn și soldaților Ziesche, Marx și Sei-
del. Vă felicit din toată inima. Pe loc repaos 1
Veni la mine, deschise un pachet mic, albas­
tru, și scoase o panglică albă cu dungă neagră
și cu cruce și mi-o atârnă în cea de-a doua bu­
tonieră a tunicii. '
— Trebue s’o mai întărești cu un ac. Ești
mulțumit ?
îmi întinse mâna.
Mă simțiam stânjenit deoarece toată lumea
se uita la mine.
Purtai crucea toată ziua.
Soarele strălucea pe stradă înnoroiată. Fiecare
om cu care mă întâlniam, îmi făcea impresia
că se uită la mine. Nu puteam să mă scap de
ideia că roșesc de fiecare dată când eram
privit.
De fapt nu îndrăzniam să privesc decorația
în față. De aceia după amiază eșii din sat. Mar­
ginea strălucitoare, de argint, îmi plăcea foarte
mult. îmi părea tare rău că nu am o oglindă.
Seara împăturii bine decorația ca nu cumva*
să se murdărească și îmi lăsai numai panglica
în butonieră.
In calitate de caporal însărcinat cu serviciul
pe tranșee, rătăceam între pereții cretoși ai ca­
rierii, întăriți de îngheț. In adăpostul lui, obser­
vatorul postului înaintat, cu gulerul mantalei ri­
dicat, dansa pe loc de frig.
Puțin mai înainte, în fața unui adăpost, un
soldat clătina o gamelă găurită, în care jucau
cărbuni de mangal. Apoi reintră în adăpost și
își atârnă soba cu mangal în tavan.
înăuntru mâncau. Mă înturnai către latrină. II
144 LUDWIG RENN

găsii pe Ziesche șezând încovoiat pe scândură

și cetind gazeta.
— „Ascultă, măi 1“ mă interpelară ei, „noi ri­
dicăm un turn“ și îmi arătară groapa latrinei.
„Trebue să ne ajuți și tu. Dar să ochești bine
ca să cadă exact deasupra și să înghețe. Grupa
a doua a făcut un turn mai înalt ca al nostru.
Nu o să ne lăsăm noi bătuți așa, cu una, cu
două“.
Mă întorsei pe drumul principal ca să trec
în tranșeia vecină și astfel să pot ajunge la
tranșeia cea mai avansată, care era foarte
bine organizată și avea o înfățișare admirabilă.
Aici se găsia un număr foarte redus de sen­
tinele.
Seidel sta pe o banchetă, cu arma lângă el
și privia cu foarte mare atenție parapetul tran-
șeii. In mâna dreapta ținea un fir de pai cu
care gâdila ceva ce trebuie să fi fost pe scân­
dură. Mă apropiai încetișor de el.
— Ce tot faci aici ?
El tresări. Apoi râse.
— Ia vino încoace 1
Lângă el se afla ceasul său.
Uite, am prins un păduche gras și vreau- să
văd ce distanță parcurge în zece minute. Dar
putoarea nu vrea să meargă în linie dreaptă. Și
de aceia trebue să-i îndrept mereu direcția.
Bum 1 Un obuz.
Mă urcai pe banchetă. In stânga un nourăș
se ridica, un nouraș întunecat. Trebue să fie
deasupra plutonului al doilea.
Mă reîntorsei la poziția principală. Un sergent
sanitar veni în goană și imediat după el doi
brancardieri.
— Ce s’a întâmplat ?
 MĂCELUL 145

— Un om dela grupa doua a fost rănit.

Ii urmării cu privirea. Ce iuți erau la mână.
Colonelul nostru se ivi de-alungul tranșeii, în
urma Iui veneau : comandantul batalionului nos­
tru, sublocotenentul Fabian și aghiotantul ba­
talionului.
Mă prezint:
—• Caporalul însărcinat cu serviciul tranșeelor,
grupa întâia, compania treia.
— N’aveți fluier de semnal?
Scot fluerul din buzunarul mantalei.
— „Oamenii de serviciu să poarte fluerul a-
târnat vizibil de piept“ i se adresă colonelul
lui Fabian.
Acesta duse mâna la chipiu :
— La ordinele Dvs., domnule colonel.
— N’am observat semnele adăposturilor în
sectorul dumitale. Unde duce de-opildă această
ulicioară.
— Spre latrina grupei întâia, domnule colonel!
— Ați dat acolo cu clorură de calciu ca să
desinfectați ?
Fabian mă privi întrebător.
Făcui cu ochiul semn că da.
— „Da domnule colonel!“ răspunse Fabian
disimulându-și un surâs.
Iarna trecu. Făcui câteva patrule și adusei ca
pradă câteva bucăți de sârmă ghimpată de-a
francezilor. De câteva ori se mai iscară și îm­
pușcături.
Ingrijiam biblioteca. Încolo mă simțiam gol și
pustiu și mă îmbătăm adeseori.
Ziesche și Seidel jucau cărți. Ași fi putut să-i
acompaniez și eu dar nu înțelegeam cum de
poți lua în serios jocul de cărți. Pentru acest
10
146 LUDWIG RENN

motiv, dealtfel, nu vroia să joace nimeni cu

mine ceia ce (ca să spun drept) mă cam lăsa
indiferent.
Kaiser de partea lui se izola din zi în zi mai
mult. El suferea de zădărnicia, de golul acestui
război de tranșee. II înțelegeam foarte bine : el
pornise animat de un mare entuziasm și depu­
nea eforturi dureroase să’și menție această stare
de suflet, atunci când trebuia cu brațele lui
plăpânde, să care bucăți de șine de fer pentru
construcția adăposturilor, sau să stea de luni
întregi sentinelă într’un post de unde nici mă­
car nu putea zări liniile inamice.
Chiar dacă fusesem și eu animat odată de
entuziasmul războiului, cum de-opildă la trece­
rea Meusei, entuziasmul meu însă perise curând
și îmi îndrumasem apoi cugetul către alte simțiri.
Intr’una din zile ni se făcură vaccine contra
tifosului. Brancardierii ne spuseseră că spre
seară vom căpăta febră. Mi se făcu rău. In
timpul nopții mă simții bântuit de tot soiul de
vedenii sinistre.
Mă deșteptai. Era ziuă. Paele foșniau. Un
camarad gemea.
— „Ascultă, măi“ mi se adresă Seidel“, am
o sete turbată“.
Mă sculai. Locul unde mă vaccinase eri, mă
durea. încolo mă simțiam bine.
Seidel ședea culcat lângă mine. Avea obrazul
îmbătrânit și ochii umflați. Ii pusei mâna pe
frunte. Era fierbinte. Seidel suferea tare de
frică. Vedeam asta din ochii lui care mă cău­
tau mereu.
In ziua asta compania noastră avea aspectul
unui lazaret. Dar a doua zi, de dimineață, erau
deodată toți mulțumiți.
 MĂCELUL 147

Soarele strălucea ; florile înfloreau. Seidel îmi

povesti râzând că el crede că o să moară.
Intr’una din dupăamiezi ședeam la fereastra
deschisă, în odaia care servia de bibliotecă.
Auzii afară pe cineva spunând câteva cuvinte
al căror sens nu’l înțelegeam, dar al căror sunet
mă făcu atent.
II văzui pe Kahle, un soldat mai vrâstnic din
compania noastră, om însurat, într’o atitudine de
cerșetor umil, în fața pastorului care, cu lopata
de grădinar în mână, căuta să scape de el. Ce
se întâmplase ?
Kahle se strecură ușor pe ușa casei.
Bătu la ușa odăii mele.
— Intră.
El trecu pragul, încovoiat, deoarece era foarte
înalt și slab, veni surâzând către mine și mă
înlănțui de gât.
Ii dădui mâna deoparte.
— Vrei o carte ?
— „Nu“, îmi surâse el dulceag ei libidinos, „pe
tine te vreau“ și spunând aceasta își scoase
burta în afară.
— Ascultă, sau îți cauți o carte, sau eși
afară 1
Genunchii lui strâmbi, tremurau.
— Du-te afară și gândește-te acolo ce vrei.
El rămase nehotărît locului.
Luai catalogul de cărți făcându-mă că scriu
ceva.
El o porni, încovoiat, spre ușă. In prag se
opri locului, privindu-mă languros.
Eu foiletam catalogul.
El veni din nou în fața mea.
— Ce mai vrei?
— „Pe tine 1“ râse el.
148 LUDWIG RENN

—„Pleacă!“ îi replicai eu aspru.

El se strecură afară. II auzii cum se oprește
în fața ușii. Apoi se depărtă încet.
Ușa fu smulsă din țâțâni și în odae apăru
Seidel.
— Ascultă mă, ai auzit: Kahle l-a atacat pe
plutonierul Lau.
— Când ? Și ce se chiamă asta: că l-a a-
tacat ?
— Azi dimineață plutonierul ședea și scria.
Deodată cineva îl apucă pe la spate și vrea să-l
sărute.
Și plutonierul ce a făcut?
— Ce ai făcut și tu : a sărit în sus și a în­
ceput să râdă. A făcut raport lui Fabian să-l
interneze pe Kahle într’un spital de boli nervoase.
II zării pe pastor venind din grădină și cer­
cetând neliniștit în jur să vadă dacă inamicul mai
e cumva pe-acolo.
La începutul lui Iunie batalionul nostru fu re­
tras de pe front și ne întoarserăm cam la vre-o
trei zeci de chilometri înapoi, la etape, pentru
odihnă. Ne obișnuisem cu toții de a umbla
strâmb, din cauza mersului cu trupul încovoiat
prin adăposturi.
Marșul sub soarele arzător, cu întreg echipa­
mentul pe noi, cu care nu mai eram obișnuiți,
ne obosia grozav.
Din pricina vegherii în timpul nopților și a
traiului în adăposturile subterane, întunecoase
și umede, eram cu toții goliți, pustiiți.
Ajunserăm într’un sat care se ridica printr’un
drum larg și abrupt dintr’o vale verde. Sus,
de-acurmezișul, se înălța o casă mare și sură:
un castel.
 MĂCELUL 149

Grupa noastră cantonă la dreapta, în fața

unei case mari și joase. Ne întâmpină un bă­
trân venerabil, cu părul alb și frumos îngrijit
care ne invită cu un gest larg al mânii, în
curtea care era pavată toată cu pietre mari.
La stânga, la perete, se afla o bancă lungă
cu o masă și cu câteva scaune. El ni le arătă
și ne conduse apoi mai departe, într’un grajd
spațios cu iesle și despărțituri de fer. La dreapta
se afla o boxă. Aci era locul nostru pentru
dormit.
Seara mâncarăm la masa din curte. In fund
era o grădină cu sălcii, arbuști, flori și un bos­
chet mare.
Aflarăm că bătrânul venerabil și cu părul
nins e tatăl proprietarului castelului și că în
tinerețea lui luase parte activă la cursele de cai.
Văzută din stradă, casa avea aspectul unei mari
case țărănești.
In zilele ce urmară făcurăm exerciții de luptă.
Eram plini de voe bună și sublocotenentul,
de cum se făcea ziua o începea cu râs și cu
glumit.
Comandanții de plutoane și șefii de grupe
erau și ei mulțumiți și buna dispozițe se comu­
nica întregii companii.
In acest timp ne țineam însă solid de exer­
ciții iar la instrucțiile tactice toți eram foarte
atenți, poate pentrucă Fabian încerca noi for­
mații de luptă și expunea pe urmă toate avan-
tagiile sau inconvenientele diverselor procedee
de atac.
Intr’o seară caldă și limpede o pornii la plim­
bare cu Seidel.
In sat îl găsirăm pe plutonierul major Lauen-
stein și pe doi sergenți. O pornirăm cu toții
150 LUDWIG RENN

de-alungul grădinilor înconjurate de garduri de

sârmă. Soarele apunea. Apoi sălciile, plopii și
toate obiectele deveniră transparente.
Lauenstein vorbea fără întrerupere. II ascul­
tam numai în treacăt.
— „Acolo“ îl întrerupse unul din sergenți „e
o casă în care se găsesc două fete frumoase. Co­
mandantul cantonamentului a pus să se zăbre­
lească ferestrele, ca să nu poată ajunge nimeni
la ele.
— „Atunci trebue să le văd“ strigă Lau­
enstein.
Casa era joasă și avea o înfățișare sumbră.
Traversarăm grădina neîngrijită unde se rătă­
ciseră doar câteva flori singuratece — și bătu­
răm la ușă.
Nu se auzi nici o mișcare. Intre timp Seidel
înconjură "casa. Lauenstein bătu din nou.
— „Aici!“ strigă Seidel din’colțul casei.
In peretele din spate al casei se găsia o fe­
reastră deschisă înapoia zăbrelelor de sârmă.
Unul din sergenți rupse sârma și ne strecura-
răm unul după altul în casă.
In stânga se deschise o ușă, se ivi un bătrân
cu o lumânare în mâini și murmură ceva în
barbă, apoi dispăru.
Deschiserăm ușa la dreapta. Aci, pe o comodă
ardea o lumânare. La dreapta, se odihneau,
peste drum unul de altul două paturi în cari
stăteau culcate două femei.
— „Bonjour!“ făcu unul din noi.
Cele două femei ne priviră fără să rostească
un cuvânt. Sergenții se apropiară de ele, le
dădură mere și se așezară pe marginea patului.
Noi ne așezarăm în scaune. Femeia din stânga
 MĂCELUL 151

începu un crâmpeiu de vorbă. Din cele ce spu­

nea înțelesei că locuiau de fapt la Nancy, dar
că fuseseră surprinse de răsboi aici, la niște rude.
Sergentul din stânga îmbrățișase femeia de
lângă el și îi apăsa sânul.
Cel din dreapta șușotia.
— „A, aici îmi place!“ mi se adresă Lauen-
stein. „Aici ai ce să privești, domnule!“
In clipa asta din patul din dreapta începu să
țipe un copil. Probabil că era sub cuvertură.
Seidel se ridică și se duse la ușă. Lauenstein
și eu îl urmarăm.
— „Aci, cel puțin tot mai înveți o leacă fran­
țuzește“ făcu Lauenstein. „A, păi să știi că aici
o să venim în fiecare seară; o zi eu cu Renn,
în cealaltă ceilalți!“.
— „Și Seidel o să ție lumânarea 1“ râsei eu.
— Ei, păi bine, nu ai chef mereu, în fiecare
zi, și atunci o să intre și el la rând.
Seidel se depărtă de noi fără să scoată o
vorbă. La primele case ale satului, Lauenstein
se despărți de noi.
Deabia dispăruse că Seidel isbucni:
— Ce porc 1 Ce, doar n’o să las să-mi ordone
el când să mă duc și când să nu mă duc la o
fată. Asta nu mai e chestie de serviciu.
Continuă să înjure.
Eu nu puteam să mă mai țin de râs. Asta
mări furia lui Seidel și odată cu furia lui cres­
cândă creștea și pofta mea de râs.
In cele din urmă ne epuizarăm amândoi.
In casa noastră cânta cineva la pian. Rezer­
viștii ședeau la masa din curtea pavată.
Ne așezarăm și noi la masă. Luna apăru peste
acoperișul casei, argintând frunzele sălciei. Rezer­
152 LUDWIG RENN

viștii priviră visători luna care argintea frun­

zele. li trecui în revistă pe toți. Unul purta barbă.
Altul avea un obraz roșu, rotund și în el doi
ochi mici și apoși.
Din casă veneau acorduri de pian și expiau
în cerul înalt, mult mai infinit ca muzica aceasta.
Privii luna, frunzele sălciei și florile palide.
Natura nu e sentimentală nici chiar atunci când
tu ești sentimental. Ea e rece și aspră și asta
face frumusețea ei. Și asta e frumos și la oa­
menii ăștia: că sunt așa de urâți în melan­
colia lor.
Timpul de etapă era pe sfârșite.
Stăm cu toții aliniați pe un platou, în vede­
rea inspecției. Pe stradă veneau ofițeri călare.
Automobilul generalului inspector sosi pufăind.
El coborî din mașină și se urcă pe cal.
Compania sublocotenentului Eger era aceia
care trebuia să fie inspectată prima. Eger sta
pe calul său gras și rotat și încerca să-l aducă
în mijlocul companiei. II podidise broboane de
sudoare. Știam cu toții că Eger, de fapt, nu știa
să călărească.
Comandantul nostru de batalion îi dădu di­
rectiva de luptă. El trebuia să înainteze puțin
la stânga și să oprească inamicul a cărui pre­
zență fusese semnalată.
El puse compania lui în marș spre stânga,
de-alungul pădurii și călării și el de-adreapta ei.
Deodată calul său o luă în galop și începu
să alerge din ce în ce mai tare, luând’o razna
peste câmpie. Pe câmpie se găsia tocmai un
măgăruș legat de un stâlp.
Măgărușul se speriă și începu să alerge, speriat,
 MĂCELUL 153

împrejurul stâlpului. Calul cu Eger se luă după

măgăruș !...
Ofițerii pe caii lor râdeau, numai maiorul
nostru nu râdea, ci privia țintă spectacolul.
Rândașii cailor (erau toți huzari mici) săreau
ca niște drăcușori împrejurul cailor, neputând
să se mai ție de râs și de bucurie.
Unul din ofițeri o luă în galop peste câmpie
ca să-l elibereze pe bietul Eger și pe măgăruș
dela stâlp.
Exercițiile fură întrerupte. La inspectarea ce­
lorlalte companii, generalul nu știa dacă să râdă
sau să se supere.
Ajuns la compania noastră, el pretinse sub­
locotenentului Fabian să facă cu noi în fața lui
un curs asupra procedeelor de tir, pentru care
noi nu eram deloc pregătiți. Insă Fabian ne
puse întrebările așa de isteț și căpătă răspun­
suri atât de rapide, că prinserăm cu toții curaj.
— „Sunt mulțumit“ spuse generalul „de a fi
constatat ținuta bună a companiei a treia cât și
spiritul ei prompt și desghiețat. Felicit mai ales
pentru aceasta pe șeful ei, de a se fi adaptat
așa de repede unei sarcini neașteptate.
Eram mândri de laudele generalului și de
sublocotenentul nostru și nu aveam decât repul­
sie pentru compania patra, din cauza subloco­
tenentului Eger.
A treia zi pornirăm mai departe, înainte, ca
să ne ocupăm vechea noastră poziție.
In timpul în care noi făcusem exerciții în spa­
tele frontului, aici sosiseră cărți noui. Printre ele
se afla o istoriei a filozofiei. Se trata acolo
chestia numărului. La început mă enervă faptul
că ne trimeteau astfel de cărți pe front, după
154 LUDWIG RENN

aceia însă mă îmbunai și începui să cetesc, de­

oarece mă interesa de mult așa ceva.
Am obținut un concediu de opt zile. Pluto­
nierul mi-a înmânat permisiunea. In dimineața
următoare, somnoros încă, o porneam dealun-
gul străzii fără copaci, prin întuneric, către gara
mică din apropriere.
Mama îmi eși întru întâmpinare, veni preci­
pitată spre mine, mă strânse la piept și mă
sărută. Dacă ar fi știut ea în ce stare sufletea­
scă eram 1 Dacă ar fi știut că nu mai credeam
în nimic, desigur că nu m’ar fi sărutat 1
Nu spusei nimic, nu’i înapoiai sărutările ci o
întovărășii, la braț, în casă.
Cumnata mea care se afla în odae, îmi întinse
mâna. Ea observă imediat panglica crucii de fier
dela butoniera tunicii mele.
— Dragul meu, avem niște cafea, vrei să bei ?
— vrea întâi să mă spăl.
Ea mă conduse în una din cele două odăi
dela etaj care stătuseră tot timpui încuiate. Aici
mă aștepta patul pregătit anume pentru mine,
încăperea mirosia a odae nelocuită. Mobilele se
păstraseră bine, dar din cauza neîntrebuințării
aveau un aer lipsit de viață.
— Fă-te comod. Când ai să cobori, totul va
fi gata.
Și spunând aceasta eși din odae.
îmi scosei haina.
Acum locuiam în „salonul de onoare“. Eram
„cineva“ în familie.
Pe masa acoperită de o velință de pluș, se
afla un album cu fotografii. II deschisei. Iată-1
pe tata mare, gras și cu figura mândră și plină
de riduri și, alături, tata ca băiat tânăr. Ședea
 MĂCELUL 155

într’o atitudine neglijentă pe un scaun și avea

niște ochi calzi și atât de duioși... Probabil că
pe vremea aceia era în sufletul lui tulburare, o
stare deosebită pe care eu nu am mai apucat
s’o descopăr la el.
Poate că a avut și el gânduri ambițioase ca
și mine și într’o bună zi și-a dat seama că este
imposibil ca noi să putem ajunge vreodată
departe.
Când coborîi, mă așteptau copiii: trei fete și
un băiat. Cea mai vrâstnică dintre nepoate îm­
plinise cincisprezece ani avea în acelaș timp o
ținută familiară și distantă fată de mine. Cele­
lalte nepoate mai mici erau mai simple și se
uitau tot timpul țintă la mine.
— „Ei, hai, povestește-ne ceva“ mi se adresă
mama.
Ce să povestese ? Mi-era groază să povestesc.
Totuși purcesei să vorbesc și o luai în așa hal
razna, că nu mă mai putui opri.
In zilele cari urmară mă plimbai încolo și în­
coace, rătăcii pe dealuri și apoi mă dusei la stu-
păria de albine.
Dintre copii, numai băiatul cel mic se alipi
de mine, li plăcea tot timpul să mă întovără­
șească, și eu îl luam cu drag cu mine. Mergea
atunci tăcut și serios lângă mine. încolo eram
neliniștit și ajutam la treburile din casă și la
munca câmpului.
După ce am stat câtva timp în rezervă, ne
reîntoarserăm în prima linie. Francezii păreau
că economisesc de astă dată munițiile și abia
de mai trimeteau în fiecare zi numărul de obuze
obișnuite.
Tranșeele fură curățate ca să facem adăpos-
156 LUDWIG RENN

túri noui. începurăm tunele mari subterane pen­

tru ca un eventual bombardament să nu ne
mai poată face stricăciuni prea mari. Se lucra
în timpul zilei, la lumina lanternelor de minieri,
iar noaptea vărsăm pământul cretos, departe în
spatele tranșeelor.
Pentru odihnă nu ne mai trimeseră la Chailly
ci într’un campament de pădure, unde pionerii
ridicaseră barăci în formă de corturi.
Aci îmi plăcu foarte mult la început. Mai
târziu însă bărăcile fură în așa hal invadate de
păduchi, că nu mai știai cum să te debarasezi
de ei. In epoca aceia nu mai căpătăm pae pen­
tru culcușurile noastre, fiindcă în Germania toate
începuseră să se isprăvească. De astă dată ni se
dădeau teancuri de hârtie drept saltele.
Partea cea mai rea era că nu aveam apă în
lagăr, și trebuiam să ne-o aducem dela jumă­
tate de ceas depărtare, dela o fermă izolată.
Cu fântâna pe care o săpau, pionerii ajunseseră
la douăzeci de metri adâncime dar nu dăduseră
încă peste apă.
lntr’o dimineață Fabian trimese pe cineva
să mă cheme la el.
— îmi pare foarta rău, că trebue să-ți iau
comanda, dar nu am alt caporal mai nimerit
pentru ceia ce vreau să-l pun să facă. Trebue
să pleci în spatele frontului, la Fromentin, ca
tâmplar în atelierele regimentului.
Rămăsei paralizat locului. Cum, să-mi părăsesc
grupa mea?
— Iți vine greu? Ai prefera să rămâi aici,
în primele linii, expus tot timpul primejdiei,
în loc să stai în spatele frontului, în cea mai
desăvârșită siguranță?
 MĂCELUL 157

— Desigur, domnule sublocotenent.

— „Cu dumneata se întâmplă exact ceia ce
se întâmplă cu mine“ făcu el cu tristețe. „Mă
rup dela compania cu care fac de doi ani răz­
boiul. Cunosc pe fiecare și fiecare mă cunoaște.
Și acum trebue s’o părăsesc numai fiindcă e
unul mai bătrân ca mine care vrea să ia co­
manda companiei. Am fost trimis Ia etape, la
un depou de recruți.
— „A, dacă domnul sublocotenent nu e aici,
nu rămân nici eu 1“ isbucnii eu în aceiași clipă.
El mă privi cu un surâs trist și îmi întinse
mâna.
— Rămâi cu bine 1
Se întoarse și plecă.
îmi făcui ranița. Eram așa de amărît că a-
proape nu puteam să mă mai uit la Seidel.
Afară era ceață și ger. Pe câmpie pribegeau
ciori cari la vederea mea își luară sborul.
La Fromentin mă prezentai unui aghiotant
șef care mă luă și împreună cu alți cinci mese­
riași mai vrâstnici mă conduse într’o încăpere
foarte simpatică.
Atelierul era peste drum de odaia noastră.
Treaba mea era să confecționez lădițe pentru
muniții și cruci de lemn pentru morminte.
De câte ori mă gândesc la această perioadă
de timp, ea îmi apare ca o oază într’un deșert.
Nu știu la ce mă gândeam pe acea vreme.
Ziesche mă urmă curând la ferărie. In obrazu-i
murdar și inegrit de funingine, dinții și ochii îi
apăreau albi, iar buzele foarte roșii. Dar altmin­
teri nu îmi mai amintesc nimic din vremea
aceia.
O primăvară nouă veni. Kaizer căzuse undeva,
la o patrulare. Oare începeam să mor înlăun-
158 LUDWIG RENN

trul meu, și să mă afund în mâlul obișnu­

inței și al prejudecăților, respingând în acelaș
timp, instinctiv, tot ce nu pricepeam?

BĂTĂLIA DE PE SOMME.

Intr’o după amiază comandantul regimentului

nostru veni cu aghiotantul său la noi, în atelier.
— „Dar gândiți-vă“ spuse colonelul, „o sută
de tunuri pe un front de un chilometru lun­
gime. Oamenii noștri nu vor putea ține piept
acestui bombardament de distrugere“.
întrerupseră conversația.
Le arătai lădițele și scândurile mele. Abia se
uitară la ele și o porniră mai departe.
Vorbiseră probabil de luptele de pe Somme.
Cetisem în treacăt relații asupra acestor lupte,
în gazete. Știam că regimentul vecin de noi
plecase și el în direcția Somme. Nu mă gândi­
sem însă prea mult la asta. Dar, de fapt, la ce
mă gândisem eu în tot timpul ultimului an ?...
Dacă intră și regimentul nostru în luptă... Oare
pe noi, meseriașii, ne vor lăsa aici ? Vroiam s’o
cred, pentru liniștea mea... Cum să ne ia așa,
pe nepregătite ? De ce nu mă gândiam oare la
nimic ? Dar în definitiv Ia ce să mă gândesc ?
Nu există ceva la care să te poți gândi. Totul
este gol și sterp.
Seara, când ceilalți jucau cărți, frica se înfă­
țișa și mă cuprindea. în unele seri eșiam și mă
plimbam de unul singur. Uneori mă cuprindea
o veselie și povestiam celorlalți diverse anec­
dote, că se prăpădeau de râs. Eu râdeam cu
ei laolaltă. Dar era numai un spasm. Uneori mă
îmbătăm. Dar nici asta nu ajuta la nimic.
 MĂCELUL 159

De ce resimțiam acum o frică așa de puter­

nică? Mă temeam cumva de moarte? Nu, nu
prea. Sau mă temeam de o rănire? Nu, și mai
puțin. Sau poate mă temeam să nu cad prizo­
nier ? Aș, n’am să cad prizonier. Așa dar, nu
sunt toate astea. Atunci ce este?
La 16 Septembrie 1916 veni și pentru noi
ordinul de plecare'.
Ne întoarserăm vre-o douăzeci de chilometri
înapoia frontului și poposirăm într’un sat.
A doua zi dimineața ședeam în cantonamen­
tele noastre, fumam și așteptam. Primisem or­
din să nu ne depărtăm de cantonament și să
fim oricând pregătiți pentru alarmă.
Se făcu amiază. N’aveam bucătării de cam­
panie și primisem numai câte o jumătate de
pâine de cap și, pe deasupra, puțină grăsime.
Toate astea le dădusem gata încă de dimineață.
Comandantul nostru, bătrâiorul Kretzschmar
alerga de colo, colo, foarte agitat.
Către orele trei el veni și ne spuse să luăm
mâncare dela bucătăria huzarilor.
— Când plecăm, domnule sublocotenent ?
— Nu am primit încă nici un ordin.
Ziua trecu; trecu și ziua următoare. Vroiam
să-i scriu mamei, și îmi cumpărai hârtie și un
creion. Dar nu reușii să trec mai departe de
„Iubită mamă“.
Iar trecu o zi. Veni seara. Ne culcarăm.
A doua zi dimineața veni în sfârșit ordinul
de plecare la gară. Acolo ne așteptau două
companii de recruți, în majoritate adolescenți,
cu figurile palide, în tunicile lor noui. Ne pri­
viră cu foarte multă curiozitate. Eram aproape
numai vlăjgani mari, zdraveni: maestrul de în-
not, al regimentului, un tip cu fața roșie, Zies-
160 LUDWIG RENN

che și celălalt ferar și șease oamani cari țineau

de sgardă câinii polițiști. O luaseră și pe Fiffi,
o cățea mică, dresată la prinsul șoarecilor.
Ne îmbarcarăm în tren. Câinii lupi, mari și
zdraveni trăgeau de zgardele lor de fer și să­
reau prin vagon.
Trenul se puse încet în mișcare. Treceam pe
dinaintea unui câmp neted și sur, înviorat din
când în când de câte un cireș sau o casă albă.
La una din gări așteptarăm peste două cea­
suri. In depărtare se auzia deja mârâitul înăbu­
șit al tunurilor.
— „A fost semnalat un avion inamic, un bi-
plan 1“ strigă cineva de pe peron.
— „Crede oare ăla care strigă, că un biplan
e mai primejdios ca un monoplan?!“ râse ma­
estrul de înnot. „Ia lăsați-mă la fereastră. Vreau
să văd capul aviatorului“.
Cel care strigase era un funcționar dela dru­
mul de fer, un omuleț palid.
Câțiva alergară la adăpostul subteran contra
aeroplanelor, care însă nu era prea încăpător.
Soldații din trenul nostru se înghesuiau la
ferestre și priviau râzând pe cei cari se grăbiau
să intre în adăpostul subteran.
Unul după altul se ridicară două avioane ger­
mane, dar avionul francez nu se zăria.
In cele din urmă oamenii părăsiră încet, cu
prudență, adăposturile.
— întâi m’ați vârît în afurisitul vostru de
bârlog contra aeroplanelor și apoi mi-ați turtit
casca, înjură unul.
Era un soldat de front, se vedea asta din tu­
nica lui zdrențuită și prea largă pe el.
In sfârșit trenul o porni mai departe. Ne în­
tâmpinau convoiuri de trenuri de marfă, goale,
 MĂCELUL 161

cari aduseseră probabil pe front muniții și lemne.

La una din gările prin cari trecurăm, luarăm cu
noi prizonieri ruși. In cele din urmă am ajuns
la Ham, în Picardia și am descins din tren.
Plouă. In fața gării, o piață înnoroiată și în
depărtare un castel cu turnuri rotunde.
Stăteam în mijlocul altor trupe, în mijlocul căru­
țelor de aprovizionare și a camioanelor-automobile.
In jurul nostru se agitau răniți cu pansamen­
tele pătrunse de sânge, stropiți de sus până jos
de noroi. Printre ei, amestecați laolaltă, prizo­
nieri francezi cu tunici largi, albastre.
Aghiotantul nostru șef se uită desnădăjduit
în juru-i.
— Nu știe nimeni dintre voi unde se află
regimentul ?
începea să amurgească.
— „Domnu sublocotenent Kretzschmar“ se
auzi deodată o voce și în fața noastră se ivi
un om învălit într’o foaie de cort. „Vin dela
domnul locotenent-colonel cu misiunea să ghidez
detașamentul“.
Ne strecurăm printre vechicule și oameni. Ca­
sele orașului fac asupra-mi o impresie plă­
cută. Nu mai vizitasem de mult un oraș.
Cele din urmă case dispărură. La stânga și la
dreapta, ogoare pustii și ploae. Ghidul nostru are
un chip cu trăsături îmbătrânite și mișcări ner­
voase.
—Cum e pe front ?
—Ah, domnule sublocotenent, vai de bietul nos­
tru regiment 1 Când mă gândesc cum am plecat...
și acum 1... La fiecare companie au mai rămas
doar câțiva oameni și ofițeri mai deloc, afară
de doi sau trei... și aceștia sunt jigăriți și flă­
mânzi. Bucătăriile noastre de campanie nu pot
11
162 LUDWIG RENN

ajunge în primele rânduri din cauza focului de

baraj pe care îl fac francezii pe linia artileriei
noastre. Acolo zac cadavre și cai morți. Dar
dacă treci peste linia asta, atunci nu mai e așa
de rău. Sărmanul nostru regiment! Domnule
sublocotenent, ce să vă spui, când cunoști mai pe
fiecare dintre camarazi, și când ajungi la vre-un
cot de tranșee și vezi un picior care atârnă afară...
Cine-o fi ăsta? A, da păi ăsta e Emil, știi ăla
căruia Max Schmidt i-a cusut odată amândoi crăcii
pantalonilor și noi am râs de ne-am prăpădit
pe socoteala lui... Da, domnule sublocotenent,
când știi toate astea...
Plângea...
Ploua.
Ghidul continuă :
— Insă locotenentul nostru colonel, șeful re­
gimentului, ăsta da, zic și eu om ! Am fost or­
donanță Ia dumnealui și știu cum alerga peste
tot locul, totdeauna. Când ajungeam într’un loc
primejdios, el îmi spunea: „Rămâi aici Schen-
dler!“ Firește că nu vroiam să accept, fiindcă
de, am și eu amorul meu propiu. Dar n’ai ce-i
face, el o lua singur înainte. Acum vre-o două
sau trei zile, nu mai țiu bine minte când (parcă
poți să ții minte toate) când francezii au tăiat
în două batalionul al treilea, el a băgat în foc
rezervele, și, în decurs de două ore toate tran­
șeele erau pline de prizonieri: 700 oameni de
trupă și un lot întreg de ofițeri. Eram ca tur­
mentați când au sosit toți ăștia! A doua zi
însă 1...
Mă trecu un fior rece. Trebuii să casc și mă
simțiam ca desmembrat.
EI continuă să povestească și plângea. Sub
bocancii noștri noroiul plescăia.
 MĂCELUL 163

Deodată îl auzii vorbind de compania mea:

— Sublocotenentul Waldtke, comandantul com­
paniei a treia, un tip foarte religios, s’a apă­
rat. La început a tras el. Apoi a fost rănit la
picior. Atunci a mai aruncat și cu niște granate
de mână. Trebue să nu mai fi fost în toate
mințile. Când l’am dus înapoi, el înjura într’una
și vroia să arunce mereu cu granate de mâna.
Au trebuit să-l imobilizeze. Și dacă l’ați fi cu­
noscut, domnule sublocotenent: era un om așa
de blând și căruia nu-i plăcea să fumeze nici
să bea. Ah, măcar de-ar scăpa. E un om tânăr și
foarte de treabă.
Ajunserăm pe o cotă. înaintea noastră ful­
geră ici și colo, departe, în fund, pe orizontul
negru. Bubuitul tunurilor se auzia acum mai
deslușit. Rachetele se ridicau în diverse locuri
și recădeau în ciorchini galbeni. Știam: cior­
chini galbeni însemna semnalul focului de baraj.
Așa dar, în față se ataca. Să fie oare în locul
către care ne îndreptăm noi ?
Ne oprim.
Mă scol din somn. Dela bucătăria de campa­
nie se auzia sgomotul vaselor.
Mă îndreptai, mă întinsei, și îmi amintii că
eram acoperit cu o foaie de cort. Afară părea
să fie ziua deabinelea. Eram încă ud, mă sim-
țiam însă bine și îmi era cald.
Cum s’au petrecut toate în noaptea asta ? Ea
îmi apărea ca o poveste citită undeva, în-
tr’o carte.
După ce băurăm cafeaua, ne aliniarăm. Lo-
cotenent-colonelul ne trecu în revistă. Era că­
runt și avea o înfățișare foarte serioasă. Nu mă
putui opri să nu-i râd în obraz.
El deveni deodată atent.
164 LUDWIG RENN

— He! te bucuri desigur că mergi pe Somme?

