CE ESTE ADEVĂRUL

ADEVĂRUL
INTRODUCERE

I. TEORIA CORESPONDENŢEI

1. Autor: Aristotel → ,,Metafizica”

2. Enunţare
a) a enunţa că ceea ce este nu este, sau că ceea nu este este
înseamnă a spune o propoziţie falsă; dimpotrivă, o enunţare
adevărată este cea prin care se spune că ceea ce este este şi că
ceea ce nu este nu este
b) a spune despre cele ce sunt în realitate despărţite că sunt
despărţite şi despre cele ce sunt reunite că sunt reunite este ceva
adevărat; a spune despre cele ce sunt despărţite că sunt reunite
sau despre cele ce sunt reunite că sunt despărţite înseamnă a
spune ceva fals
3. Contribuţii:
a) Filosofii medievali → formulare sintetică: ,,veritas est adaequatio
rei et intellectus”
b) A. Tarski: adaptare pentru limbaje formale axiomatizate
4. Caracteristici:
a) ,,inima orientării realiste”(încrederea în capacitatea minţii
noastre de a cunoaşte realitatea aşa cum este ea în sine)
b) oferă definiţia (conceptul) adevărului cu claritate
c) nu oferă citeriile necesare aplicării acestui concept
╚> - nevoia unei alte teorii, care va putea avea pretenţii
- doar ajutătoare (să ofere doar criteriile)
- de teorie înlocuitoare (criteriile cu tot cu definiţia care le
face posibile

- acest rol a revenit, istoric, teoriei coerenţei

II. DIMENSIUNILE CUNOŞTIINŢEI (ÎN GENERE)

1. Adevărul
2. Certitudinea
a) opinia (doxa, în limbaj platonician)
b) cunoaşterea (epistema, în limbaj platonician)
PLATON CE ESTE ADEVĂRUL
(,,Republica”)

MITUL PEŞTERII

I. POZIŢIA ÎNTÂIA
1. Lipsa luminii solare (,,adevărate”)
a) caracterul nefiresc al situaţiei, neînsoţit de cunoaşterea
nefirescului
2. Acces senzorial la umbrele artefactelor
a) còpii de gradul II
b) confuzia cu realitatea

II. POZIŢIA A DOUA

1. Reacţia de respingere
2. Dificultăţi de adaptare
3. Apropiere de adevăr

III. POZIŢIA A TREIA (ÎNŢELEPCIUNEA)

1. Reacţia de respingere mai puternică
2. Dificultăţi de adaptare mai mari
- apel repetat la vechile obişnuinţe
3. Dobâdnirea adevărului
- Soarele = principiu suprem
- ontologic
- gnoseologic

IV. POZIŢIA A PATRA (REÎNTOARCEREA)

1. Motivaţie: dragostea pentru ceilalţi (compasiunea)
2. Schimbare completă a sistemului de valori (acum: cel autentic)
a) cei înlănţuiţi
- Ghicesc / crezând că inferează
- Criterii de conferire a prestigiului social
b) cei reveniţi
- dificultăţi de exercitare a vechilor deprinderi
3. Receptarea de către cei înlănţuiţi a celor reveniţi
a) raţionament greşit: împăienjenirea privirii numai de la
întuneric la lumină
b) reacţia violentă
JOHN LOCKE SURSELE ADEVĂRULUI
(,,Eseu asupra intelectului omenesc”)

CUNOAŞTERE ŞI EXPERIENŢĂ

I. FUNDAMENTUL CUNOAŞTERII = EXPERIENŢA

1. Tabula rasa:
- ,,Nihil est in intelectum quod non prius fuerit in sensum”
2. Toate ideile provin din experienţa observării:
a) Fie obiecte externe → senzaţii
b) Fie procesele minţii → reflecţie

II. OBSERVAREA LUCRURILOR (SENZAŢIE) = PRIMUL IZVOR AL

IDEILOR

1. Percepţiile se obţin graţie felului în care lucrurile lucrează asupra

simţurilor
2. Se obţin calităţile sensibile ale lucrurilor
- ideile de cald, rece, dulce, amar, duritate etc.

