Cruciada a III-a și rolul ei în relațiile internaționale

Masterand Stănescu Oana-Melania

Studii Europene, an I

1. Cruciadele – delimitări teoretice şi contextualizare[1]

1.1. Aspecte generale

Cruciadele au fost o serie de expediții militare desfăşurate începând cu a doua jumătate a

secolului XI, de către creștinii țărilor din vestul Europei, numărul acestora fiind de opt. 1 În
timpul acestor bătălii un număr impresionabil de oameni au plecat la război în Orientul Mijlociu,
şi deloc de neglijat a fost numărul celor care au murit(în funcţie de sursa citată, între un milion şi
nouă milioane2). De exemplu, când papa Urban al II-lea a chemat oamenii la prima cruciadă,
aproximativ 30.000 de oameni au părăsit Europa de Vest pentru a lupta în Țara Sfântă.3

Pornind ca reacție la secolele de războaie de expansiune ale musulmanilor, scopul

acestora era să cucerească Locurile Sfinte sau Palestina de la musulmani și să restaureze
controlul creștin asupra Ţări Sfinte. Astfel, aceste campanii au fost concentrate în primul rând pe
Orașul Sfânt, Ierusalim, astăzi parte din statul evreu Israel pe țărmul estic a Mării Mediteraneene
care încă este un tărâm sfânt pentru toate cele trei religii: Iudaism, Islam și Creștinism. Impactul
Cruciadelor a fost însă simțit în întreaga lume.[1]

Între 1095, anul la care papa Urban II lansa prima cruciadă, la Conciliul de la Clermont,
şi anul 1292, când avea loc expulzarea creștinilor latini din regatul lor din Siria, au avut loc
numeroase expediții către Ţara Sfântă, către Spania şi chiar către Baltica.

O mare parte a celor care au luat parte la aceste expediții militare le vedeau ca pe o cale
de mântuire şi de spălare a păcatelor. 4 Au fost proclamate ca „războaie sfinte”, datorită faptului
1
https://enigmatica.ro/cruciadele-cauze-si-efecte/ accesat la 20.01.2023
2
https://ro.411answers.com/a/cati-oameni-au-murit-in-cruciade.html accesat la 20.01.2023
3
Ibidem
4
***Enciclopedia Universală Britanică, editura Litera, Bucureşti, 2010, vol. 4, p.308

1
că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Caracterul religios al
cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se
afirmă în secolul al XI-lea.

Deoarece Occidentul la sfârşitul secolului al XI-lea, trecea printr-o perioadă de criză,

„(…)ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a
instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali:
inundații, secetă, foamete, molime etc”5, exista un interes deosebit al acestuia asupra Orientului
Apropiat(Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul) care era mai dezvoltat din punct de vedere economic
și cultural decât Occidentul. Astfel, la ideea de cruciadă au aderat repede și țărănimea şi orășenii.
Aceştia din urmă erau motivaţi de posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Pe
când țărănimea era determinată atât de pauperizarea ei, dar şi de spiritul de colectivitate și
solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor
copiilor. Nici Principii nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri,
prestigiu și glorie, de aceea, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o
prăpastie.

1.2. Contextul istoric

Oportunitatea unor acțiuni militare în Răsărit a fost creată de însăși situația politică din
Orientul Apropiat. „În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit
Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul
din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor
trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un
moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul”6. De aceea, împărații
bizantini au fost constrânși să ceară ajutor militar în Occident. În acest context s-a născut
inițiativa papalității de a organiza expediții prin care să-şi extindă sfera de influență, mai întâi,
prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolice și ortodoxe, apoi, prin
răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095,
apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83 accesat la data de 22.01.2023
6
Ibidem

2
 1.3. Aprecieri generale

O analiză a referințelor de specialitate conduce la concluzia că aceste campanii militare

„constituie un capitol controversat în istoria creştinismului”7. Jacques Madaule considera că
„Însuşi caracterul de război sfânt este obscur. Mobilurile nu au fost simple. Desigur, dorul de
aventură şi de profit au jucat, alături de zelul religios, un rol considerabil.”8 Cu toate acestea, un
aspect asupra căruia istoricii s-au concentrat, a fost rolul jucat de cruciade în expansiunea
Europei medievale şi a instituţiilor acesteia.