— „Da, domnule colonel“ strigai eu.
— „Adevărat ?“ râse el, „ei, dar nu sunt toc­
mai, tocmai, convins de asta“...
Se întoarse către aghiotantul său care mer­
gea înapoia Iui.
— Din oameni de ăștia se compunea tot re­
gimentul meu, când am venit aici. Insă atunci
când vom intra a doua oară în foc, nu o să
mai fie acelaș lucru.
Ne repartizară între diversele companii.
Eu cu Ziesche revenirăm la compania noastră
veche care se afla cantonată în apropiere de locul
unde poposisem, într’o curte.
Seidel îmi eși înainte. Alergai către el.
El râse:
— Nu observi nimic la mine?
— Văd că ești foarte murdar. Ah, da! Te-a
făcut sergent major.
— Ce-i figura asta pe tine? Nu cumva crezi
că trebuie să iei poziție de drepți înaintea mea?
Mă privi dintr’o parte și apoi continuă;
— Știi că Fabian a preluat din nou condu­
cerea companiei?
Fabian era în curte
— „Lume cunoscută!“ îmi strigă el când mă
văzu. „Veniți tocmai la țanc. Am nevoe de
agenți de legătură. Or, dumneata și cu Ziesche
sunteți cei mai nimeriți pentru asta.
Fabian fusese înaintat la gradul de locotenent.
Locuim aceiaș casă pe care o ocupa înainte el cu or­
donanța lui, Eilitz. Acesta era un ins colosal de
mare și lat și avea un nas plat și încovoiat. Nu
prea era înlesnit la vorbă. Pe deasupra avea o voce
mică și subțire și când vorbea lua o notă foarte de
sus. La început îl țineam drept un prostănac în
 MĂCELUL 165

felul „Perlei“. Mai târziu însă observai, dim­

potrivă că e deștept și că disimula această deștep-
tăciune sub aerul unei bonomii excesive.
Noaptea visai că trebuia să fiu crucificat. Mă
gândii atunci că voiu fi mort și că trebue să
am frică de moarte. Nu mi-era însă nici o frică
de asta. Frică aveam numai de dureri. O frică
atât de mare că mă sculai scăldat în sudori.
Era ziua deabinelea. Trecui la fântână să mă
spăl. Mă preocupa moartea mea și mă preocupa
și gândul că nu îmi fusese frică de ea.
Puțin mai târziu mă dusei cu Ziesche la tra­
gere. Vroiam să-i povestesc visul meu, dar la
ce bun ? In caz că primești pe front un glonte
în cap, cui, ce-i pasă ? E o chestiune care te
privește strict personal.
A doua zi, dimineața, era strălucitor de fru­
moasă. Fabian ne anunță:
— Astă seară înaintăm în primele linii. O
parte a regimentului nostru a și ocupat în noa­
ptea aceasta poziția cea mai avansată. Noi stăm
în spatele lor, pregătiți pentru orice eventualitate,
în pădurea dela Bourraine. Deocamdată pe po­
ziția noastră e liniște. Dar nu trebue să ne cul­
căm pe urechea asta,
Ora mesii. In ziua asta ni se dădu, pentru
prima dată, hrană bună și abundentă, care era
rezervată pentru zilele de ofensivă. Apoi mă
culcai. Cine știe când am să’mi mai pot permite
luxul acesta.
La ora cinci după amiază ne aliniarăm în
curte. Cerul se acoperise de nouri și începuse
să plouă cu picături mici și subțiri.
Fabian veni cu casca de metal, îngroșat de
mantale, aprovizionat cu genți de piele, sabie,
pumnal, pistol și mască de gaze.
166 LUDWIG RENN

Eșirăm în stradă. Aci se aflau camioane-auto-

mobile cu acoperământ de pânză. Fui plasat
lângă conducătorul unui auto-camion.
Automobilul alerga sprinten pe șoseaua largă.
Vedeam automobilul dinaintea noastră și îl vedeam
uneori și pe cel din spatele nostru alergând prin
ploaia ce turna acum. începuse să se întunece.
Alergam mereu în întuneric, cotiam când la
stânga, când la dreapta. Din când în când se
iviau copaci în marginea șoselii și dispăreau ca
niște umbre. Case alunecau și se ștergeau pe
dinaintea noastră. Două ochiuri mari de lumină
fulgerară deodată dintr’o adâncime, se apro-
piară și dispărură apoi.
Deodată oprirăm.
Un ofițer mic de statură, învelit într’o manta,
stătea în marginea șoselii, cu brațul întins. Din
întuneric se mai iviră alți doi ofițeri.
— „Ce companie?“ se auzi vocea comandan­
tului nostru de batalion.
— A treia, domnule căpitan.
— Slavă domnului!
Descinserăm din automobile și merserăm o
bucată pe un drum înnoroiat. In depărtare se
auziau detunături surde. Poposirăm pe un câmp
unde făcurăm armele piramide și ridicarăm cor­
turi. Vroiam să’mi aprind o țigară, dar din foaia
de cort apa picura așa de rău că țigarea se
umezi toată înainte de a o aprinde. Unii se
așezară pe jos, deși era noroi.
Trecui să mă informez la marele stat major
al batalionului.
— De ce așteptăm aici ?
— Batalionul pe care îl schimbăm trebue să
ne trimeată oameni care să ne conducă. Dar
până acum n’a sosit încă nici unul.
 MĂCELUL 167

O pornii prin noroi către companie. In drum

observai deodată un reflex galben și întorsei
capul. Rachete se înălțau tocmai în locul acela
unde credeam eu că trebue să mergem și cădeau
ca o ploae galbenă la pământ. Ei fir’ar al dra­
cului, gândii eu și continuai să bălăcesc cu pi­
cioarele prin noroiu.
Mă așezai lângă Ziesche, pe foaia de cort.
Nimeni nu scotea o vorbă. Ceasuri după ceasuri
treceau. Ploua. j
— Companie, drepți 1 Puneți ranițele 1 Alinia-
ți-vă în drum.
Eram țapăn de frig și umezeală. Foaia de
cort era și ea rece și țapănă.
Pe stradă așteptau trei oameni fără echipament.
— „Ce direcție trebue să luăm ?“ se informă
Fabian.
— Nu v’ași putea spune nimic precis, dom­
nule locotenent. De câte ori a fost să mergem
în primele linii, am luat’o de fiecare dată pe
alt drum.
— Admirabile călăuze !
Unul din sergenții noștri spuse că știe drumul
până la o răspântie, de unde trebuia apoi s’o
luăm probabil la stânga.
Apoi solul cobora, fără să’ți poți da seama
unde te afli. Alunecai și căzui pe șezut într’o
groapă de pământ galben, nu prea adâncă. Prin
apropiere zăcea probabil un cadavru. Pipăii
prin prejur și dădui de pietriș și de niște șine
de fer.
O bucată de timp marșul nostru continuă
deacurmezișul câmpiilor. Apoi o cotirăm la
stânga pe un drum.
Drumul urca în pantă lină până la un platou.
Ajunși sus, cotirăm la dreapta pe un defileu.
In fața noastră părea că a făcut popas o coloană.
168 LUDWIG RENN

Când ajunserăm mai aproape, observai două

coloane de căruțe cari barau tot drumul. Nu
rămăsese decât un pasaj îngust, la stânga. Pe
aici ne strecurarăm unul după altul.
înaintea noastră, nu prea departe, se auziau
împușcături puternice.
Cotirăm strada și traversarăm un ogor, ca să
evităm satul dinaintea noastră unde bombarda­
mentul făcea ravagii.
Soldații cari sosiseră tocmai din patrie și cari
nu erau obișnuiți cu marșul pe ogoare, noaptea,
se înglodeau unul după altul, într’un șir lung,
în noroiul cleios.
Noaptea era neagră ca păcura și nu putea-i
distinge nimic, nici pe jos, nici la orizont.
Deodată se ivi o măgâldeață care venia în
goană prin noroi, spre noi.
— Domnule locotenent Fabian.
— A, dumneata ești, Schubert ?
— Am dat peste avangarda companiei dvs.
și gândeam că nu cunoaște drumul. Vă puteți
alipi de compania mea. Până la tranșee avem
același drum.
— Strașnică e melasa asta prin care ples-
căim acum !.
Ploaia încetase.
O putoare grea de cadavru ne întovărăși o
bucată de drum. ;
Câteva obuze trecură foarte aproape de noi
și căzură în spatele nostru, pe platou. Caii grei
dela coloana de aprovizionare stăteau liniștiți,
și nu se sinchiseau deloc de ceia ce se petre­
cea în jurul lor.
La stânga se deschidea o tranșee în care
intrarăm.
 MĂCELUL 169

La o răscruce ne întâmpină sublocotenentul

Schubert care ne spuse :
— Cred că trebue s’o luați acum la stânga.
Eu trebue să-mi ajung cât mai repede compa­
nia mea. începe să se lumineze de zi.
Cu aceste cuvinte o luă repede la stânga.
Noi ne continuarăm drumul la dreapta, către
poziția bombarda tă. înaintea noastră sub, nourii
grei, mijea un licăr roșu de lumină.
Fabian se sui pe o banchetă de tranșee ca
să poată privi mai bine înainte.
— Asta dinaintea noastră, nu e oare Bourraine?
Ne suirăm și noi pe banchetă. La două sau
trei sute de metri înaintea noastră ardea un sat
asupra cărui șrapnelele își scuipau neîntrerupt
focul.
— „Asta nu e Bourraine" interveni una din
călăuze. „Dar nu știu ce alta este".
— La stânga, e o pădure. După hartă ar
trebui să fie pădurea Bourraine 1
— Nu, nu e ea.
— „înainte 1“ comandă Fabian.
La stânga din fața unui adăpost subteran, se
ivi o sentinelă.
— Cum se chiamă satul ăsta din fața noastră ?
— Nu știu 1
— Cine se adăpostește aici jos ?
— Statul major al batalionului nostru.
— Ia întreabă dumneata, Renn, ce e aia:
statul major al batalionului ?
Coborîi, poticnindu-mă, scara îngustă.
Un ofițer mic și slab, într’o manta murdară,
sta în licărul palid al unui opaiț de lumină. El
mă informă că, într’adevăr înaintea noastră se
află Bourraine și că noi o luasem numai puțin
cam prea la dreapta, astfel că ne găsiam în
170 LUDWIG RENN

sectorul regimentului vecin cu regimentul nostru.

Mă înapoiai repede sus.
— „Eșiți din tranșee 1“ ordonă Fabian.
Ne cățărarăm pe lângă sentinelă. In graba
mea, foaia de cort mi se împiedică între picioare
și mă tărîi mai departe așa.
Obuzele găuriseră pământul în formă de pâlnii
și noi ocoleam găurile, sărind când la dreapta,
când la stânga. Pe jos, nu se mai vedea un
fir de iarbă.
In sfârșit pâlniile de obuz încetară și ajun­
serăm pe o câmpie netedă. Dealungirăm pădurea
la oarecare distanță, ca, la extremitatea ei in­
ferioară să cotim brusc. Aici se afla o trăsură
de ambulanță în fața căreia zăceau doi cai
morți. Din pădure se ivi un soldat.
— Am însărcinarea de-a preda domnului loco­
tenent adăposturile subterane. Compania noastră
a plecat de câteva ceasuri ca să mai ajungă
în spatele frontului, înainte de se luminează
deabinelea.
Un obuz șueră deasupra noastră și se înfipse
în pământ fără să facă explozie. Un al doilea îl
urmă imediat.
— „înainte 1“ strigă Fabian, „în tranșee“.
— „Aici, în stânga“, făcu soldatul, „se află
postul sanitar și adăpostul comandantului com­
paniei. Restul companiei e în pădure.
Undeva explodă un obuz.
Ne adăpostirăm într’o tranșee acoperită de
ramuri de copac și bucăți de pământ căzute
înăuntru.
— „Puteți pleca!“ le spuse Fabian, cu răceală,
călăuzelor.
In trecere, adăposturile fură împărțite. In mij­
 MĂCELUL 171

locul pădurii tranșeea dădea într’o deschizătură

neagră. Câteva trepte duceau în jos.
— „Aci e tunelul“ ne lămuri unul. „Aici se
adăpostește restul companiei împreună cu co­
mandantul de pluton“.
— „Și eu?“ întrebă Fabian.
— Colo, la extremitatea pădurii, unde zăceau
caii morți.
. — Bine, dar asta puteai să mi-o spui imediat!
Probabil că nu auzise când i-o spusese soldatul.
Stăteam în tranșeia îngustă. împușcăturile se
întețiseră.
Eșim din tranșee și o luăm înainte. Pădurea
e deasă și plină de crengi rupte. După primii
pași ne prindem de sârma ghimpată pe care nu
o putusem vedea până atunci, deoarece o as­
cundeau ramurile crengilor.
In copaci pârâie și explodează. Din când în
când bucăți de crengi sar în aer. In fața marginii
pădurii se văd ici și colo fulgere scurte pe câm­
pie și nouri mici se ridică în penumbra amur­
gului. Pârâitul și păcănitul se repercutează în
căștile noastre de fer, în așa fel că nu poți
distinge cauza lor exactă.
Vedem numai că sunt șrapnele și obuze. Din
nou ne împleticim în sârmă ghimpată, care ne
ajunge până la genunchi. Când s’o săr, îmi las
în ea cordonul foii mele de cort, iar când vreau
să-l salvez, mă agăț, rupându-mi o mânecă.
Alergăm de-alungul pădurii. Mă uit mereu în
toate părțile, ca să văd de unde vin împușcă­
turile. Acum tranșeia pe unde venisem, mergea
paralelă cu pădurea. Sărim în tranșee, alergând
mai departe. Tranșeia se termină în șosea. Oco­
lim cadavrele cailor morți și ne precipităm fără
respirație în adăpostul nostru, pe care, de fapt îl
172 LUDWIG RENN

închipuie numai câteva trepte. Adăpostul, în

fond, nu există. La stânga, puțin cam sus, sunt
plasate câteva banchete cari ar fi trebuit să
servească drept paturi. Alături, un pasaj îngust
către adăpostul de jos.
Eilitz leapădă un sac mare pe care îl purtase
pe deasupra bagajului său și apoi începe să
despacheteze. Aprinde o lumânare și o lipește,
pentru locotenent, de patul dedesubt.
Apoi, foarte comod, pune cafeaua la încălzit
și își tae feliile de pâine.
Mă așez cu Ziesche pe scară, ca să mâncăm.
Apoi ne culcăm,. Sus, Eilitz și Ziesche, jos,
Fabian la perete și eu lângă el. Afară obuzele
explodează de copaci.
La prânz ne sculăm. Mâncăm pâine și salam.
După aceia Fabian iese afară ca să facă recu­
noașterea locului și mă ia și pe mine.
Căzuse o ceață ușoară. Nu se auzia nici un
foc de armă. Intrăm în tranșee.
Deacurmezișul uneia din tranșee căzuse un
copac și astupa totul cu crăcile și ramurile sale
stufoase, astfel că furăm nevoiți să ne tărîm
pe sub el. Tranșeia devenia din ce în ce mai
profundă și ducea către marginea pădurii. La
stânga, Ia oarecare depărtare, se vedea o altă
bucată de pădure.
— „Ascultați 1“ ni se adresă Fabian. „De câte
ori e nevoe de voi, ca agenți de legătură, nu
cunoașteți niciodată configurația locului. Vă spun
acum totul, amănunțit, ca să știți. Vă spun tot
ce știu și eu iar voi să-l instruiți la rândul
vostru pe Ziesche: Bucata aceia de pădure care
se vede acolo în față, e Pădurea Turcilor. Acolo
se află restul companiilor regimentului nostru.
Cam la vre-o opt sute de metri de pădure se
 MĂCELUL 173

află al doilea batalion, în poziția cea mai înain­

tată. Așa că, întipăriți-vă bine în minte : Secto­
rul regimentului are mai puțin de un chilometru
lărgime și e ocupat, la intervale de opt sute de
metri unul de altul, în prima linie de al doilea
batalion și pe urmă, în Pădurea Turcilor, de
primul batalion, cu excepția companiei noastre
care se află aci, în pădurea Bourraine, și, în
sfârșit, înapoi de compania treia. Acum vă
puteți lesne da seama pentru ce stăm noi aici: ca
companie de contraatac, în cazul când francezii
atacă avantposturile noastre.
Am ajuns la tunel. Jos atmosfera e grea și
umidă. Mirosuri amestecate de haine ude, de
fum, de tutun și funingine. Lumânările plantate
la jumătate înălțime a unui om, ard, legănân-
du-și flacărea roșiatecă. Hât 1 departe, mijește
o lumină sură de zi: e eșirea tunelului.
Trebuie să ne aplecăm ca să nu ne lovim cu
capul de plafon. Pe partea dreaptă a tunelului
se aliniază posturi de sârmă de fer împletită,
amenajate unul deasupra celuilalt. Alături pa­
sajul e așa de îngust că unul din soldați care
stă și mănâncă, trebue să se așeze pe pat, ca
să ne facă nouă loc ca să trecem. II vedem
apoi, șezând pe pat cu barba mare și blondă, cu
ochii albaștri, șeade printre ciorapi uzi, pâine,
țigări și hârtie de scrisori și surâde de dez­
ordinea în care se află.
La stânga se deschide un gang întunecos.
— Unde duce gangul ăsta ?
— La latrină, domnule locotenent.
Intrăm pe pipăite în gang. Pereții sunt de lut,
necăptușiți cu scânduri de lemn. Fabian aprinde
lampa lui de buzunar.
Pe o prăjină lungă șed un șir de soldați
174 LUDWIG RENN

cari, când trecem pe lângă ei, își întorc către

noi spatele ca niște bufnițe în întuneric. Pe
pasajul îngust în fața lor se ridică un perete cu
granate de mână.
— „Bună dimineața, domnule locotenent“ se
auzi o voce.
Era sublocotenentul rezervist Eisoldt, coman­
dantul primei noastre companii.
— Primiți totdeauna în poziția aceasta?
— Nu domnule locotenent, eu...
Scoase hârtie din buzunar și se șterse foarte
jenat.
— „Ați verificat !“, îi spuse Fabian iritat,
„câte granate de mână aveți și dacă sunt în­
cărcate?“
— Nu, domnule locotenent.
— Doresc să fiu informat asupra acestei
chestiuni. Bună ziua!.
Eram mirat că Eisoldt avea o frică așa de
vizibilă de Fabian. Dar Eisoldt era într’adevăr
tâmp, și Fabian nu putea să-l sufere. Nici com­
pania nu-1 iubea pe Eisoldt.
Ne întoarcem la intrarea principală de unde por­
nesc mai multe poteci lăturalnice ce deservesc
adăposturile subterane, unde locuesc pioneri și
observatori de artilerie.
Mai continuăm drumul prin tranșee, o bu­
cată de drum către Bourraine și ne întoarcem
apoi, traversând pădurea.
A doua zi dimineața, după ceai, Fabian ne
trimete înainte să facem recunoașterea tranșe-
elor cari duc către primele linii. -
E o dimineață rece. Ziesche, altfel taciturn,
pălăvrește câte în lună și în soare.
Când ajungem în Pădurea Turcilor, mă mir că
 MĂCELUL 175

e mult mai puțin deteriorată ca a noastră. Aci

mai există chiar crânguri verzi.
In preajmă, în lumina soarelui, se aflau colibe
de pământ acoperite de crângi. In fața lor se
încălziau la soare soldații din compania doua.
Unii se bărbiereau, o parte din ei jucau scat.
Liebert care e dintr’un sat vecin de satul meu,
își făcea de lucru cu arma.
— „Ei, dar e tare bine la voi 1“ spun eu.
— Eri însă nu era deloc bine. Colo s’a pră­
bușit o baracă și să fi stat numai să vezi
cum au eșit din ea, unul câte unul, ca dintr’o
gaură de șarpe.
Traversăm pădurea. De cealaltă parte dăm
peste o tranșee surpată. Tranșeia e din ce în
ce mai impracticabilă, așa că uneori eșim din
ea cu aproape jumătate parte a corpului.
— „Ascultă!“ face deodată Ziesche care mer­
gea înapoia mea.
— Ce-i ? Ce s’a întâmplat ?
El îmi arată ceva pe jos. Când mă uit mai
bine, zăresc o mânecă și o mână de om. Restul
trupului e înfipt complect în pământ. Ezit să
sar peste el și mă uit împrejur...
Pe cer apare un avion mare, francez, însoțit
de alte trei mai mici cari sboară descriind cercuri
în jurul Iui.
— Ascultă măi, ăsta e un avion de artilerie.
Să știi că avem bombardament. Să ne în­
toarcem mai bine înapoi.
In aceiași clipă sosește primul obuz și explo­
dează la vre-o cincizeci de metri departe de noi,
în pădure.
Părăsim tranșeia și o luăm la fugă de-acurme-
zișul câmpiei.
Ajuns în pădurea noastră, întorc capul. Pă­
176 LUDWIG RENN

durea Turcilor e plină de fum și praf. Deodată

sare în aer un copac întreg.
Sărim din nou în tranșee. Acum pocnește așa
de aproape de mine, că mă întorc către Ziesche.
El se uită la mine și râde. Ocolim caii și ne
precipităm în adăposturile subterane.
— „Ha! ha 1 și pe voi v’a gonit ?“ râde Fa-
bian. „Ei, și ce vă uitați așa la mine ? Am pri­
mit una în obraz dar e numai o bucată de
noroi“.
Eilitz aduce apă și îi ține apoi o oglindă în
față. Fabian are câteva sgârieturi cari sângeră.
El le examinează și apoi dă din cap, mulțumit.
împușcăturile încetară. curând.
Fabian mă luă cu el.
Dinspre Pădurea Turcilor se vedeau venind
trei oameni. Unul își ținea coiful de oțel în
mână. Celălalt, în care recunoscui acum pe Lie-
bert, avea cămașa și hainele sfâșiate și zdrențuite.
— încotro ?
— Ah, domnule locotenent, am fost îngro-
pați colo, înainte, în pădure. Tot plutonul nos­
tru a fost îngropat. Numai noi am reușit să
eșim afară, fiindcă ne găsiam tocmai la intrare.
In față inamicul trage într’una.
Liebert gâfâia. Nu mă recunoștea.
Fabian îl trimese în tunel.
Toată noaptea pocnetele și exploziile se au­
ziră în preajma adăpostului nostru. Câteodată
se cutremura dușumeaua. Pe lângă asta caii
puțeau din ce în ce mai tare și putoarea lor era
insuportabilă.
In mijlocul nopții, doi soldați se precipitară
pe scări și ne trezirăm cu ei în adăpost.
— Ce s’a întâmplat ?
— Scuzați, domnule locotenent, dar nu știam
 MĂCELUL 177

că aici locuește comandantul companiei. Bom­

bardamentul e așa de violent că am intrat aici.
Către dimineață o explozie se auzi mai a-
proaDe ca toate celelalte și pe trepte se târî
cineva.
— Cine-i acolo ?
— Eilitz 1 Tirul e așa de violent că am fost
nevoiți să coborîm. |
După un răstimp cineva strigă.în sus:
— Aci e adăpostul postului sanitar ?
— „Intrarea următoare! “ strigarăm cu toții
deodată.
In aceiași clipă se ivi un soldat.
— Domnule locotenent, am onoarea să vă
raportez înapoerea plutonului meu, care a săpat
șanțuri în primele rânduri. Avem trei răniți.
. Abia se luminase, că ne scularăm și băurăm
cafea, tremurând scuturați de ger. Apoi Fabian
plecă singur și reveni abia peste câteva ore.
— A fost în sfârșit găsit șeful companiei a
doua, firește, mort 1 Noi avem acum în locul
plutonului al patrulea, restul companiei a doua.
O comandă sublocotenentul Eisold. Și acum să
ne pregătim să intrăm în tunel.
Afară totul e calm, așa că ne abandonăm
caii. Unul din ei plesnise și intestinele îi atâr­
nau acum, albastre și roșii, în drum.
In tunel oamenii companiei a doua ședeau în
fumul tutunului și al diverselor mirosuri.
— Nu mai merge 1 Noi nu ne mai întoarcem
înapoi în Germania! In câteva zile suntem sau
prizonieri la francezi, sau o să ne găsească morți,
undeva, într’o groapă, și vor sări nepăsători peste
cadavrele noastre culcate.
Compania asta a doua începea să mă ener­
veze. De ce nu se reculeg oamenii ăștia și nu
12
178 LUDWIG RENN

raționează ca lumea ? In felul acesta îi tae orice

avânt bietului recrut care abia acum sosește
pe front!
La intrarea tunelului instalaseră un al treilea
șir de paturi, aproape pe plafon. Era un tur
de forță să te cațeri până sus. La noi se mai
instalase un al patrulea ofițer, cu soldații lui,
astfel că trebuia să dormim cu rândul, eu cu
Ziesche.
Afară soarele încălzia. Un mare număr de a-
vioane franceze evoluau deasupra pozițiilor noas­
tre și își continuau apoi drumui mai departe,
în spatele frontului. Avioane germane părea că
nu există. Dealtfel noi nu-i prea iubeam pe a-
viatori, din cauza aerului superior pe care și-1
dădeau. Acum îi înjuram cât puteam de des și
din toată inima.
Către amiază se înnoură și începu apoi o
ploaie torențială. Un ofițer observator de arti­
lerie veni din Pădurea Turcilor, era ultimul care
rezistase. Și lui trebuia să-i facem loc în adă­
postul nostru. Astfel că acum locotenentul era
nevoit să-și împartă patul, -făcând cu schimbul
cu Eilitz.
Odată cu întunericul care se lăsă, focul re­
începu cu oarecere tărie în pădurea în care ne
aflam cât și pe terenul învecinat.
Când sosi Eilitz cu cazanele de companie ce
abureau, ne împărtăși cu vocea lui pițigăiată:
— In apropierea bucătăriei au tras cu obuze
umplute cu gaze.
— De unde ați dedus asta ?
— Erau niște nourași, mici, așa, acolo, că­
rora nu le-am dat nici o importanță. Dar când
am gustat supa, am simțit deodată ceva dulce
în gură și o clipă, am fost ca năucit.
 MĂCELUL 179

A doua zi cerul era din nou clar. Soarele răsă­

rea și un avion mare, francez, evolua pe dea­
supra noastră, escortat de alte câteva mai mici.
Din nou nouri enormi produși de explozii de
obuze se ridicau deasupra Pădurii Turcilor.
La amiază veni un planton al batalionului, a
cărui paloare mă miră.
— Domnule locotenent, batalionul vă infor­
mează că francezii au ocupat Pădurea Turcilor.
Compania treia trebue să ocupe liziera pădurii.
Avui deodată senzația că totul a devenit alb.
— Plantoane, pregătiți-vă.
Era ora douăsprezece și cinci.
— Alarmează plutoanele 1 Comandanții de plu­
toane, ordin să poftească la mine.
Traversai culoarul întunecos, intrai în tunel
și de acolo intrai în prima ușă la stânga. Sub­
locotenentul Eisoldt ședea cu alți trei ofițeri
dela pioneri și juca scat.
— Domnule sublocotenent, plutoanele trebuesc
alarmate. Comandanții de plutoane au ordin să
se ducă la domnul comandant al companiei!
El mă privi cu ochii mari.
— Bine, dar ce s’a întâmplat?
— Francezii sunt în Pădurea Turcilor:
Mai ținea cărțile în mâna stângă și dreapta
o întinse către masca de gaze:
— Ce e de făcut?
— Deocamdată să dăm numai alarma.
Și cu aceste cuvinte alergai la Seidel.
Acesta își fuma tacticos pipa și spuse numai;
— Acum începe...
Iși scutură bine pipa și apoi se sculă.
Mă înapoiăi și îl găsi pe Fabian împreună cu
căpitanul, într’un adăpost de beton.
In marginea Pădurii Turcilor observai oameni
180 LUDWIG RENN

cari se mișcau ; nu puteam însă să-mi dau seama

dacă sunt sau nu francezi. Cum se putea ca
francezii să fie așa de aproape și să nu se fi
auzit un singur foc de armă ?
Căpitanul însuși părea că are îndoeli.
— îmi face impresia că sunt germani. Trime-
teți o patrulă într’acolo.
Intre timp sosiseră comandanții de plutoane și
șopteau cu toții într’un colț. Pe jos zăcea un
mort pe care îl descălțaseră și îi luaseră cio­
rapii și indispensabilii. Era în vremea când în­
cepea să simțim lipsa îmbrăcămintei.
Stăm și așteptam. In sfârșit, șeful patrulei
care plecase, se întoarse și raportă că împuș-
caseră în ei din Pădurea Turcilor, dar că el
crede totuși că sunt germani. Unul din oamenii
din patrulă fusese rănit la un picior.
— Bine dar n’ați strigat?
— Da, domnule căpitan, dar ei n’au răspuns.
Fabian îl privi pe șeful patrulei înciudat și
apoi îl concedie. Nu se da crezare afirma­
țiilor sale.
Din partea companiei care se afla înaintea
noastră, puțin mai la dreapta, sosi un planton
cu raportul:
Pădurea Turcilor este ocupată de francezi.
Dela companiile plasate în primele linii nu avem
nici o relație.
Dela dreapta se iviră câțiva artileriști cari tâ-
rau pe un soldat între ei. Acesta avea amân­
două picioarele amputate deasupra genunchilor
și sângele străbătuse de-alungul pantalonilor.
Intre timp, trecuse trei ore dela prima știre.
Fabian mă trimese la plutoane ca să le comu­
nic să-și ia dela Eilitz conserve de carne și apă
gazoasă deoarece azi era probabil ca bucătăria
 MĂCELUL 181

de câmp să nu poată parveni până în primele

rânduri.
Când mă înapoiai, în adăpostul nostru zăcea
omul cu picioarele tăiate și urla. Părea să fie
fără cunoștință.
Auzirăm pe cineva coborând treptele.
— „Renn!“ mi se adresă Fabian liniștit și
surâse nițeluș: „In trei sferturi de oră!“ Apoi
își reluă aeruî și morga de serviciu. „Pe Zies-
che l’au trimes deja să aducă plutoanele. Eilitz
rămâne aici. Noi trebue să plecăm“.
Merserăm o bucată de-alungul tranșeii și aș­
teptarăm compania. Razele soarelui mai întârziau
în strălucirea lor gălbue pe câmpie. Dar pădu­
rea era deja toată sură.
Trecu peste o jumătate de oră până ce com­
pania se adună. Fabian dădu ordine cu glasul
scăzut și se cățără cu noi afară din tranșee ca
să se ascundă apoi în dosul întăriturii unei ba­
terii care fusese complect distrusă, iar noi ne
ascunserăm în spatele parapetului unei tranșei
pe jumătate prăbușită.
El arătă comandanților de plutoane o suc­
cesiune de tufișuri, care înainta până la Pădu­
rea Turcilor și explică cum trebue dat atacul.
Așteptam acum compania patra care trebuia
să atace la stânga noastră.
In sfârșit oamenii companiei acesteia sosiră
traversând pădurea. Făceau impresia că habar
n’au despre ce e vorba.
— „Dacă tipii aceștia s’ar culca cel puțin“
îmi șopti Seidel. „Ia te uită colo s’a și arătat
un afurisit de avion francez I Cu siguranță că
noi vom profita de întunericul amurgului ca să
dăm un contraatac. Numai de n’am primi îna­
inte vre-o lovitură din partea lor.
182 LUDWIG RENN

Căpitanul veni însoțit de aghiotantul său și

se culcă lângă noi.
Luna, înaintea noastră devenia din ce în ce
mai luminoasă, în timp ce, în dreapta, cerul mai
era galben-roșiatec.
Compania patra nu se complectase încă. In
sfârșit șeful companiei veni cu restul oamenilor.
Fabian trimese un om înainte să tae ultimele
obstacole ale rețelelor de sârmă.
In clipa asta se auzi o detunătură. Pământul
sări în sus la câțiva pași înaintea celuia cu
foarfecă de tăiat sârma și împroșcă până la
noi bulgări de țărână. Soldatul cu foarfecă sări
și se ascunse într’o pâlnie făcută de un obuz.
— „Nu e acum momentul, domnule căpitan ?“
întrebă Fabian nerăbdător.
— Da, înainte!
— „După mine 1“ șopti Fabian.
Ne furișarăm în urma lui ca să ne strecurăm
în pădure.
Ajuns în tufișul pădurii, mă ridicai. Fabian în­
cepuse să alerge repede. Mărăcinii ne reținură
o clipă.
Bum! O explozie în apropierea mea. O bu­
cată de pământ sări și mi se iipi de ceafă,
masca îmi căzu. O ridicai și alergai mai de­
parte. Panglica măștii se rupsese. Mă uitai deo­
dată jur împrejur după Ziesche. In spatele meu
alerga numai Seidel. Fabian avansase mult și
se făcea din ce în ce mai întuneric. Totul de­
venia alburiu în penumbră.
Fabian se opri și îngenunchie.
La cinci pași înaintea noastră se arătară tu­
fișurile de mure. Până la sumbra pădure a Tur­
cilor, mai erau abia o sută de metri. Intre ea
și noi, — un șes.
 MĂCELUL 183

Fabian șușoti ceva cu Seidel și îi arătă cum

trebue atacat.
— Eu vin apoi după dumneavoastră, atunci
când ați ajuns în pădure și vă dau o mână de
ajutor, în caz că francezii se mai țin undeva bine.
Plutonul lui Seidel era acum aici, dar din
celelalte compănii nu se zăria un singur om.
Ziesche lipsia.
La stânga deslușirăm clinchetul uneltelor de
săpat tranșee. Asta trebuia să fie compania
patra.
Câteva focuri de armă.
Fabian se aplecă către Seidel.
■— Compania patra a fost observată. A-
tacați 1
Seidel dădu semnalul cu brațul. Oamenii se
sculară și se precipitară în tenebre.
Cineva veni în fugă din spatele nostru:
— Fabian 1 Căpitanul a fost îngropat. Dum­
neata conduci batalionul!
împușcături răsună în jurul nostru și în mar­
ginea pădurii se zăresc fulgerări scurte.
— Cea mai mare parte a companiei dumitale
e îngropată sub pământul răscolit de obuze,
numai eu m’am salvat cum am putut și am a-
lergat încoace.
Din nou șuerături și împușcături în preajma
noastră. Fabian arată înainte, cu o mișcare de
desesperare.
— lată-i cum aleargă! Nu pot să-i mai rețin,
au luat’o prea mult la stânga.
Ochii mei scurmau întunericul. E într’adevăr
groaznic. Ai noștri alergau aproape paralel de-a-
lungul liniilor franceze.
Iată unul care cade. încă unul!
Apoi nu mai văzui pe nimeni. In marginea
181 LUDWIG RENN

pădurii se înălțau flăcări roșii. Obuzele sburau

și explodau.
Simții trecându-mi pe la ceafă vântul unui
proectil.
Ce-o fi cu Seidel ? dar cu Ziesche ?
Simții o lovitură în umărul stâng.
— Sunt rănit.
— „Unde ?“ întrebă Fabian.
Ii arătai.
Brațul începu să mă doară de parcă ar fi
fost umflat.
— „N’ai cumva un cuțit ?“ mă întrebă a-
ghiotantul.
II aveam în buzunarul din stânga și încercai
să-l scot, trecându-mi dreapta de-acurmezișul
pieptului.
El observă gestul meu și îmi scoase cuțitul
din buzunar.
In jurul meu exploda și șuera.
El îmi tăie mâneca tunicei. In locul unde aveam
dureri nu se vedea nimic.
— „Strașnică gaură“ făcu aghiotantul. „La
gaura asta n’o să-i ajungă nici un pachețel în­
treg de bandaj. Dar vino încoace, să intrăm în-
tr’o pâlnie de obuz.
Ne târâm amândoi într’o gaură din apropiere,
unde eram mai la adăpost.
— Dar unde e rana, domnule locotenent?
— Lângă umăr. Glontele trebue să fi venit
de-acurmezișul Ia stânga.
— Bine dar n’am observat nici un pic de
sânge.
— Păi nici nu sângeră decât foarte puțin.
— „Bieții mei băeți 1“ scrâșni Fabian.
—Așa. Acum însă trebue să punem mâneca Ia
loc. Brațul dumitale e așa de alb și strălucește
 MĂCELUL 185

lumina lunii, că francezii de dincolo ar putea

să observe.
El îmi prinse din nou mâneca dela cămașă
și cea a tunicii cu un ac de siguranță.
Focurile de pușcă mai slăbiră puțin.
— „Treci te rog și vezi ce a făcut compania
patra“ ! îmi spuse Fabian.
Aghiotantul dispăru în tufiș.
Observai cât de zăpăcit era Fabian și îi spusei,
ca să-i schimb cursul gândirilor:
— Ziesche trebue să fie și el rănit.
— Soldații mei cei mai buni au fost răniți
toți, numai eu nu sunt rănit. Cum să mă mai
arăt în fața companiei mele ? Am fost în primele
rânduri și n’am atacat fiindcă am așteptat ce­
lelalte plutoane 1 Asta însă n’o să mă creadă
nimeni când i-oi spune-o 1
Aghiotantul reveni.
— Compania patra nici n’a putut ataca din
cauza focului violent cu care a fost întâmpinată.
— Și pentru idioții ăștia mi-am adus eu oa­
menii mei în primele rânduri ?
— Stai, mai încet! Aia n’au avut încotro.
Să fim bucuroși că nu au decât trei răniți.
Dar acum nu e oare mai nimerit să ne întoar­
cem înapoi ?
Nici o împușcătură nu se mai auzia. In lumina
lunii ne înapoiam încet, numai trei oameni.
De frig începui să tremur. Durerea aproape
îmi trecuse.
Când sosirăm în marginea pădurii, ne întâmpi­
nară câțiva soldați.
— „Ah, sunteți aici 1“ strigă sublocotenentul
Eisoldt, aghiotantului. Noi am săpat tot timpul
ca să vă găsim. Domnul căpitan v’a căutat
peste tot locul.
186 LUDWIG RENN