III. OBSERVAREA PROCESELOR MINŢII (REFLECŢIA) = AL DOILEA

IZVOR AL IDEILOR

1. Idei formate prin conştientizarea (reflectarea) proceselor de formare a

ideilor ce provin de la primul izvor
- ideea percepţiei, gândirii, îndoiala, credinţa, raţionamentul
2. Simţ extern (propriu-zis) / simţ intern
RENÉ DESCARTES SURSELE ADEVĂRULUI
(,,Discurs asupra metodei”)

COGITO, ERGO SUM

I. PLAUZIBILITATEA ÎNDOIELII
- Principiu general: ceea ce pare a fi foarte sigur şi foarte firesc poate fi
nesigur şi nefiresc
1. În ordinea acţiunii: se pot întâlni, pentru comunităţi diferite,
sisteme morale diferite
2. În ordinea cunoaşterii: ori de câte ori ne înşelăm, până să ne dăm
seama, suntem siguri că este adevărat ceea ce este fals ce
garanţie avem pentru convingerile noastre despre adevăr?

II. METODA ÎNDOIELII CRITICE

1. Principiu general: să respingem ca fiind falsă orice cunoştiinţă cât de cât
susceptibilă de falsitate ceea ce ar rămâne ar fi absolut neîndoielnic
2. cunoştiinţă dobândită prin cunoaştere este, conform lui (1), de respins
a) cunoştiinţele prin simţuri (limpede că uneori ne înşeală a
considera că mereu)
b) cunoştiinţele matematice (de vreme ce este posibil, şi aici, să
greşim crezând că avem de-a face cu adevărul, când de fapt,
avem de-a face cu falsul)
NOTĂ: (a) şi (b) = extremele evantaiului tuturor tipurilor de
cunoştiinţe!

2. În raport cu orice cunoştiinţă poate fi valabil ceea ce se întămplă

când ne trezim: fusesem siguri că este realitate (adevăr) ceea ce
fusese vis (iluzie)

III. ACELAŞI PRINCIPIU NATURA UMANĂ

1. Principiu general: ceea ce este îndoielnic → este neesenţial → este
suprimabil
2. Ne putem îndoi de :
a) existenţa corpului
b) existenţa spaţiului (i.e.: natură, a cărei proprietate esenţială =
întinderea)
c) existenţa lumii
3. Rămâne neîndoielnică existenţa subiectului dubitativ = sufletul
a) de la existenţa sufletului → inferabilă existenţa celorlalte lucruri
(nu şi invers)
b) omul este numai suflet (esenţa = gândirea) independeţa
sufletului faţă de corp
GENERALIZAREA LUI COGITO DUBITO ERGO SUM

1. Ce îi conferă acestui principiu caracter neîndoielnic?

a) care sunt aceste caracteristici?
b) unde se mai pot întâlni?
c)
2. Criteriile general valabile ale certitudinii
a) simplitate
b) claritate
c) caracter distinct
3. Dificultatea care rămâne: una de facto → care sunt acele propoziţii clare şi
distincte?
 CUM SE RECUNOAŞTE ADEVĂRUL

INTRODUCERE

I. DIFERENŢĂ DE NIVEL
1. A avea cunoştiinţe adevărate / ex. 1: Pascal
2. A şti că sunt adevărate/ ex. 2: un ceasornic defect (oprit) arată de două ori
pe zi ora corectă

II. SITUAŢIA GENERALĂ A DEFINIŢIILOR (ŞI EXCEPŢIA DE LA

REGULĂ)
1. Dându-ni-se înţelesul unui concept (intensiunea sa), printr-un definiens, ni
se dau, de regulă, şi criteriile pentru aplicarea celui concept (criterii pentru
construirea extensiunii conceptului)
2. Această situaţie nu este valabilă pentru definiţia corespondistă a
adevărului
a) Răspuns clar la întrebarea: ,,Ce este adevărul?”
b) ,,ceaţă” privind întrebarea: ,,... şi atunci care propoziţii sunt în
această situaţie (care sunt adevărate)?”
DECI: această definiţie ne dă un concept dar nu ne dă criterii pentru
pentru aplicarea acestui concept
[Comparaţia la care ne invită teoria corespondenţei – cea dintre
conexiunea mentală, subiectivă, construită între concepte şi cea reală,
obiectivă, existentă între obiectele la care respectivele concepte se referă –
presupune imposibila cunoaştere a lucrurilor în sine (=contemplarea
conexiunii reale)]