2. Cruciada a III-a şi consecinţele lor asupra relaţiilor internaţionale[3][4]

Deși cruciadele sunt deseori văzute doar sub forma de război între Occident și Orient sau
ca și bătălie între creștinism și islam, acestea sunt în același timp evenimente cu un extrem de
mare impact în ceea ce privește relațiile internaționale. Această confruntare a reprezentat una
dintre primele interacțiuni la nivel internațional între Occident, care s-a exprimat, în mare parte
printr-o singură voce, în ciuda multitudinii de state din Europa, şi între forțele și ideologia
viitorului Imperiu Otoman.

Dintre cruciade, cea care pare să ia cel mai mult formatul de confruntare între aceste două
forțe, și cu cele mai multe evenimente de negocieri internaționale este cruciada III-a. Aceasta,
având în vedere organizarea și liderii va fi cunoscută sub numele de cruciada regilor.
Declanșarea acesteia a fost determinată de recucerirea Ierusalimului de către musulmanii conduși
de Saladin în 1187.

Acest eveniment a determinat pe papa Clement al III-lea să lanseze un nou apel al

cruciadei, cu scopul de a recuceri Ierusalimul. Impactul va fi atât de puternic încât, la această
cruciadă vor răspunde și vor participa direct Frederick Barbarossa, împăratul Germaniei, Filip al
II-lea, regele Franței și Richard Inimă de Leu, regele Angliei.

Dintre aceștia însă Frederick Barbarossa va muri înainte să ajungă în Țara Sfântă, iar
Filip al II-lea o va părăsi în 1191, după asediul și cucerirea Acrei de către cruciați.

7
***Enciclopedia Universală Britanică, editura Litera, Bucureşti, 2010, vol. 4, p.308
8
Jacques Madaule, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 120-121

3
 Rămas singurul lider al cruciaților și conștient de forțele pe care le deține Saladin,
Richard, va încerca să inițieze aproape imediat o relație diplomatică cu acesta. O astfel de
situație dovedește faptul că în ciuda aparentului resentiment față de ,,necredincioșii” musulmani,
Richard conștientizează nevoia de a recurge la relații diplomatice pentru rezolvarea conflictului
privind Ierusalimul.

Ideea pe care Richard o va prefera în timpul acestor negocieri va fi cea de încheiere, cât
mai rapidă a unei păci, sau a unui armistițiu, întrucât distanța geografică între Occidentul
European și Orientul în care se află Ţara Sfântă, o face pe aceasta extrem de greu de apărat.
Asigurarea unui tratat de pace însă ar fi asigurat o mai mare siguranță pentru pelerini, fără a
necesita menținerea unei armate numeroase în Țara Sfântă, armată care necesita eforturi uriașe
pentru a fi menținută.

În perioada 1191-1192, cruciada a III-a va fi mai puțin marcată de evenimente militare, și

mai mult de negocierile și scrisorile dintre Richard Inimă de Leu și Saladin. În cadrul acestor
negocieri va apărea și faimoasa scrisoare în care cei doi vor exprima importanța Ierusalimului,
atât pentru creștini, cât și pentru musulmani. . Astfel pentru Richard ,,Ierusalimul este un loc de
preamărire la care noi (creștinii) nu am putea renunța, chiar dacă nu va rămâne decât unul singur
dintre noi”. Saladin spune că ,,Ierusalimul este un loc și mai sacru pentru noi decât este pentru
voi, pentru că este locul unde profetul nostru a venit în Călătoria Nocturnă ...[și oricum] ca și
teritoriu este al nostru original”.