— Cum și dânsul este aici ? Păi și eu l’am

căutat pe domnul căpitan.
întrebai pe unul din soldați:
— L’ați văzut cumva pe Ziesche ?
— El a fost rănit imediat după ce ai fost
rănit tu. O falcă întreagă i-a fost sfâșiată, ruptă
din loc.
— Mai trăește?
— Nuuu... A murit fără să-și dea seama că
moare.
Din adăpostul șefului batalionului, Fabian se
întoarse către mine.
— Cei mai buni dintre oamenii mei au pierit
astăzi...
Nu găsia cuvintele cari ar fi vrut să le mai
spue și îmi întinse doar mâna.
—„La revedere domnule locotenent“ strigai eu.
EI dădu din cap.
— Du-te în adăpost. Eilitz să te conducă până
la postul sanitar. Nu e tocmai ușor de mers cu
un braț rănit.
Șrapnelele sburau în pădure și explodau în
copaci. Mă dusei la tunel.
In adăpostul de beton, cel cu picioarele tăiate,
zăcea mort acum.
Eilitz tresări.
— Unde e locotenentul ?
— E sănătos tun și se află în adăpostul șe­
fului batalionului.
Mă bucura faptul că se interesa de el.
— Pădurea a fost recucerită ?
— Nu. N’a intrat nici un soldat de-al nostru
în tranșeele franceze.
— „Ba eu am intrat totuși!“ făcu un glas
iritat înapoia mea. Mă întorsei: Seidel 1 „Eu am
fost înăuntru“ continuă el. „Dar când m’am
 MĂCELUL 187

uitat în jurul meu, nu se mai găsia nimeni

lângă mine.
Și în tranșee nu se aflau nici francezi. Atunci
am luat’o, cu mare precauție, către dreapta,
înainte, și am ajuns la compania întâia. Unde
e locotenentul ?
— In adăpostul șefului de batalion.
El plecă fără să mai adauge nimic.
Eilitz mă conduse, cu o precauție inutilă în
felul cum mă ținea de brațul drept și îmi ajută
să ies din tranșee.
Atunci îmi amintii că scrisorile mele și tot
ce îmi mai însemnasem altminteri, rămăseseră în
adăpostul betonat. Nu Ie luasem cu mine pentru
eventualitatea cazului când ași fi căzut rănit,
deoarece hârtiile mele conțineau observațiuni
asupra mișcăriior de trupe.
—Ascultă, așteaptă-mă puțin, trebuie să-mi
iau ceva.
Mă precipitai din nou în adăpostul subteran
și mă strecurai pipăind cu degetele prin gangu­
rile întunecoase.
In adăpost mai ardea lumina. Trecui peste
cadavrul celui cu picioarele tăiate, îmi luai hâr­
tiile și le băgai în buzunarul tunicei, și tot pe
pipăite, îmi căutai drumul înapoi.
Cum nu-1 mai găsii pe Eilitz pe locul unde îl
lăsasem, îl chemai cu glas încetișor :
— Eilitz 1... Paul 1...
Mă năpădi frica. Mă târâi obosit și eșii din
tranșee. Nu se vedea nimic. Mă împleticii peste
crengi și copaci prăbușiți. Iată-11 Stătea întins
între crengile împleticite și împreunate. Luna îi
lumină obrazul. Deasupra ochiului stâng avea
puțin sânge.
Mă trecu un fior rece și plecai mai departe.
RĂNIT.
 RĂNIT.
Traversai pădurea moartă. Pomii argintii și
pleșuvi își ridicau crengile în lumina lunii.
Ridicai un vălătuc de pământ și ajunsei apoi
într’un luminiș de poiană acoperit de brancarde
și foi de cort. Erau morți.
O lumină roșiatecă venia dintr’o deschizătură
a solului.
Peste mine trecu, șuerând un șrapnel.
Descinsei pe trepte. La dreapta se vedeau doi
medici în lumina albă a două lămpi de carbid,
ocupați să examineze partea superioară a unei
pulpe. Partea de sus a trupului și capul rănitului
rămăseseră în umbră.
La stânga gemea, pe un scaun, plutonierul
major Hornung care, aparent, n’avea nici o rană
dar fusese probabil îngropat, și acoperit de
pământ
Nu știam ce trebue să fac și mă oprii locului
în fața lui.
EI ridică privirea și spuse cu un glas ciudat:
— Bună seara.
Și continuă apoi să se agite.
Era bine îmbrăcat, cu toate că puțin cam
prea mânjit de noroi. Omul ăsta nu-mi plăcea,
nu’l iubeam. Practică deobicei un sarcasm vi­
zibil pe care îl plasa oricând, cu plăcere, în
conversațiile sale.
192 LUDWIG RENN

— Ah, capul meu! Totul mi se învălmășește

în el.
Auzii cuvintele acestea ca din depărtare. Sim-
țiam că se apropie ceva de mine, că se cațără
pe mine. Mă trecu un fior.
— Să mă întorc la compania mea ? Nu, nu
vreau să spun că vreau să mă duc din nou în
primele rânduri, am mai fost doară odată în
primele linii.
Vorbește numai cu mine ? gândii eu și nu
puteam totuși să-l ascult.
— Când aveam planșa ceia mică pe spate,
am vrut să pornesc la asalt. Ah, nu ! Știu eu ce
vreau să spun 1
Tonul cu care spunea aceste toate avea o nu­
anță de maliție și dispreț. El continuă apoi:
— Gândurile mele o iau mereu razna.
Și făcu cu capul o mișcare circulară.
Gestul acesta accentua impresia mea de vertij.
Medicul se apropie de Hornung.
— „V’am dat să luați un medicament. Ei și
acum reculegeți-vă. Și dumneata?“ se întoarse
el către mine. „Dumneata n’ai fost ordonanță la
Fabian? Ia vino încoace“.
Mă așezară pe un scăunel. Cineva îmi desfăcu
acul de siguranță de pe umăr și îmi trase jos
mâneca și tunica. Cămașa mi-o scoaseră cu totul.
Mi-era frig.
— O lovitură în plină carne. Să știi că ai avut
noroc. Țandăra a scrijelat o crestătură frumoasă.
Sau a fost un șrapnel ?
— Nu, un glonte de armă.
— Atunci trebue să fi fost tras foarte de
aproape.
— Dela optzeci de metri, domnule medic-șef.
— A, dumneata ai luat parte la atac?
 MĂCELUL 193

— Nu tocmai. Așteptam cu domnul subloco­

tenent restul companiei.
In juru-mi se împânzise o ceață sură.
— Cum au atacat soldații ?
— Magnific, domnule medic șef. Erau com­
plect metamorfozați.
In spatele meu, Hornung număra ceva, dar
vorbele lui le înghiția ceața din jur.
Mă țineam foarte drept, fiind convins că dacă
stau așa nu se apropie dihania de mine.
— Ei, acum dați-mi siringa de tetanos. Spălați
aci pielea, în locul ăsta.
Sergentul sanitar îmi spălă cu ceva rece o
pată mică. Doctorul prinse apoi pielea între
degete și înțepă acul siringei. Văzui negru îna­
intea ochilor și mă ținui foarte drept.
Mă deșteptai. In mine mijea, tremurătoare, o
fericire. Auzii gemete. Hornung sta aplecat peste
mine. Eram lungit pe o targă. De câte ori
vroiam să respir, îmi simțiam pieptul comprimat.
Deodată observai un bandaj mare și lat.
— „Am stat mult timp în nesimțire ? îl între­
bai pe Hornung.
— Nu știu nimic. Timpul și-a lărgit Ia infinit
limitele.
Privii sub cuvertură. Contactul cu pătura de
lână mă durea grozav. Ce e asta ? Pe pieptul
meu erau niște beșici reci. Țepene, degetele
mele pipăiau deasupra.
Dihania se apropia, acum era teribil de aproape.
Acum...
Deșteptarea era plăcută. Oh! de ce s’a sfârșit
totul?
Hornung geme.
— Ah, dacă aș putea cel puțin să vomitez.
Oh! viermele ăsta din capul meu.
191 LUDWIG RENN

Pe masa de pansamente ardeau două lămpi

de carbid. Medicul-șef veni și se puse în fața
luminii.
— Ei, cum îți este ?
— Bine, domnule medic-șef.
îmi mai povestești ceva de atac ? A fost
teribil, nu ?
— Da, era admirabil să-i vezi cum se avântau
toți cei cari în tunel se văicăriseră 1 Unul care
declarase atunci, — am auzit’o din treacăt — că îi
era indiferent dacă ar fi căzut prizonier, tocmai
acesta a trecut primul rețelele de sârmă și a
căzut lovit de un glonte. Acum probabil că e
mort.
— Păi, asta nu e deloc admirabil!
— Ba de ce, domnule medic-șef, să-i fi văzut,
cum îi apucase și cum atacau impetuoși, era de
o rară, de o neuitată frumusețe.
Frica reveni apoi, dar iluminată de gândul
atacului admirabil. Simțiam însă că ea nu poate
pune complect stăpânire pe mine.
— Și cum ți-ai pierdut dumneata cunoștința ?
— S’a făcut așa, deodată, că n’am mai văzut
altceva decât lumină. Și apoi m’am simțit co­
pleșit de ea și m’am întins ca să mă împo­
trivesc ei.
— Și încolo nu simți nimic?
— Mi-i tot trupul plin de beșici și gura mi-i
umflată. Degetele îmi sunt și ele țepene.
El murmură ceva care nu se putea auzi din
cauza apariției dihaniei cenușii ce se apropia de
mine. Apariția crescu și avea a înfățișare înspăi­
mântătoare. Simțiam nevoia să-mi trag capul
între umeri, să-mi concentrez înlăuntrul meu
toate forțele vitale.
Cenușiu. Vedeam numai cenușiu. Sus mai
 MĂCELUL 195

dura încă un licăr de lumină, încolo totul era mo­

vilă de sdrențe. Buzele. Aah ! Apariția se apropia
din ce în ce mai mult de mine și vroiam să
înving acest monstru cenușiu, să mă țiu tare.
Monstrul se apropia însă din ce în ce mai mult...
Nu !...
Medicii șopteau ceva între ei.
— Nu, nu e asta domnule coleg. Eu cred mai
degrabă că e tetanos. Ați auzit felul în care vorbea
de atac ? Asta e, într’o anumită măsură un
extaz pozitiv care corespunde celui negativ. Afară
de asta, pulsul e foarte slab. Ia să văd dacă
și-a revenit.
— Am să-ți dau niște cognac.
îmi turnă cognacul. Băutura mă arse pe gât.
— Ei, cum îți este acum ?
— Acum îmi vine cam greu să vorbesc,
domnule medic-șef, deoarece îmi sunt buzele
umflate. Și beșicile s’au mărit. Dar încolo mă
simt foarte bine.
— „Afară e un tir violent“ se întoarse și îi
spuse el celuilalt medic.
Băgai de seamă că mă observă. Părea că nu
mai știe ce ar putea să mă întrebe și mă
părăsi.
Mi se părea foarte ciudat că mi se întâmplă
și mie ceva care să succite atenția celor din ju­
rul meu.
încolo mă simțiam bine.
Hornung gemea. Cineva era coborît pe scări
se văzură niște pantaloni rupți. Medicii se
aferau. Așa trecu un răstimp.
îmi încordai din nou atenția- In adăpost nu
se auzia decât respirația oamenilor. Medicul-
șef sosi.
— Cum stăm ?
— Foarte bine domnule medic-șef.
196 LUDWIG RENN

— E târziu. Trebue să avizăm să fiți evacuați

în dosul frontului. Am să vă dau pe sergentul
sanitar să vă întovărășească, pentru cazul când
ați căpăta un nou collapsus.
Nu știam ce înseamnă collapsus, dar îl asigu­
rai că n’o să ni se întâmple nimic.
Medicul se întoarse apoi către Hornung.
— Trebue să pleci și dumneata!
— Nu pot domnule doctor.
— Ași! fleacuri. Cum ai să dai de aer, ai să
te simți imediat mai bine.
Mă.sculai. Hornung se agita pe scaunul Iui.
— Acum scoală-te.
— „Nu pot“ șopti el.
—• Luați-1 de braț!
II luai, ezitând, de braț. EI se ridică deodată,
cu facilitate. Ce se întâmplase ? Pe scara adă­
postului trebui să-i dau drumul. El Se precipită
afară.
Deodată șovăi și se clătină înapoi. Dacă pică
peste mine ? Cu brațul meu imobilizat, eram ne­
putincios. II apucai repede de braț și îl trăsei
afară.
Afară luna răsărea pe trunchiurile de copaci,
pe crengile albicioase și pe morți.
— „Acum s’o luăm la picior!“ ni se adresă
sergentul sanitar. „Aci trag de obiceiu cu șrap-
nele. S’o luăm în sus, spre câmpia de colo.
O luarăm la fugă. Hornung șovăia, clătinân-
du-se la dreapta mea, iar la stânga eram para­
lizat de bandaj. încercai să-mi regulez pasul după
pasul lui, dar nu mergea.
Suirăm panta, clătinându-ne și ne strecurarăm
printre crucile cimitiruiui și printre cadavrele
rămase neîngropate.
Un șrapnel se auzi foarte aproape, în stânga
noastră.
 Aî A C E L U L 197

Ne oprirăm în fața unui cadavru întins dea

curmezișul pe pământ.
Un alt șrapnel.
— „Ce s’a întâmplat?“ se întoarsesergentul-
sanitar către Hornung, vrând să-i ajute să treacă
peste cadavru.
— „Lasă-mă 1“ făcu acesta enervat.
Ajunsem în fața unei tranșee. Bandajat cum
eram, nu puteam sări, iar Hornung, lângă mine,
devenia din ce în ce mai greoi, i
Sanitarul o luă dealungul tranșeei.
— „Pe-aici 1“ strigă el.
In partea asta tranșeia avea o„ spărtură adâncă.
— Și acum mai departe 1 Asta e locul cel
mai prost.
Ajunsem într’un șanț de legătură.
— Aci, în adăpostul ăsta trebue să așteptați
până vine o ambulanță sanitară. Însănătoșire
grabnică!
In fața noastră, pe panta abruptă se vedea o •
intrare cu trepte, de unde licărea de jos o lu­
mină. Când descinsem pe scară, Hornung gemu.
Jos trei pioneri lucrau la o galerie. Lângă ei
se afla o grămadă de lemne. Hornung se așeză
pe ele, tăcut.
— „Putem rămâne aici până vine o ambu­
lanță sanitară?“ întrebai eu.
— „O să vă fie însă cam rece“ răspunse unul
din pioneri fără să-și întrerupă lucrul.
Hornung reîncepu să se agite. Părea că se
înăbușe, că nu are aer.
Umiditatea lemnului ne pătrundea prin panta­
loni. ...
Mă simții copleșit de greață. Peste o clipă ea
mă lăsă. îmi pipăii partea stângă a pieptului
meu gol, pe care se aflau beșici mari. Un fior
de frig mă cutremură din cap până în picioare.
198 LUDWIG RENN

In galerie pionerii continuau să lucreze.

— O ideie mai sus 1 Căpătâiul lemnului nu
intră incă. Așa, acum!
— Ascultă măi, du sacii ăștia afară 1 Apoi
facem o pauză și ne odihnim.
Ei traseră afară niște saci plini de lutul scos
din galerie și îi proptiră de parapetul tranșeei.
Apoi se așezară pe o bucată de lemn și pur-
ceseră să taie felii de pâine.
— Cred că azi nu mai vine nici o ambulanță
sanitară. Prea e tirul violent pe șosea.
Atunci nu putem rămâne aci, gândii eu și mă
urnii din loc. Mă simțiam pătruns de frig și
căscai cu gura larg deschisă.
— Domnule sergent, n’ar fi mai bine dacă
am încerca să ne continuăm singuri drumul ?
— „Ași, nu mergi!" făcu unui din pioneri.
„Ce, parcă voi cunoașteți drumul ? și afară de
asta, e frig afară“.
— In tot cazul e mai preferabil să stai afară,
decât să stai aici pe jumătate desbrăcat.
Ei se uitară pieziș la jumătatea mea de piept
desgolit.
— Ascultă Paul ,nu faci tu cumva un drum în
spatele frontului ? Ai putea să-i iei cu tine.
Hornung ședea nemișcat și respira greu. II
luai de braț, el se sculă cu greutate.
— „Mulțumesc de primire“ le spusei eu la
plecare celor rămași în galerie.
— N’aveți pentru ce“ răspunse unul din ei.
Era întuneric și liniște pe drumul înnoroiat.
Când sosirăm pe înălțime, mă întorsei și mă
mai uitai odată la primele linii. In depărtare, la
dreapta, se ridica o rachetă luminoasă. O îm­
pușcătură răzleață se pierdu în .văzduh.
Pionerul ne conduse pe alt drum decât acela
 A\ A C E L U L 199

pe care mărșăluisem cu o săptămână în urmă.

De fapt, nu era un drum cel pe care îl traver­
sam, ci un câmp, un ogor căruia îi mai rămă­
sese numai rădăcinile și cocenii uzi de ploaie.
Ajunserăm la niște case ruinate. Dintr’o piv­
niță licărea o lumină slabă.
Mi-era tare frig în partea pieptului pe care
mi-1 lăsa descoperit bandajul.
— „In jurul satului vecin“ ne spuse pionerul,
„tot locul e plin de baterii cari trag într’una“.
La stânga se deschidea o tranșee neagră pe
care o ocolirăm la o depărtare de zece pași.
Din spatele nostru venia o șuerătură ușoară și
pe măsură ce se apropia devenia mai violentă.
— „Culcați-vă!“ strigă pionerul și se aruncă
în aceiași clipă la pământ.
Eu și cu Hornung râmaserăm, nehotărîți, în
picioare.
Un obuz căzu.
Un copac pârâi și sări deodată în sus, la
cinci pași înaintea noastră. Hornung aplecă pu­
țin partea de sus a trupului.
De sus căzu o ploaie de surcele, așchii și pă­
mânt. O bucată de pământ jilav îmi căzu între
guler și gât.
Pionerul se ridică.
— Obuzul ăsta a căzut grozav de aproape.
O salvă de foc urlă deasupra noastră.
— „Trebue să ne adăpostim în tranșee“ fu
de părere pionerul.
II ascultarăm.
Bucata de lut umed și rece îmi alunecă în
jos pe spate, până la șold.
Pionerul se lăsă să alunece în tranșee și îi
întinse apoi mâna lui Hornung. Acesta se curbă
și descinse destul de neîndemânatec. Eu nu pu­
200 LUDWIG RENN

team coborî, bizuindu-mă numai pe un singur

braț, astfel că mă culcai pe partea dreaptă.
Pionerul mă apucă ușor de șolduri.
In tranșee o luarăm repede la picior, încon­
jurând cotiturile de pământ. Sus apărură ruinele
unor ziduri de casă. Intr’o parte, a tranșeii, acolo
unde ea se lărgea, se odihnea un obuzier masiv,
înconjurat de coșuri mari cu muniții.
In dosul satului, tranșeea sfârșea într’un platou.
Hornung mergea acum fără să mai aibă ne-
voe de ajutor.
Eu mă simțiam proaspăt și bine dispus.
Ajunserăm pe un drum care ne aduse într’un
sat care după cum se vedea, suferise foarte puțin
de pe urma bombardamentului.
începea să amurgească.
— „Iată, colo e ambulanța“ ne spuse pionerul
și arătă cu mâna înspre o curte mare.
Când intrarăm în curte, dintr’o casă scundă
de pe dreapta, ne eși înainte un medic.
— Am terminat tocmai stocul de pansament.
Dar văd că pansamentul vostru e încă destul,
de bun. Aveți dureri ?
— Nu, domnule doctor.
— „Ei bine atunci veniți cu mine“ ne spuse
el cu vioiciune și ne aduse într’o încăpere scundă.
La dreapta și la stânga zăceau răniți culcați
des, unul lângă altul. Eu fui plasat între doi
răniți din care cel dela stânga își trăsese pă­
tura peste cap. Cel din dreapta, întoarse către
mine un obraz palid și doi ochi în care pălpăia
o privire posomorită.
Mă sprijinii ușor pe mâna dreaptă și mă lă-
sai cu precauție pe spate.
Un infirmier aduse o pătură cu care mă.
înveli.
 MĂCELUL 201

— Mai ai nevoe de ceva?

— Mulțumesc, nu.
Lumina zilei care pătrundea pe ferestre, mă su­
păra. Pătura mă înțepa în locurile unde eram des-
golit. închisei ochii, dar mă simțiam absolut treaz,
întâmplările nopții îmi reveniră în minte sub
forma unor imagini incoherente și nude: strada
pe care am venit, cum au căzut camarazii mei
la atac. Cadavrul lui Eilitz de a cărui moarte
eram vinovat, zăcea acum în pădure. Și sala
asta și pătura de pe mine! Lângă mine, la
dreapta, unul din răniți respira neregulat. Asta
mă agasa. Mă uitai chiorâș la el. El agita un
genunchiu sub pătură. închisei din nou ochii,
gândind: ar trebui să fiu obosit.
Adormii.
Tresării. Cineva mă întreabă dacă pot să mă
ridic. Un infirmier stă la picioarele mele și mă
privește.
— „Da“ îi răspunsei eu și mă ridicai.
El îmi arătă o masă la dreapta, în spatele
meu, unde se servea dejunul.
Mă ridicai și o luai într’acolo cu pașii ne­
siguri.
La masă ședeau mai mulți soldați, murdari și
palizi. Luai și eu loc pe un scaun de lemn.
Câțiva vorbeau între ei. Mi-era imposibil să-i
ascult, mă irita vorba lor.
Ni se aduse pahare cu cafea fierbinte și
limpede și ni le așezară în față. La cafea ni
se servia și felii de pâine.
Mi-era foame dar nu-mi era plăcut să
mănânc la masa asta.
Mă ridicai repede. In perete atârna o oglindă.
Sfios, aruncai o privire în apa de cristal și mă
înfricoșai. Eram ca o suprafață netedă și albă,
găurită de doi ochi negri.
202 LUDWIG RENN

Către seară fui încărcat într’un automobil, sa­

nitar. Pentru aceasta mă culcară pe o targă, în-
velindu-mă cu o pătură subțire. Mă traseră pe
targa de sus, în încăperea întunecoasă a au­
tomobilului.
Sub mine mai zăceau doi răniți. La dreapta
mea mai sosi o targă cu un rănit. Ușa automo­
bilului fu închisă și ferecată. Printr’o crăpătură
se filtra o lumină palidă.
Motorul fu pus în funcțiune și începu să
zbârnăe. Șoferii se urcară în față. O smu-
citură. Automobilul o porni, șovăitor, cu sgo-
mot. Pe pânza întinsă a tărgii mă simțiam
asvârlit ușor în sus și recădeam apoi din nou,
cu greutate, pe scheletul de lemn al targei, re­
cădeam tocmai pe locul unde eram rănit.
Șoseaua trebue să fi fost tare desfundată. Dacă
cel puțin automobilul nu ar fi avut arcuri așa
de moi.
Ele îl făceau să se clatine când la dreapta
când la stânga. încercam să mă țiu cu mâna
liberă de plafon, dar atunci mă încordam, ce-
iace îmi intensifica durerea. Pe o parte nu mă
puteam culca deoarece ar fi trebuit să mă culc
pe brațul sănătos, și atunci nu-mi rămânea nici
o mână liberă ca să mă țiu de targă.
Așa că mă lăsai asvârlit în sus și zdruncinat,
și închisei ochii. Atunci avui din nou senzația
că ași putea să cad jos.
Sub pătura subțire era frig. Simțiam că pe
deasupra beșicilor îmi trece o piele de gâscă.
Automobilul făcea cotituri și apoi continua
po drumuri drepte. Căruțe huruiau pe șosea.
Coloane de infanterie se auziau mărșăluind.
Zdruncinăturile încetară: automobilul mergea
acum pe o șosea pavată.
 MĂCELUL 203

Oprirăm. Glasuri. Cineva umbla la lacătul de

afară. II deschise. Lumină de zi. Sub mine tră­
geau afară o targă. Un fior de frig mă trecu.
Mă scoaseră afară. In fața mea apăru o clă­
dire. Cerul, deși acoperit de nouri, mă orbi.
Mă duceau cu picioarele înainte în susul unei
scări. Asta mă înveseli. Apoi sosi o cameră
spațioasă și luminoasă plină de paturi.
O soră îmi zâmbi de sus.
— Vă puteți ridica singur? I
Dădui pătura deoparte și mă ridicai. Ea mă
conduse la un pat curat. îmi descheiai tunica,
atât cât mai era încheiată. Apoi scosei ghetele
pline de noroi din picioare. Erau foarte mur­
dare. îmi era rușine cu ele și deaceia mă aco­
perii repede.
— A fost tare rău pe front ?
— Nu... adică, știu eu... poate.
Ea zâmbi și trecu la rănitul pe care îl aduceau
tocmai.
Mă trecu un fior de frig. Frica reveni.
O lâncezeală înăbușită și apropierea dihaniei
cenușii...
Beșicile mele crescuseră mari.
După un răstimp senzația apropierii dihaniei
trecu.
La dreapta, în patul următor, un rănit ge­
mea, mișcându-se încoace și încolo. Avea un
obraz rotund și roșu. Sora de caritate se apro­
pie de el.
— Imediat o să-ți spălăm spatele cu eter. A-
cum se servește masa. Sau poate n’ai poftă de
mâncare ?
Ea își trecu mâna peste fruntea rănitului.
Apoi se înturnă către mine.
— Ai dureri ?
204 LUDWIG RENN

— Nu, dar mi-i foame.

Mă simții deodată foarte vesel.
In ziua următoare fui îmbarcat iar într’un au­
tomobil și dus la gară. Aci mă așezară pe o
brancardă, într’un compartiment scund de va­
gon, cu geamuri multe, scunde și' ele.
Plecarăm. Fiecare smucitură a roților mă lo­
vea în rană. Pe deasupra, mă năpădi iarăși
frica și lâncezeala.
Nu știu câte zile am călătorit așa. Câteodată
mă sculam numai ca să nu mai fiu isbit în rană.
Mă rugai să fiu lăsat cel puțin o noapte să
stau în șezut, dar sora nu îmi permise și, dealt­
fel, nici n’ași fi putut s’o fac. Aveam febră și
trebuiam să mă dau mereu jos ca să-mi fac
trebuințele. Sora părea foarte îngrijorată de
starea mea.
Obsesia, apariția dihaniei revenea, de astă
dată din ce în ce mai atroce. Aveam mâncă-
rime pe tot corpul. Probabil că erau păduchi.
Dar nu puteam să fac nimic împotriva lor. Mă
gândeam desperat: Această senzație va reveni
oare mereu, mereu ? Și de câte ori scăpăm
de ea mă simțianf fericit.
Se făcu noapte. Trenul nostru opri. Nu îmi
mai dădeam seama de lucrul acesta.
Infirmierii pătrunseră în vagon și luară bran-
carda mea. Mă duseră cu precauție afară, dar
eu aveam totuși frică. Acum traversau șinele.
Dacă din întâmplare s’ar fi împiedecat, simțiam
că n’ași mai fi putut suporta. Ajunserăm în fața
unei clădiri mari ca un magazin de-alungul că­
reia merserăm o bucată.
In definitiv, ce vroiau să facă cu mine ? Ur­
cară mai multe trepte.
Culoarele erau albe.
 MĂCELUL 205

— „Intrați pe aici!“ făcu o voce de femee.

Stătea în ușă, cu mânile împreunate pe pân­
tec și ochii ei mă priveau de sub o bonetă albă,
strânsă bine pe cap.
Mă purtară printr’o sală cu două rânduri de
paturi. Sora mă ajută, cu blândețe, să mă ridic.
Tremuram din tot corpul. Dinții îmi clănțăneau
teribil.
— „Am păduchi“ o anunțai eu cu desnădejde.
— „O să ne descotorosim noi îndată de ei“
surâse ea“. Acolo unde e curățenie nu prea le
priește acestor insecte“.
Ea mă așeză în pat și mă înveli. Tremuram
tot și nu puteam să împiedic deloc acest tre­
murici.
Sora veni cu un lighean, îmi scoase picioarele
din pat și începu să mi le spele cu apă caldă.
— „Ai febră ?“ mă întrebă ea cu o voce pu­
țin cam nasală, dar care era foarte blajină.
— „Da, cred“... mă bălbăii eu.
— O să te prezentăm imediat doctorului. A-
vem aici un medic foarte de treabă. E neobosit
la lucru, de dimineață până seara.
Ea îmi puse picioarele din nou sub plapumă.
Un infirmier se apropie cu o brancardă pe
roate de cauciuc.
Trebui să mă culc pe ea. El mă conduse
printr’un coridor îngust. Deodată se declanșă
ceva și ne simțirăm coborîți.
El mă trase într’o odae cu cuvete și instru­
mente. Ajuns aici mă așeză pe o masă acope­
rită de o pânză albă, și îmi sumese cămașa. In
jurul șoldurilor, trase cuvertura peste mine, ca
să nu stau complect gol. Apoi îmi desfăcu ban­
dajul de pe piept și umăr. Tremuram și clănță­
neam din toți dinții.
206 LUDWIG RENN

— Păi rana asta a făcut puroi.

