1.

Capitolul I – Începuturile

Subiect: Primii barbari în părțile noastre

Pe teritoriul daco-romanilor au apărut diferite popoare, precum goții, gepizii, avarii, slavii
și ungurii.
Primii se împărțeau în două ramuri (ostrogoții și vizigoții, goții de la răsărit și goții de la
apus) ce s-au așezat în Italia, respectiv în Spania și Galia, fiind constant atrași de noile bogății.
În acest timp, pe teritoriul nostru au stat gepizii, un alt neam germanic, înrudit cu cel al
goților, pe o perioadă de mai bine de 200 de ani prin Banat și vestul Transilvaniei. Ei nu oferă
forme bine definite în limbă și vocabular, în schimb se naște limba turk (turca otomană), odată cu
prezența avarilor în secolul al VI-lea. Sugestiv în trecutul lor este extragerea zicalei rusești „Au
pierit ca obrii!” după prăbușirea dublă dintre 797-805: de la vest, de la regele francilor, Carol cel
Mare şi de la sud, de la ţarul bulgarilor, Krum.
Apoi, nu după multă vreme, pătrund și slavii, neam numeros, nestructurat, din actuala
Ucraina, din Polonia, din Rusia de astăzi. În primele veacuri, începând cu anul 500, slavii ocupă
de preferinţă văile şi şesurile libere, pe când descendenţii daco-romanilor sunt retraşi prin locuri
păduroase sau spre munte. Conform textului unui preot croat din secolul al XII-lea, cunoscut în
istoriografie sub numele de „Preotul din Diocleea”, motivul acestei discrepanțe între locurile de
refugiu era dat de teama de persecuțiile păgânilor împotriva valahilor (autohtonii care și-au
păstrat numele de romani și care erau strigați ca vlahi/ valahi).

Subiect: Cele două faze ale creștinării românilor

În paralel cu organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, creștinarea strămoșilor

noștri s-a extins pe două laturi, cea mai cunoscută – mărturia limbii. Nu se cunoaște cu exactitate
perioada (simultan cu bulgarii sau chiar după aceștia), însă se recunoaște că a fost adus de
legionarii din Orient. Limba și numeroasele urme arheologice dovedesc creștinismul ca fiind
timpuriu în Dacia și Moesia, înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane.
 Vocabularul predominant latinesc (conventum – conotație religioasă de adunare a
creștinilor) a adus schimbări lingvistic diferite pentru cuvintele din prezent. Spre exemplu,
vechiul cuvânt „sunt”, după ce a avut contact cu slavonismul „sventu”, s-a transformat în „sfânt”.
Sumarizând, în urma contactului cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând
organizată de bizantini, începe să se înfiripeze şi la rumâni o biserică răsăriteană, mai organizată,
mai disciplinată, mai „ortodoxă”, în ciuda faptului că încă se mai păstrează datini din credința lor
populară, din secolele izolate, perioade în care preoții învățau meseria din generație în generație.

2. Capitolul II – Nașterea statelor române medievale

Subiect: Adunările de stări

Incertitudinea „Noul domn l-a ales țara” reprezintă, de fapt, convocarea în momentele de
cumpănă, nu doar alegerea unui alt om care să susțină politic sau să ajute țara – pentru a se evita
evenimente de tipul celui din anul 1456 când Petru Aron, predecesorul lui Ștefan cel Mare, dorea
ori învoirea teritoriului pentru a plăti tribut turcilor, ori asumarea războiului de către țară, fără ca
el să fie implicat (nu era cale de mijloc).
Practica consta într-o ședință urgentă a unui consiliu format din clerul înalt, marii boieri,
orașele țării și slujitorii de la Curte. Caracteristică Evului Mediu, în Orient, desemna o adevărată
instituție; devine o simplă formalitate ce alege hotărât.

Subiect: Remarcă asupra regimului feudal

Feudalismul este un regim politico-economico-social, relevant Evului Mediu european,

care s-a născut în Franţa, pe vremea carolingienilor, în secolele al IX-lea şi al X-lea, pe timpul
raziilor arabe (la sud), apoi normande (la nord). Atunci, puterea regelui ceda, el lăsând o parte
din puterile politică și militară, uneori chiar și din cele financiară şi juridiciară, șefilor locali:
contele de Toulouse, ducele Burgundiei etc. Organizarea era una de tip piramidal, în care
unitatea statală deținea ataşamentul faţă de un om, unsul lui Dumnezeu, regele, ceea ce face să
rămână doar ideea de jurământ a feudalului către suzeran.

2
 Acest sistem nu s-a desfășurat și la noi, chiar dacă unii mai susțin aspectul, deoarece
boierii nu au fost supuși să dea la moștenire funcția deținută la momentul respectiv, cu dreptul de
a avea avuție/ a strânge impozite/ a împărți dreptatea pe moșiile lor, decât foarte rar. Nici titlul
celui mai mare boier din ţară, Ban al Craiovei, nu a fost ereditar. Voievozii români nu permiteau
să se moştenească titlul şi dregătoria din tată în fiu.
Totodată, regimul vest-european nu se regăsea în zonă, fiindcă caracteristicile comune
erau vagi: suveranul nu avea puterea de a apăra toată țara, nu era în contact direct, cedarea
principalelor drepturi regaliene (dreptul de a împărți dreptatea) era inexistent și consacrarea
stăpânirii regiunilor întinse sau restrânse nu era ereditară. În Muntenia, boierii au avut mare
putere, aveau moşii întinse, sute de şerbi şi cete de slugi, ei alegeau pe voievod şi guvernau
alături de el, dar nu au avut niciodată cetăţi pe moşii şi nici nu au putut lăsa dregătoria lor unui
moştenitor.

3. Capitolul VI – România contemporană

Subiect: Poate fi „obiectiv” istoricul contemporanității?

Părerea autorului – „Constat deodată că nu m-am ţinut de cuvânt, nu mi-am respectat

angajamentul luat implicit în scurta prefaţă de a fi nepărtinitor; nu m-am putut împiedica de a
„lua poziţie”, de a exprima o părere critică asupra unei decizii politice din trecutul nostru recent.
Atunci să încerc să mă justific. Când te apropii de perioada cu adevărat contemporană, adică de
cea trăită de oameni dintre care unii mai sunt în viaţă, perspectiva se schimbă, închipuiţi-vă că în
1913 când se petreceau aceste evenimente, tatăl celui care vă vorbeşte era om matur şi a fost
mobilizat. Să vă cer iertare? Nu. Fiindcă ştiu că voi mai „recidiva” de câteva ori până vom
ajunge la epoca prezentă. Nu mai poţi doar povesti, eşti tentat să şi judeci. Pasiunea istoricului de
a reînvia trecutul şi de a-l explica se împleteşte cu preocuparea politică a omului implicat în viaţa
ţării şi îngrijorat de viitorul ei. De asemeni în 1916, şi a murit sub uniformă în 1918. Eu însumi,
copil în braţele mamei, am străbătut Rusia în toamna lui 1917, în plină revoluţie bolşevică. Te
simţi direct implicat. Atunci evenimentele parcă ar prinde altă coloratură, altă dimensiune.”.

3
 Într-adevăr, ceea ce se povestește, se percepe diferit, dar curajul de a-ți spune părerea e
mai puternic decât judecata. Așadar, nu, istoricul contemporanității nu poate fi obiectiv decât în
manualele de istorie sau în cărțile obișnuite ce tratează astfel de teme.

4
 Bibliografie

1. „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Neagu Djuvara – Ediția a IV-a,
Editura Humanitas, București, 2002, capitolele I, II, VI.