III. REMEDII PROPUSE

1. În maniera consacrată: păstrarea conceptului de adevăr corespondist şi
ajutarea – ajustarea acestuia prin adăugare unor criterii
a) criteriul coerenţei: este adevărată corepsondist judecata care trece
testul coerenţei – ceea ce presupune o comparaţie
judecată/judecată şi nu imposibila comparaţie judecată/lucruri în
sine
b) criteriul utilităţii: (pragmatism): este adevărată judecata, ideea
care se dovedeşte utilă, fructoasă, fertilă – dar numai atunci când
se dovedeşte aşa (nu oricând ≡ nu ca fiind adevărul o
caracteristică intrinsecă a judecăţilor în cadrul activităţii practice
2. În fapt:
a) Întrebarea originară nu este ,,ce este adevărul?”, ci ,,ce anume
conferă valoarea cunoştiinţelor noastre?” – a.î.c. pe unele să le
cultivăm, pe altele să le listăm
b) Primul răspuns, în ordine istorică la această întrebare: adevărul
lor, adică corespondenţa dintre judecata despre realitate şi
realitatea judecată
c) Teoria coerenţei şi teoria pragmatistă nu sunt alte răspunsuri la
întrebarea ,,ce este adevărul?”, nici la întrebarea ,,care sunt
criteriile adevărului (corespondist)?”, ci la întrebarea
originară, ,,ce anume conferă valoarea cunoştiinţelor noastre?”
d) Doar teoria coerenţei a fost avansată duplicitar (în două ipostaze
distincte)
- întâi: în varianta rolului slab → teorie ajutătoare a
teoriei corespondenţei; să ofere doar criteriile (făcute
posibile de conceptul coerentist) conceptului
corespondist, invalid criterial
- mai apoi: în varianta rolului tare → teorie înlocuitoare
a teoriei corespondenţei; dar în acest caz, indiferent
de exprimările folosite, ea vine ca răspuns nu la
întrebarea ,,ce este adevărul” , ci ca alt răspuns decât
cel corespondist (,,adevărul”) la întrebarea ,,ce anume
conferă valoare cunoştiinţelor noastre?”
e) teoria pragmatistă a fost avansată doar pentru ipoteza de teorie
înlocuitoare – deci ce răspuns dat doar întrebării originare ,,ce
anume conferă valoare cunoştiinţelor noastre?”
- nici corespondenţa cu faptele, nici corespondenţa cu
adevărurile anterior acceptate – ci utilitatea lor (ceea ce
presupune o altă concepţie despre natura cunoaşterii)
W. James Cum se recunoaşte adevărul
(,,Pragmatismul”)

ADEVĂRUL UTILITATE

I. CONCEPŢIA STANDARD: TEORIA CORESPONDENŢEI

1. Prezentare succintă:
a) idee concordantă cu realitatea = idee adevărată
b) idee neconcordantă cu realitatea = idee falsă
2. Atacarea acestei concepţii (introducerea perspectivei pragmatiste)
a) Care-i valoarea practică a adevărului?

b) Dăm seama de valoarea unei idei adevărate (corespondist) deci

de valoarea răspunsul uneu răspuns corespondist, inventariind
modificările care se produc practic (noi experienţe în locul celor
pe care le încercau acordând acelei idei altă valoare de adevăr
decât cea pe care i-o acordăm acum) după ce ne-am dat seama că
o idee nu are valoarea de adevăr pe care crezusem că o are
(i.e.: ce valoarea are adevărul în termenii experienţei?)