Cineva umbla agitat în spatele meu, umbla
în sus și în jos, se opri apoi și părea că mă
observă. Nu putea să fie un doctor.
Omul din spatele meu era cuprins de frică :
Umbla în sus și în jos, se apropia și se de-
părtă apoi iarăși cu pași agitați. Eu clănță­
neam desperat din dinți. Numai de nu s’ar
uita la mine.
Infirmierul derulase complect bandajul și îl
aruncă într’o găleată. Tot pansamentul era pă­
truns de un lichid verzui. Tot lichidul ăsta
să fie oare puroi ?
Ușa se deschise brusc.
— Doctorul Sand 1
— „Lindkamp !“ făcu o voce joasă și profundă.
-— Nu sunteți rănit, domnule căpitan ?
— Nu, sunt numai bolnav.
— Bine dar nu aveți buletinul de intrare dela
ambulanța sanitară ?
— N’am fost înscris.
— Atunci nu avem voie să vă primim, dom­
nule căpitan.
Mi-era tare frig Ia piept și la spate.
— „Atunci ce să fac?“ murmură căpitanul.
— Vă putem reține aici, dar sub continua
amenințare de a vi se lua patul, atunci când ne
va trebui pentru altcineva. Oricum, trebue să
facem însă raport.
— „Bine, asta e datoria dvs.“ murmură
căpitanul.
Auzii pași iuți în spatele meu. Apoi apăru un
domn încă tânăr, în halat alb.
— Ce ai dumneata ? Unde sunt instrumentele
soră ?
Instrumentele clincheniră. Mă cutremurai.
 MĂCELUL 207

— Asta vă doare ?
— „Nu, domnule doctor“ gângavi eu.
Pe ușă intrară câțiva oameni.
Rana fu tincturată ușor cu ceva răcoros. Vrui
să mă reculeg și încetai să mai clănțănesc din
dinți. Dinții porniră însă singuri să se lovească
unii de alții.
Nu mai puteam suporta. începui să plâng,
exasperat. Eram scuturat de frisoane.
— „Acum pansați-1 repede și așezați-1 în pat“
spuse doctorul și îmi așeză ceva lat și moale
pe rană.
Infirmierul îmi înveli pieptul cu un pansament
lat și îmi șopti:
— N’avea nici o teamă.
Mă conduse pe coridor. Un ofițer mărunt mă
privea cu niște ochi plini de compătimire. Nu
puteam să observ ce grade avea pe umeri,
dar bănuiam că e căpitan.
— Ai dureri mari ?
— Nu, domnule căpitan, mi-i numai tare frig.
Deabia putui rosti, gângăvind, aceste câteva
cuvinte, așa mă scutura frigul.
El privi într’o parte și se înclină deodată
în față-mi cu un aer jenat:
— Lindkamp!
Doamne! gândi eu, mă ia drept ofițer. Nu
pot să-mi declin numele și gradul în fața lui.
— Eu sunt numai caporal, domnule căpitan.
El mă privi cu tristețe și veni lângă brancarda
pe care eram lungit.
— Cum te numești ?
— Renn, domnule căpitan.
— Dacă ai nevoe de ceva, dă-mi de știre, —
eu stau în odaia No. 209.
El se întoarse și rămase apoi locului. Mi-ar fi
208 LUDWIG RENN

făcut mare plăcere să-i pot spune ceva. Dar eu

nu eram decât caporal și tremuram de frig- și
nu găseam nimic ce să-i spun.
Mă culcară în pat. Sora mă înveli.
— „Mâine o ,să te simți cu mult mai bine“
surâse ea. Voiaj- - prea lung cu trenul, el e cauza
durerilor. ' ■
Asta mă liniști deabinelea. Numai afară mi-era
frig și tremuram.
Eram culcat într’un pat alb și proaspăt. Ceva
din lăuntrul meu se veselea și se bucura.
............................................................... ....
Mă deșteptă un cântec. Prin apropiere probabil
că se află o capelă în care cântau călugărițele.
In sală era ziuă, lumină și foarte multă tăcere.
In toate paturile răniții ascultau tăcuți.
După un răstimp, sora veni cu mâinile îm­
preunate pe piept. Era bătrână și foarte sbârcită,
dar ochii ei buni și apoși îmi erau simpatici.
Trecu prin fața paturilor.
Ei, cum îți este astăzi ?
— „Foarte bine“ răspunsei eu râzând.
Ea mă ridică încetișor. Pe perina mea era o
pată mare neagră, de mărimea unui cap de om.
— Uite, puroiul a pătruns iar prin bandaj.
Va trebui să punem mai multă vată.
Două fete tinere aduseră masa. Mâncarea îmi
plăcu și îmi ațâță o foame turbată.
După amiază căpitanul veni și îmi aduse două
batiste. Mă simțiam jenat. Era un cadou ?
El se așeză pe marginea patului meu. Mi se
păru deodată foarte bătrân.
— Sunteți de mult în vest?
— Dela începutul războiului, domnule căpitan.
— „Eu am fost tot timpul în est“ spuse el
pierdut pe gânduri. „Apoi m’au trimes în vest,
 MĂCELUL 209

în primele linii. Nici nu l-am văzut pe co­

mandantul regimentului. Locotenentul meu n’a
vrut să mă lase să plec, dar eu n'am mai pu­
tut. Ședeam tot timpul în adăpostul de beton
și nu știam ce să fac. Desigur, dumneata nu
poți să înțelegi una ca asta“, y
Mă învălui într’o privire p...,ă de tristețe.
— Ba da, domnule căpitan.
— Ei lasă, oricât, tot nu poți să-ți dai cu a-
devărat seama. Dumneata gândești altfel. Eu
am acasă nevastă și copii. Aceștia vor fi foarte
bucuroși să te cunoască.
O undă de bucurie se ivi pe fața lui.
Ce groaznic! gândi eu. A pierdut orice mă­
sură de vorbă. Numai de nu l’ar fi auzit
cineva.
— Dacă ai cumva nevoe de ceva, nu te jena,
am cufărul meu aici.
îmi dădu mâna și apoi se strecură afară.
Căpitanul reveni de câteva ori. îmi părea din
ce în ce mai îmbătrânit și mai nehotărît. Chib-
zuiam mereu și mereu : ce i-ași putea spune
și ce serviciu i-ași putea face ca să-i facă
plăcere ?
Dar nu găsiam nimic. Găseam că sunt prea
rece și mă gândeam că trebue să mă creadă
drept un om lipsit de inimă. Camarazii de sală
se amuzau pe socoteala lui. Poate că, în fond
aveau dreptate, dar ceiace făceau ei, mă jignea.
Căpitanul sfârși prin a nu se mai arăta.
întrebai pe sora de soarta lui.
Ea mă privi cu un aer de seriozitate:
— Nu avem voe să vorbim de cazul acesta:
căpitanul s’a sinucis.
Ciudat 1 Nu mă simții deloc afectat. Luai
actul acesta ca un fapt lipsit de importanță.
210 LUDWIG RENN

îmi amintii de Eilitz pe care îl lăsasem să

stea afară — și el căzuse apoi.
Nu aveam remușcări — dar mă simțiam miș­
cat la amintirea lui.
Crizele mele cele mari deveniră din ce în ce
mai rare. Beșicile scădeau. Numai rana mai su­
pura, în fiecare noapte și puroiul pătrundea
pansamentul.
Acum aveam voe să mă ridic câteva ceasuri.
Invățai repede să mă îmbrac cu o singură mână,
îmi venea numai foarte greu să-mi vâr cămașa
în pantaloni. Pentru ca să pot duce la capăt
această operație, trebuiam să mă sprijin de
bara patului.
Intr’o dimineață doctorul veni și examină rana.
— Acum putem strânge rana fiindcă e cu­
rată și are o înfățișare foarte simpatică. Ai
curaj ?
— Cum să nu, domnule doctor.
— Bine, aduceți-1 în sala de operații.
Mă dusei cu infirmierul în sala unde fusesem
în prima noapte. Mi se desveli rana. O soră
mă spălă cu eter împrejurul rănii.
Sosi doctorul.
— Trei agrafe pentru rană. Să știi că nu-i o
senzație tocmai plăcută. Nu vrei să-ți facem mai
bine o injecție ?
— Nu, domnule doctor, mă tem mai mult de
injecții decât de dureri.
— Insă să nu țipi 1
— Nu, domnule doctor..
Infirmierul îmi prinse amândouă încheeturile
mâinilor.
In spatele meu doctorul clinchenia din instru­
mente.
— Ei, și acum să începem.
 MĂCELUL 211

Mă înțepă peste rană, în carne. Asta nu

durea așa de rău. Apoi puțin mai jos. Apoi
din nou la stâng-a, sus și jos. Apoi veni agrafa
a treia.
— Așa, ei acum să strângem.
Simții cum acele se înfigeau din ce în ce mai
adânc în carne, de parcă vroiau s’o rupă. Acum
veni rândul celei de-a patra. Nu prea era de
Ioc plăcută senzația. !
— Ai stat cuminte!
Mă înnapoiai în sală. Țineam umărul puțin
cam strâmb, dar încolo eram mulțumit. Mă așe­
zai în pat, dar nu îmi găseam liniștea și peste
un ceas mă sculai și începui să umblu în sus
și în jos, prin odae. Aveam mereu senzația că
mi se umflă carnea și că agrafele mă fac să
sufăr din ce în ce mai rău.
Apoi veni masa. Mâncarea îmi repugna și
mâneai foarte puțin.
După masă mă culcai în pat și adormii.
Mă deșteptai. In mintea mea mai continua
filmul unor imagini insezizabile, resturi de bu­
căți informe și de sârme încâlcite rămase din
coșmarul visurilor. Mă simțiam agitat. Durerea
era mult mai suportabilă ca neliniștea aceasta.
Băui puțină cafea fără să mă ating însă de
feliile de pâine.
Sora se apropie de mine îngrijorată.
— N’ai poftă de mâncare ? Atunci trebue
să-ți punem termometrul.
Stătui liniștit cu termometrul subsubioară,
Timpul trecea tare greu. Sora scoase termome­
trul și-l privi. Avea vederea tare slăbită.
Scutură termometrul.
— Trebue să ți-1 mai punem odată.
212 LUDWIG RENN

Asta însemna că am febră.

Mă lăsă să stau mai mult timp cu termome­
trul. Apoi mi-1 scoase și îl privi.
— Trebue să-l chemăm pe domnul doctor.
Acesta sosi imediat și îmi examină rana.
— Totul e în ordine. Totuși... s’ar putea să
fie... Dacă scoatem agrafele, febra trece. Dar
vindecarea va întârzia probabil cu câteva săp­
tămâni, dacă nu chiar cu câteva luni.
Spunându-mi aceasta mă privi întrebător.
— Prefer să am puțină febră.
— Bine, faceți-i o injecție pentru la noapte,
soră Brigitte.
Seara deabia putui îmbuca ceva și îmbucă­
tura îmi rămase în gât.
Apoi infirmiernl îmi spălă un loc pe partea
de sus a brațului drept. Sora veni cu un in-
jector de sticlă plin cu un lichid turbure. Ea
îmi prinse pielea între degete și îmi injectă li­
chidul.
Se formă o mică ridicătură, ca un cucuiu. In­
firmierul lipi un plasture pe locul înțepăturii.
— „Noapte bună“ îmi ură sora cu un glas pu­
țin cam plângăcios și surâse, înclinând puțin
capul. Era foarte simpatică.
Simții o destindere în tot corpul, de parcă se
făcea mai lung decât era. Destinderea se opri.
Durerea din umăr dispăru de parcă îmi fusese luată
cu mâna. îmi supraveghiam tensiunea nervilor
și rămăsei locului foarte liniștit.
In mijlocul nopții mă deșteptai chinuit de o
sete mare. Nu aveam apă la îndemână și nici
nu știam dacă am voe să beau.
Setea nu’mi dădea pace. Rămăsei așa, aparent
liniștit, dar chinuit lăuntric. In sală ardea o
 MĂCELUL 213

lampă electrică. Lumina ei îmi plăcea. Câțiva

camarazi cari dormeau — sforăiau.
Unul dintre ei se mișca agitat prin somn și ofta.
Cântecul ce venea dintr’o odae de alături mă
deșteptă dintr’un coșmar. Durerea din umăr
reveni. In sala albă se împăenjenise o lumină
lugubră. Nu știam de unde vine lumina asta.
Undeva, departe se închise o ușă. Intre feres­
trele duble auzii cântecul șuerat al vântului și
o amenințare depărtată de tunet.
Sora veni în sală și în lumina gălbejită fi­
gura ei apărea lividă și descompusă.
— Ei, cum ai petrecut noaptea asta ?
— Nu prea grozav. N’ași mai lua a doua
oară morfină.
Ni se aduse dejunul. Nu mă atinsei de cafea
și mâneai foarte puțin. In ferestre bătea grin­
dina. O lumină galbenă de fulger. Acum au-
ziam distinct tunetul. Sora îmi puse termome­
trul sub braț. Nu mă simțiam deloc bine.
Veni doctorul.
Sora îi șopti ceva. Auzii: „Are aproape pa­
truzeci de grade“.
— Desfăceți-i pansamentul.
Trebuii să mă aplec.
— Da, se observă o ușoară roșeață. Trebue
să-l culcăm singur într’o rezervă și dumneata
soră Brigitte ocupă-te special de el și vezi ca
să nu se molipsească nimeni. N’ași vrea să a-
vem aici, în sală, erisipel.
Infirmierul veni cu o brancardă pe roți de
cauciuc. Mă conduse de-alungul unui coridor că­
tre cealaltă parte a capelei. Acum zăceam
izolat.
Febra crescu. Dimineața termometrul arăta
214 LUDWIG RENN

40 de grade. începui să delirez. Febra creștea

și termometrul ajunse la 41 de grade. Ca mân­
care, mi se servia din când în când câte un ou
moale cu cogniac. Era dulceag și aromat. Visu­
rile mele deveniau din ce în ce mai tulburi.
Eram sfârșit.
Timpul se scurgea greu. Febra cedă foarte
încet. Doctorul găsi rana în plină vindecare,
însă petele din jur mai erau încă roșii. Mă sim-
țiam îngrozitor de slab.
Intr’una din zile doctorul declară :
— Rana arată foarto bine. Acum putem scoate
agrafele.
Căută o pensetă în cutia lui cu pansamente
și în aceiași clipă agrafele îmi erau scoase.
Către amiază aflai că am fost făcut sergent.
Le-o scrisese plutonierul. Asta mă bucură.
După amiază mă mai încercă odată delirul.
Dar a doua zi dimineață, febra mă lăsă. Dor­
meam mult acum și mă sculam, pe zi ce trecea,
mai bine.
Apoi veni transferarea mea la spitalul garni­
zoanei. Rana mea nu era încă complect închisă,
dar acum puteam mișca mai în voe brațul. Deo­
camdată nu-I puteam întinde decât la două
palme depărtare de șold.
BÀTÀLiA DELA AISNE Șl CHAMPAGNE
DIN 1917
 BATĂLIA DELA AISNE ȘI CHAMPAGNE
DIN 1917.

Făceam parte dintr’un mare convoi de însă­

nătoșiți cari se întorceau pe front. încotro că­
lătoream ?
Trecurăm pe la Metz. Așa dar, probabil că
regimentul nostru se găsia tot în partea de sud
a frontului.
Debarcarăm înapoia Metz-ului, foarte aproape
de oraș și pornirăm în marș printr’o vale îm­
pădurită. Ziua era tristă și vântoasă. Pădurea
părea inospitalieră.
Cam după vre-o două ore de marș ne găsi­
răm în fața unui deal rotund deasupra căruia
străjuia o creastă împădurită.
Cotirăm la stânga. De-alungul dealului se afla
cățărat un sat.
Oprirăm în fața unei vile cu grădină. Câțiva
oameni din regimentul nostru ne întâmpinară.
Eu împreună cu Hänsel și alți câțiva furăm
afectați tot companiei a treia.
Trebuia să mă prezint biroului companiei. La
o masă mică, — cu spatele la mine — ședea
un sublocotenent.
— Am onoarea să mă prezint: sergentul Renn
cu patrusprezece oameni însănătoșiți.
Sublocotenentul se întoarse.
218 LUDWIG RENN

— Bună ziua!
Și îmi dădu mâna.
I-o luai ezitând și îl privi uimit. Acesta să fie
într’adevăr voluntarul Lamm ?
— M’am schimbat atât de mult, că nu mă
mai recunoști ?
— Ba vă recunosc, domnule sublocotenent.
— Ce, suntem în serviciu, de îmi spui: dom­
nule sublocotenent?“ râse el.
Eram încă aiurit: ce ton energic avea acum
Lamm. Și se făcuse lat în spate și părea calm
și sigur de sine.
Urcarăm muntele la cantonamentul nostru.
Ne aflam departe, în spatele frontului, în
Ardenne, ca să facem exerciții și să ne pregă­
tim, în așteptarea ofensivei de primăvară a
francezilor.
De astă dată direcția supremă a oștirii pre­
gătise o armată întreagă pentru contra ofensivă
și acestei armate îi aparțineam și noi.
Compania se schimbase cu totul. Cunoșteam
numai pe vreo doi, trei dintre oameni și chiar
printre aceștia pe nici unul mai de aproape.
In grupa mea erau câțiva tineri palizi și sub­
țiri, care se arătau tare neîndemânateci la exer­
ciții. Mai ales unul, Brand, care avea tot timpul
un aer jalnic și dezarmat. Hänsel era cel mai ro­
bust din toți. El executa tot ce i se cerea cu multă
liniște și siguranță — dar fără să facă mai mult
decât i se cerea. încolo se mai afla în companie, ca­
poralul Hartenstein, un ins lung, uscat, cu o fi­
gură sumbră, taciturn și bădăran, dar foarte
capabil — și Weickert, cel mai bun trăgător al
companiei, un ins viu și puțin cam palavragiu.
Eram în Aprilie dar mai era încă foarte rece,
 MĂCELUL 219

când ne veni ordinul de plecare. Se spunea că

ofensiva franceză începuse.
Mărșăluirăm mai multe zile prin locuri mun­
toase și împădurite. Apoi eșirăm într’o vale ne­
tedă și pleșuvă, iar la prânz sosirăm într’un o-
raș foarte mic, mai mic chiar decât un sat de
la noi. /
Plutonul nostru fu cantonat în ultima casă
pe dreapta, spre eșirea satului. Soarele ardea
ca vara. Grupa noastră fusese încartieruită în­
tr’o cameră care avea o fereastră cu un per­
vaz scund cât un taburet.
Mă așezai pe acest taburet al ferestrii îm­
preună cu Hänsel. Afară, înaintea noastră se
întindea o luncă pe care șerpuia o cărărue
strâmbă și nisipoasă. In fața casei se înălțau
trei copaci mărunți și încovoiați. încolo, cărarea
se perdea în stepă, fără casă, fără pom, fără
tufiș, fără un pic de colină.
Șeful nostru de pluton privi în zare.
— Aici ar fi nimerit să locuiască un poet.
II privii mirat. Era un om încă tânăr, mare
și zdravăn. Avea astăzi pete roșii pe obraz, pă­
rea obosit și privea melancolic în zare unde
aerul vibra peste stepă.
— Nu prea mă simt deloc bine.
— Dar ce aveți, domnule sergent?
— Nu suport marșul.
Se așeză la pământ. Făcea impresia că su­
feră. Mă miram că nu poate suporta marșul
fiindcă era un bun gimnast, un bun alergător
și vădia puteri ce păreau nesecate.
Hänsel mă luă de mânecă și mă scoase afară.
Merserăm o bucată pe câmpie și apoi ne așe­
zarăm îo soare, pe un povârniș.
— „Unde v’ați băgat ?“ strigă Weickert și
220 LUDWIG RENN

veni la noi în fugă. „S’a dat alarma. Chiar a-

cum au sosit câțiva de pe front și ne-au spus
că în față stau foarte prost. Francezii au pă­
truns adânc în pozițiile noastre.
Mărșăluiam printr’o vale împădurită, urmând
cursul unui pârâu.
Apoi valea se lărgi și pădurea se rări.
La dreapta, un sat mare. Trecurăm peste
un pod mare de lemn care se întindea peste
o apă mocirloasă.
Un obuz șueră și căzu lângă pod, în mocirlă.
Probabil că aveam să facem astă noapte schim­
bul cu cei din față.
In fața noastră se ridicau munți acoperiți de
păduri dese. Auzeam împușcături dar nu puteam
să văd nimic.
Ajunsem într’o dumbravă de stejari.
— Ridicați corturi 1
Amurgea. Luam cu picioarele lapovița de pe
frunzele galbene de jos.
Grupa mea ridică, în tovărășie cu grupa doua,
un cort mare, lat și jos. II făcurăm în tovă­
rășie, ca să ne mai rămâie foi de cort ca să
avem cu ce să ne acoperim. Apoi ne furișa­
răm înăuntru. Pomii se încovoiară o leacă. Pe
foaia de cort fâșăau, ușure, abia .perceptibil,
fulgii de zăpapă. Ici și colo cădeau picături de
apă din copaci, în verdeață.
In depărtare se mai auziau și alte sgomote:
huruit de căruțe pe un drum și lovituri de o-
buze, când mai aproape, când mai departe.
Ramm! trosni chiar în apropierea noastră.
Ramm 1 puțin mai departe la dreapta. Bucățile
de schijă șuerau și sburau în toate părțile.
— „Ah 1 porcii m’au pocnit în spate“ înjură
Weickert.
 MĂCELUL 221

— N’aveți careva un aprinzător Hindenburg ?

Brand cel uscățiv avea unul în buzunar și îi
aprinse fitilul.
Weickert avea o vânătae în spate, care sân­
gera ușor și care nici nu trebuia pansată.
— Nu-i o rană care să mă trimeată acasă,
dar oricum, mi-a făcut o gaură în tunică.
El își îmbrăcă din nou haina și se culcă. Stin­
serăm lumina.
Ramm ! asta trebue să fi căzut înaintea noastră.
După un răstimp încăodată: Bum ! puțin mai
la o parte.
Gândurile îmi pribegeau departe. Auzii încă
vre-o câteva bubuituri.
Bum ! Mișcare în cort.
— Ce s’a întâmplat ?
— Faceți lumină.
— „Căcat! înjură unul și gemu.
Un chibrit își pălpăi luminița. Toți își ațin­
tiră privirile în lumină.
— Am căpătat una în picior 1 tae’mi gheata 1
Unul din cei cari ședeau culcați rămase locu­
lui fără să se sinchisească de ceiace se întâmpla
în jur. Mișcă doar puțin piciorul. Căpătase o
lovitură în cap și acum nu mai știa de nimic.
Hănsel alergă la sanitar.
Dimineața râmaserăm în corturi fiindcă afară
era îngrozitor de frig și bucătăria de campanie
încă nu sosise. Canonada artileriei se auzia
într’una.
Astăzi cu siguranță că pornim la atac, gândii
eu. Și simțiam că mi-e frică.
Către seară câțiva din plutonul al patrulea
fură răniți. In timp ce sergentul sanitar îi pansa,
căpătă și el o schijă în picior. El veni șchiopă­
222 . : LUDWIG RENN

tând la Lamm care sta liniștit, cu mânile îm­

preunate pe piept și spuse surâzând, cu privi­
rea lui blajină:
— Iată, am căpătat eu însumi una în picior,
domnule sublocotenent.
Nu mă putui opri să nu surâd și eu.
Către ora șease seara veni și bucătăria noastră
de campanie. Ii lipsia partea de dinainte și era
trasă de patru perechi de cai ce suiau cu greu
povârnișul câmpiei mlăștinoase. Capacul fu
deschis.
— La cazan!
Ne apropiarăm într’un șir lung de cazan.
Luasem tocmai mâncarea, când, în aceiași
clipă sosi un soldat în fugă:
— Ordin dela batalion: compania să por­
nească imediat în marș, în direcția asta.
— „închideți capacul 1“ comandă Lamm.
— Mâncarea însă nu ține până mâine, dom­
nule sublocoteneut“ făcu unul din bucătari.
„Trebue s’o aruncăm“.
— „Aruncați-o!“ răspunse Lamm cu răceală,
încercai să dau pe gât o lingură din gamela
mea cu mâncare, dar era prea fierbinte. Vărsai
conținutul gamelei. Ne împachetarăm în mare
grabă și ne încolonarăm.
— „Pe aici, prin tufișul acesta de anini 1“
comandă Lamm nerăbdător.
Ne înghesuirăm printre tufișurile dese. In a-
propiere cobora un povârniș cu o pădure sus,
pe dreapta. In fața noaatră două din compa­
niile regimentului nostru escaladau deja; ca niște
omizi, ondulațiilor câmpiei. Mai departe, la stânga
trecu o baterie de artilerie în galop. Călăreții
cari o întovărășeau loveau cu cravașele în cai.
Pe o ridicătură sta un general înconjurat de
 MĂCELUL 223

câțiva ofițeri și privea printr’un binoclu, în

depărtare.
— »Așa mai zic și eu“ mă întorsei către co­
mandantul plutonului nostru care mergea la
dreapta mea, „iată astea sunt într’adevăr trupe
de contraatac“,
Comandantul de pluton aținti către mine doi
ochi goi de priviri.
— O să ne mai întoarcem noi oare?
— „Da“ răspunsei eu și privii înainte. Dar
observai cum privirea lui se agățase desperată
de buzele mele.
Frica e o treabă pe care fiecare trebue să și-o
aranjeze singur cu el însuși, gândii eu; eu n’am
cum să-ți ajut.
Ajunserăm într’o nisiparniță. Lamm îi chemă
la el pe toți comandanții de plutoane.
— Atacăm mâine, în zori, Pentru aceasta
trebue să ocupăm întâi, odată cu căderea nopții,
poziția cea mai avansată.
Comandanții de plutoane se risipiră fără un
cuvânt.
Așteptam să se întunece. Hänsel era culcat
lângă mine în marginea nisiparniței. Soarele mai
strălucea încă, dar nu mai ardea. Două avioane
germane veniră, unul după altul, și sburară la
mare înălțime deasupra noastră. Se observau
distinct pe ele crucile negre și aripile galbene.
In sfârșit soarele apuse în dosul unor pini și
începu să se întunece deabinelea.
— „Plutoanele să fie gata 1 Plutonul întâiu
mă urmează“ spuse Lamm și trecu încet înainte.
Imediat în spatele nisiparniței, pădurea se
rărea. Aici se deschidea o tranșee mare și largă,
în care intrarăm și ne strecurarăm încet de-a-
lungul ei. înaintea noastră se afla compania
224 LUDWIG RENN

patra care părea împiedicată de un obstacol

oarecare să înainteze. In câteva locuri se au-
ziau focuri de armă.
— „ Sunt rănit!" spuse deodată comandan­
tul nostru de pluton.
— Unde ?
— In picior!
El se răzimă de parapetul tranșeii.
— Însănătoșire grabnică! Sergentul Sander
preia comanda plutonului întâi!
Deodată compania care era înaintea noastră
se puse în mișcare. Cotirăm brusc, Tranșeia
cobora într’o pantă abruptă. Jos pocni un o-
buz, apoi încă unul, la intervale regulate. Tran­
șeia era deodată barată de bucăți de lemn și
de grămezi de pământ. La vre-o trei sute de
metri înaintea noastră ardea ceva cu o flacăre
roșie. Acolo cădeau regulat proectilele.
Ocolirăm obstacolul tranșeii și sărirăm apoi
din nou în tranșee. Coada companiei a patra,
dispăruse în fugă dinaintea noastră. De locul
unde se vedea incendiul ne mai despărțiau o
sută de pași. Lamm o luă la fugă.
Un nou obuz.
— „Loc!“ se strigă din toate părțile.
Un șir de soldați veni spre noi în fugă. Erau
probabil oameni cari veniseră să ia mâncare,
ne îmbrânciră și îl asvârliră pe Lamm de para­
petul tranșeii. In fugă, mă alesei cu un ghiont
în piept. Erau cam vre-o zece inși. Ne continua-
răm goana.
Bumm ! Chiar în preajma noastră.
Tranșeia revenia acum la nivelul solului. Prin
contrast jarul focului dădea locului din jur o
culoare neagră. Pășii nesigur înainte. Era o
trăsură care ardea.
 MĂCELUL 225

O depășirăm.
O împușcătură în spatele nostru.
Suirăm versantul părții dimpotrivă.
— „Pe aici“ 1 strigă vocea comandantului
nostru de batalion dinafara tranșeii.
Ne precipitarăm afară.
— Instalați-vă aici fiecare cum poate mai bine,
pentru la noapte.
Erau două excavații cari nu ne veneau decât
până la genunchi, dar destul de late ca să
adăpostească în ele două plutoane.
Sander sosi.
— „Tu comanzi plutonul“ îl interpelai eu.
— „Atacăm imediat?“ mă întrebă el, înfricoșat.
— Nu, abia mâine dimineață. Acum trebue
să repartizezi locurile pentru grupe.
El mă privi dezarmat. Observai că, de frică
nici nu mai putea gândi.
Dacă ași fi rănit ași putea pleca de aici.
Dar—asta, nu e cinstit. Trebue să rezist.
Bumm 1 Tresării.
De ce m’am speriat așa de rău ? Dar unde
e oare Hänsel?
Focul părea că și-a mai diminuat intensitatea.
Mă ridicai.
încă vre-o două obuze. Era lumină de-abine-
lea. Soarele mijea de sub un nour.
— „L’ați văzut cumva pe Hänsel?“ îl întrebai
pe Brand.
— Nu.
/ Eram paralizat de frică.
— „Ascultă mă, ia vino încoace“ strigă Har­
tenstein. „Am descoperit pe aici un depozit de
alimente care are și apă gazoasă și biscuiți. Fi­
rește biscuiții sunt puțin cam muceziți“.
îmi arată un săculeț plin cu biscuiți.
13
226 LUDWIG RENN

— L’ai văzut cumva pe Hănsel ?

— Nu.
Luai biscuiții și o sticlă cu apă gazoasă.
Lamm sosi.
— Compania patra a avut piederi grele. Co­
mandantul batalionului nostru și șeful compa­
niei a doua sunt răniți.
— Și ce s’a făcut cu atacul?
— A eșuat complect, aproape toți comandan­
ții sunt morți. Din cauza întunericului au luat’o
prea mult la dreapta și au mers aproape para­
lel cu liniile franceze, cu flancul expus. Date
precise însă nu avem. Supraviețuitorii au rămas
în găurile făcute de obuze, foarte aproape de
francezi.
— Atențiune ! Reîncepe !
Observai din nou rachetele luminoase ce că­
deau în ciorchini.
Sărirăm în groapă. Obuzele zbârnăiau, schi­
jele săriau și piuiau în jurul nostru. Obuzele mari
veneau, zguduiau pământul și împrăștiau noroiul
împrejurul lor. Mă vârâsem cu totul în groapă
și ronțăiam biscuiți.
A1 poate știu sanitarii ce s’a întâmplat cu
Hănsel.
Focul părea acum mai slab ca ultima dată.
El dură până la ora douăsprezece și zece.
Eșii din groapă în acelaș timp cu Lamm.
Sergentul major Poehner, dela plutonul al
doilea, veni tărându-se și se prăbuși în genunchi
în fața lui Lamm. Ținea amândouă mâinile
la piept.
— „Domnule sublocotenent“, gemu el, — „eu...
un... mi-a... pe piept... eu...
— Nu vorbi... Nu ai pentru ce să te desvino-
 MĂCELUL 227

vățești. Renn, condu pe domnul sergent major

la postul sanitar.
II luai de braț și îl condusei ocolind talu-
zul. II așezai la intrarea adăpostului postului
sanitar.
— Ați auzit ceva de Hänsel?
— „Da, e aici“ șopti brancardierul, „dar vor­
bește cât mai puțin cu el; i-a fost smulsă o ju­
mătate din buca șezutului.
— Și rana e periculoasă ?
— Articulația pare să fie în ordine, dar e o
rană îngrozitor de mare.
Pătrunsei mai adânc în galerie. Hänsel sta
culcat pe burtă, cu picioarele la mine.
— Hänsel strigai eu încet.
El întoarse capul și mă privi.
— E frumos din partea ta că ai venit, dar
mai bine du-te. Probabil că ai treabă.
Nici nu-i putui răspunde, așa îmi simțiam i-
nima de strânsă.
Afară era lumină multă. Câțiva mesteceni ple­
șuvi urcau în pantă.
Lamm mă strigă. Lângă el se mai aflau doi
oameni.
— Trebue să regrupăm compania. Trei co­
mandanți de plutoane și o treime din compa­
nie s’a prăpădit. Plutonul întâi și al doilea, cari
au avut cele mai mari pierderi, au fuzionat, ca
să formeze un singur pluton pe care îl preia
sergentul Renn : plutonul Renn. Plutonul al trei­
lea îl păstrează sergentul major Trepte, al pa­
trulea îl preia sergentul Langenohl. Dar mai e
o dificultate: sergentul Busch e mai vechiu în
serviciu ca Renn. Cum însă a venit abia acum
pe front, nu pot să-i predau un pluton. 11 voi
da ca ajutor plutonului Trepte. Am să aranjez
228 LUDWIG RENN

eu personal cu el această chestiune. Ași dori

însă ca hotărîrea mea să nu parvină la ure­
chile lui Busch.
Grupai din nou grupa mea și luai ca agenți
de legătură pe Israel și Wolf, în locul devenit
liber în grupa mea, ca să-i am la îndemână.
Artileria reîncepu focul.
Miros de obuze, trosnete, noroi care sărea în
toate părțile...
Peste o jumătate de oră focul mai slăbi. In
jur, pături, unelte, căști, măști de gaz, puști,
granate, ranițe și pansamente însângerate.
Intr’una din gropi, într’o explozie de obuz, o
schije sărise într’o granată de mână pe care un
soldat o avea la brâu — și îi spintecase aces­
tuia pântecele. Tovarășul de groapă al acestuia
începu să alerge ca un desmetic încolo și încoace.
Dădui ordin să-I oprească.
Din nou trosniră și pocniră obuzele.
Cineva venea în goană, țipând.
Mă uitai afară. Era sublocotenentul Hornung.
— Aici mai e loc ? Dincolo e insuportabil
de stat.
— „Alături, domnule sublocotenent“ îi stri­
gai eu.
Și în groapa mea era loc, dar nu vroiam să-I
am lângă mine.
Ședea acum în groapa de alături și îl auziam
urlând la fiecare detunătură.
Bombardamentul încetă curând.
— „Ascultă Israel“ făcu Wolf, „L’ai auzit pe
sublocotenentul dela a doua, cum urla? Sol­
dați de ai noștri n’ar fi capabili de una ca
asta, deși noi n’avem nici un. fel de respon­
sabilitate“.
— „Tacă-ți gura“ răspunse Israel.
 MĂCELUL 229

Soarele apunea tocmai. Observai iarăși rache­

tele luminoase.
Pocnete, trosnete, sguduituri și tropote. Un
șuer și apoi un obuz trecu peste creștetul meu
și se înfipse în pământ. Ramm 1
Mă vârîi mai adânc în groapa mea. Urechile
îmi vâjâiau. Ceva mă isbi în cască. Trăsei pă­
tura complect peste mine. Pram 1 harp ! harp 1
Doamne, dar e înspăimântător!
Mă străduii să mă reculeg.
— Cine-i ăsta care doarme ajci ?
— „Sergentul Renn, domnule sublocotenent.
A dormit tot timpul bombardamentului“ răs­
punse Israel.
— Și a putut să doarmă în vacarmul ăsta?
Sub pătură nu puteam să văd nimic. Dar îi
auziam șoptind între ei și pe alții și toți se mi­
nunau de mine.
Rămăsei așa până trecură de grupa mea, apoi
dădui cuvertura de-oparte.
Se făcuse noapte. Peste capul meu străluceau
stelele. Trebue să fi fost tare frig dar mie îmi
era cald și bine.
Treceau soldați purtând răniți. Mă sculai spe­
riat încă de faptul că dormisem.
II auzii pe Israel discutând animat și mă dusei
la el.
— Fiindcă tu dormeai, am dat eu instruc­
țiuni ca grupele să raporteze perderile suferite
în timpul zilei.
Și începu deodată să râdă cu un râs mic:
— Cum ai putut să dormi într’un astfel de
vacarm ?... Ne-am strâns toți în jurul groapei
tale și în companie umblă svonul acum că tu
ești un ins invulnerabil.
230 LUDWIG RENN

Către miezul nopții Lamm făcu apelul co­

mandanților de plutoane.
— Oamenii regimentului cari sunt în avant-
posturi vor fi aduși înapoi și atunci noi rămâ­
nem aici linia cea mai înaintată. Plutoanele
Trepte și Langenohl ocupă talusul de aici. Plu­
tonul Renn se plasează între talus și divizia ve­
cină. Iată, aici un om care te va conduce.
Plecarăm. Era întuneric deabinelea. După ce
mărșăluisem un timp în dreapta, cotirăm pe un
teren fără șosea, și traversarăm o pădure plină
de crengi rupte și de găuri de obuze.
După ce trecurăm peste o fâșie îngustă de
iarbă, dădurăm într’o pădure de pini. Aveam
senzația că schimbăm conținu direcția. Acum
ne găsiam din nou într’o câmpie.
Conducătorul nostru se opri și se uită în
toate părțile. Indentificai câteva locuri sumbre
dar fără să pot distinge exact ce erau.
— „Trebue să căutăm“ făcu ghidul nostru.
Ne continuarăm drumul în întuneric. Pe jos
zăcea o massă neagră. Conducătorul nostru se
aplecă.
Era cadavrul unui francez, dar nu era acela
din apropierea poziției noastre.
O pădurice deasă de mesteceni se ivi deodată
înaintea noastră. Solul era complect desfundat
de bomdardament.
— Atențiune 1 Aci e totul plin de obuze.
Un tun cu afetul său se afla în drum și în
juru-i cadavre de cai.
Cotirăm la stânga printr’o văgăună.
— Aici e .adăpostul.
Intrai. Jos se afla un sublocotenent cu șeapte
oameni.
— Veniți să schimbați compania mea ? Sper
 MĂCELUL 231

că aveți mai mulți oameni decât am eu. Iată, ce

vedeți aici e tot ce mi-a mai rămas. Tot ce am
să vă predau sunt cinci mitraliere ușoare.
— N’avem nici un om care se pricepe la mi­
traliere, domnule sublocotenent.
Nici noi n’am avut vre-unul. încă ceva:
divizia vecină are o gardă înaintată într’o tran­
șee care se află cam la vre-o sutăcincizeci de
metri înapoia noastră. Trebue să stabiliți legă­
tura cu ea.
Zicând aceasta schiță un râs ciudat.
— Așa dar, vă urez mai mult noroc decât
am avut noi. A, da! încă o recomandație: nu
înmulțiți posturile în timpul zilei ca să nu vă
atrageți bombardament inutil.
Plecă cu cei șeapte oameni ai săi.
Trimesei pa Israel la Lamm ca să raporteze
că schimbul s’a efectuat. Apoi așezai două sen­
tinele și întrebai care dintre oameni se pricepe
la mânuirea mitralierelor. Erau numai patru oa­
meni și toți se pricepeau numai la mitraliera
grea. Echipai trei mitraliere cu câte un șef și
trei oameni. Apoi păstrai încă trei grupe sub
ordinele lui Hartenstein, Weickert și Sending.
— „Ei și acum unde ne adăpostim ?“ întrebă
Hartenstein.
In adăpostul în care stătuse sublocotenentul
nu încăpeau decât zece până la douăzeci de
oameni. Aici așezai grupa lui Hartenstein și
căutai mai departe. Excavația în care ne găsiam
noi era o tranșee mare de artilerie. Un tun greu
cu o roată ruptă, sta într’o rână.
— „Uite aici încă o tranșee“ făcu Sending.
Acolo găsirăm încă două adăposturi. Intrai
împreună cu Weickert întruna din ele. Cineva
făcu lumină.
232 LUDWIG RENN

înaintea noastră, într’un colț, sta un om. Wei-

ckert sări speriat în lături. Pe jos zăcea încă
unul, făcut ghem. Weickert roti o privire în­
spăimântată și oamenii lui rămaseră locului ca
paralizați.
— „Nu faceți pe tâmpiții 1“ le spusei eu, „Ii
scoatem de aici“.
Unul dintre oameni se aplecă să apuce unul
din cadavre și făcând aceasta avu un râs sar­
castic. Vrui să-i ajut. Atunci interveni Weickert:
— Bine, dar putoarea tot rămâne înăuntru.
— Ei, atunci căutați-vă singur un adăpost.
Vrui să plec.
— „N’am mâncat astăzi nimic toată ziua“ se
tângui unul din ei.
— Am să rog pe domnul sublocotenent să
vă dea voe să consumați rația de rezervă.
— Nu mai am nici una.
— Atunci n’am ce să’ți fac. De ce ai mân-
cat’o ? De unde să vă iau mâncare ?
Eșii afară ca să mă duc la Sending.
Acesta sö și aranjase în adăpostul său pe
care îl împărțea cu oamenii dela mitraliere.
Intre timp trecuseră cam vre-o două ore dela
schimb.
Wolf transportase bagajul meu la Harten­
stein și îmi durase un pat. Nu eram încă o-
bișnuit să fiu servit.
— Israel nu s’a întors încă ?
— Nu.
— Trebue să mă pun în legătură cu cei din
dreapta. Wolf merge cu mine. Tu, Hartenstein
preiei comanda plutonului în lipsa mea.
Ne luarăm armele. Afară îl găsi pe Weickert-
— Am mai găsit încă un adăpost.
Ii spusei să mi-1 arate.
 MĂCELUL 233

Era cel mai depărtat, la stânga, puțin mai la

o parte.
Trebue să pui santinele și aici.
— Mă simt prea expus în locul ăsta. N’ași
putea căpăta și o mitralieră ?
— Trebue să vedem asta în timpul zilei. Nu
pot să deplasez oamenii înainte de mă conving
că e absolut necesar.
O luai cu Wolf la dreapta, puțin mai înapoi.
Dar să fie asta direcția cea bună ?
Ajunserăm într’o luncă. Și aici zăcea cadav­
rul unui soldat francez. Lunca urca nițeluș în
pantă abruptă și era din ce în ce mai desfun­
dată de bombardament.
Piciorul drept mi se prinse de o sârmă: era
probabil un rest de obstacol de sârmă, distrus.
— »Am să repartizez eu locurile“ spusei eu.
După vre-o jumătate de oră eram culcați unii
lângă alții în foaia de cort, acoperiți cu mantale
și pături — în groapa deschisă.
Cerul era negru. Din când în când o stea
răsăria și apunea apoi iarăși.
Aerul era umed și parcă rarefiat de răceală.
Hänsel era culcat lângă mine. II auzeam res­
pirând. Nu dormea încă. Oare nu simțea deloc
frică ? Nici Lamm nu părea să aibă frică.
Bumm 1 Un obuz căzu în apropierea noastră.
La spate simțiam o piatră care mă supăra.
Simțiam că îngheț și eram enervat. Poate că ne­
liniștea în care devii indiferent la toate vine
abia atunci când ești deabinelea înghețat.
Mâine dimineață...
...Dacă am știi cel puțin cum arată locul unde
trebue dat atacul...
— Companiile să fie gata, domnule sublo­
cotenent.
234 LUDWIG RENN

Era întuneric beznă. Toți se treziră fără ca să-i

fi sculat cineva. Mulți strânseră foile de cort
și împăturiră mantalele și păturile.
Comandantul batalionului sosi.
— Compania treia e gata ?
— Da, domnule maior 1
— Batalionul al doilea atacă. Noi stăm înapoia
Iui, pregătiți. Poate să avem o zi rea astăzi.
O luarăm puțin la dreapta pe un talus sumbru.
— Instalați-vă aici. Probabil că o să avem un
tir de artilerie.
Ne împrăștiarăm de-alungul talusului. Gropile
erau deja săpate și aveau o adâncime de vre-o
treizeci de centimetri.
— Ascultă Hänsel, să aranjăm groapa asta
pentru noi amândoi.
Desprinserăm lopețile și lărgirăm groapa. In
fața talusului se ridica o bucată de câmpie
împădurită cu pini tineri. Dedesuptul nostru
era o bucată de loc, netedă, de lățimea unei
șosele. La dreapta transportau mitraliere. Dincolo
de bucata netedă de loc, terenul părea că sco-
boară în pantă abruptă.
Obscuritatea ne împiedica să vedem mai
departe.
La dreapta o răpăială de focuri de infanterie.
Printre copaci observai rachete căzând ca niște
ciorchini de lumină.
Mitralierele răpăiau.
Foc rulant de infanterie.
Bumm 1 obuzele cădeau în spatele nostru.
Schijele săriau în toate părțile.
Lăsai schijele să cadă și sării în groapă. La
stânga mea Hänsel se încovoiă, se înghemui.
Locul era prea îngust pentru picioarele noastre.
Prin preajmă un soldat țipa.
 • MĂCELUL 235

Un altul o luă la fugă.