Richard a folosit chiar o abordare îndrăzneață. Întrucât acesta ajunsese să aibă o relație
amicală cu al-‘Adil, fratele lui Saladin și reprezentantul lui în fața lui Richard, el a propus
căsătoria dintre al-‘Adil și Joanne, sora lui Richard. Prin această căsătorie s-ar fi realizat un tratat
de pace, Saladin oferind fratelui său teritoriile de pe coastă, iar Ierusalimul ar fi fost capitala
acestui regat, care ar fi rămas însă parte a imperiului lui Saladin, creștinii având acces liber către
Orașul Sfânt. Această ofertă nu este descrisă decât în textele arabe, soldații neștiind încă de
negocierile dintre Richard și Saladin.
Abia în luna noiembrie 1191 a avut loc o întâlnire între al-‘Adin și Richard, la Ramla,
care a fost făcută cunoscută și soldaților. Observând atitudinea relativ prietenească dintre aceștia,
în cadrul cruciaților au apărut multe critici, ei considerând că Richard fusese păcălit de imaginea
de generozitate și bunăvoință a sultanului, motiv pentru care ar fi vrut să amâne înaintarea către

4
Ierusalim. Cu toate acestea, imaginea de naivitate nu este conformă și cu sursele musulmane,
care descriu întâlnirea dintre aceștia o ,,stratagemă iscusită” a lui Richard.
Saladin însă nu era mai puțin abil decât Richard în ceea ce privește capacitatea
diplomatică. El purta concomitent tratative și cu Conrad de Montferrat, încercând să exploateze
ruptura dintre Richard și acesta, îndemnându-l pe Conrad să atace Acra, promițându-i teritorii în
schimb. Cu toate acestea, în urma unei discuții cu sfetnicii săi s-a hotărât că o înțelegere cu
Richard și o împărțire echitabilă a Palestinei, pe baza unei căsătorii dintre al-‘Adil și Joanne ar fi
cea mai bună alegere, Richard dovedindu-se a fi mai demn de încredere decât Conrad. Richard
însă a argumentat că pentru această căsătorie este nevoie de binecuvântarea papei, care nu putea
fi obținută decât câteva luni mai târziu. Însă în timp ce acest mesaj era transmis către Saladin,
Richard, împreună cu soldații cruciați înaintau către Ierusalim.
Anul 1192 este anul în care relațiile diplomatice se încheie și încep marșurile asupra
Ierusalimului. În primăvara anul 1192 sultanul Saladin își retrage aproape toți soldații și interzice
expedițiile ocazionale ce aveau drept scop jaful și raidurile oportuniste. Va regrupa armatele
abiude pe poziții defensive de-a lungul întregii Palestine, astfel încât să respingă orice atac al
creștinilor, inițiind de asemenea un program de consolidare temeinică a Ierusalimului. De
asemenea a restabilit dialogul cu Richard. De data aceasta un acord bazat pe împărțirea Țării
Sfinte, prin care latinii păstrau controlul asupra unei părți de coastă era acceptabil. În același
timp avea două solicitări ferme: Ierusalimul trebuia să rămână sub controlul Islamului, iar
Ascalonul, calea de comunicare către Egipt, trebuia cedat de către creștini. În luna iunie 1192,
trupele cruciate au pornit într-un nou marș către Ierusalim. Acesta nu a fost determinat de o
alegere din punct de vedere tactic a lui Richard, ci datorită presiunilor armatei, care avea drept
unic scop cucerirea orașului, și care nu ar fi înțeles faptul că un atac asupra Egiptului ar fi fost
alegerea corectă din punct de vedere militar, întrucât nu se potrivea cu ideea războiului sfânt.
Richard s-a văzut nevoit să cedeze presiunilor soldaților, deși era sigur de faptul că orașul nu
putea fi apărat dacă ar fi fost cucerit.
În doar câteva zile, trupele cruciate vor parcurge traseul care ințial a durat câteva luni,
aflându-se din nou foarte aproape de Ierusalim. Și de data aceasta se vor opri în acest punct, aici
amplasându-și tabăra. În data de 24 iunie 1192 cruciații vor reuși chiar să intercepteze o caravană
musulmană ce se îndrepta spre Ierusalim, obținând astfel resurse valoroase pentru ei și în același

