Prezentare de carte: Alan G.

Jamieson, Credința prin sabie – scurtă istorie a

conflictului dintre creștini și musulmani, Editura Niculescu, București, 2017,
320 p.

ALAN G. JAMIESON este un istoric și un cercetător stabilit în Alberta, Canada.

Printre lucrările sale se numără Lords of the Sea: A History of the Barbary Corsairs și
Crossroads of the Years, roman apărut în 2008 care evocă lupta dintre creștinătate și islamul
militant, transpusă în două perioade istorice, medievală (prin sir John Dexter, nobil englez
aflat în slujba regelui Spaniei) și contemporană (Tom Dexter, angajat al MI6, căruia i se
încredințează misiuni privitoare la combaterea fundamentalismului islamic). Această ultimă
apariție beletristică a autorului l-a determinat să persevereze în preocuparea sa pentru relațiile
dintre creștini și musulmani. În 2016 a apărut lucrarea Faith and Sword: A Short History of
Christian–Muslim Conflict, ediția a 2-a, adăugită, tradusă în română de Andra Ramona Dodiță
și apărută la Editura Niculescu în 2017.
Dezideratul central al lucrării este, așa cum menționează titlul primului capitol cu rol de
prolog, „prezentarea celui mai lung război” (după viziunea autorului, conflictul creștino-
islamic). Această mare dispută a avut, după opinia lui Jamieson, un rol central în istoria
omenirii, ridicând mai multe probleme privitoare la coexistența dintre cele două mari religii
avraamice. Istoria acestui conflict ar putea fi periodizat în trei mari etape: războiul sfânt
(cuprinsă între moartea profetului Mahomed, în 632 și căderea Imperiului Otoman în 1918),
etapa războiului antiimperialist (între 1929 și 1970) și etapa războiului împotriva terorismului,
inițiat de SUA din 1970 până în zilele noastre, împotriva fundamentalismului islamic. Autorul
se concentrează îndeosebi asupra alternanței dintre război și pace în retorica militară și
diplomatică interreligioasă în Evul Mediu. Un prim moment emblematic invocat de autor este
intrarea triumfală a comandantului suprem britanic în Palestina, generalul Sir Edmund
Allenby în Ierusalim. Triumful creștinismului, în varianta impusă de comandantul britanic, a
însemnat toleranța față de musulmanii din Locurile Sfinte eliberate de sub turci. Deși
generalul britanic a fost primul cuceritor creștin al Ierusalimului după 1099, discursul său din
cadrul vizitei nu are nicio referire la Cruciade, însă asta nu avea să schimbe sub nicio formă
percepția clădită în secole a musulmanilor arabi despre creștini. În 1920, în urma eliberării
Damascului, generalul francez Henri Gouraud, vizitând mormântul lui Saladin, va declara:
„Saladin, ne-am întors. Prezența mea aici marchează biruința crucii asupra semilunii!”.
Dincolo de o prezentare a conflictului în sine, studiul lui Jamieson propune o problematizare a
ceea ce s-ar numi mitul războiului sfânt, demontat imediat după cucerirea creștină a zonei și a
instaurării mandatului palestinian asupra teritoriilor locuite de musulmani. Conflictul religios
a divagat spre un conflict de natură națională și ideologică („lupta statelor arabe împotriva
hegemoniei imperialiste”); curând însă după dispariția Uniunii Sovietice, naționalismul arab
ajunsese detestat de musulmani datorită secularismului tipic Uniunii Sovietice, destrămată
după 1991. În lipsa unui dușman veritabil, musulmanii se vor orienta împotriva vechiului aliat
– SUA – care impusese o veritabilă pax americana în lumea arabă și care își va asuma, odată
cu atacurile de pe 11 septembrie 2001, misiunea civilizatoare de distrugere a amenințării
teroriste.
Studiul lui Alan G. Jamieson, structurat în 13 capitole, face un excurs în istoria
Islamului atât sub raport religios, politic și istoric, cât și din prisma percepțiilor pe care
Islamul le-a lăsat creștinilor, și invers. Jamieson își propune doar o schițare a relațiilor dintre
creștini și musulmani, drept pentru care istoriografia problemei, este în linii mari, influențată
de autori precum D. Abulafia, F. Babinger, S. Runciman ș.a.