Obuzele cădeau din ce în ce mai departe,
spre cotă.
Ridicai capul.
Printre copaci se zăriau iarăși ciorchini de
lumină.
Bumm! O explozie foarte aproape de noi.
Urechile îmi vuiră.
Aplecai capul;
Asta nu prea seamănă nici cu o detunătură
de obuz nici cu explozie ordinară.
— „Renn!“ făcu Hănsel.
— Da, ce este ? «
— Vroiam numai să știu cum îți merge.
O detunătură groaznică în apropiere!
Văzui un nour negru ridicându-se de-alungul
talusului și apoi dispărând. Lovitura a nimerit
bine.
Soldații veniră în fugă.
Obuzele urcă din nou spre cotă și devin din
ce în ce mai rare.
Cineva veni și privi în groapa noastră. Era
Lamm. -
— Vroiam numai să văd cum vă merge.
Și surâse, palid, în penumbră.
Mă ridicai, eșii afară și privii în groapa în­
vecinată.
Zării o cuvertură neagră sub care cineva
gemea,
— Ce ți s’a întâmplat ?
Cel de sub pătură nu răspunse. Atunci de-
abia observai că pătura avea o gaură mare,
dantelată.
Ridicai puțin pătura.
Văzui obrazul lui Sander dar în acelaș timp
236 LUDWIG RENN

o bucată de came roșie, informă îmi izbi privi­

rea. Era în agonie.
Trebuia să mă îngrijesc de plutonul meu.
Weickert stătea în groapa lui și părea îngrozit.
— Ai fost singur aici?
— Nu, cu Elsner.
— I-au crăpat craniul.
— Dar mai trăește?
— Nu știu. A plecat foarte liniștit. Era groa­
znic să-l vezi.
Weickert mă țintuia tot timpul cu doi ochi
măriți de groază.
Puțin mai laoparte se făceau pansamente : Aici
era o grupă întreagă rănită sau omorâtă.
Privii în jur. Din nou cădeau rachetele ca
ciorchinii.
— „In gropi!“ strigai și sării repede în groapa
noastră.
Hansel nu era acolo.
Oamenii veniră în fugă.
Unul ținea o mână roșie în aer, ca o flacără.
Exploziile se succedau.
Doi ofițeri trecură. Unul din ei era colonelul
nostru. Se ținea foarte drept. Celălalt arunca
priviri sfioase în juru-i.
Probabil că atacul eșuase.
Schijele săriau în toate părțile.
Mă vârâi mai bine în groapă.
Dar ce o fi făcând afară Hänsel ?
Pocnetele și trosnetele nu mai încetau și se
auziau când foarte aproape, când mai departe.
Nouri cenușii se ridicau deasupra capetelor
noastre.
Mirosia din ce în ce mai tare a pulbere.
O lovitură în genunchiul meu stâng. Ceva
căzu jos.
 MĂCELUL 237 .

întinsei mâna după ea, și o retrasei repede;

era ceva fierbinte ca focul. O schijă.
Un soldat trecu în goană, urlând. Nu era
Hänsel.
Faptul că schija nu mă rănise, se datora cu­
telor pe care le făcea pătura la genunchi.
Luai pătura lui Hänsel și examinai schija de
obuz. Era de mărimea unei lame de pumnal
și cu două tăișuri dințate.
Mirosul de pulbere devenea din ce în ce mai
inzistent.
Privii la ceas. Trăgeau de un ceas fără între­
rupere. Oare o să ție așa toată ziua ? ...și dacă...
Dar toate astea cititorule, ar trebui să ți le poți
închipui...
Un obuz nou. Schijele lui căzură grămadă
pe pătura mea.
Intrarăm într’o pădure înaltă. Wolf îmi arătă
un copac. De o creangă mare și groasă era
spânzurat un cal ce nu mai avea decât pielea pe
oase. Ce fel de obuze trebue să fi fost acelea
cari au asvârlit un cal întreg, deodată, în văzduh ?
Garda diviziei vecine o găsirăm la treizeci
de metri, într’un șanț mare. In mijlocul soldaților
gardei părea că domnește o mare dezordine.
Era a treia zi de când se aflau acolo și șeful
postului nu știa nici unde ne aflăm, nici cum
sunt dispuse forțele diviziei sale.
Ne înapoiarăm, traversând câmpul și regăsi­
răm curând pădurea noastră de mesteceni.
începea să amurgească. In fața adăpostului
lui Hartenstein stăteau vre-o zece oameni cu
două mitraliere grele.
Israel mă întâmpină vorbind cu vioiciune.
— Domnul sublocotenent ți-a trimes o secție
238 LUDWIG RENN

de mitraliere grele, a trimes complimente și a

spus să ni se servească o porție de rezervă.
— Bine, dar unde să vă găzduesc? Nu mai
avem decât un singur adăpost dar acolo sunt
doi morți înăuntru.
— „Nu-i nimic, îi svârlim afară“ făcu sergen­
tul șef al secției de mitraliere.
— „Vine domnul sublocotenent!“ strigă Israel.
— „Bună dimineața Renn“, mă interpelă Lamm
și îmi dădu mâna. „Trebue să vă vorbesc imediat,
dumitale și sergentului Schatz.
Ne luă cu el, se opri apoi și se uită bine îm­
prejur. Eram pe o mică înălțime în mijlocul
terenului. La dreapta se ridica un delușor lat,
cu două proeminențe aplatizate ce aveau o
ciuțiată strălucire albăstrie.
Asta e Muntele Alb, pentru posesia căruia se
dau lupte de săptămâni de zile. Acolo și îna­
inte este primejdia pentru noi. Poziția e bună
dar e ca o insulă izolată. Este punctul cel mai
expus din toată divizia. Te simți destul de tare
aici ?
— Da, am trei grupe, două mitraliere grele
și cinci ușoare. Din cele ușoare trei sunt echipate.
— Bine, dar nu prea ai oameni instruiți.
— Da, n’am decât patru. Dar poate că ser­
gentul va da celorlalți deslușirile esențiale.
Lamm mă privi, chibzuind parcă.
— Sergent Schatz, dumneata preiei și mitralie­
rele noastre și îți așezi sentinele proprii. Dar, cu
toate că dumneata ești mai vechi în serviciu, în
ceiace privește lupta, sunt obligat să te subor­
donez sergentului Renn.
Lamm se depărtă cu soldatul său de serviciu.
Se luminase deabinelea. Mă întorsei în adăpost.
Israel deschise o cutie de conserve pentru el
 At A C E L U L 239

și pentru mine și o încălzi. Aruncarăm în ea

biscuiți de campanie ca să le muiăm și le mân-
carăm apoi.
După aceia ne culcarăm.
Mă sculai către amiază tare flămând. Astăzi e
aniversarea zilei mele de naștere.
— Ascultă, Hartenstein, ce ar fi să trimetem
o patrulă în locul unde ați găsit biscuiții ăia ?
— Da, Keltner cu încă unul ar putea să facă
treaba asta. E un tip foarte dibaciu amicul Keltner,
mai ales la găsitul păduchilor. N’are decât să
bage mâna în tunică și a și găsit unul.
Keltner care se afla de față, râse:
— Da, mă pricep eu în treaba asta. Dar
prefer să mă duc singur.
Eșii din adăpost și mă uitai în jur. Afară, în
fața tunului căzut într’o rână, Brand sta de
sentinelă.
— Ai idee unde se află posturile noastre ?
— Nu.
EI mă privi speriat. Părea încă zăpăcit de
bombardamentul de distrugere de eri.
— Uite, vezi colo, la stânga groapa ceia de
obuz ? Acolo se află comandantul companiei
cu celelalte două plutoane. Apoi vine un mare
spațiu liber până la noi și colo, la dreapta,
înapoi, se află primul post avansat al diviziei
vecine.
Mă speriai singur de ce spusesem. Dacă fran­
cezii porneau cumva un atac de mare anvergură
— noi eram singurii cari trebuia să le facem
față și să-i respingem. Și atunci o singură sen­
tinelă nu putea să și tragă și în acelaș timp, să
dea și alarma. Trebuia să mai pun și un post
de alarmă.
O pornii mai departe, spre dreapta. In tran-
240 LUDWIG RENN

șeia următoare nu se găsia decât o mitralieră

grea și o sentinelă. Alături se aflau în două a-
dăposturi, trei zeci și cinci de oameni. Intrai în
adăpostul Iui Sending unde se aflau și mitralie­
rele ușoare.
— De ce n’ați pus până acum nici o mitralieră
în poziție ?
— Păi nu ne-a spus nimeni.
— N’a fost aici sergentul Schatz și nu va
arătat locurile?
Ei mă priviră cu ochii mari. Asta mă enervă.
— Ascultă Sending, trebue să pui aici, sus o
sentinelă pentru alarma acestor două adăpo­
sturi. Și trebue să avem grijă, cât timp e lini­
ște, să dai instrucții de mânuire a mitralierii.
Altcum, Ia ce le avem?
— Cum stăm astăzi cu alimentația ? Sunt trei
zile de când n’am primit ceva ca lumea de
mâncare, iar rațiile de rezervă s’au consumat.
— Am trimes câțiva oameni să aducă mân­
care. Cum capăt ceva, vă înștiințez eu.
Afară trozni un obuz.
— „începe iar porcăria“ înjură Sending.
Eșii afară. Obuzul căzuse chiar în fața sen­
tinelei. Se mai vedea fumul.
Ce să-i spun lui Schatz ? O să trebuiască să
mă cert cu el.
Trecui în adăpostul următor. Schatz juca scat
cu cei doi șefi de la mitralieră.
— Desigur că n’ați dat încă nici un fel de
instrucțiuni oamenilor mei de la mitralierele
ușoare, cari stau sub ordinele dvs. ?
El mă privi pieziș, jumătate laș, jumătate
arogant.
— „Trebue să ne înțelegem“ continuai eu,
 MĂCELUL 241

„cum facem treaba asta“. Unde credeai dumneta

că trebue să fie așezate mitralierele ușoare, în
caz de atac ?“
— „Aici sus“, răspunse el, indiferent, dând o
carte.
— Cum ? cele șease mitraliere pe un front
numai de șease metri lărgime ?
Simțiam că îmi fuge sângele din obraz de
furie. j
— Mă rog, dacă dorești, poți să le așezi și în
altă parte.
îmi închisese gura. Să mă duc foarte simplu,
sus și să dau ordinul pe care îl cred necesar ?
Bine, dar ce o să spună Lamm ?
— Nu mi-ați putea pune la dispoziție pe cineva
care să-i învețe pe oamenii mei mânuirea mi­
tralierii ?
— Da. •— Carte!...
El izbi cu cartea în masă.
— „Pe cine?“ îl întrebai eu și simții că încep
să-mi tremure genunchii de indignare.
— Pe caporalul Ianetzky, ăl de colo.
— Pot dispune de el ?
— Fă ce’ți place.
— „Da asta am să fac 1“ strigai eu și plecai
cu bătăi de inimă.
In urma mea auzii râsete.
îmi adunai șefii de grupă și servanții mi­
tralierelor și căutai cu ei poziția unde puteau
fi așezate, în caz de atac, mitralierele.
— Suntem aici în poziția cea mai periculoasă
de pe întregul sector al diviziei. Din nefericire,
oamenii dela mitralierele grele nu vor să înțe­
leagă de loc lucrul acesta.
•— „Schatz ăsta e un câine mârșav“ spuse
Hartenstein. „Am fost de față odată când șeful
14
242- LUDW1G RENN

Iui de companie l’a asvârlit pe fereastră.

— L’am rugat să ne dea pe cineva care să
ne instruiască în mânuirea mitralierelor, dar
cred că o să așteptăm mult și bine. Trebue
însă să știm să ne folosim de această armă. Așa
că, luați-vă fiecare câte o mitralieră ușoară în
adăpostul vostru și puneți pe cei cari cunosc
deja mecanizmul lor să vă dea instrucțiile e-
lementare.
In timpul acesta obuze grele băteau la dreapta,
Muntele Alb. Toată partea dreaptă a versantu­
lui muntelui era învăluită într’un nour cenușiu.
Și din groapa de sub noi crescură nouri de
obuze.
Locul acela sus, unde fusesem eri, era din
nou ținta unui bombardament violent.
— „Trebue să fim foarte atenți“ spusei eu.
„In caz că francezii pătrund în pădurea ce se
află în fața noastră, ei ar putea să ne cadă în
flancul și în spatele celorlalte plutoane“.
— „Distanța e foarte mare“ făcu Weickert
și mă privi cu ochii mari.
— „In caz că posturile veghează, n’am nici
o frică adăogai eu.
Keltner veni încovoiat cu o boccea de lână în
spate în care sunau niște sticle.
Depuse bocceaua.
— A trebuit s’o fac pe indianul. Când am
ajuns la depozitul de aprovizionare, văzui, în
fața lui o sentinelă. M’am gândit: mai bine să
nu întreb nimic și să aștept. Intre timp înce­
pură împușcăturile. Mă așezai într’o groapă de
obuz, așteptând. Atunci auzii cum îi spune unul
sentinelei, că în timpul bombardamentului nu se
apropie nici dracu, așa că n’are pentruce să
 MĂCELUL 243

păzească. Atunci m’am târât și m'am aprovizio­

nat cu ce vedeți aici.
Nu adusese numai apă gazoasă și- biscuiți, ci
și legume uscate.
Impărții alimentele și îl trimesei pe Israel la
Lamm să-l întrebe dacă bucătria de campanie
mai vine astă seară afară și unde? Aici, din
cauza gropilor nu putea să treacă.
— „De ce nu stă nimeni de pază aici ?“ strigă
Lamm „Francezii se pregătesc de atac pe Mun­
tele Alb. Unde e sergentul Schatz?“
— „Wolf să dea alarma la stânga, și dum­
neata, Israel, dă la dreapta“ strigai eu.
— Nici un om nu se mișcă. La ce să-i aduni
pe toți ? Trebue numai mitralierele grele.
El se repezi afară, eu îl urmai.
— Unde e Schatz ?
— Aici, domnule sublocotenent.
El se precipită înăuntru. Jos auzii imprecații.
Schatz cu toată banda lui și cu a doua mitra­
lieră eșii afară.
— „Acolo" strigă Lamm. „Nu vedeți ? Pe ver­
santul stâng al muntelui“.
Ei se uitară într’acolo.
— „Ce distanță ? urlă Lamm la Schatz.
— „Patru sute de metri? se bălbăi el.
— „Nouă sute“ răcni Lamm. „Mitralierele
* sunt gata?“
— Prima mitralieră e gata.
— „Comandă foc“ strigă Lamm.
— „O bandă de foc în adâncime“ dădu co­
manda Schatz.
Mitraliera din dreapta țăcănea. Lamm privi
prin binoclu. Pentru mitraliera din stânga tre­
buia găsită deabia o poziție.
— „Incărcați“ râcni Lamm. Țăcănitul încetă.
244 LUDWIG RENN

„Bine frate, da’ncotro trageți ? Ce dracu, unde

vi-s ochii? Acuma, desigur, au dispărut.
El îmi aruncă o privire furioasă.
— Sergenții Renn și Schatz, veniți cu mine 1
Oameni a căror prezență nu e necesară, să dis­
pară în adăposturi.
El eși fără o vorbă din tranșee și se opri la
obuzierul de lângă calul mort.
Noi stăteam muți în fața lui.
— De ce nu veghiază nimeni aici ?
Făcu o pauză și ne privi pe amândoi. Apoi
continuă:
— De ce n’ai preparat poziții pentru mitra­
liera doua, sergent Schatz ? Ai lăsat să ți se
facă estimația distanței ? De unde să știu eu
depărtarea ? Să faci imediat estimația distanței.
Am să interoghez mâine dimineață postul du-
mitale și pe deasupra voi comunica companiei
dumitale că nu ești bun la nimic. Poți pleca!
Schatz făcu stângaîmprejur și plecă.
Lamm mă privi și observai că îi era penibil
să-mi vorbească.
— Schatz e un individ scârnav și un om as­
cuns. II cunosc încă dela depoul de recruți. Dar
cu tine nu înțeleg ce s’a întâmplat. Să trimet
un alt comandant de pluton? Cred că de aci
înainte îți vei da toată osteneala să mă mulțu­
mești. Ți-o spun deschis: te voi controla. So­
coteam asta inutil până acum.
Gâfâia, iritat, apoi se depărtă cu pași domoli.
— „A, da 1“ făcu el deodată, „bucătăria vine
către dimineață. Acei cari iau mâncarea să se
adune în adăpostul meu. Bună ziua“.
El plecă. îmi zisei în sinea mea: Vrei să mă
controlezi ? N’ai decât; asta îmi face plăcere. Și
vai mie dacă găsești cumva vre o neregulă.
 MĂCELUL 245

Dădui grupelor ordinele necesare asupra sen

tinelelor și asupra celor cari trebuiau să aducă
mâncarea.
Pe oamenii mei începea să-i intereseze mânu­
irea mitralierii. Vroiau să-și vâre nasul în toate
părțile ca să vadă cum se îmbucă fiecare în-
cheetură. Mă mira zelul lor.
Era trecut de miezul nopții. îmi simțiam sto­
macul îngrozitor de gol. Astăzi iarăși numai
biscuiți de campanie și câteva legume uscate,
gătite în apă gazoasă. Corvoada bucătăriilor
plecase de patru ceasuri.
In sfârșit la ora trei și jumătate sosiră încăr-
cați zdravăn. Unul ducea o raniță de tablă cu
apă, altul ducea în spate un sac greu cu pâine.
— Unde ați zăbovit atâta?
„întâi ne-am rătăcit“ râse Israel. „Apoi
n’am găsit bucătăria deoarece drumul a fost
bombardat. De fapt bucătăria nici nu vine îna­
inte de miezul nopții fiindcă n’are voe să tra­
verseze platoul, înainte de se întunecă. Afară
de asta, ține în seamă că e un ceas și jumă­
tate de drum dela locul unde se află bucătăria
până aici. Domnul plutonier a trimes vorbă că
ar dori să aibă zilnic, prin intermediul bucătă­
riei un raport al efectivelor plutoanelor, . deoa­
rece el, în spate, nu poate afla numărul răni-
ților. In general, ei nu știau că am avut pier­
deri așa de mari. Din cauza asta ne-au trimes
atâta pâine.
Mâncarea se răcise în drum. Ca să ne eco­
nomisim spirtul o mâncarăm rece. Mai aveam
numai două aprinzătoare Hindenburg, dintre
care unul era ars aproape în întregime.
Intre timp se făcuse ora patru. Dădui dispo­
ziții pentru strânsul echipamentului și. trecui la
246 LUDWIG RENN

celelalte grupe. Uitaseră sau erau prea leneși

ca s’o facă. Să mă duc și la Schatz ? Da, poate
că nu știa nimic de ordin.
Ii găsii pe toți dormind. 11 sculai pe Schatz
și îl avertizai. El se sculă în silă și se așeză la
masă. Dar nu’și sculă oamenii. La urma urmii,
asta nu mă interesează, gândii eu și mă dusei
la sentinelă.
Se făcea încet, încet, lumină. Muntele se ivi
cu cele două creștete ale sale. Artileria noas­
tră bătea din spate. Proectilele sburau peste
capetele noastre și cădeau undeva, departe. Ar­
tileria franceză tăcea.
Observai o mică ridicătură la treizeci de pași
înaintea noastră. N’ar fi oare nimerită pentru
așezarea de mitraliere ?
O luai într’acolo și cercetai în mai multe
găuri de obuze ca să văd dacă de acolo era
bun câmpul de tragere. Deodată auzii pași în
urma mea.
— „Bună dimineața, Renn!“ spuse Lamm.
„Am venit să-ți văd adăpostul și sentinelele.
Totul e în ordine. Dar pe Schatz Fam luat la
trei păzește urît 1 Omul ăsta e așa de puturos
că n’a fost în stare nici să-și deștepte oamenii.
Eram mirat văzându-l pe Lamm surâzându-mi
tot timpul și ținând mereu mâinile la spate ce-
iace, de fapt nu era obiceiul său.
— „Ascultă, măi, vezi, eri nu era tocmai mo­
mentul nimerit“... el se puse pe râs... și scoase
deodată un pachet învelit în hârtie de jurnal.
„Eri a fost ziua ta, nu?“
De emoție nici nu putui răspunde imediat.
— De unde știi ?
— Ia ghicește 1 nu, n’ai să poți ghici, tocmai
fiindcă e așa de simplu. Ți-am răsfoit recent
 MĂCELUL 247

matricula și acolo am găsit ziua ta de naștere

și mi-am însemnat’o. Dar ia uite ce este aici.
Desfăcui pachetul. Deasupra se afla o cutie
cu țigări și dedesubt o carte: „Simplicius Sitn-
plicissimtts“,
— Cunoști cartea asta ?
— Nu, n’am auzit niciodată de ea.
— E ceva foarte nimerit pentru tine. Tu ești
întocmai ca și eroul din carte. Ei, dar acuma
timpul de veghere a trecut. Sunt obosit.
— „Renn 1“ strigă cineva.
Mă deșteptai. De pe scară se filtra o lumină
subțire. Cineva se aplecă deasupra mea. Afară
pământul duduia.
— S’a întâmplat ceva ?
— Avem până acum trei răniți și bombarda­
mentul continuă.
Mă ridicai repede și urcai treptele în goană.
La stânga, din tranșeia lui Weickert, săreau bu­
căți mari de pământ și nouri de praf.
— Unde au fost răniți cei trei ?
— Primul ca sentinelă în adăpost, ceilalți doi
ca sentinele afară, la mitralierele ușoare.
— Ce sentinele au mai rămas?
— Numai unul singur în față.
— Să-i spună Weickert să intre în adăpost
atât timp cât durează bombardamentul. Noi
preluăm aici postul de observație.
Mă așezai sus, în capul scării.
Fac oare bine dispunând să se retragă pos­
tul ? Fără îndoială. Dar trebuia să-i raportez
lui Lamm.
Intrai în adăpost, îl sculai pe Wolf trimețân-
du-1 la Lamm. Apoi mă așezai din nou în ca­
pul scărei. Mă simțiam obosit și enervat. Pe
248 LUDWIG RENN

deasupra mă mânca gâtul. Scoasei tunica și

căutai în guler. Nu se vedea nimic. Dar în cra­
vată găsii un cuib întreg de lindeni. Le scosei
și le aruncai afară. Desbrăcai și cămașa. Ben­
tița dela gât era ruptă și în firele ei se mai
rătăciseră câțiva păduchi.
Afară răsăria soarele. Dar pe scară era frig.
Mă îmbrăcai din nou.
Obuzele explodau și trosneau.
Bumm!- Tresării. Eram cât pe aci să adorm
deabinelea. Cum, acum împușcau până aici ?
Sus în văzduhul albastru, zbârnăia ceva. Două
avioane mici evoluau în aer. Când se întorceau,
trupurile lor, luau reflexe argintii. Mai departe,
către francezi un avion mare descria cercuri
mari în aer. Era un avion care dirija tirul artileriei.
— Tac, tac, tac/ tac, tac! se auziră mitralie­
rele în văzduh. Două avioane germane, unul
după altul veniră în întâmpinarea celor două
avioane mici. Se ridicară. Unul din ei plonjă și
fu urmărit în diagonală. Nouri albi de șrapnele
se ridicau din partea francezilor și rămâneau în
văzduh închipuind contururile trupurilor unor
miei. Deodată observai cum unul din avioanele ar­
gintii se prăbușește vertiginos. O aripă se des­
prinse și se clătină ca o frunză în aer. Cealaltă
aripă se desprinse și ea. Trupul avionului căzu
drept ca o lumânare, cu coada în sus și din ea
se înălță un șnur de fum. Ardea în întregime
și căzu apoi undeva, departe, în pădure.
Bumm 1
O bucată de calcar îmi căzu pe brațul stâng.
Weickert veni în goană și se precipită a-
supră-mi.
— „Adăpostul nostru e bombardat 1" strigă el.
— Unde sunt ceilalți ?
 MĂCELUL 249

— Nu știu ! Mitraliera noastră a fost distrusă.

Sosi un altul.
— E careva rănit?
— Da, Stoll August, dar nu prea grav.
— Unde sunt ceilalți?
— S’au împrăștiat în toate părțile.
— Adu-i încoace.
Oamenii veniră. Numai doi din ei își mai păs­
traseră armele. Vorbeau toți deodată, enervați
și confuzi.
— Adăpostul a fost aplatizat cu totul.
— Ași, de unde. Eu am fugit ultimul. Nu
s’au desprins decât câteva grinzi.
— Nu-i adevărat! Eu am văzut când s’a pră­
bușit tot tavanul.
Ce să fac cu oamenii ?, mă gândii eu.
Wolf se întoarse dela Lamm.
— Domnul sublocotenent îți mulțumește pen­
tru raport. EI obsearvă de sus tot ce se pe­
trece aici, jos. De sus face într’adevăr impresia
că aici nici nu ar mai fi chip de trăit. Odată
cu căderea amurgului trebue să schimbi poziția.
Domnul sublocotenent te așteaptă sus, colo
lângă pâlcul de pini negri.
— Așa de mult înainte?
— El a spus că, cu cât vom fi mai în față,
cu atât vom avea să ne temem mai puțin de tirul
artileriei.
Odată cu căderea nopții, pornirăm, târând
după noi într’un șir lung, — mitralierele. Tre­
curăm peste câmpia bombardată și urcarăm a-
poi de-alungul lizierii unei păduri. Urcușul de-
venia din ce în ce mai greu. Deodată se ivi în
cale obstacolul unei sârme ghimpate pe cari în
pădure și din cauza întunericului nu le obser­
250 LUDWIG RENN

vasem. Obstacolul de sârmă avea vre-o șeapte

metri lățime.
Lăsai în urma mea pe oamenii cari nu pu­
teau înainta decât cu greu din cauza mitralie­
relor și o luai înainte cu Israel și Wolf.
— „Renn!“ auzii strigând pe cineva încet, la
stânga.
Era Lamm. Stătea pe o poziție părăsită de
artilerie.
— „ Am văzut astăzi de sus focul pe care l-ați
suportat. Mi-era o teamă grozavă. Am vorbit
de poziția asta cu domnul colonel, care a fost
astăzi pe la noi. La prima vedere, alegerea
punctului ăstuia mi se părea absurdă, dar pro­
babil că n’o să tragă ei încoace. Francezii însă
nu trebue să prindă de veste că suntem aici.
Divizia vecină a fost rugată să dea înapoi pos­
tul ei avansat. Trebue să te asiguri că au făcut
așa într’adevăr. In asemenea chestiuni n’am în­
credere în nimeni.
In răstimp tunurile noastre trăgeau din ce în
ce mai regulat din spatele nostru și proectilele
treceau, cântând, deasupra capetelor noastre.
Loviturile lor erau foarte puțin sgomotoase, deși
obuzele cădeau nu prea departe de noi.
— Ce fel de proectile sunt astea? între­
bai eu.
— Aha! încă nu Ie cunoști ? Astea sunt o-
buzele crucea verde, cari conțin gaze foarte pe­
riculoase. Artileria noastră o să tragă acum în
fiecare seară cu astfel de obuze asupra tran-
șeelor din primele linii franceze.
Repartizarăm adăposturile. Erau patru adă­
posturi cari serviseră înainte artileriei, foarte
înguste și prost construite. Eu îl luai pe cel din
extremitatea dreaptă.
 MĂCELUL 251

— „Aici nu încap toți oamenii!“ îi spusei eu

Iui Lamm.
— Mi-am închipuit și eu. Ceilalți trebue cul­
cați sub cerul liber.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Vino cu mine 1 Să vie cu noi și un șef de
grupă și conducătorul unei mitraliere ușoare!
II luai pe Weickert și pe Brand cu mine.
— „Nici o vorbă“, ne șopti Lamm.
Descinserăm prin dreapta. Și aci era un obsta­
col de sârmă ghimpată, nu prea înaltă. II esca­
ladarăm cu precauție, unul după altul. Jos era
o văgăună cu fundul plat, care ducea la dreapta,
în sus. Locul era sumbru.
Solul era presărat de pâlnii produse de o-
buze, între pini scunzi.
— Aici vom instala grupa și mitraliera u-
șoară.
— Bine, dar dacă săpăm tranșeie aici, atunci
francezii prind cu siguranță de veste că sun­
tem în locul ăsta.
— Păi da, trebue să vă aranjați în așa fel
încât pe fotografiile luate din avion să apăreți
ca niște găuri de obuze.
O bună parte din noapte fu consacrată in­
stalării sentinelelor și mitralierelor. Apoi eu și
cu Israel ne duserăm la divizia vecină. Găsii
postul avansat plasat numai la douăzeci de me­
tri mai în față ca înainte. Noi. ne găsiam a-
cum la cinci sau șease sute de metri depărtare
de ei.
La întoarcere găsii pe soldații cari aduseseră
mâncarea.
Acum trebuia să veghiem complect echipați.
Mai era încă întuneric. Intrai în văgăună să
caut gropile ocupate de soldați.
252 LUDWIG RENN

— „Atențiune!“ făcu deodată o voce în spa­

tele meu.
Văzui o cască rotundă agitându-se într’un tu­
fiș. Era glasul lui Brand. Mă aplecai și atunci
observai că, de fapt nu era un tufiș, ci niște
crengi de pin așezate peste o groapă în care
era ascunsă mitraliera.
— Unde sunt ceilalți?
— Aici, jos. Am săpat locul ca să facem o
groapă dreptunghiulară și ne-am confecționat
niște bănci din lemnul luat din poziția părăsită
de artilerie.
Pipăii mai departe. La Weickert groapa era
lărgită puțin în sus dar neacoperită. Jos întin­
seseră o foae de cort, pentru ca în timpul zilei
ea să pară umbra neagră ce o proectează
groapa.
Intre timp cerul pălise. Mă strecurai înapoi,
la baterie, care din fundul văgăunii a părea ca
o măgură fortificată.
Adăpostul nostru avea două eșiri din care
una dădea către Muntele Alb.
Mă așezai lângă Israel și Hartenstein. Amân­
doi îmi deveniseră foarte dragi, mai ales Israel
a cărui vioiciune îmi plăcea îndeosebi.
Acesta mânca tocmai dintr’o pâine și îmi tăie
și mie o felie.
Muntele Alb proecta o lumină albăstrie. Pă­
durile din jur mai erau încă negre.
— „Nu găsiți că muntele ăsta seamănă cu o
cămilă ? spuse Israel.
— „Vrei să spui cu un dromader“ îl corectă
Hartenstein, „are două cocoașe“.
— „Tu ai văzut vreodată un dromader ?“ în­
trebă Israel după un răstimp.
— Da, la Hamburg. .
 MĂCELUL 253