5
timp slăbind drastic Ierusalimul și pe Saladin, care deja se aflau în pragul disperării și al
capitulării.
Având în vedere impasul, creștinii nu au avut altă alegere, decât să se retragă spre coastă.
Imediat ce a scăpat de presiunea pe Ierusalim, Saladin ia inițiativa pentru prima dată în ultimele
luni. Va lansa un atac fulger asupra Jaffei, care nu avea decât o garnizoană foarte mică.
Musulmanii de asemenea vor opri armata regelui Henry din a ajuta orașul, însă Richard va porni
pe mare dinspre Acra. Ajungând pe 1 august la Jaffa, a reușit să respingă atacul lui Saladin,
salvând orașul, care era în pragul capitulării. Saladin, în încercarea sa de a diminua puterea de pe
coastă a creștinilor va încerca să recucerească și Ascalonul, dar din nou va fi înfrânt și respins de
către Richard. Astfel cruciada se va încheia prin egalitate, niciuna dintre părți nereușind să obțină
o victorie decisivă asupra celeilalte, ambele fiind la final divizate, demoralizare și în lipsă de
resurse.

Concluzii
Cruciadele au rămas în istorie drept cele mai sângeroase războaie a căror miză a fost, cel
puțin declarativ, una religioasă. În cercetarea noastră referitoare la Cruciada a III-a am descoperit
conducători ai căror nume stau și astăzi pe buzele oamenilor, fie că ne axăm pe relatări istorice
fie pe legende – cel puțin o dată numele Richard Inimă de Leu ori Saladin au fost auzit de
majoritate și au generat un interes deosebit. În ceea ce privește secolul al XI-lea, cei doi
reprezentanți ai „lumilor” din care făceau parte (Occident, respectiv Orient) au marcat
indiscutabil istoria medievală pe care oamenii din epoca modernă au numit-o apoi „un trecut
medieval întunecat”. Ambii protagoniști angajați într-un război de o uriașă anvergură au fost
considerați de-a lungul timpului războinici legendari și au fost menționați adesea chiar și în mari
opere de literatură universală, cea mai cunoscută fiind Divina Comedia. Dante, în concepția lui
despre viața de după moarte îl va plasa pe Saladin în primul cerc al Infernului, cel al păgânilor
virtuoși.
Observăm astfel caracterul controversat al cruciadelor, care au avut un rol extrem de
important în istoria lumii, faptele petrecute în această perioadă fiind de multe ori distorsionate și
manipulate pentru a promova mișcări și idei care ar susține anumite ideologii. Această mișcare
de manipulare a istoriei și a războiului pentru Țara Sfântă a început în principal în secolul al
XIX-lea. Pe baza acestei istorii eronate a apărut ideea potrivit căreia cruciadele au dus la apariția

6
unui sentiment profund și irevocabil de antipatie între Islam și Occident, aceste două culturi fiind
astfel angrenate într-un război perpetuu.

Cruciada a III-a este unul dintre cele mai bune exemple de relații diplomatice de care
dispunem, evidențiată prin corespondențe din care reiese ingeniozitatea strategică a regelui
Richard împotriva sultanului Saladin. În general cruciadele au evidențiat capacitatea unei
credințe și a unei ideologii de a inspira mișcări frecvente ale maselor și de a declanșa conflicte
violente. Cruciada a III-a ne arată încă o dată forța de care omenirea este capabilă pentru credința
sa şi că sentimentul religios este unul dintre cele mai puternice existente în ființa umană.

7
 BIBLIOGRAFIE

[1] (***) Enciclopedia Universală Britanică, editura Litera, Bucureşti, 2010, vol. 4, p.308
[2] Jacques Madaule, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 120-121
[3] Maurois, Andre, Istoria Angliei, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 150-155
[4] Asbridge, Thomas, Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pămîntului Sfînt,
Polirom, 2011

WEBOGRAFIE
1. https://historia.ro/search?q=cruciadele accesat la 15.01.2023

2. https://historia.ro/sectiune/general/cruciadele-de-la-legendele-cavaleresti-la-581414.html
accesat la 17.01.2023

3. https://ro.411answers.com/a/cati-oameni-au-murit-in-cruciade.html accesat la 17.01.2023

4. https://ik-ptz.ru/ro/physics/krestovye-pohody-ih-celi-i-rezultaty-tablica-chto-takoe.html
accesat la 18.01.2023

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83 accesat la 17.01.2023

6. http://www.maphistory.info/ accesat la 15.01.2023