Autorul pleacă de la premisa că „islamul s-a identificat” de-a lungul secolelor, mai mult
sau mai puțin „cu succesul militar”, fiind dintru început o religie creată „de o societate de
luptători arabi”, spre deosebire de creștinism, care încearcă prin mari eforturi să cucerească
din interior imperiul deja existent. Tocmai de aceea, în perioada medievală, Toma d’Aquino
va caracteriza islamul drept religia violenței și a războiului, deși, după cum se va vedea, atât
bizantinii, cât și musulmanii îi vor considera pe cavalerii occidentali necivilizați și obsedați de
violență. La această imagine a contribuit mult și faptul că angajamentul față de jihad al
musulmanilor, indiferent de fluctuațiile timpurilor, nu a dispărut niciodată. Astfel, capitolul 2
deschide subiectul cuceririlor arabe din Orientul Apropiat, cuceriri care ajung până în Spania.
Sunt explicate mai multe fenomene paradoxale care au loc în Orientul Mijlociu
(invincibilitatea arabilor în fața bizantinilor, în contextul înfrângerii mai-marii Persii de către
Imperiul Bizantin). Elementul nomad reprezintă ceva nou pentru bizantini, care, sleiți de
puteri fiind, pierd întreaga Palestină și Damascul. Pentru prima oară, musulmanii cuceresc
Ierusalimul; la prestigiul lor contribuie și toleranța față de diversele popoare și denominațiuni
religioase conlocuitoare (evrei, creștini neortodocși) care sunt inițial acceptate de către
stăpânitorii arabi musulmani. Prestigiul lor devine, astfel, nu numai unul de ordin militar, ci și
politic și cultural: islamul devine una dintre principalele religii avraamice, iar araba devine o
importantă limbă a lumii vechi, fapt pentru care au mai putut concura, în epoca lor, doar cu
chinezii. Desigur, marele stat al luptătorilor nomazi arabi au avut și carențe (necunoașterea
unor tactici de luptă precum asedierea, slaba organizare a flotei, însuși nomadismul), dar care
au fost însă depășite cu timpul. Secolele VII-VIII reprezintă, astfel, în această istorie a
expansiune arabe, o extindere a cuceririlor arabe pe două direcții – în Orientul Mijlociu, și
spre Occident, spre Peninsula Iberică, unde vor avea loc celebrele încleștări cu vizigoții la
începutul secolului 8, soldate cu victoria lui Carol Martel la Poitiers în 732. Reconquista va
marca, în această parte de Europă și Africă, fărâmițarea masei arabe musulmane în mai multe
state conduse de diverși califi.
De capitolul 3 poate fi legată o primă victorie a arabilor asupra Bizanțului prin
intermediul flotei arabe, o nouă inovație a marii forțe consolidate deja în califate; deși
bizantinii s-au dovedit foarte ingenioși în a-și apăra metropola prin utilizarea așa-numitului
foc grecesc în timpul asediului Constantinopolului în 674, blocada arabă asupra
Constantinopolului s-a resimțit pregnant pentru locuitorii acesteia și pentru întreg comerțul
Imperiului. Trec prin foc mai multe provincii, precum Sicilia, Calabria, Rodos, Cipru. De
aceste evenimente sunt legate primele mențiuni de martiri (șahid) ai religiei musulmane,
cristalizându-se astfel curentul sunnit în interiorul marii mase musulmane. Aceasta este
perioada când legea lăsată de Mahomed este măcinată de conflicte între diversele ei ramuri,
sunniți și șiiți, iar șiismul devine o formă de opoziție în islam. Dar în pofida acestui fapt,
expresia „stânca bizantină” consacră perioada de 250 de ani de rezistență a Imperiului la
atacurile noilor nomazi din sud. În acest răstimp, se dezvoltă cuiburile de pirați musulmani
care vor întreprinde expediții de jaf în Creta, Corsica, Sardinia, Sicilia, Cipru și alte insule.
Deși se mai înregistrează o serie de lupte în Iberia, peninsula va deveni un punct mort pentru
lupta dintre creștinătate și islam până la definitivarea Reconquistei în 1492. Perioada anului
1000 este marcată de ascensiunea Imperiului Bizantin sub Macedoneni, Vasile al II-lea
Bulgaroctonul restabilind controlul asupra Siriei și a orașului Alep și stabilizând frontul
musulman până la Tripoli.
Capitolele 4 și 5 surprind intrarea în scena geopolitică a vremii a principalei forțe
motrice care a dus timp de mai bine de 1000 de ani lupta cu Islamul în forma lui, fie ea arabă,
tătaro-mongolă sau otomană – Apusul (reprezentat, în primă instanță, de cruciați). Secolul XI
este „primul secol în care creștinii au făcut înaintări serioase”, reprezentate de cruciade.