— Ai voiajat mult?
Hartenstein îi făcu cu măria semn să tacă.
Un cintezoi începu să cânte într’un copac.
Probabil că se afla în mesteacănul care sta la
cinci pași înapoia adăpostului, în fața pădurii
de pini.
Israel asvărli câteva fărămituri de pâine sub
copac. j
Cintezoiul cânta mai departe.
Hartenstein asvârli într’acolo o bucățică de
salam.
Contemplai mesteacănul. Sus în creștet era
înverzit.
Puteau fi oare schimbate și în timpul zilei
sentinelele, fără primejdia de a fi observate ?
Descinsei în adăpost. De acolo un pasaj îngust
ducea la adăpostul secund.
Eșii. Aici nu mai eram văzut de pe Muntele
Alb. Amplasamenturile de tun erau înguste și
foarte dese.
Sentinela, căreia i se mai vedea doar capul,
puteu privi la dreapta și înainte unde o pă­
dure sumbră grăniță, o panta abruptă a pășunii.
Insă casca rotundă se vedea prea distinct. Poate
că ar fi fost mai bine s’o mânjim cu cretă.
Ridicai o ramură de mesteacăn smulsă din
copac de o împușcătură și i-o înfășurai pe
cască.
Sentinela râse.
Posturile de mitraliere din gropile vecine erau
așezate puțin cam prea sus. Le coborîi și aco­
perii mitralierele cu ramuri de mesteacăn, fără
să-l consult însă în prealabil pe Schatz.
Bucățelele de pâine aruncate la rădăcina co­
pacului dispăruseră.
Ne culcarăm ca să dormim. Simțiam o pă­
254 LUDWIG RENN

rere de rău, dar una mică de tot: Dacă fran­

cezii ar fi atacat, desigur că am fi fost schimbați.
După vre-un ceas de somn fui sculat:
— Domnul maior și domnul sublocotenent
sunt afară.
Maiorul nu vroia să vadă decât instalația cea
nouă și ordonă să trimitem în față posturi de
ascultare. Cei doi ofițeri plecară imediat.
Păduchii mă sâcâiau din nou. Mă despădu-
chiai și mă culcai. Către ora zece mă deșteptă
Israel:
;— Jos în văgăună pare să fie unul rănit.
Eșii prin dreapta și auzii pe cineva gemând.
Dar ce puteam să-i fac? Ziua nu era voe să
descindem.
Pe Muntele Alb și de-alungul tranșeii celei
mari din spatele nostru se ridicau din nou nouri
de obuze de înălțimea unor copaci.
înaintai până la postul următor și îi comu­
nicai să observe cu mare atenție versantul stâng
al Muntelui Alb și să raporteze imediat în caz
că zărește ceva.
— N’ași putea să capăt un binoclu?
— Am să cer unul.
O luai la stânga de-alungul talusului.
Bssramm! Un obuz se înfipse în pământ chiar
în preajma mea.
La dreapta era o latrină al cărei acoperiș fu­
sese smuls de bombardament și aruncat la
pământ. Mă dusei într’acolo și mă așezai. Nu
mai aveam deloc hârtie, afară de plicuri de scri­
sori și mă uitai împrejur să văd cu ce m’ași
putea șterge.
Atunci observai un picior gol care eșia din-
tr’o grămadă de dărâmături. Avea o culoare
gălbue.
 MĂCELUL 255

Alte obuze.
Alergai mai departe. Pădurea se răria. La
dreapta gropile talusului erau acoperite de pă­
turi, ranițe și măști de gaz. La stânga, lângă o
grămadă mare de dărâmături, zării un cap cu
cască. f
Sentinela mă privi mirată.
— Unde e domnul sublocotenent ?
Aici ?
Sării lângă el în pasajul îngust. Aci dădui
peste niște scări.
Jos, cineva șopti în întuneric:
— Nu faceți sgomot, domnul sublocotenent
doarme.
Treptat, treptat, mă obișnuii cu obscuritatea
din adăpost.
— Spune domnului sublocotenent, când s’o
scula, că am dori un binoclu și că jos, în vă­
găună pare să fie un rănit.
Afară obuzele explodau fără întrerupere. Mă
așezai ca să aștept domolirea focului. Dar nu
îmi găsiam liniștea. Nu spusesem nimănui unde
am plecat.
Mă precipitai afară prin pasajul care se gă-
sia în preajma sentinelii și o luai de-alungul ta­
lusului. Aci era oarecare liniște. Trecui încet
mai departe. Intr’un loc erau întinse fire de
sârmă ghimpată. Sării cu precauție peste ele și
zării pe pământ o mână. Zăcea acolo neagră și
ca de piele. Cărăbuși mici, de un negru tuciuriu
se plimbau pe ea. Mă aplecai: poate că cunoș­
team mâna aceasta. Nu, n’o cunoșteam.
In fața adăpostului meu găsii pe unul din
conducătorii mitralierelor lui Schatz. Părea că
mă așteaptă.
— N’ai putea să ne explici cumva poziția
256 LUDWIGRENN

noastră ? Schatz nu ne spune nimic. Și, de fapt

cui îi suntem noi subordonați?
— Dacă se întâmplă ceva, — mie!
— Bun! Atunci aranjează totul cu noi lao­
laltă. Schatz habar n’are de mitralieră. El a so­
sit de curând dela etape, și comandantul com­
paniei noastre pare să nu știe cii ce soi de om
are de-aface.
— Bine, vă pun în curent cu toate. Dar pen­
tru asta trebue să veniți la mine. Eu nu pot
să viu să vă iau dela Schatz, deoarece el este
mai vechiu în serviciu ca mine.
— Aș, mai vechiu în serviciu. E un leneș și
un laș 1 Noi vrem un șef ca lumea, așa spun toți.
Mă culcai din nou dar fui deșteptat curând
de cei doi șefi dela mitraliere. Ah, dacă fran­
cezii ar ataca mai repede, să fim și noi schim­
bați... Nu mai puteam rezista mult timp.
Odată cu căderea serii tunurile noastre înce­
pură să urle.
O luai înainte peste câmpie cu postul de as­
cultare după mine.
Luna strălucea. Gropile făcute de obuze proec-
tau umbre mari. In una din gropi era culcat un
soldat cu casca și cu arma pregătită.
— ,;Ați trimes posturi de ascultare înainte?“
șoptii eu.
— Nu!
Ne apropiarăm. Omul era mort.
O bucată de loc mai departe ședeau alți doi
rezemați de peretele unei gropi, morți și ei.
Așezai posturile de ascultare în gropi și o
luai spre văgăună.
Brand stătea lângă groapa lui și tremura în­
cet din tot corpul.
— Dar ce-i cu tine?
 MĂCELUL 257

— Nu știu nici eu ce am de câteva zile.

Mă apropiai de Weickert. Ședea deasupra
groapei sale și mă privia îngrozit.
— Nu ne schimbă imediat? Am stat toată
ziua aici fără să pot închide un ochiu.
— Vrei să’ți dau ceva, să ai de citit în tim­
pul zilei ?
— Nu, am psalmii. Altceva nu pot citi.
Nu mai găseam nimic ce să-i spun. Cum s’a
schimbat omul ăsta. Globii ochiilor îi eșiseră în
afară si acum se vedeau, albi, numai ei în tot
obrazul. .
— „Trebue să așezăm posturi de ascultare",
îi zisei eu.
El eșii din groapă și luă cu el doi oameni.
înaintarăm cu precauție, prin văgăună. Ea se
ridica o clipă, ca să coboare apoi imediat, la
dreapta unde se înălța o pădure neagră și în­
fricoșătoare. Așezai posturile în două gropi, unul
lângă altul și trecui cu Israel și Weickert mai
departe ca să văd ce era înaintea noastră.
Mai multe cadavre presărau solul.
Văgăuna devenea din ce în ce mai ' lugubră.
Aci erau mai multe cadavre.
La stânga se iviră trei cabane joase de lemn.
II trimesei pe Israel să vadă ce-i în ele, iar eu
examinai locul înainte, în fața pădurii negre
care era numai la câțiva pași depărtare de noi.
O putoare de cadavre impesta aerul.
— „Aici locul e plin de cadavre“ șopti Israel.
— Aveți curaj să mergeți mai departe?
— Da, șopti Israel.
înaintarăm foarte încet, cu arma pregătită în
mâini. In față se zări o lumină. La dreapta se
ridica o înălțime care nu’mi părea tocmai sigură.
Mă uitai în jur, după Weickert. El n’avea decât
un pistol de rachete. 17
258 LUDWIG RENN

— „Ia-o înapoi“ îi șoptii eu.

Israel cu mine ne traserăm cu precauție de-
alungul lizierii stângi a pădurii, ținându-ne după
lumina care se zăria.
In fața noastră în lumina lunii, se ridica o
câmpie găurită de câteva gropi albe,
— „Acolo 1" șopti Israel și făcu un gest cu
precauțiune.
Văzui două rânduri de linii albe, cam la vre-o
patru sute de metri în fața noastră și care
coteau la dreapta venind către noi. Astea tre­
buiau să fie tranșeele franceze. .
— „Dacă francezii sunt plasați așa de oblic
față de noi“ spusei eu „atunci desigur că nu se
găsesc trupe de ale lor aici sus, la stânga.
Putem să ne întoarcem pe acolo.
Intrarăm prin stqnga în pădure. Aici era o
profuziune de ramuri încurcate și de crengi.
Ajunserăm la sârma ghimpată.
— „Stăi 1 Cine e acolo 1 ?“ strigă cineva de sus.
— „Renn 1 de la compania treia“ strigai eu
din răsputeri.
— „Numai să nu ne arunce granate în cap“
șopti Israel.
Mă întrebam cine putea să fie așa de departe,
în față. Desigur că era unul de-ai noștri. Dădui
ramurile deoparte. In față, o grămadă de moloz
și dărâmături, pe un povârniș. Sus sta un om
om cu o granată în mână.
— „Lasă-1 să vie cât mai aproape!“-
— „Domnul plutonier Trepte! spusei cu glas
tare.
Pe marginea povârnișului apăru un al doilea
soldat.
— A, dumneata ești Renn? Vino sus.
 MĂCELUL 259

Sus găsii doisprezece oameni. Trepte îmi dădu

mâna.
— Numai puțin și era să se întâmple o ne­
norocire. Sunțeți instalați jos ?
— Nu în direcția asta. Dar cum ați ajuns
aici domnule plutonier?
— Am să viu în fiecare noapte aici în adă­
posturile din prima linie ca să fiu așa ca un
fel de capcană patrulelor franceze. Avem indicii
precise că vin câteodată încoace.
Mă uitai înprejur. Era tot o fostă poziție de
artilerie. Tunurile mai erau aici; niște tunuri
lungi și înalte.
Ne întoarserăm, eșirăm din pădurea înaltă,
într’o luncă.
Luna coborâse jos de tot și mai lăsa încă
umbre negre în găurile mari de pe câmp. Dă­
durăm din nou peste un cadavru care puțea.
Dar împrejurimile îmi păreau cu totul necuno­
scute. Aici trebuiau să fie posturile noastre de
ascultare. .
Ne continuarăm drumul cu precauție, căutând
în fiecare pâlnie de obuz.
— „Aici se găsește unul din posturile noa­
stre“ șoptii eu.
Ne apropiarăm de pâlnia în care se afla postul.
— „In fața noastră în pădure se află plutonul
Trepte“ îi spusei eu sentinelii.
EI nu răspunse. Mă aplecai deasupra lui. Puțea.
Găsirăm posturile noastre de ascultare puțin
mai departe, la dreapta.
Intrai în adăpost și desenai o schiță în care
însemnai razultatele recunoașterii noastre.
Văgăuna din dreapta, acea în care se afla
Weickert, o numeam „Văgăuna cadavrelor“ iar
cabanelor ce se găseau în față le spuneam „Ca­
260 LUDWIG RENN

banele morții“ Atunci îmi veni în minte că

oamenii Iui Weickert ar putea să ia drept o
piază rea faptul că se găsiau tocmai în văgăuna
asta și ștersei cuvântul „Văgăuna cadavrelor“
înlocuindu-1 cu acela de „Văgăuna cintezoiului“,
după cintezoiul nostru.
Weickert intră:
— Mi s’a întâmplat ceva foarte ciudat. Pe
când mă întorceam din primele linii, numai cu
pistolul de rachete în mâna, când am ajuns
în dreptul cadavrelor, am văzut cum unul din ei se
ridică. Am rămas locului. Omul meu s’a tupilat în­
cetișor în pădure și a dispărut în direcția fran­
cezilor.
— Era înarmat?
— După cât părea, nu.
— Păi atunci dece nu i-ai trântit o rachetă?
— M’am gândit și eu la asta, dar mă gândeam
și la faptul că poate nu e singur.
In zori de zi începu să plouă încet. Ii arun­
carăm cintezoiului fărămituri de pâine. Veni și
o mierlă. Mă simțeam trist. Bieții mei oameni
de acolo, din gropile fără acoperiș. Pe deasupra
era și foarte frig.
La noi ziua era liniștită. Numai pe Muntele
Alb, care devenea din zi în zi mai pleșuv, se
auziau bubuiturile artileriei.
Dormii câteva ceasuri neturburat.
In ziua următoare plouă din nou în amurg.
Apoi răsări soarele dar veniră și avioanele arti­
leriei franceze. In contra bateriei din văgăună,
acolo unde fusesem instalați înainte, deschisereră
un foc violent. Trăgeau deasemeni în terenul care
se găsea înapoia noastră și trăgeau și asupra tran-
șeii celei mari și albe, departe, înapoi, până la
Muntele Alb.
 MĂCELUL 261

Un om de legătură sosi în fugă.

— Domnul sublocotenent întreabă- cum stați
aci cu situația. Partea stângă a sectorului regi­
mentului e bombardată cu violență. La compania
zecea sunt doi ofițeri răniți.
— Aci e liniște. |
Mă chinuiau păduchii. Vroiam să fiu treaz și
luai să cetesc: „Simplicius Simplicissimus“. Ochii
însă îmi fugeau peste rânduri, fără să înțeleg
ceva. Mă gândii la oamenii de jos, din văgăună.
Intr’una din gropi nu erau decât doi cari tre­
buiau să vegheze cu rândul, iar în timpul cât
își aduceau mâncarea, nu rămânea decât unul
singur. Și ei nu se plângeau.
Cartea mă agasa. O închisei și mă culcai.
Nu vroiam să dorm.
— Au atacat în fața plutonului Langenohl!
dar au fost respinși. Domnul sublocotenent so­
sește aici cu plutonul Trepte!
Sării în picioare.
— Toți oamenii să fie gata și fiecare la pos­
tul său !
îmi luai arma și masca de gaze și mă pre­
cipitai afară.
Muntele alb era învelit în întregime într’un
nour de praf.
— „Dați alarma peste tot și fiecare să fie la
postul său ! strigai în adăposturi.
Alergai Ia mitraliere.
La stânga, în pădure, se ridicau rachete lumi­
noase. înainte nu se putea vedea nimic.
Artileria noastră urla și detuna dinapoia înăl­
țimilor.
Intrarăm în adăposturi.
Jos vorbeau toți deodată.
262 LUDWIG RENN

Din nou sosi un agent de legătură.

— Domnul sublocotenent a trimes vorbă că
francezii au pătruns la stânga în tranșee, dar
că au fost respinși pe toată linia. Dela divizia
vecină lipsesc orice știri. Cum se întunecă, să
se facă imediat legătura cu divizia vecină.
Seara o pomii la drum cu Israel. Era puțină
ceață dar cu toate astea destulă lumină.
Vroiam să explorez, dela înălțimea posturilor
noastre — tranșeea care ducea, dela postul vecin
în față.
Traversarăm văgăuna și trecurăm de cealaltă
parte, printr’un șir de mesteceni, acolo unde
terenul era netezit.
— „De aici înainte — atențiune!“ îi șoptii lui
Israel. „Ași fi tare mirat dacă francezii, cu oca­
zia atacului de astăzi, nu ar fi avansat mai mult
decât trebue.
Ne strecurarăm cu foarte mare precauție, cu
ochii ațintiți înainte.
Tranșeia nu mergea decât douăzeci de pași
înainte, dela șirul de mesteceni.
Nu se mișca nimic.
Ajunși la tranșee privirăm înăuntru.
De peretele tranșeii stăteau răzimate puști,
puști germane în număr de vre-o douăzeci.
Să fie un post avansat în vecinătate ? Atunci
dece și-au lăsat armele aici ?
II trăsei pe Israel puțin deoparte.
— Mi se pare suspectă chestia asta. N’ași
putea spune de ce, dar mi se pare suspectă.
Treci tu aici, dealungul mestecenilor. Eu o iau
dealungul tranșeii.
— „Te însoțesc și eu!“, îmi șopti el.
Simțiam că încep să-mi pierd siguranța.
— Nu, n’am nevoe de tine. Ia-o pe acolo!
 MĂCELUL 263

El mă ascultă.
Mă furișai de-alungul tranșeii, luptând contra
unei spaime continue. Să fie un presentiment?
Nu, asta ar fi jalnic.
Ceața era prea mare ca să putem vedea
tranșeia albă. Ea trebuia însă să fie de partea
noastră, altfel Lamm ar fi aflat ceva și mi-ar fi
comunicat.
Șiragul de mesteceni se isprăvi. Israel veni la
mine. Părea și el neliniștit.
Ne apropiarăm de locul unde trebuia să se
găsească garda avansată. Acolo însă nu găsirăm
pe nimeni în tranșee. Tot ce se găsia, era o
raniță și câteva granate de mână.
Am ajuns în locul pe care îl ocupase înainte
postul avansat. Nici aici nimic.
Am ajuns la tranșeia albă.
— Să mergem întâi la primul post al regi­
mentului nostru.
Sentinela la care sosirăm, ne spuse că divizia
vecină ocupă acum, ca și înainte, aceiași tranșee.
Cam la vre-o cincizeci de metri de aci vom găsi
pe primul comandant de pluton.
Ne continuarăm drumul prin tranșee.
Un sergent major cu doi soldați îmi eșii înainte.
— „Patrulă de legătură“ mă prezentai eu. „Nu
știe cumva domnul sergent major unde se află
acum postul care era plasat aici, la stânga, în
față?“
Sergentul major mă privi cu neîncredere.
— De unde vii dumneata?
— De acolo unde se afla postat postul dum­
neavoastră !
— „Cum, și nu se mai află acolo?“ întrebă
el, înmărmurit.
— Nu, am găsit numai armele.
264 LUDWIG RENN

— Aveți timp să mă conduceți într’acolo ?

— Desigur, domnule sergent major.
El o luă repede înainte. Ajunserăm în locul
unde zăceau granatele și ranița. Plutonierul
privii înmărmurit în juru-i.
— Unde sunt armele?
— Puțin mai încolo, domnule sergent major.
El își continuă drumul, sumbru. In fața puști­
lor se opri și se întoarse brusc către oamenii săi.
— Luați cât de multe arme puteți duce. Eu
vin după voi.
El îi privi tăcut cum se depărtau cu armele
în mâini.
— Unde vă duceți acum ?
— „într’acolo“ îi arătai la stânga, înainte.
— Ce treabă aveți acolo ?
— Acolo e plutonul meu.
— Aha, dumneata ești comandant de pluton ?
Păi atunci putem vorbi deschis. Tovarășul dumi-
tale e sigur ?
El îl privi cu neîncredere pe Israel.
— Absolut sigur, domnule plutonier.
Nu înțelegeam senzul întrebării.
El eși din groapă și ne însoți o bucată de
drum.
— Trebue să-mi scuzați lipsa mea de încre­
dere. Eu sunt din Prusia orientală, dar oamenii
mei sunt in majoritate alsacieni. Știi dumneata
ce înseamnă armele astea părăsite ? înseamnă
că bestiile astea au dezertat.
El scuipă și continuă apoi:
— Nu ai să poți înțelege bine ce’ți spun eu, până
nu vei trece și dumneata printr’o situație ana-
loagă. Să nu te poți încrede în oamenii tăi...
Ăștia doi pe care i-am trimes cu armele, fac și
ei parte din aceiași bandă. Am să dezertez și
 MĂCELUL 265

eu, dar nu la francezi ci Ia voi. Acum, dacă mă

întorc la comandantul companiei mele, va trebui
să-i spun că plutonul meu a fugit. „Cum, unde
a fugit? o să întrebe el“. Ah! porcăria dracului.
El scuipă din nou, dar părea că i-a secat și
scuipatul. J
— Dumnezeu să aibe în paza lui Germania.
Se întoarse și plecă cu pași mari.
Odată cu căderea amurgului artileria noastră
începu să tragă cu furie.
Vântul venia din față. De astă dată intrarăm
în văgăună, pe la spate. Mirosia din ce în ce
mai tare.
„Astea trebue să fie propriile noastre gaze“,
fu de părere Israel.
II găsii pe Weickert cu oamenii lui cu măștile
puse și având o înfățișare de maimuță.
Sus, în baterie mirosia mai puțin.
Lamm mă aștepta. Raportul meu asupra dezer­
torilor părea că-1 neliniștește.
— Am să’ți comunic o noutate neplăcută.
Către dimineață o să avem aci trupe de rezerviști.
— Ei, și întrucât e asta neplăcut?
— Păi da, mai întâi e foarte neplăcut să in­
stalezi rezerviști în pâlniile astea de obuze. Gân-
dește-te : oamenii vin aici și de cum sosesc, nici
n’au timp să se uite bine în jur, că îi și vâră în
găurile astea... Și pentru mine e foarte greu:
eu nu-i văd și nu-i aud și n’am nici o legătură
cu ei.
Artileria noastră încetase să mai tragă Miro­
sul gazelor era încă foarte puternic.
Plutonul Trepte ne trimese un om ca să ne
comunice: cu o jumătate de oră înainte o
patrulă franceză a aruncat cu granate de mână
în bateria din fața noastră.
266 LUDWIG RENN

Corvoada bucătăriei, sosi fără Wolf. Acesta

fusese rănit ușor pe drum.
— „Cine o să facă acum pe al doilea agent
de legătură?“ întrebă Israel.
— Să mă gândesc. Poate că am să iau unul
dintre rezerviști.
Treptat, treptat se făcea lumină.
Un agent de legătură sosi.
— Vă cheamă domnul sublocotenent.
In drum către Lamm, îmi spuse:
— Rezerviștii au sosit. Ce țipi și ăștia. O treime
din ei au tulit’o în drum, în timp ce veneau
încoace. Și restul 1...
II găsii pe Lamm în fața adăpostului său îm­
preună cu un sergent major mai vârstnic și
vre-o douăzeci de oameni.
— „Rezerviștii au sosit deabia acum“ spuse
Lamm indispus, „așa că nu pot trimite pe nimeni
în primele linii. Pentru dânșii n’am putut găsi
Ioc în adăposturi. Cam câți ai mai putea găzdui
la tine ?
Acum o să preia sergentul ăsta major pluto­
nul meu, gândii eu. Și omul ăsta, (asta se vedea
imediat) nu-i bun la nimic.
— „Trebue să vie la mine, jos“
Nu mai aveam putere să întreb care va fi re­
partiția cea nouă a plutonului.
Figura lui Lamm se lumină.
— Atunci îi capeți pe toți în plutonul tău.
Sergentul major Sandkorn ți-i atașat numai
pentru găzduire și întreținere. Am intenția să-l
utilizez mai târziu, atunci când va fi pus în cu­
rent cu tot ce e pe aici; poate că îl voiu uti­
liza ca ajutor.
II privii pe Lamm și mă simții mititel în fața lui.
— „Să fac repartiția aici, imediat?“ râsei eu,
„la mine n’am loc“.
 MĂCELUL 267

— „Fă cum crezi“, râse Lamm.

Observase desigur ce se petrecea în mine.
— Nu sunt printre dumneavoastră careva in-
struiți la mânuirea mitralierelor ușoare ?
Trei eșiră afară din rând.
— E vre-unul dintre dumneavoastră care a avut
o îndeletnicire specială la ea?
Un om mi se prezentă, un ins mic și neobi­
șnuit de lat și spuse cu o voce foarte înceată
și plângăcioasă:
— Caporalul Funke, am fost doi ani ordonanța
comandantului companiei.
Zicând aceasta, îndreptă către mine un
obraz lat și murdar. Din nas i se prelingea un
strop de muc lichid. Și-l șterse cu dosul mânecii.
Fără să vreau, mă podidi râsul și cei din jur
râseră cu mine laolaltă. El râdea cel mai tare
și părea cel mai amuzat. Părea că ia râsul nostru
ca un semn de prietenie.
Mă gândii că trebue să aibă cel puțin patru­
zeci de ani și că trebue să fie capabil, de vreme
ce a fost atâta timp ordonanță la comandantul
companiei.
— Te iau ca agent de legătură, la mine.
După masă ședeam cu Israel și Hartenstein
la eșirea ce da înspre Muntele Alb. Se auziau
undeva, departe, împușcături.
Poate că sunt ultimele lupte ale ofensivei
acesteia.
Aruncarăm fărămituri de pâine la păsări. Aerul
era uscat și prăfos. Foile tinere ale mesteacănului
păreau cenușii. De peste Muntele Alb veni un
nour mare, alb, ca o umbrelă cenușie și lăsă
să pice stropi de ploaie în praful de pe drum.
Hartenstein contempla toate astea tăcut, cu
268 LUDWIG RENN

fruntea tăiată de dungi întunecate. Israel în­

creți fruntea.
— Rezerviștilor ăstora care au sosit acum, le
ești foarte simpatic.
— Păi nici nu mă cunosc încă.
—Fiindcă l’ai ales pe tata Funke om de legătură.
Cineva venea pe scară.
— Bună ziua, Renn 1
Lamm se așeză lângă noi. Era palid dar bine
dispus.
— Trebue să-mi arătați precis situația de pe
Muntele Alb. Am indicat tocmai în raportul meu
că francezii ocupă creștetul muntelui. Acest ra­
port a ajuns la divizie și divizia ne scrie că ra­
portul meu nu e exact și că întreg muntele e
în mâinile trupelor noastre.
— Nu-i adevărat. Vezi tranșeia ceia dintre
cele două creștete? E numai un șănțuleț mic,
asta e tranșeia franceză cea mai avansată.
— Da, asta am observat și eu.
— Cum pot ei să afirme că au muntele în
întregime ? Păi asta e o minciună gogonată. Arti­
leria noastră din spate trage într’una pe creș­
tetul din stânga.
Lamm privi muntele, gânditor.
— Nu te-ai întrebat niciodată cum de prind
astfel de rapoarte ? La statul major habar n’au
cum stau lucrurile în față.
— Cum, ei nu trimet pe nimeni în față?
— Ai văzut tu pe careva la noi ? Și, în de­
finitiv, la ce le-ar servi ? Ia gândește-te că ar
veni aici unul de acolo. Ce ar vedea aici decât
păduri și iar păduri și bucăți muntoase de teren ?
Și dacă nu avem noi bunăvoința să-i arătăm
ceva, o să-i spunem: uite colo, locul acela e
foarte periculos, sau : pe acolo nu se poate trece
în timpul zilei.
 MĂCELUL 269

— Bine, dar trupele sunt obligate să rapor­

teze exact cum stă situația în față.
— Totuș n’o fac. 1
— Asta nu’mi intră de loc în cap.
— Gândește-te că trupele cele de sus ar fi
raportat că dețin numai un singur creștet. Ime­
diat li s’ar fi dat ordin de jos să-l ocupe și pe
celălalt. Asta însă ar fi o cerere absurdă, pentru
că nimeni nu s’ar putea ține pe locul ăla, și asta
pentru simplul fapt că francezii trag cu artileria
direct în tranșee, ca într’o masă de carne.
— Nu înțeleg nimic.
— Chiar dacă ai înțelege, tot nu ți-ar servi
la nimic. Totuși așa este.
— Și așa s’a întâmplat și în 1914 ?
— Firește că nu 1 Pe atunci nu exista încă
ostilitatea dintre front și spatele frontului.
— Bine dar cine poartă vina acestei ostilități ?
— Toată lumea. Cei dinapoi n’au mai înțeles
trupa când a venit războiul de poziție iar trupa
credea că ea știe totul mai bine și nu mai vroia
să asculte fiindcă, ea era aceia care făcea jerfele.
Se depărtă.
Ziua asta și în ziua următoare mă simții in­
dispus. Nu vroiam să văd ce îmi spusese Lamm.
Mi-era frică să recunosc că astea erau semnele
începutului disoluției.
Bombardamentul nu era violent. Dar aveam
iarăși răniți jos, în văgăună.
Mitraliera ușoară care se găsea acolo, fu lovi­
tă de o schijă de obuz în manșon, astfel că apa
se vărsă și mitraliera fu trimeasă la reparat.
Weickert slăbise rău și avea aspectul unui
tuberculos. Brand avea tot timpul un tremurici
și căpătase o strălucire ciudată a ochilor, — dar
nu spunea nimic. Mă simțiam foarte atașat de
băiatul ăsta.
270 LUDWIG RENN

Intr’una din nopți Lamm veni și întrebă foarte

aspru:
— Unde e Brand ?
— Jos, în văgăună.
— Condu-mă la el.
Era lună plină și clară. Eu o luai înainte.
Ce avea oare cu Brand ? Ce să-i spun lui
Lamm, în caz că avea ceva contra lui Brand ?
Lamm părea furios.
— „Aici e“ șopti eu.
Nu se vedea decât o cască în mijlocul unei
grămezi de ramuri și crengi.
— Dumneata ești, Brand ?
— „Nu, domnule sublocotenent“. Ascultă Emil,
vino sus. Domnul sublocotenent dorește să-ți
vorbească.
Jos se auzi o rumoare. Un cap gol apăru
dintre crengi și ramuri. Soldatul își legă repede
cravata.
— In numele majestății sale împăratul, gene­
ralul șef al armatei v’a conferit crucea de fer.
O meritați cu adevărat.
Lamm îi întinse mâna. Brand o luă cu sfială
și îi dădu apoi imediat drumul.
— „Păi ține și crucea de fer“ râse Lamm.
Brand întinse mâna s’o ia.
Ceilalți din groapă îl felicitară sgomotos.
— „Tăcere ! Tăcere!“ râse Lamm. „Ii sculați
pe francezii de dincolo“.
Lamm mă luă deoparte :
— Acum Ia cel următor. In clipa când mi-am
început discursul în timp ce el își făcea cravata,
am avut senzația că fac o prostie.
— Să știi că oamenii n’o să uite că le-ai adus
crucea de fer aici, în văgăună.
 MĂCELUL 271

Dimineața era cețoasă. O luai de-alungul ta-

lusului.
In bateria mea îl zării pe Sending șezând pe
scara adăpostului său și scriind o scrisoare.
— „Ascultă“ îi spusei eu și mă așezai pe
treapta de sus a scării „tu trebue azi să...“
Bumm1 ,
Urechile îmi vâjâiră.
Schijele sburau în toate părțile. Obuzul ex­
plodase exact deasupra capului meu.
Sending se prăbuși pe scară. Eu îl urmai. El
privi în sus, la mine.
— Tu trebue astă seară să...
— „Ascultă măi“ mă întrerupse Sending, „știi
că tu treci drept un ins invulnerabil. Acum o
cred și eu. Cum, nu ai pățit într’adevăr nimic ?
— „Nu“ și mă uitai în jurul meu. „Ba uite,
mi-a smuls patul puștii.
Sending clătină capul: — „Asta e nemaiuzit,
nemaiauzit!“
— Ei acum lasă-mă în cele din urmă să termin.
Vrasăzică: tu îl schimbi astă seară pe Weickert
și mitraliera lui. Tu ești mai avantajat ca el,
fiindcă acum e puțin mai cald și pâlniile de
obuze sunt toate aranjate.
— Nu trebue să te scuzi. O fac cu plăcere.
Ajuns în adăpostul meu, mă culcai. Exploziile
obuzelor făceau adăpostul răsunător ca o scoică.
Căscam și asta măria rezonanța adăpostului.
Ședeam în culcușul meu și vroiam să dorm;
Păduchii mă chinuiau. Ii simțiam mai rău ca
totdeauna. Acum însă puterile mele erau pe
sfârșite. Trei săptămâni petrecute în primele
linii, noaptea alergând în toate părțile și dimi­
neața deranjat la fiecare sfert de ceas.
Rămăsei culcat fără să pot adormi. Către
272 LUDWIG RENN

, amiază mă deșteptai ca să îmbuc ceva, dar nu

mi-era foame.
— Dar ce s’a întâmplat cu arma ta?
— A, nimic! Trebue să căutăm una nouă.
Mai sunt câteva afară.
— Dar cum s’a întâmplat chestia asta?
— Ei, lasă-mă în pace.
Mă culcai la loc.
Funke își aprinse o țigară — avea obicei de
a-i mânca regulat vârful — și povesti:
— Fostul meu comandant de companie îmi
spunea totdeauna: să nu te expui degeaba peri­
colului. Dar când pericolul venea, el era totdea­
una acolo, — putea să fie bombardamentul ori
cât de violent. A, era un om tare simpatic. Și
să fi văzut cât de frumos se purta cu noi. Ei
da, eu nu sunt decât un simplu tâmplar,—dar vă
spun că era un ins de elită,—nu din nobilime,—
dar un tip de elită.
Auzeam toate astea și mă plictiseam de moarte
și totuși Funke era simpatic pentru inima lui
bună. In cele din urmă adormii pe jumătate.
Sus cineva strigă:
— Francezii se pregătesc sus, pe Muntele Alb!.
Sării în sus și simții o durere ascuțită în piept.
---- Stați pregătiți, însă rămâneți în adăposturi.
Israel du-te și raportează domnului sublocotenent.
îmi pusei masca și mă precipitai, împleticin-
du-mă, pe scara care ducea spre Muntele Alb.
Respiram greu.
Pe Muntele Alb nu se vedeau decât aburi
albi prin cari străbătea’ un soare strălucitor.
Bumm! Obuzele treceau peste noi. Alături
câteva focuri răslețe.
Mitralierele țăcăneau. Aveam impresia că tră­
geau asupra noastră. Pe versantul german al
 MĂCELUL 273

muntelui se ridicau fără întrerupere nouri pro-

vocați de obuze.
Mitralierele făceau un sgomot atât de mare,
că nu se mai putea auzi nimic.
Probabil că de spaima alarmei, mi s’a dislocat
ceva în piept.
Cineva veni în goană.
Israel îmi întinse condica dela companie.
— „Vino înăuntru 1“ îi strigai. „Ce alergi ca
un desmetic cu condica de raport în mână ?
— Eh, pentru câteva împușcături.
— Bumm 1 explodă un obuz în văgăună.
Doi oameni veniră în goană. Lamm cu un
om de legătură se precipită pe scara noastră.
— „Ce s’a întâmplat?“ îmi țipă el în ureche.
— „La noi nimic!“ îi răspunsei eu tot țipând.
Focul mitralierelor se mai domoli puțin.
Obuze grele zburau deasupra noastră spre
tranșeea albă și spre înălțimea vecină. Artileria
noastră urla și își scuipa într’una focul.
Apoi bombardamentul slăbi și se făcu deo­
dată o liniște mare.
Către seară sosi Sending.
— N’ar putea să ia astăzi celelalte grupe mân­
carea pentru noi, ca noi să ne putem schimba
imediat cu oamenii din văgăună?
Luai hotărârea ca Hartenstein să trimeată mai
mulți oameni înapoi și lăsai și pe Funke și Israel
să plece.
De cum se făcu întuneric eșii din adăpost și
descinsei în văgăună. Weickert mă întâmpină
foarte enervat.
— Am pierdut iar trei oameni dintre cari
doi morți. Nu pot să mai ocup toate pâlniile.
— Sending o să te schimbe. Uite că sosește
primul schimb.
18
274 LUDWIG RENN

De cealaltă parte a văgăunii venea cineva.

Cine să fie ăsta ? Ii eșii în întâmpinare. Era un
sublocotenent.
Mă prezentai. El îmi răspunse politicos la
la salut.
— Sunt comandantul companiei care este in­
stalată la dreapta dumneavoastră. Noi am ocupat
eri poziția. Compania dumneavoastră ne-a in­
format că stăm prea înapoi. De aceia ne vom
așeza în tranșeea de aici, din față, lângă dumnea­
voastră. Sper că vom trăi în bune raporturi de
vecinătate și v’ași fi foarte recunoscător dacă
ne-ați îndruma cum să facem mai bine, fiindcă
dumneavoastră cunoașteți împrejurimile mai bine
decât le cunoaștem noi.
Suirăm cealaltă parte a versantului. Sus se
găsiau oamenii lui, împrăștiați ca pe un loc de
exerciții cu arma la ochi.
Dar pentru Dumnezeu! gândii eu, oamenii
ăștia n’au fost niciodată în război!
Ii arătai cum ne-am organizat pâlniile, nu în
linie dreaptă, ci cât s’a putut mai neregulat.
— Eu nu pot să fac la fel. Comandantul meu
de batalion mi-a dat instrucțiunile cele mai se­
vere în ceiace privește modul cum trebue să
procedez.
N’are decât să facă așa. In regimentul ăsta,,
păreau să aibă conducători energici. Poate că
mie îmi lăsaseră prea multă libertate de acțiune.
Lamm veni și salută și el pe sublocotenentul
nou venit.
— E pentru prima oară că divizia vecină se
pune în legătură cu noi.
— Cum e posibil una ca asta?
— Asta e adevărul!
— Ași dori să aveți a vă plânge cât mai pu­
țin de noi.
 MĂCELUL 275

Ne înapoiarăm.
— „Am să’ți comunic ceva“ îmi spuse Lamm
cu gravitate.
Am comis iar vre-o neglijență? gândii eu.
El se opri. Era întuneric beznă în jur.
— Pentru conduita ta admirabilă în fața ina­
micului, ai fost pus pe lista de avansare la gra­
dul de sergent major. Ți-am adus dragonul dela
sabia mea și câțiva butoni; nu sunt însă decât
butoni de caporal.
Vroiam să-i mulțumesc — dar, nu mi se ofe-
ria oare prea mult? Mi se făcuse și așa o o-
noare mare încredințându-mi-se poziția cea mai
importantă din toată divizia.
— Nu te bucură?
— Ba cum să nu; dar mă faceți vanitos.
El râse și vroi să spună ceva. Dar râsul lui
crescu și nu putu continua. îmi dădu numai
dragonul și eșii afară.
In fața adăpostului meu dădurăm peste Har­
tenstein.
— Felicitați-I pe Renn fiindcă a fost înaintat
la gradul de sergent major. Și-a câștigat-o sau
nu, i-a spuneți-mi ?
— Hotărît că da, domnule sublocotenent!
Scena mi-era penibilă. Dar în acelaș timp
eram bucuros să văd că nu era gelos, fiindcă
eu îl socoteam pe Hartenstein mult mai capa­
bil ca mine.
Funke sosi cu cazanele cu mâncare.
— Avem pierderi: patru oameni din pluton.
Israel vine îndată. EI știe povesti mai bine ca
mine.
Israel veni foarte agitat și lepădă bidonul cu
apă și un sac ce-1 avea în spate. Poalele și bu­
zunarele tunicii îi erau pline de sânge.
276 LUDWIG RENN

— E destul de trist că există așa de puțină

camaraderie între oameni. Pe când ne aflam la
bucătăria de campanie, o ploaie de obuze a căzut
în mijlocul oamenilor din compania patra. Apoi
veni o altă serie de obuze și unul din ele căzu
în cazanul bucătăriei companiei a patra și opări
răniții cu supă fierbinte. Răniții țipau. Și atunci
toată banda, în loc să le ajute, o luă la fugă.
Am strigat după ei și i-am chemat să-mi a-
jute, — dar nu m’au ascultat și n’a venit nici
unul.
— „Da", făcu Funke, „Israel a fost singurul
care a dat ajutoare răniților".
— Unul avea amândouă picioarele tăiate și,
pe deasupra îl opărise cu supă. Pe acesta a
trebuit să-l așez eu singur într’o căruță și nu
știam de unde să-l apuc, fiindcă peste tot locul
îl durea.
Soldații vorbiră toți deodată între ei. Funke
repeta într’una:
— Da, Israel e singurul care înțelege ce e
aia camaraderie.
După ce mâncasem, ceilalți discutau din nou
foarte liniștit. Numai Israel era de o tulburare
și o agitație inexplicabilă.
— Dacă o fi să mi se întâmple ceva, nu o
să-mi sară nimeni în ajutor...
— „Lasă că îți vin eu în ajutor“ făcu Funke.
— Tu nu poți să’mi ajuți. Asta a fost ultima
mea seară. Mie nu îmi mai poate ajuta nimeni,
de aci înainte...
— Tu o să mai trăești mult timp. Dumnezeu
nu uită niciodată pe oamenii buni.
— Lasă că știu eu : asta a fost ultima mea
seară. Ah, și n’ași vrea încă să mor!
Numai să nu observe acum că am fost făcut
 MÄCEL UL 277

sergent major! Nu știu de ce, dar gândul a-

cesta îmi părea îngrozitor. II luai pe Harten­
stein de mânecă și îl trăsei spre eșire.
Afară era lumină. Mierla cânta în mesteacăn
și cintezoiul cânta și el nu departe de ea. Har­
tenstein le aruncă fărămituri de pâine.
— Să nu le spui că am fost făcut sergent
major.
— De ce să nu le spui ?
— Te rog eu, nu le spune! Am așa, o sen­
zație ...
După un răstimp el îmi spuse :
— Trebue să fi fost groaznic, tocmai în tim­
pul supei. Israel doară nu se înfricoșează așa
de lesne. Or, acuma și-a eșit cu totul din fire.
Privii peste drum, la Muntele Alb care era
neobișnuit de liniștit. Era foarte frumos.
— „Undeva prin apropiere se deschid florile“,
spuse Hartenstein. „E un parfum îmbătător
în aer“.
In fața noastră se ridicau stânci goale de cal­
car iar mesteacănul era răvășit tot. îmbobocise
încăodată înainte de a muri, pe jos zăceau peta­
lele sale și în aer era un parfum de flori.
Ne culcarăm ca să dormim. Israel dor­
mea deja.
Numai Funke sta cufundat în gânduri și pu­
făia dintr’o țigare.
• *••••• • •
— Ordin dela batalion. Toată lumea pe po­
ziție. Francezii se pregătesc de atac!
Ne luarăm măștile de gaz, armele, căștile, și
eșirăm afară. Intr’o clipită, platformele de tir
erau ocupate și mitralierele puse în poziție.
Soarele răsări. Liniște complectă. Numai de
undeva, din depărtare, răbufnia un bubuit surd.
278 LUDWIG RENN

Nicăeri nu se observa vre-o mișcare. II trime-

sei pe Funke la Lamm să-l informeze că noi
ne-am ocupat posturile noastre, dar că totul
e liniștit și că nu se vede nici un semn de atac.
Intre timp ordonai oamenilor să îngenuncheze
ca să nu se vadă trupe numeroase dinspre Mun­
tele Alb și să nu ne atragem astfel bombarda­
mentul artileriei.
Totul rămase liniștit. Deodată Funke veni în
g-oană, așa de repede pe cât îl puteau duce pi­
cioarele lui scunde.
— Israel e mort!
— Unde ? Păi cum, au tras ?
— Zace în pădure, pe povârniș.
— Și ce a spus domnul sublocotenent?
— Să coborîm din nou în adăposturi.
Lăsai pe oamenii mei să intre în adăposturi
iar eu alergai de-alungul povârnișului. De de­
parte îl zării întins pe spate la picioarele unui
pin. Ingenunchiai lângă el.
Ținea în mână condica de raport pe care
vroia s’o ducă înapoi lui Lamm. Nu-1 trimese-
sem eu.
Pe frunte avea câteva firișoare de sânge și
puțin creer îi stropise haina.
Ii luai condica din mână și i-o dusei lui
Lamm.
— „Alarma asta e inexplicabilă“ înjură el.
„I-am trimes batalionului un raport sărat ca să
le spun că noi aici, în primele linii știm mai
bine decât ei dacă are sau nu loc un atac. Vom
fi schimbați mâine dimineață prin compania
șeasea. Bucătăria ne va găsi la jumătate drum
către lagăr.
Mă întorsei în adăpostul meu și trecui din
nou prin fața lui Israel. Funke mesteca un muc
de țigare și se tânguia:
 MĂCELUL 279

— A fost cel mai bun om pe care l’am în­

tâlnit eu în viața mea. Și cum a știut că o
să moară!... Asta nu li se întâmplă decât oa­
menilor buni.
Hartenstein ședea încovoiat și desena cu de­
getul, pe jos, desene fanteziste.
Eu mă așezai pe culcușul meu și plânsei
amar.
Către seară îl îngroparăm pe Israel pe po­
vârnișul unde căzuse, fiindcă acolo era frumos.
Ne puserăm în gând să-i facem a doua zi o
cruce pe care să însemnăm numele și ziua morții
sale.
Către dimineață sosi compania șeasea.
Trimesei imediat oamenii mei, ca să mai iasă
încă pe întuneric din zona periculoasă, și eu
mai rămăsei cu Funke acolo.
Pe mine mă schimbă un sergent major ener­
gic. Ii recomandai să fie foarte prudent ca să
nu-și atragă focul artileriei inamice.
— Aș 1 n’avem nici o frică.
Când plecam, zorii erau aproape. Trecurăm
de-alungul povârnișului, ajunsem într’o tranșee
care traversa pădurea și care dădea într’o luncă
largă. Aceasta era toată verde.
Căzuse rouă multă.
Ajunsem la ruinele unui sat. Ni se făcuse
sete și intrarăm într’o fermă distrusă ai cărei
pereți fuseseră cândva vopsiți în roz. Liliacul
înfloria în preajma fântânii. Soarele își trimetea
întâile raze peste orizont. Apa clară scânteia în
gamelele noastre. Eram convins că n’am mai
văzut ceva asemănător de frumos.
Pribegirăm mai departe. Funke povestea de
copiii lui. II ascultam, dar auziam numai into­
nația vocei sale. Mă simțiam extraordinar de
ușor.
280 LUDWIG RENN

Peste puțin timp găsirăm restul oamenilor

din companie, șezând în marginea drumului. Cât
de puțini rămăseseră 1 Erau murdari și nebăr­
bieriți, dar totuși plini de voe bună.
Pe stradă zăceau cai morți și căruțe distruse.
In spatele unei înălțimi ne aștepta bucătăria
de campanie.
Căpătarăm mâncare, ne așezarăm pe burtă la
pământ, să ne prăjească soarele.
Lamm anunță lumea că ăsta e numai prân­
zul de eri și că azi, către seară vom căpăta din
nou mâncare.
De bucurie începură să grohăie.
Traversarăm o pădure mare și sosirăm, după
câteva ceasuri, în lagăr, sfârșiți de oboseală.
Intre pini creștea o iarbă moale și tufe de
trandafiri sălbateci.
Ridicarăm corturi și dormirăm până după a-
miază. Când ne scularăm, ne aștepta masa doua.
După aceia muzica regimentului cântă nu de­
parte de locul unde făcusem popas și noi aler­
garăm într’acolo. Dar la apusul soarelui ne în­
tinserăm din nou sub corturi și dormirăm până
a doua zi dimineața.
Era o zi minunată. Ne aduserăm apă ca să
ne spălăm și să ne bărbierim. Lamm plecase
călare de dimineață și se întoarse cu o ramură
de cireș pe care mi-o întinse mie.
— Ce să fac cu ea?
— „Păi eu am văzut copacul întreg și m’am
săturat de el“, râse el.
Mă simțiam jenat, poate chiar indispus de
voioșia lui. Weickert era din nou bine dispus.
îmi luai pătura, mă dusei undeva, departe,
de-alungul povârnișului și mă culcai în soare.
Nu vroiam să văd pe nimeni.
 MĂCELUL 281

A doua zi ne întoarserăm în prima linie.

Când ajunsei în bateria mea fui surprins de
a găsi totul înfricoșător de pustiu. Locul căruia
noi îi spuneam luncă, era acum o sită de găuri
cu câteva tufișuri răzlețe. Și mirosia grozav
a obuze.
Prima zi trecu liniștită.
Dar acum observai cât de surescitați erau
nervii noștri. Eri încă Weickert avusese o înfă­
țișare de om bine dispus și azi era din nou că­
runt și deprimat. Seara, doi căpătară brusc fe­
bră și trebuirăm să-i evacuăm imediat.
Noaptea alergai de colo, colo. Oamenii mei
nu erau deloc vigilenți. Cele trei zile de odihnă
le duseseră gândurile în altă parte și acuma ei
știau că mai există și o altă viață decât aceia pă­
cătoasă pe care o duceau în tranșee.
La miezul nopții începu să mă chinue foa­
mea. Nu mai aveam însă ce mânca și rătăcii
prin noapte, neștiind ce să fac. Luna răsări, Jos,
din vale se ridica ceața. Muntele Alb răsărea
cu creștetul său proeminent și nud ca o fan­
tomă printre tenebre. Toate lucrurile din jur
erau neobișnuit de clare. O luai spre groapa
lui Israel pe care odihnea acum o cruce de
lemn. Răceala dimineții mă pătrunse și mă făcu
să mă cutremur.
Când sosi mâncarea, nu simții nici un chef
să mănânc. Gustai doar în silă, o lingură.
Și deabia de acum încolo trebuia să mai ve-
ghiăm încă două ceasuri.
Aprinsei o țigară. Nu puteam să fumez. Poate
că mi-era stomacul deranjat ? îmi amintii că a-
veam niște rachiu. îmi turnai puțin în gamelă
și băui. Rachiul însă îmi făcu greață.
— „Cintezoiul n’a venit astăzi“ îmi spuse
Hartenstein“. A venit numai mierla“.
282 LUDWIG RENN

In cele din urmă mă culcai. Nu dormii însă

bine; auziam totul, dar ideile mi se încâlceau
în cap.
După masă ni se strigă de sus:
— Francezii atacă Muntele Alb!
Mă precipitai în sus. Pe versantul francez al
muntelui văzui pe câțiva cățărându-se și dispă­
rând în excavații.
Nu se mai putea face distincție acolo între
tranșee și gropi de obuze. Pe versantul german
al muntelui, nourii produși de explozia bombe­
lor se ridicau asemeni unor tufișuri de copăcei.
Rachete roșii explodau în văzduh. Artileria noas­
tră începu să urle și se auziau departe, în spate
detunături înfundate. Pe creștetele muntelui a-
păreau pentru o clipă siluete de oameni, ca să
dispară apoi. imediat. Nu se putea distinge
dacă sunt francezi sau germani.
Atunci, deodată, coloane de infanterie veniră
în pas .de atac și se urcară pe munte. Vedeam
massa lor sumbră detașându-se pe orizont. Un
singur om părea că le dă ordine. Era mai mare
și mai zdravăn ca ceilalți. Coloanele se despăr­
țiră. Nu se mai vedea în față decât ofițerul.
Deodată răsări pe partea dreaptă a creștetului
muntelui un om și în aceiași clipă sosi și unul
din stânga, amândoi, cum părea, cu armele a-
plecate. Și oamenii aceștia amândoi o luară în
spre partea germană a tranșeii.
— „Ai văzut ?“ mă întrebă Hartenstein.
— Da, asta a fost o luptă de baionetă. Insă
eu îmi închipuisem asta cu totul altfel. Ce am
văzut nu părea să fie grozav.
Câțiva alergară din dreapta peste primul creș­
tet al muntelui. Situația dinainte era din nou
restabilită. De ce făceau mereu să oscileze ba­
lanța ? Numai așa, ca să ne piseze pe loc ?
 MĂCELUL 283

In noaptea asta alergai din nou în toate păr­

țile. Un om de legătură sosi cu invitația să viu
la Lamm-
Lam ședea Ia lumina unei lumânări, în fața
unei mese înguste și scria.
— Ia vino și așează-te aici lângă mine. Ași
vrea să mă consult cu tine, ca să văd cari din
oameni sunt susceptibili a fi propuși pentru de­
corare. Am devenit așa de străin în companie,
că abia mai cunosc pe câte unul din ei. Acum
când s’a înstăpânit oarecare acalmie, s’a adunat
atâta paperaserie, că în noaptea trecută de abia
ajunsesem până Ia Langenohl. Nu’mi rămâne
altceva de făcut decât să mă încred în seriozi­
tatea spiritului de datorie al comandanților de
plutoane.
Vorbea cu. o oboseală mare în glas.
Către dimineață când veni bucătăria de cam­
panie, aducându-ne mâncarea, mi se făcu rău.
Mă silii să mănânc cel puțin ceva. Oricum, e
însă greu să mănânci la trei de dimineață, când
ai febră. Să mai veghez încă două ceasuri, mi
se părea imposibil.
Mă așezai lângă Hartenstein pe scară. Șezu-
răm muți unul lângă altul. El nu mai arunca
fărămituri la paseri, fiindcă nu mai avea cui. \
Respira numai ușure. încolo nu se mișca ni­
mic în el. Tăceam și tăcerea se întinse și de­
veni un gol înfricoșător. Ce să ne mai spunem ?
Nu mai era nimic de spus.
Hartenstein se ridică:
— „Acum s’a isprăvit“, și intră în adăpost.
Oricum, era frumos din partea lui că spu­
sese ceva. Privi la ceas. Trebuia să mai ve-
ghiăm încă o oră. Eu însă mă culcai. Și totuși
eram comandant de pluton și ar fi trebuit să
dau exemplu de corectitudine.
284 LUDWIG RENN

Nu dormii de loc liniștit. Afară împușcăturile

începură în apropierea noastră. Auziam răpă­
iala focurilor și le lăsam să răpăe. Adăpostul
se cutremură odată. Prin tavan se prefiră ni­
sip. Funke vorbia cu cineva care raporta că
postul din stânga fusese rănit.
După un răstimp veni Hartenstein.
— Acum trag în direcția lui Lamm. Deasu­
pra noastră, în văzduh, evoluiază un avion fran­
cez de artilerie.
Ramm ! O nouă explozie!
Cra-ram 1
Mă repezii afară.
Ceva mă atinse.
In spatele meu auzi un sgomot de voci o-
menești...
Hartenstein mă privi înspăimântat.
Unul din oameni coborî, precipitându-se, vă­
găuna.
Funke fugi după el dar se întoarse înapoi.
— „Asta a înebunit“, spuse Hartenstein și o
luă la stânga.
Intrai din nou în adăpost. Nu știam de ce.
Făcui câțiva pași domoli prin odae, îmi luai
masca de gaze arma și casca. Tavanul adăpostului
era prăbușit într’o parte. Din dărăpănătură mă
privea un cap. Era mort. O bucătărie de cam­
panie zăcea răsturnată pe o pătură.
Eșii din nou afară.
Ram ! o explozie la stânga.
Hartenstein și Funke nu mai erau aici.
Cram!
Căpătai un pumn de noroi în obraz și o luai
la fugă de-alungul povârnișului.
Groapa lui Israel se transformase într’o pâlnie
de obuz în a cărei margine zăceau, pe jumătate
îngropate, bucăți din lemnul crucii.
 MĂCELUL 285

Graba mea creștea. Uitasem ceva și nu-mi

puteam aminti ce.
Coborîi precipitat scara adăpostului lui Trepte.
Nu se vedea decât cișmele lui pe pat și peste
ele o pătură de lână.
— „Ce s’a întâmplat ?, întrebă el.
Mă așezai pe banca de lemn.
— Domnule sublocotenent, am fost îngropați.
— Ești rănit?
Nu mă gândisem încă la asta.
— Nu.
Lamm se ridică. Nu îndrăsneam să-l privesc.
El sta acum în fața mea.
— Câte pierderi aveți ?
— Nu știu.
— „Cum, tu nu știi?“ îmi replică el, aspru.
Știam eu singur că nu îmi făcusem datoria.
— „Nu puteam lăsa lucrurile așa“, continuă
el, liniștit. „Viu și eu cu tine“.
Eșirăm împreună afară. El rămase locului.
— Ia, uită-te în ochii mei.
Aveam senzația că va trebui să-mi întorc ochii,
ca să-i ocolesc privirea.
— „Vino cu mine“, îmi spuse el foarte liniștit.
„O să aranjăm noi chestia. Nu știi cine a
șters’o ?“
— Ba da, Bilmofski a fugit; era el oricum un
nătărău și împrejurarea asta pare se că l’a prostit
deabinelea.
Lamm mă interoga, punându-mi întrebare
după întrebare. Focul încetase cu totul. Treptat,
treptat, totul se lumină.
— „Așa. Ei, și acum dă ordinele necesare“
îmi spuse Lamm vesel. „Eu rămân la tine“.
Eram desperat, dar dădui totuși ordinele ne­
cesare și constatai perderile suferite. Doi erau
285 LUDWIG RENN

jos îngropați sub pământ, unul era rănit, Bil-

mofsky fugise ca un dement și cinci dintre oa­
meni nu mai erau de întrebuințat. Ei ședeau
acum, năuciți, în adăposturi.
— Acum mă întorc Ia adăpostul meu. Am să
iau măsuri ca să fiți schimbați.
Cu aceste cuvinte Lamm plecă.
Eram într’o stare de suflet ciudată. Era de
parcă îmi pierdeam continuu facultatea de a
gândi și eram nevoit s’o învăț din nou. Mă
chinuia sentimentul datoriei mele neglijate, a
necorectitundinii mele.
Pe deasupra mă simțiam singur și nenorocit
și copleșit parcă de un alean adânc.
Gândindu-mă la pădure, simțiam că mi-e dor
de ea, iar când mă gândeam la camarazi, sim­
țiam că mi-e dor de ei. Către seară sosi un
agent de legătură.
— Domnul sublocotenent vă trimete vorbă
ca toată compania să fie schimbată mâine și
trimeasă în lagărul din spatele frontului.
A doua zi după schimb, Lamm veni, seara,
la mine.
— Mergi cu mine nițeluș la plimbare?
O pornim de-alungul unei dumbrăvi de pini.
Ascultă-mă, îmi simt conștiința tare încăr­
cată.
— Dar pentru ce?
— In timp ce adăpostul nostru era bombar­
dat, n’am fost în stare să mă stăpânesc și să
mă reculeg. Mă simt vinovat, de faptul de
a mă fi culcat — deși nu mi-era permis s’o fac.
El privi în dușumea, tăcut.
— Cum, n’ai fost capabil să te reculegi?
— Ar fi trebuit să fiu !
— Păi te-am întrebat dacă erai în stare s’o faci.
— Nu știu, dar cred totuși.
 MĂCELUL 287

Revenirăm în primele linii și furăm așezați

înt’un sector liniștit de pădure. Plutoanele Trepte
și Langenohl fură trimese în față, Plutonul meu
era așezat împreună cu Lamm la patru sute de
metri în urmă, într’o galerie cu nouă intrări.
Scări nenumărate duceau jos, unde se făcea un
culoar lung și negru ca păcura, de unde se
deschideau galerii mici de locuit.
Aici mirosia a cretă umedă, a lemn umezit și
a mucezeală. Galeria nu fusese locuită de luni
de zile.
Când coborîi, mă cuprinse groaza. Aprinserăm
un aprinzător Hindenburg. Ardea prost. Funke
își fuma ca întotdeauna țigarea. Dar de astă dată
nu-i plăcea. Și ceilalți fumau. Scurt timp după
aceia atmosfera deveni irespirabilă de parcă fu­
maseră mucuri de lumânări. Ne culcarăm. Din
timp în timp pica pe unul din ganguri câte o
picătură din tavan. Ce groaznic de pustiu era aici 1
In galeria alăturată era instalat Lamm cu
oamenii săi, încolo totul era gol și în dreapta
și în stânga. In definitiv, îmi era indiferent dacă
mai locuia sau nu cineva în galerii, însă era,—nu
știu dece, — stânjenitor.
După ce dormiseră un răstimp, nu prea
mult, toți vroiau să iasă afară.
— „Asta nu se poate!“ intervenii eu. „S’a
mai întâmplat odată ca aceste nouă ganguri să
fie bombardate; trei mai sunt încă prăbușite.
De aceia n’ar trebui să iasă nimeni“.
— Bine, dar ne putem așeza măcar pe scară?
Scările erau îndreptate către nord. Nu pă­
trundea până la ele nici o rază de soare. Nu
se vedea înaintea noastră decât un perete cretos
în care soarele își răsfrângea strălucirea.
Nu aveam nici o treabă în galerie, dar n’aveam
288 LUDWIG RENN

tihna necesară spre a putea ceti. Era și lumina

prea proastă. Zăceam mai tot timpul într’un fel
de somnolență.
A doua zi îmi dădui seama că am febră, mai
ales spre dimineață când venia bucătăria de
campanie.
Cugetai că cel mai bun lucru de făcut, e să
mă odihnesc și nu împărtășii nimănui nimic.
Dar în noaptea următoare când sosi mâncarea,
mă simții așa de amețit și mi-era așa de rău,
că mă hotărîi să împărtășesc starea mea lui
Lamm.
Lamm se găsea tocmai cu comandantul nostru
în primele linii. Mă culcai la loc învelindu-mă
bine. Cu toate astea tremuram de frig. După
un răstimp mi se făcu mai bine. Renunțai să mă
mai prezint lui Lamm. Mi se păru cam jalnic
să vii, ca șef de pluton, în front, să te plângi,
că ești bolnav.
La prânz simții o foame puternică și mâneai
cu poftă. Credeam că mi se face mult mai bine.
Dar a doua zi în zori, situația mea era, în adevăr,
înspăimântătoare.
Funke vru să mă silească să mănânc ceva.
Dar mi-era absolut imposibil. Pe deasupra, eram
copleșit de o mare frică și mă sgălțăia frigul.
Dar vroiam să mai aștept o zi.
A doua zi dimineața mă dusei la Lamm.
El mă conduse în adăpostul postului sanitar
și vorbi ceva pe șoptite cu doctorul.
Medicul șef mă puse să-mi scot cămașa, făcu
niște semne pe piept și mă ciocăni, ascultându-
mă îndelung.
— Trebue trimes la etape, dar îl puteți reține
și la companie. Asta se poate face. Profită de
timpul frumos și aerul bun din pădure — ăsta
 MĂCELUL 289

e cel mai bun sanatoriu — și când viu eu pe

acolo să mi te prezinți din nou la consultație.
Cine vine la rând ?
Unul dini sanitarii noștrii îl aducea pe Brand.
Avea o înfățișare groaznică cu cele două
cearcăne vinete sub ochii care îl fixau înfri­
coșați pe medicul șef.
— Cunosc boala asta. Plămânul e în ordine.
Sergentul major poate să te ia și pe dumneata
cu el în spatele frontului. Să stai și dumneata
mult la soare. Nu e așa de primejdios cum face
impresia. „Avem acum multe cazuri de felul
acesta“ se întoarse el și îl informă pe Lamm, „mai
ales în compania dumneavoastră“.
— Și pot ăștia să se întoarcă singuri în dosul
frontului ?
— Firește 1
Lamm ne conduse afară și îmi dădu foarte
cordial mâna.
— Odihnește-te bine o vreme. De rest, o să
vedem noi. Ranițele am să vi le trimet eu la
noapte, cu camionul de echipament.
Soarele se ridica tocmai. Mersul pe jos îmi
făcea bine.
Vrui să-l iau pe Brand de braț, dar el mă
asigură că poate să umble singur.
Astfel merserăm tăcuți peste tranșee, peste
câmpurile verzi, până dădurăm de șosea.
Obosirăm curând și ne așezarăm jos în tran­
șeele de pe șosea. Ași fi mâncat și ași fi băut
bucuros, dar ranița mea cu provizii rămăsese
în primele linii.
Ne continuarăm drumul. La marginea unui
râu, răsări o moară ruinată înconjurată de niște
liliac înflorit. Jos, în apă unduiau plante verzi,
ca niște șerpi. Apoi ajunserăm într’o pădure și
19
290 LUDWIG RENN

ne continuarăm drumul de-alungul unei linii de

vagonete, pe terasamentul căreia creșteau, printre
foi verzi, fragi.
Ne așezarăm din nou, obosiți dar fericiți. Ne
continuarăm apoi drumul, ajungând la prânz în
lagărul din pădure, cu sentimentul unor copii
mulțumiți, plecați într’o excursie.
La începutul lui Octombrie eram din nou apt
pentru front și obținui o permisiune ca să plec
într’un mic concediu acasă.
PRĂBUȘIREA.
 PRĂBUȘIREA. •

— „Trebue să vedem ce putem face cu tran­

sportul ăsta de rezerviști“, îmi spuse sublocote­
nentul, în biroul batalionului de rezerviști.
Mă miră tonul lui. E probabil încă unul din
cei fricoși, gândii eu.
Eșirăm în curtea cazărmii. Sergenții compa­
niei își aliniau oamenii și dădeau raportul. Lipsiau
cam vre-o cinzeci de oameni. Acei cari se găsiau
aici, purtau în mâini niște pachete mari, se țineau
afară din rând, neglijenți, și pălăvrăgeau într’una
între ei.
Așteptam. Din cei cari lipsiau, veniră nu­
mai trei.
Bine a ajuns batalionul de rezerviști, gândii eu.
— „Cei ce lipsesc vor fi semnalați domnului
maior“, spuse sublocotenentul. »Noi trebue să
plecăm acum“.
La gară, în clipa când ne învagonam, oamenii
începură să înjure, sub pretext că nu e loc destul
în vagoane.
Sublocotenentul mă luă în compartimentul
său. Trenul porni.
— „Nici o bucurie“, vorbi el după un răstimp.
»Pare se că situația de pe front începe să devie
îngrijorătoare“.
— N’am urmărit mersul evenimentelor de pe
front, domnule sublocotenent.
294 LUDWIG RENN

— Cum, nu cetești gazetele ?

— Foarte rar; și apoi din gazete nu poți să
înțelegi mare lucru.
— Atunci nu știi nimic despre oferta de pace
a Germaniei ?
Am auzit că se agită ideia aceasta, dar nu
înțeleg pentru ce.
— „Păi bine asta înseamnă o recunoaștere a
slăbiciunii noastre“, isbucni sublocotenentul.
Nu vroiam să mă cert cu el. Dar în definitiv,
mi-era complect indiferent ce se vorbea; prin­
cipalul era ca răsboiul să se isprăvească odată.
Mă ocupasem dealtfel foarte puțin de politică,
îmi repugna...
După câteva zile de drum, descinserăm într’un
mic sat din Flandra și o pornirăm în marș în
soare, pe o stradă netedă, străjuită de-adreapta
și de a stânga de grădini de zarzavat.
Eu eram în cap, sublocotenentul în coadă.
Oamenii pălăvreau și înjurau atât de tare că,
vrând, nevrând, îi auziam.
— Acum s’a isprăvit cu mârșăvia asta ! Pentru
câteva zile de războiu, n’o să ne lăsăm noi
acum ciopârțiți și uciși.
— In caz că vor să mă trimeată pe front,
le-o spun neted: nu mă duc.
Ajunserăm în fața câtorva case scunde alături
de cari se ridicau patru copaci ce păreau ne-
obișnuiți de înalți.
Intrarăm apoi într’un sat mai mărișor. In pia­
ța dreptunghiulară a satului, furierul regimen­
tului repartiză rezerviștii pe batalion. Eu fui a-
fectat batalionului al doilea.
Așteptam din zi în zi să văd ce au de gând
să facă cu mine.
 MĂCELUL 295

Regimentul fusese redus până la ultima Iui

limită. 1
La oarecare depărtare, pe front, un batalion
întreg fusese înconjurat și făcut prizonier.
In altă parte i se întâmplase acelaș lucru com­
paniei a treia și statului major al batalionului.
Se afectase regimentului nostru ofițeri din alte
corpuri, pe cari nu-i cunoștea nimeni. Doi din­
tre comandanții batalioanelor, — erau de fapt
cavaleriști. Acum trebuia dizolvat un regiment
de rezervă cu care să fie complectat regimen­
tul nostru.
Birourile în cari așteptam, se găsiau cam la
vre-o cincizeci de chilometri înapoia frontului
și comunicau cu frontul și bucătăriile de cam­
panie prin curieri bicicliști ce se întorceau deo-
biceiu abia a doua zi după ce plecau.
Rezerviștii pe cari îi adusesem, vagabondau
pe străzi, sau se duceau la cinematograf.
In sfârșit într’o dimineață, aghiotantul regi­
mentului veni și dădu ordin ca rezerviștii să
plece pe front cu un batalion ce trebuia să so­
sească la ora zece.
Ne adunarăm în piața târgului. Rezerviștii
erau foarte potoliți. Poate că li-era teamă de
batalionul ce fusese anunțat și vroiau să aștepte
desfășurarea evenimenteior.
Așteptam. După un ceas și jumătate veni un
ofițer călare ca să ne spue că batalionul n’a
vrut să facă un ocol ca să treacă prin satul
unde ne aflam noi și că el va conduce rezer­
viștii pe front.
O pornirăm. Mergeam în coadă. Atmosfera
era apăsătoare. Soarele strălucia, dar în acelaș
timp o parte a cerului se acoperise de o umbră
cenușie care prevestea furtuna.
296 LUDWIG RENN

Se întunecă deodată. In depărtare cerul se

lumina în răstimpuri. Stropi grei căzură, din ce
în ce mai deși.
In satul următor ne adăpostirăm într’un ham­
bar mare, gol, așteptând să treacă ploaia.
Către seară sosirăm într’un sătuc cu ulicioare
înguste. Poduri strâmte duceau peste canale cu
apă domoală și somnolentă, pe care pluteau
caice.
Făcurăm popas într’o piață. Dintr’o casă e-
șiră mai mulți ofițeri. Nu cunoșteam pe nici u-
nul din ei.
— Sergentul major Renn la compania șeasea.
Plecai cu cei douăzeci de oameni destinați
companiei mele. Un agent de legătură al bata­
lionului ne conducea.
— „Aci locuește domnul sublocotenent Schu-
bring“, spuse agentul de legătură.
Oprii și aliniai oamenii. Ținuta lor neglijentă
mă irita,
— Trebue să stați odată locului. Sau sunteți
dintre acei oameni cari nu se gândesc tot tim­
pul decât cum să facă toate năzbâtiile posibile
și imposibile.
Tonul cu care Ie spusei aceasta, îi miră. Ii
lăsai să stea afară și intrai în casă. La primul
etaj găsii un caporal.
— Doresc să văd pe domnul sublocotenent.
Cineva mă privi printr’o ușă întredeschisă.
— Cine e acolo ?
Omul care întredeschisese ușa purta o cărare
foarte dreaptă la mijloc și pe nas un pince-nez.
— Am onoarea să mă prezint: sergentul ma­
jor Renn cu douăzeci de rezerviști pentru com­
pania șeasea.
— Intră aici.
 MĂCELUL 297

Era un om ca de vre-o patruzeci de ani ș

părea foarte nervos.
— Ce fel de rezerviști ? Iar pleavă de asta
mizerabilă ?
Foarte neglijenți, domnule sublocotenent.
— Cum ? Bine, am să mă uit eu.
El făcu repartiția oamenilor.
— Dumneata capeți plutonul al doilea. A-
cesta a fost până acum sub ordinele sergentu­
lui Mehling, un om iscusit dar prea tânăr. II
găsești în odaia de alături.
Trecui în odaia de alături. Mehling mă privi
cu ochii lui, niște ochi bruni și plini de sinceri­
tate și îmi explică totul în câteva cuvinte. Era
primul om de inteligență lucidă pe care îl în­
tâlneam dela întoarcerea mea pe front.
Comandantul primului pluton era sergentul
Höhle iar plutonul al treilea sta sub ordinele
sublocotenentului Hanfstengel.
Râmaserăm mai multe zile în oraș. In depăr­
tare auziam câteodată mârâitul tunurilor. In fața
noastră se mai afla o divizie. Așezarăm numai
câteva posturi la dreapta, deoarece nu aveam
încredere în divizia vecină de noi. Se spunea
că fraternizase cu populația.
In oraș toate magazinele erau deschise. Gă­
seai ață și jimblă albă. îmi cumpărai imediat
câteva jimble și mâneai, într’o cofetărie, o pră­
jitură de cele adevărate. In Germania nu se mai
găsiau de ani de zile asemenea bunătăți.
In primele zile ale Iui Noembrie veni ordinul
plecării pe front.
Către amiază ajunserăm în preajma unui sat
cu căsuțe joase, împrejmuite de copaci.
La fiecare două, trei minute se auzia o îm­
pușcătură.
298 LUDWIG RENN