Creșterea militară a statelor din vestul Europei determină, astfel, un interes sporit față de
Locurile Sfinte, amenințate de pustiirea infidelilor. În același timp, pe urmele Califatului
Abbasid se naște o putere nouă – statul turcilor selgiucizi – strămoșii otomanilor – care vor
provoca dezastrul bizantin de la Manzikert din 1071 – și, totodată, declinul inefabil al
bizantinilor. Principalele tabere beligerante vor fi Apusul, inițial prin normanzi, cunoscuți
drept buni navigatori, care vor cuceri cetățile musulmane siciliene, apoi prin intermediul
cruciaților, care își vor asuma misiunea de protejare a Locurilor Sfinte, cu girul papalității.
Valul de revoltă stârnit de al-Hakim prin decizia de a dărâma Biserica Sfântului Mormânt va
determina reacția energică a papei Urban al II-lea, care printr-o bulă papală, va trimite forțe
pentru a asigura siguranța pelerinilor în Locurile Sfinte. Deși decizia a fost luată și din motive
pragmatice (războaiele civile din Vestul Europei între nobilii occidentali), principalul obiectiv
al cruciadei a fost canalizarea tuturor forțelor în lupta contra necredincioșilor. Prima cruciadă
(1096-1099) soldată cu victoria creștină și însușirea unor teritorii creștine, va fi secondată de
intrarea în istorie a lui Saladin, care va reuși să schimbe cursul istoriei și să ia din mâinile
cruciaților câteva cetăți-cheie. Următoarele cruciade devin pentru creștinătate adevărate
eșecuri, dacă ținem seama de risipa enormă de resurse și de moartea a numeroase capete
încoronate și nobiliare (precum Frederick Barbarossa). Lipsa unității între principii creștini,
precum și abilitatea lui Saladin au atras din urmă victoria musulmană și sfârșitul statelor
cruciate.
Cartea tratează și ascensiunea otomană, inefabilă în contextul decăderii statelor arabe și
a ascensiunii mongolilor în Europa de Est și Asia Mică și Centrală. Ascensiunea otomană este
marcată de declinul bizantin generat de cucerirea latină din 1204. Autorul se concentrează
îndeosebi pe prime confruntări militare între Occidentul catolic și noua putere otomană.
Expansiunea otomană era îndreptată, astfel , în primul rând împotriva creștinilor, iar în cadrul
acestor schimbări ale configurației politice un rol însemnat îl poartă „cruciadele pe mare”,
unde otomanii capătă experiența unor prime bătălii navale. Singurul ordin cavaleresc din
sudul Europei disponibil să apere țărmurile Mediteranei, Cavalerii Ospitalieri, și-au asumat de
nenumărate rânduri această sarcină în Rhodos, Creta și Malta. Strategia „cruciadelor târzii”,
dintre care pot fi amintite Varna (1444) și apărarea Belgradului de amenințarea otomană, vor
da greș. După căderea Constantinopolului din 1453, considerată cea mai mare tragedie a
creștinătății, Balcanii, deveniți mai târziu „butoiul cu pulbere al Europei”, vor deveni
principala sursă de primejdie și cheia prin care Ungaria va cădea la Mohacs, iar Viena va fi,
până în 1683, mereu amenințată de pericolul otoman. Pe de altă parte, Reconquista a deschis
perspectivele unei posibile victorii asupra otomanilor, în pofida măreței forțe militare de care
dispunea sultanul.
Capitolele 6, 7 și 8 deschid posibilitatea unei victorii creștine, printre altele, și datorită
descoperirilor geografice inițiate de exploratorii Columb, Magelan, Vespucci și alții, văzute
mai curând ca o necesitate de a găsi un drum alternativ la Indii, care să ocolească Imperiul
Otoman. Odată cu impasul din Ungaria, unde sultanul va fi nevoit s-o împartă cu împăratul
german, apar noi puteri, precum Polonia Lituania sau Rusia, care îi vor scoate de pe arena
politică pe tătari/mongoli, aflați deja după 1300 într-o perioadă de declin și de războaie
interne. Și, deși Imperiul Otoman este deja gata să atace Europa, aceștia nu vor putea să
ajungă în inima Europei până în 1683, când sunt alungați de Jan III Sobieski de la porțile
Vienei, și la Zenta de Eugeniu de Savoia. Capitolul 8, „Creșterea și descreșterea Imperiului
Otoman”, surprinde întreaga perioadă de la 1600 până la 1815, de decădere a Imperiului
Otoman și de impunere în atenția publică a chestiunii orientale. Deși odată cu 1699, viitorul
Imperiului Otoman nu părea prea promițător, până în 1740 situația a fost destul de liniștită
pentru Imperiu. Cu toate acestea, existența Imperiului Otoman nu era datorată atât propriilor
forțe, cât a intervențiilor unei Anglii și a unei Franțe care doreau limitarea în acțiuni a unor
puteri în ascensiune precum Austria și Rusia. Odată cu 1815 se observă un continuu triumf al
puterilor vestice asupra Imperiului Otoman și încercări din ce în ce mai mari de secesiune din
partea popoarelor balcanice, mișcări alimentate de Rusia în calitatea sa de apărător al
ortodocșilor din Imperiul Otoman.