Către ora cinci după amiază ne sosiră două

mitraliere grele. Ne luarăm și mitralierele noas­
tre ușoare de pe căruțe și înaintarăm de-alun-
gul unui terasament de cale ferată.
Se lăsase întuneric
Case sinistre sub copaci înalți.
Cam la vre-o două sute de metri înaintea
noastră explodau obuze. Hurducături de căruțe.
Două tunuri trecură în goană prin fața noastră,
galopând înspre spatele frontului.
— Ce înseamnă asta, domnule sublocotenent ?
— In noaptea asta se evacuează poziția și
probabil că bateriile pleacă de pe acum.
Ne culcarăm într’un staul pe jumătate dis­
trus, în care mai rămăseseră câteva vaci.
Două sau trei ceasuri după aceia veni ordi­
nul de retragere. Era întuneric beznă.
Ajunserăm obosiți morți într’un sat și înnop­
tarăm într’o biserică, pe pae.
A doua zi dimineața Schubring ne chemă la
el pe toți comandanții de plutoane.
— Convoiul cu aprovizionarea pare că a fost
oprit în urmă de către răsculați. Trebue, așa
dar să recurgem Ia rechiziții. Cine se pricepe
Ia chestiuni de astea?
— „Eu sunt măcelar“ făcu sergentul Hohle.
„Am și pus ochii pe niște boi admirabili“.
Peste două zile înaintarăm iarăși o bucată.
Noi eram rezerva. In fața noastră primul bata­
lion se pusese în poziție de-alungul unui canal.
Avansarăm pe o înălțime însorită. Ici și colo
exploda câte un obuz. Bateriile germane ne ur­
lau strident în urechi.
Ajunserăm într’un sat unde se spunea că vom
face popas.
 MĂCELUL 299

Aci ni se arătă o casă mică, părăsită, în care

nu mai rămăseseră decât pereții goi și câteva
ferestre. Ofițerii locuiau într’o casă învecinată.
Sergentul Hohle tăiă un porc în spatele ca­
sei ca să nu’l vadă comandantul companiei. Pe
sublocotenentul Hanfstengel oamenii lui îl luară
deoparte și îi dădură o bucată de carne de porc.
Cred că oamenii lui îl iubeau, nu atât pentru
liniștea și îndrăzneala lui în timpul împușcătu­
rilor, cât pentru tinerețea și eleganța lui.
La prânz sosiră bucătăriile de companie cu
carne de vacă. Un ceas după aceia mâncarăm
în spatele casei, carne de porc. Ne umflaserăm,
de atâta mâncare, și ne întinserăm pe pae.
Către seară sublocotenentul Schubring făcu
apelul nostru, al comandanților de plutoane.
— Domnii mei, lipsește disciplina în companie.
Trebue să facem exerciții. Ziua suntem prea des
vizitați de avioane. De aceia trebue să facem
exercițiile în zori. Trebue să fiți energici cu oa­
menii dumneavoastră, ca sâ evitați această lipsă
de disciplină. înainte de toate, ei nu știu să sa­
lute. Comandați plutoanele dumneavoastră pen­
tru mâine Ia orele șeapte dimineața. Vă mul­
țumesc 1
El salută. Ne retraserăm.
A doua zi dimineața îmi sculai oamenii.
— Afară pentru exerciții. Cafeaua se va îm­
părți după aceia.
— „In ce fel de ținută, domnule sergent?“
întrebă Mehling.
— Cartușiera, arma, șapca.
Crac 1 Un obuz în fața casei.
— „Câini ticăloși 1“ înjură unul.
Pășii în fața casei.
Altă explozie în curtea vecină.
300 LUDWIG RENN

Hanfstengel veni:
— Cum, lăsați totuși să se facă exerciții ?
— Comandantul companiei nu vine ?
— Ba da, vine. Dar noi nu putem lăsa să se
formeze rândurile. Cred că deocamdată să ră­
mânem unde suntem.
Bumm! la cincizeci de pași înaintea noastră
pe șosea.
Lăsarăm plutoanele în casă iar noi așteptam
în fața porții.
După vre-o zece minute veni Schubring.
Hanfstengel raportă:
— Din cauza bombardamentului n’am lăsat
compania să formeze rândurile.
— Cum, pentru trei obuze ? N’am să renunț
eu din cauza asta la exercițiile ordonate. Spu­
neți oamenilor să iasă afară.
Da, dacă ai știi sigur că bombardamentul se
reduce numai la trei obuze...
— „Ce instrucție să facem ?“ întrebă Hanf­
stengel.
— Instrucția semnelor de respect exterior în
fața superiorului, este cea mai necesară în mo­
mentul de față.
îmi aliniai plutonul în fața casei.
— Drepți! Țineți-vă drepți 1 In general, când
facem exerciții, trebue să vă țineți ca lumea.
înaintai de-alungul străzii, chibzuind mereu
cum să le spun că trebue să facem exerciții de
dovezi de respect în fața superiorului, — fără
ca lucrul ăsta să le facă impresia unei ironii.
Nu le spusei nimic, ci le făcui numai un sa­
lut corect milităresc după care începurăm. Ei
își dădeau osteneala să facă exercițiile cum
trebuia.
 •MĂCELUL 301

Aproape că nu aveam nimic de obiectat și

în zece minute fui gata. La ce să reiau exer­
cițiul când îl făcuseră bine ?
Le ordonai să ia arma în mâini și repetai cu
ei acest exercițiu de câteva ori. Apoi le dădui
ordin să puie arma la loc pe umăr.
Schubring veni.
— De ce faceți instrucție cu arma?
— Vroiam să facem puțină instrucție cu arma,
dar văzând ce prost o mânuesc, i-am pus să
facă întâi instrucție de mânuire a armei.
— Da, asta e foarte bine. Continuă 1
Astfel reușii să-mi întrebuințez trei sferturi
de oră.
Apoi nu mai știam ce trebue să fac. Mă du­
sei la Schubring și îl întrebai ce să mai fac.
— Fă ce dorești. Oricum plecăm într’un sfert
de oră,
Mai târziu aflai că Höhle și Hanfstengel fă­
cuseră toată ora numai instrucții de modul în care
trebue dat salutul.
Oamenii înjurau, dar nu pe comandantul lor
de pluton ci pe comandantul de companie, fi­
indcă dăduse dispoziție să se facă instrucție în
timpul bombardamentului și, în general fiindcă
nu’l puteau suferi.
— „La celelalte plutoane“, îmi povesti Me-
hling, „s’au jurat că, deabia de aci înainte să-I
salute prost pe comandantul de companie“,
râse el.
Eram agitat și eșii afară să caut un loc
unde să pot ceti ceva.
Pe stradă mă întâmpină sergentul major al
companiei.
— „Bună ziua“ îi spusei eu, „oamenii reclamă
solda. Aci sunt atâtea lucruri de cumpărat și
ei nu au un ban“.
302 LUDWIG RENN

— »Păi cum să-i satisfac ?“ izbucni el e-

nervat.
— Cum ? Păi dumneata primești banii dela
casier.
— Ași, de unde, nici un ban! La etape toți
au dispărut ca în gaură de șarpe. Noi, sergenții
majori am trimes de trei zile un curier la ca­
sier, — dar curierul încă nu s’a întors. In ge­
neral, nu era cine știe ce de capul oamenilor
dela etape, dar mai ales acum au devenit cu
toții niște bandiți. Mai ales Ia Bruxelles. Firește
toți sunt recrutați numai dintre ambuscați.
In timpul nopții un obuz omorâse un bărbat
și o femee din sat.
A doua zi de dimineață mărșăluirăm mai de­
parte, îndreptându-ne spre primele linii.
Ajunsem la o răscruce de drumuri unde la
fiecare minut venea câte un obuz; venea cu o
preciziune matematică și cădea mereu în ace-
laș loc.
Din față se auzia un mârâit continuu și, din
când în când câte o explozie. Simțiam o apă­
sare. Credeam că nu vom fi aduși din nou în
foc și că armistițiul va veni mai curând.
Vedeam acum peste un platou, toată împre­
jurimea. In depărtare, un sat mare sau un oraș
cu o pădurice deasă ce răsărea la dreapta din
nourul mare și negru de obuze. Peste sat a-
târna un nour de fum. Câteodată vedeam ridi-
cându-se și praf.
La jumătate drum de locul acesta, se găsea
un sat mic în care intrarăm. Furăm repartizați
în trei odăi mari. Toată compania fusese re­
dusă la un efectiv de cincizeci de oameni.
Bucătăria de campanie intră în curte. Ridi­
cară capacul ca să distribue supa.
 MĂCELUL 303

Bumm ! Bumm! Nu se putea vedea unde că­

deau obuzele.
— „Un obuz a căzut în casă“, strigă cineva.
Caii înhămați Ia bucătăria de campanie se
cabrară, — conducătorul lor era ocupat în spa­
tele căruții, la cazan, — și o luară la goană,
urmați de bucătar și de conducător cari stri­
gau cât îi ținea gura.
Un val de supă se vărsă în stradă.
Dădui ordin:
— Pluton cu arme și bagaje în mână, ur-
mați-mă!
Oamenii se strânseră în juru-mi.
Cum începea bombardamentul erau bucuroși
să fugă.
Bumm! Bumm 1
Coti brusc în jurul casei.
Mersei cu ei cam vre-o sută de metri în ju­
rul casei și apoi mă oprii. Aici eram probabil
în siguranță. Oamenii mei se țineau lângă mine,
Hanfstengel și Höhle cu oamenii lor mă urmau
și ei.
— „Afurisit căcat!“ înjură Höhle.
Peste o jumătate de oră focul își diminuă in­
tensitatea peste tot locul. Numai în pădure mai
plezniau obuzele negre și, la stânga peste sat,
atârna o pânză de fum.
Ne întoarserăm în curtea noastră, Sosi și bu­
cătăria de campanie. Conducătorul ducea a-
mândoi caii de zăbale și căuta să-i liniștească.
Caii însă nu vroiau să se mai întoarcă în
curte.
Către seară sosi un agent de legătură.
— Domnii comandanți de plutoane să pof­
tească la domnul sublocotenent.
Sublocotenentul ședea pe un scaun împletit
304 LUDWIG RENN

și nu se ridică în clipa când ne prezentarăm.

— Francezii au atacat eri primele linii. Pare
se că au făcut prizonieri un ofițer și două plu­
toane cari se găseau în fața unei mlaștini. Re-
lațiuni mai precise lipsesc, deocamdată. In tot
cazul, au câștigat foarte puțin teren. E proba­
bil ca astă seară să trebue să facem schimbul
avantposturilor. Sper așa dar că, grație expe-
rienții frontului, spiritul de subordonare va fi
mai tare ca eventualele considerații și ezitări ale
momentului.
Ne concedie cu un semn din cap. Eșirăm
muți din odae.
Vrasăzică Schubring nu avea nici o încredere
în noi ? Asta mă înfuriă. Pentru asta m’am stră­
duit eu să’ți îndeplinesc ca nimeni altul ordi­
nele tale inepte, — pentru ca să mă insulți ?...
A doua zi ne apropiarăm cu încă o bucată
de primele linii. Se spunea că francezii au pă­
truns foarte adânc în sectorul regimentului care
se afla în stânga noastră. De aceia ne așeza­
răm de-acurmezișul la stânga într’un câmp, ca
să apărăm spatele regimentului nostru și să-i
asigurăm artileria.
Aici ne săparăm găuri mici. Eu mă așezai
într’o pâlnie de obuz. Soarele strălucea dar nu
trebuia să uităm că suntem în Noembrie.
Atmosfera se răci și mie mi se făcu foame.
Nu aveam însă ce mânca deoarece bucătăriile
de campanie din cauza neorânduelii dela etape,
n’au putut să ne mai aducă pâine astăzi.
Doi din oamenii mei veniră să’mi spuie că
într’o casă părăsită se află cartofi și mă între­
bară dacă pot să gătească din ei pentru pluton.
Comandantul companiei plecase singur, oa­
menii lui de legătură nu știau unde.
 MĂCELUL 305

Mă consultai cu sublocotenentul Hanfstengel

și sergentul Höhle și hotărîrăm împreună să
gătim cartofii în tovărășie.
— „Ia te uită colo“, spuse Hanfstengel. „E
ceva care mi se pare suspect“.
— Am observat și eu cam de vre-o oră că
oameni răzleți trec într* una înspre spatele
frontului.
— Mă duc eu într’acolo, domnule sublocote­
nent. In banda ceia de colo nu am avut nici­
odată prea multă încredere.
Höhle se întoarse.
— Oamenii spun că mâine la prânz se de­
clară armistițiu și că azi Ia șease pozițiile pe
cari le ocupăm noi vor fi evacuate, — astfel
că nu mai are nici un rost să se lase omorâți
ca găinile. Le-am tras un perdaf solid. Și i-am
întrebat dacă nu au ofițeri printre ei. Nu, mi-au
răspuns ei, ultimul a fost ucis alaltăeri noapte,
într’o casă din apropiere.
Bum 1 Un obuz se înfipse în pământ înaintea
noastră. In față, bombardamentul începuse din
nou cu o rară violență.
— „Ce rost mai are asta“ ? mă interpelă Hanf­
stengel, „să mai faci acum focul ăsta de distru­
gere și să purcezi iar la atac ? Le face oare
plăcere celor de acolo să mai omoare câțiva
oameni, atâta timp cât omorul mai este legal
permis de dreptul ginților?“
— „Nu, probabil că vor să’și epuizeze ulti­
mele muniții“, replică Höhle.
— „Plăcerea ce îmi produce faptul că îm­
pușc nu e pentru mine suficientă ca să trag
totuși“, spuse Hanfstengel.
Oamenii gătiseră o grămadă de cartofi. Un
băețandru tânăr de tot își luă o cască plină.
20
305 LUDWIG RENN

Mă oprii ca din întâmplare în fața gropii sale

ca să văd dacă e în stare să mănânce toată
casca și dacă înghite cartofii cu coaje cu tot.
El le curăță de coaje, nu putu însă să-i mă­
nânce toți. Cartofii mulți (știau asta dela mine)
ne săturau dar ne și îngreuiau.
Râmaserăm șezând în gropile noastre.
Bombardamentul continua din ce în ce mai
aproape de noi, dar nimeni nu se sinchisea.
începu să amurgească. Luna răsări. Focul ar­
tileriei germane încetă complect. Probabil că
bateriile noastre se retrăseseră deja ca să lase
locul liber pentru infanterie. Nici artileria fran­
ceză nu mai trăgea atât de violent.
La ora șease ne împraștiarăm peste câmp.
Mă bucuram? Mă întrebam și eu. Mă simțeam
eliberat de frica ce mă chinuise în ultimii ani.
încolo ? Nu știam ce urmări va avea armistițiul
și eram neliniștit. Noaptea însă era tare fru­
moasă.
Mărșăluisem toată noaptea și ajunserăm di­
mineața într’un orășel cu străzile înguste și ca­
sele sumbre. Plutonul meu fu plasat în grădina
dinapoia unei vile, unde nu măi rămăseseră de­
cât vre-o câteva ghivece de flori cu câteva plante
sărace.
Dormirăm până la amiază.
După amiază rătăcirăm pe străzi.
— „Domnule sergent major", veni și îmi spuse
Mehling râzând, „aici au fost mai multe com­
panii de deținuți militari. Aceștia au fost elibe­
rați de gardieni. Și atunci deținuții s’au aruncat
asupra unui tren de aprovizionare, care se găsia în
gară, și au vândut toate proviziile noastre locu­
itorilor. O companie a regimentului a trebuit să
ia poziție de atac.
 MĂCELUL 307

— Păi asta nu prea e de râs!

Mă întorsei. Era sergentul major al companiei
care îi arunca lui Mehling niște priviri furibunde.
— Proviziile cari au fost vândute erau de
fapt, acelea cu cari noi trebuiam să trăim câ­
teva săptămâni, sau poate chiar mai mult.
— „Dar cum se face că trenul mai stă aici,
când noi suntem ultimele trupe din fața inami­
cului 1“ întrebai eu.
— Răsculații au dizolvat brutăria noastră de
campanie și i-au trimes pe oameni acasă.
— Cum ? Ce ? Ei, și de unde ne procurăm
noi acuma pâinea ?
— Trebue să ne-o fabricăm singuri. Pentru
asta cartierul general ne-a lăsat aici trenul cu
făină, zahăr și provizii.
— Păi cum să ne coacem pâine în timpul
marșului ?
— „întrebați asta pe acei cari ne-au disol-
vat bucătăriile de campanie“, strigă sergentul
major.
— „Ași vrea să’mi pice în mână una din
bestiile astea“, mârăi Hohle. „Porcii ăștia în-
tâiu și-au umplut pipota Ia etape, în timp ce
noi ne lăsam uciși, și acum ne înfig pumnalul
ca niște lași, pe la spate“.
Comandantul companiei eșii dintr’o casă. Lua-
răm drepți în fața lui.
— „Ați căpătat pâinea?“ îl întrebă el pe ser­
gentul major.
— Nu, domnule sublocotenent, trebue să ne-o
pregătim pe drum.
— Asta nu se poate.
— Cred că s’ar putea face ceva dacă dom­
nul sublocotenent mi-ar pune la dispoziție pe
toți bucătarii companiei, — sunt cinci. Din a­
308 LUDWIG RENN

ceștia, doi vor trebui să lucreze toată noaptea,

iar în noaptea următoare să treacă ceilalți la rând.
— „Numai să iasă pâinea bună“ spuse Schu-
bring și se depărtă.
Asta mă irită. De ce nu răspundea cum tre-
bue unei intenții bune ?
— „Dar de unde are domnul sergent major
făină?“ întrebă Mehling.
— Mi-am asigurat’o eu din timp. Numai cu
zahărul o să fie puțin cam greu.
In cursul după amiezii plecară resturile de
trupe din orășel.
Numai noi trebuia să rămânem ca avangardă
până a doua zi dimineață.
Atmosfera din companie devenia din zi în zi
mai ostilă bandelor din spatele frontului, mai
ales în clipa când sosi știrea că la Bruxelles
ambuscații eșiseră din ascunzătorile unde stă­
tuseră vârîți până atunci pe la locuitori.
Și aceștia, se spunea, că erau aceia cari smul­
seseră epoleții depe umerii ofițerilor. Șeful ban­
dei se spunea că e un medic: un oarecare doc­
tor Freund, sau așa ceva. Din cauza asta po­
pulația din Bruxelles s’a răsculat. Statul major
și autoritățile germane n’au putut scăpa decât
cu mare greutate.
A doua zi, la prânz plecarăm, ultimii din
orășelul liniștit și ne întâlnirăm după vre-o oră.
cu restul regimentului. Compania cincia fu ata­
șată de compania noastră și deveni compania,
întâia sub ordinele sublocotenentului Ssymank.
Plutoanele Hanfstengel și Hohle fură contopite.
Ofițerii aveau conciliabule dese și lungi. Apoi
comandantul companiei convocă compania în
jurul său.
— Trebue să vă informez că în Germania a
 MĂCELUL 309

isbucnit revoluția. Maiestatea sa împăratul s’a

retras în Olanda, principele moștenitor dease-
meni. Divizia a dat ordin să alegem din fiecare
companie câte trei oameni de încredere. Plu-
toanele să-mi comunice fiecare câte un nume,
până mâine dimineață. Vă atrag atenția că a-
cești oameni de încredere nu formează „sfaturi
de soldați“ ca în Rusia, ci ei trebue să întă­
rească și mai mult încrederea dintre soldați și
ofițeri.
Sublocotenentul Ssymank stătea încruntat în
fața plutonului său. El duse mâna la casca de
oțel pe care o mai păstra în cap încă din tim­
pul marșului și vorbi apoi:
— Explicați-mi ce ați vrut să spuneți cu a-
ceasta: că fiecare pluton își alege omul său de
încredere ? Mă rog compania mea contează drept
trei plutoane sau drept unul singur ?
— Păi noi nu putem alege câte un om de
încredere pentru interesul particular al fiecăruia.
— „Vrasăzică unul!“ replică Ssymank răs­
picat și rece.
— „Altceva nu am ce să vă comunic“, spuse
Schubring.
Ne retraserăm.
Oamenii de încredere fură aleși fără prea
multă discuție. La mine fu ales Mehling, la
Hanfstengel, Hohle, iar la Ssymank caporalul
Hermann, un bărbat cam de vre-o patruzeci de
ani, cu o înfățișare morocănoasă.
Mărșăluiam.
Brutarii noștri întrebuințaseră într’o singură
noapte mai bine de jumătate din făină. Pâinea
însă era atât de cleioasă, că nu puteai mânca
decât foarte puțin din ea. Schubring înjura pe
brutari și pe sergentul major.
310 LUDWIG RENN

— „Domnule sublocotenent“, spuse sergentul

major „asta i se poate întâmpla celui mai bun
brutar, când coace pâinea într’un cuptor pe
care nu’l cunoaște“.
— Păi bine dar acum nu mai avem făină.
— Am să caut să fac rost de făină nouă.
A doua zi apăru o șaretă la care erau înhă-
mați doi boi, — plină cu saci de făină.
Schubring o examină.
— Ți-ai procurat’o pe cale cinstită ?
— Da, domnule sublocotenent, domnul ofițer
dela aprovizionare a dat un bon pentru ea.
După un marș lung, într’o noapte, trebuia să
pun un post dublu la un pod. Eu mă aflam a-
șezat în avantposturi, iar plutonul meu într’o
căsuță în apropierea canalului peste care tre­
cea podul.
Luna strălucia. O luai pe dig, spre stânga și
găsii la oarecare distanță postul următor. La
dreapta trimisesem o patrulă. Aceasta reveni
după o întârziere mare.
— Domnule sergent, am fost până la postul
următor, dar acolo n’am găsit pe nimeni. A-
tunci ne-am dus până la celălalt pod. Acolo
trece o stradă mare peste canal, și nici acolo
n’am găsit pe cineva.
Dimineața trimesei din nou o patrulă. Aceasta
se întoarse după douăzeci de minute.
— Domnule sergent acum stau posturi bel­
giene la pod.
Scrisei imediat un raport către comandantul
companiei, îl trimesei și rămăsei locului neștiind
ce să fac. Nu primii însă nici un răspuns.
A doua zi dimineața plecarăm. Se făcuse frig,
dar soarele strălucea pe cer. Strada traversa în
 MĂCELUL 311

linie dreaptă un câmp neted care avea o înfă­

țișare proaspătă și înviorătoare.
La prânz aspectul peisajului se schimbă. Po­
mii păreau cenușii și satul pe care îl traver­
sam — inospitalier. De o biserică sumbră ce
ne eși în cale, stăteau răzimate mitraliere. Tu­
nuri de toate calibrele erau risipite în cimitir.
Una din companiile noastre de mitraliere, se
opri în fața cimitirului și depuse mitralierele
lângă celelalte piese de artilerie. Acestea toate
erau armele care trebuiau livrate inamicului după
armistițiu. Știam care va fi soarta lor: o să le
lase pradă ploilor și intemperiilor și în curând
totul nu va mai fi decât fier vechiu.
Mărșăluirăm aproape vre-o două săptămâni
prin Flandra belgiană și ajunserăm apoi în par­
tea Belgiei în care se vorbea limba franceză.
Eram în tot timpul în ariergardă, la o zi de
marș de inamicul care ne urmăria. In fața ca­
selor civilii ne priveau plini de ură și, în tre­
cere ne insultau.
Din nou trebuia să ni se dea pâine și zahăr
și trupele vânduseră iarăși totul pe prețuri de­
rizorii populației.
Aversiunea contra revoluționarilor se înăspri
mai ales datorită lui Hohle și caporalului Mann,
în timp ce social-democratul Hermann încerca
să potolească spiritele.
In apropierea Liege-ului ni se dădu o zi de
repaos. Mehling și alți câțiva dădură o fugă
până la Liege. Eu mă dusei până la un fort
din vecinătate, ca să privesc gropile și construc­
țiile de beton aruncate în aer.
312 LUDWIG RENN

In fața unei ferme mari, mai mulți soldați de

ai noștri se certau cu un belgian.
— „Domnule sergent“, se întoarse unul către
mine „i-am dat un bon pentru fân din partea
domnului ofițer dela aprovizionare, dar dânsul
nu vrea să ne elibereze fânul“.
— De ce nu ?
— Zice că nu-i mai rămâne destul pentru el,
dar are tot grajdul plin.
— Păi trebue să vă adresați ofițerului dela
aprovizionare. Ce am să-i spun eu, tot n’o să
ajute la nimic.
Mehling se întoarse abia târziu dela Liege și
ne împărtăși vestea că orașul e tot pavoazat.
Francezii, englejii și belgienii au și sosit în
■oraș și au inundat cafenelele.
Se cânta Marseillaise și se striga ura. Mehling
era încă plin de bucurie și entuziasm. Eu însă
eram trist. îmi iubeam încă afurisita asta de
patrie...
A doua zi dimineața trecurăm un pod lung
peste Meusa care lua în partea asta a locului
aspectul unui fluviu maestuos. Apoi continuarăm
drumul șerpuind de cealaltă parte a țărmului și ur­
când de-alungul lui, în sus, ceas după ceas, mereu.
Când se făcu întuneric intrarăm într’o vale
•din care răsăria un sat. Se lăsase frig, La un
pod, dedesubtul căruia fremăta un râu, oprirăm.
Furierii sosiră.
— Cum e pe aici?
— Cantonamentul e bun.
Ne împrăștiarăm. Simții deodată o durere în
piciorul drept, în locul unde fusesem rănit. Nu
era însă o durere ca la o bășică, ci o durere
interioară, adâncă.
Merserăm de-alungul unui povârniș înverzit
 MĂCELUL 313

de iarbă și împodobit de copaci fructiferi și a-

junserăm la o casă izolată. Scara de lemn era
ca poleită și antreul din etajul întâiu era îm­
prejmuit de un perete de lemn fără ornamen­
tații. Câteva sipete, scaune de lemn și un orologiu
mare se înșiruiau de-alungul pereților.
Dintr’o odae eșii un tânăr acompaniat de
nevasta lui și ne invită, prietenos, să intrăm într’o
odae mare în care erau întinse pe jos saltele și
pături.
îmi descălțai imediat cisma și îmi pipăii pi­
ciorul. Cicatricea era sensibilă. Dar trebuia să
am în vedere că noi mărșăluiam de trei săptă­
mâni. Mă dusei în bucătărie și cerui apă caldă.
— „Blessé ?“ întrebă bărbatul și arătă cu
mâna la piciorul meu.
— Oui, monsieur.
El se ridică imediat. Femeia lui aduse o gă­
leată și un scaun ca să pot pune piciorul în
apă caldă. Apoi șezui în scaun și ei împrejurul
sobei.
Afară luna presăra o lumină rece peste lunca
ce cobora în pantă. Probabil că dăduse iar
gerul. Cei doi din fața noastră păreau sănătoși.
Erau tăcuți și mulțumiți. La ce bun să pălăvrim
ceiace ei știau deja.
A doua zi dimineața, la adunare, Ssymank și
Hanfestengel înjurau pe locuitorii satului. Găzdu-
iseră la preot și acesta le refuzase apă ca să se
spele și toate celelalte ce le-ar mai fi putut
oferi.
Cum ei îl întrebaseră asupra cauzelor purtării
sale, el le pomenise de barbari și de boși cari
ar trebui uciși.
Ssymank se înfuriase așa de tare că vroia să
se arunce asupra preotului, dar Hanfstengel îl
reținuse.
314 LUDWIG RENN

Și atunci Ssymank își descărcase furia contra

preotului strigându-i: „nu ești decât un porc 1“
și eșise din casă.
Mergeam în pas de voe în ziua cenușie. Pi­
ciorul mi se restabilise. Astăzi trebuia să trecem
granița germană.
In timpul dupăamiezii marșul se încetini.
Oamenii companiei erau într’o dispoziție ex­
celentă.
Mai târziu câțiva începură să cânte:
„Căci trenul ăst cu care am plecat,
nu este un accelerat
așa că șterge’ți lacrimile’n șir
cu glaspapir“.
Peste două sau trei ceasuri ajunserăm într’un
sat, așezat la o răscruce de drumuri. Aici venea
din stânga coloana de marș a unei alte divizii
cu care ne întâlnirăm.
Comandantul regimentului nostru care era
călare, se opri și încercă să’și treacă regimentul
Iui înainte. Dela divizia cealaltă se găsia un ge­
neral. El stătea lângă mașina Iui care staționa
pe o piațetă în fața unei cafenele. Soldați din
toate armele așteptau aici, așezați pe scaune și
cuburi de pietre și câte unul din ei sufla într’o
cafea fierbinte. Alții dădeau pe gât câte un
cinzec de rachiu.
Mehling se și amestecase printre oamenii din
cafenea. Știam că mai aveam încă vre-o zece
chilometri până la graniță și că trebuia să mai
lungim o bucată bună de drum. Mă așezai
însă și eu pe marginea trotuarului ca să-mi mai
cruț piciorul.
Abia spre seară coloana noastră porni în marș.
Eram obosiți de prea multă așteptare.
 MĂCELUL 315

Când încetinirăm din nou pasul, reîncepură

să cânte:
„Am fost în Hamburg, zău așa!
îmbrăcată numai în mătase și catifea,
n’am nevoe numele să-l spun nicicând
căci sunt o fată ce pe bani mă vând“.
Cântau tărăgănat și cu o adâncă melancolie
în noapte. Unii din ei se așezară jos. Un ser­
gent de artilerie veni de-alungul străzii:
— Loc 1
Cei de jos se sculară înjurând.
Un automobil trecu cu un general.
— Nu se poate servi de picioare, cum ne
servim și noi?
Coloana se puse din nou în marș.
Din nou ne ajunse un automobil.
— Loc 1
In automobil se aflau patru aviatori cu șapca
pe urechi.
■— Păi ăștia ce au de umblat cu mașina?
— „Infanteriști!“ strigă unul, batjocoritor, din
automobil.
— Scoateți-i afară 1 ăștia sunt porci de ăia
dela etape 1.
Câțiva alergară după mașină, dar ea își luase
viteza și dispăru.
— „Stingeți lumina 1“ strigă unul.
înaintam încet. Strigătul: Stingeți lumina I
devenia din ce în ce mai des.
Auzirăm un hurducăit de căruțe cari se
apropiau.
— „Am ajuns pe șoseaua ce duce la frontieră",
spuse Hanfstengel.
— Cât mai avem domnule sublocotenent?
316 LUDWIG RENN

— Cred că vre-un ceas și jumătate, în caz

că mergem voinicește.
— „Atunci eu nu mai merg, domnule sublo­
cotenent“, isbucni unul din sergenți.
— „Păi nici nu mai avem nevoe de tine“,
râse Mehling. „Așează-te în șanțul din drum. In
timpul ăsta noi ne căutăm un adăpost bun“.
Unul râse. Sergentul murmură ceva în barbă.
Hurducăitul se auzia acum aproape. Recuno­
scui acum șoseaua care venea de-acurmezișul
nostru.
Dela dreapta veneau în două rânduri juxta­
puse tunuri grele.
Ne apropiarăm încet de șosea.
Un soldat pe care nu-1 puteam vedea din cauza
obscurității și a sgomotului de căruțe și de oa­
meni strigă:
— Domnule sublocotenent, domnul maior a
trimes vorbă ca companiile să scoboare în șanțul
șoselii și oamenii s’o ia unul după altul în șir.
Acum mergeam unul în spatele altuia, aci
încet, aci în pas alergător, pe fundul inegal al
șanțului de pe șosea.
Piciorul începu să mă doară. încercai să merg
în pas regulat și sigur, dar asta nu făcea decât
să-mi obosească articulațiile.
Către ora unsprezece, în timp ce, la dreapta
pe șosea, tunurile mai hurducăiau, răsăriră la
stânga fabrici cu zidurile negre.
Oprirăm.
— Păi, de ce nu ne continuăm drumul ? să
ajungem în cantonament?
Sublocotenentul Schubring sta țeapăn ca un
băț și privia trăsurile cari defilau prin fața lui.
— Ne descurcăm noi și fără călăuză!.
— „Țineți-vă gura“ strigă Hohle. „Domnul
 MĂCELUL 317

sublocotenent nu poate să scoată furierii dintr’o

lovitură de baghetă. Știți cumva singuri încotro
trebue să vă îndreptați?
Așteptam. însuși popularul Hanfstengel avu
de înghițit grosolănii din partea oamenilor săi.
Mehling îmi spuse încet. |
— Dacă domnul sergent e așa de bun să-mi
■ție arma, mă duc să caut furierii, Probabil că
sunt pe undeva pe aici, pe aproape, și trebue
să-i strigi la fiecare douăzeci de pași.
Mă dusei la plutonul meu și Ie spusei că
Mehling s’a dus să caute furierii.
— „Când ne liberează, domnule sergent?“
întrebă o voce subțire.
— Habar n’am 1
— Nici n’ai să fii eliberat. Porcăria asta o să
dureze la infinit. Trebue să fugim 1.
Se făcu frig deabinelea.
In cele din urmă, peste un ceas și jumătate,
Schubring găsi furierii. Devenise obraznic cu ei,
iar ei îl trimeseră la dracu.
— Nu sunteți capabili să vă faceți cum trebue
că... vostru 1
Mehling dispăruse.
Sub lumina lunii o luarăm pe un drum lateral,
pe care eram singuri. Câmpurile de-adreapta și
de-astânga erau negre. Mersul pe pământul ferm,
ne făcea bine. Piciorul însă mă durea rău.
La miezul nopții ajunserăm într’un sătuleț.
Aici ne oprirăm în fața unei clădiri impunătoare.
Ușa se dechise. O lumină roșiatecă se prelungi
până în curte. In ușe sta un bărbat.
— „Unde ne culcați ?“ întrebă unul obraznic.
In aceiași clipă apăru Mehling.
— Purtați-vă cum trebue. Domnul morar a
făcut cafea și ne pune la dispoziție o încăpere
încălzită.
318 LUDWIG RENN

— „Intrați înăuntru i“ ne îmbie omul priete­

nos. „Pe aici pe scara asta. Eu nu pot alerga
așa de repede ca dumneavoastră“.
Sus în încăperea ce ne fusese oferită, găsirăm
saci cu pae. Proprietarul morii se învârtea printre
noi, întrebându-ne dacă avem apă suficientă și
ne indica unde sunt latrinele: „afară, imediat la
dreapta“.
— Ei facem o partidă de „fripta?“ întrebă
unul tânăr dintre noi.
— Ce ești nebun! Nu mi-i de-ajuns marșul? 1
Bucătăria noastră de campanie și celelalte
căruțe nu sosiră decât înspre amiază.
Bucătarii deschiseră imediat cazanul și serviră
cafeaua.
— „Vrasăzică tot timpul gata de atac ? în­
trebă Hohle.
— -A, noi nu suntem din șleahta celor dela
alte bucătării, cari n’au fost niciodată în front
și cărora nu le mai tace gura.
— Cum, ăia fac pe grozavii?
— „Eh, nu sunt decât niște păduchi“ interveni
celălalt bucătar, „și la drept vorbind, ar trebui
să’și ție gura fiindcă sunt niște jumătăți de oa­
meni ; jumătate chiori, jumătate surzi sau bolnavi
de cord. DealtfeJ eu nu cred în autenticitatea
metehnelor lor. Ăștia sunt numai niște ticăloși
cari n’au vrut să meargă pe front.
— „Sunt niște căcăcioși toții“ adăugă con­
ducătorul bucătăriei și conduse caii în grajd.
— „Dacă se obrăznicesc cumva“, spuse Hohle,
„atunci să mi-o spuneți. O să le cânt eu un
cântec!...
— „Nu merită“, râse cel mai slab din cei doi
bucătari. „De banda asta mă ocup eu singur.
Lăsați-i în socoteala mea. Dar Max, Max a făcut
 MĂCELUL 319

parte din clubul atleților din Dessau și era re­

numit acolo pentru puterea lui.
După amiaza o pornirăm și odată cu căderea
serii, ajunserăm la Aix-la-Chapelle. Toate casele
erau poavazate. Muzica noastră ne preceda cân­
tând și sgomotul tobii se reprecuta în zidurile
caselor din ale căror ferestre locuitorii se uitau
la noi.
Mulțimea ne acompania.
Eram ultimele trupe germane înainte de so­
sirea belgienilor și francezilor.
A doua zi ajunserăm la gară și așteptarăm
trenul în ploaia torențială.
El sosi abia târziu, după ce se înoptase dea-
binelea. Era format numai din vagoane de vite
cu uși cari se trăgeau în lături.
Nu știam încotro călătorim, știam numai că
o să mai dureze mult până vom ajunge acasă.
 Tipografia
,C A R A G I A L E‘
Str. Șelari, 4
București