Pe baza triumfului vestic și a declinului Imperiului Otoman în secolele XIX-XX începe,
de fapt, și argumentația pe baza căreia lumea musulmană, reprezentată mai mult sau mai puțin
de Imperiul Otoman, caută o revanșă. Prăbușirea totală a Imperiului Otoman are loc odată cu
semnarea Tratatului de la Sevres. Instaurarea Republicii Turce seculare de către Mustafa
Kemal Atatürk pune capăt califatului în jurul căruia gravita, după concepția musulmanilor,
lumea. De atunci, islamul trebuia să găsească drumul spre izbăvirea de sub imperialism: după
cum însuși autorul va recunoaște, „Islamul părea învins, doar că în următorii 50 de ani acesta
nu avea doar să supraviețuiască, ci chiar să scape de asuprirea imperialismului”.
Una dintre principalele teze ale studiului lui Jamieson este dispariția populației creștine
autohtone din Imperiul Otoman și emigrarea în masă a celei musulmane spre Europa, DREPT
consecință a revoltei musulmane față de imperialism și secularism. Astfel, se pleacă de la
premisa că „dacă triumful creștinilor nu era atât de total pe cât au sperat unii, fiind chiar
destul de limitat, nici înfrângerea musulmanilor nu era totală, doar că lumea islamică a fost
nevoită să se adapteze destul de mult în interiorul său”. Aici începe lungul drum al
musulmanilor pentru reconstruirea unei identități noi. În primă fază, mișcările de eliberare au
fost cele care au izbăvit populația musulmană de asimilare imperialistă. Cel mai permisiv
teritoriu pentru formarea unor astfel de mișcări a fost Palestina, teritoriu promis de către
englezi atât arabilor, cât și imigranților evrei, al căror număr începea să se înmulțească odată
cu Declarația Balfour (1917). Mișcările de eliberare națională par să se intensifice sub egida
socialismului, în anii 50, prin crearea Ligii Arabe, prin ralierea țărilor arabe la Mișcarea de
Nealiniere. Multă vreme acestea vor reprezenta nucleul de emancipare al țărilor arabe. Însă de
departe dușmanul cel mai mare al lumii musulmane a fost nu Occidentul, ci secularismul
socialist și comunist, așa încât Statele Unite au încurajat recrudescența jihadismului în
decursul anilor 80, jihadism care s-a întors împotriva foștilor protectori Acest mare capitol
marchează, după opinia autorului, transformarea Occidentului din promotor al valorilor
creștine în opoziție cu islamul, în Occidentul secularizat și laic de astăzi.
Dincolo de cronologia conflictului dintre creștini și musulmani, precum și de caracterul
în mare parte științific al lucrării, se observa atenția pe care autorul o acordă fenomenelor
istorice, și în genere, a pericolului pe care îl prezintă exodul de populație radicalizată în
Europa, aceasta fiind una dintre subiectele care ar trebui, după să revină pe agenda
guvernelor occidentale. Înțelegerea realităților și fenomenelor istorice și religioase
musulmane și creștine, în formula propusă de autor, ridică întrebări și oferă noi posibilități de
interpretare pentru rezolvarea acestei crize atât de acute la nivel mondial. Studiul lui Alan G.
Jamieson perpetuează astfel metafora pe care același Jamieson o oferă în Crossroads; astfel,
„jihadistul” și „cruciatul” se confruntă pe viață și pe moarte pentru lumile în care fiecare din
ei crede, această luptă străbătând generațiile și luând zi de zi noi și noi forme și posibilități de
abordare.
Consider, pe baza celor expuse mai sus, că studiul Credință și sabie trebuie perceput ca
o pledoarie și o invitație la cunoașterea îndeaproape a principalelor modele sub influența
cărora s-a schimbat și încă se mai schimbă lumea în care trăim. Totodată, lucrarea lui
Jamieson reprezintă un recurs la memorie, întrucât problematizează pe marginea chestiunii
din ce în ce mai acute a identității, atât de sine – ca european și creștin, cât și a celuilalt – în
speța dată musulmanul, în contextul radicalizării sau desacralizării lumii în care trăim.
BIBLIOGRAFIE
Jamieson, Alan G., Credința prin sabie – scurtă istorie a conflictului dintre creștini și
musulmani, Editura Niculescu, București, 2017,