II. RĂSPUNSUL PRAGMATIST

1. Sunt adevărate ideile validabile (prin experienţă), verificabile; celelalte –
nu
[A crede altfel înseamnă a completa realitatea adevărului cu proiecţii
mintale/inflaţioniste]
,,Sub acest nume nu putem cuprinde nimic altceva”
2. Adevărul nu este o proprietate permanentă a vreunei idei: ea se adevereşte,
devine un adevăr în măsura în care şi atunci când pentru cutare sau cutare
context problematic se dovedeşte fertilă (rezolvitoare)
- adevărul este un eveniment / nu o proprietate

III. JUSTIFICAREA ACESTUI RĂSPUNS

1. Dimensiunea instrumentalistă: nu ideea adevărată este bună în sine – ci
pentru că şi în măsura în care este bun produsl pe care-l putem obţine
folosind-o
[Aşa cum un fierăstrău bun nu este bun, în fond, el în sine, decât dacă gândesc
(fără să o mai şi exprim) că este bun întrucât se poate tăia bine lemn
folosindu-l; dacă, în schimb, avem de amestecat zahăr în ceai – el nu ne mai
apare ca fiind bun; el este bun, dacă este, întrucât este bun pentru cutare
experienţă, nu în sine; când nu avem un context experenţial corespunzător –
nu este nici bun, nici rău.
Tot aşa cu orice alt instrument pentru orice altă formă de practică, deci
inclusiv pentru idei în practica rezolvării de probleme.]
2. Adevărul (fiind experimental) este subsumat unei valori care-l fundează:
BINELE
[Fierăstrăul cutare este bun pentru că se taie bine cu el (rezolv problema de a
transforma cutare lemn în scânduri aşa cum doresc); ideea cutare este bună
când şi dacă, prin folosirea ei, rezolv cutare problemă.
SE VEDE FOARTE CLAR CUM ŞI CĂ W. JAMES RĂSPUNDE, ÎN
FOND, LA ÎNTREBAREA ,,CE ANUME CONFERĂ VALOARE
CUNOŞTIINŢELOR NOASTRE?”, NU LA ÎNTREBAREA ,,CE ESTE
ADEVĂRUL?”
- Răspunsul la această din urmă încercare, ZISESE ŞI EL:
CONCORDANŢA CU REALITATEA]

- De aceea, dacă bun ar fi falsul, am cultiva falsul şi am respinge adevărul

(≡adevărul nu are valoare în sine, nu este o proprietate intrinsecă a ideilor)

[N.B.: Cunoaşterea nu este reflectarea realitătţii, depictarea, descifrarea

sensurilor ei ascunse (a face o reţea de conexiuni mentale superpozabile
reţelei de conexiuni obiective) – ci este activitate de rezolvare de problemă.
B. Blanshard Cum se recunoaşte adevărul
(,,Natura gândirii”)
ADEVĂRUL COERENŢĂ

I. TEORIA CORESPONDENŢEI
1. Prezentare: concepţia umană (şi majoritară) prinvind verificarea
propoziţiilor: testarea corespondenţei conţinut/fapte
2. Exemplele lui Blashard: propoziţii care exprimă judecata de fapt, tocmai
pentru că acestea sunt cele mai favorabile verificării corespondiste.
[Procedeu ad majorem]

II. RESPINGEREA ACESTEI TEORII/AVANSAREA UNEIA

CORESPUNZĂTOARE
1. Respingerea de facto; exemplul ales: ,,Burr l-a ucis pe Kovi în duel”
a) Caracteristici ale acestei judecăţi:
- Se referă la o stare de fapt
- În momentul verificării ne este oricum clar (fie că suntem
de acord, fie că nu – cu teoria corespondenţei) că nu avem
acces la conexiunea obiectiv
1. caracterul firesc al alegerii tacticii corespondiste de verificare a
valorii de adevăr, de vreme ce este, mai întâi, acceptat caracterul
corespondist
[ideea este: orice definiţie ,,serioasă” prin care se introduce un
concept → oferă, automat, şi criteriile necesare explicării
conceptului dacă nu oferă criterii ≡ e ,,neserioasă”, nu dă un
concept (doar ni se pare că ar da)]
- dacă însă vrem să şi verificăm corespondist confundăm
înţelesul adevărului, conceptului ,,adevăr” (corespondenţa
dintre conexiunea mentală şi cea reală) cu criteriul
adevărului (cum ne dăm seama când anume avem de-a face
cu o astfel de corespondenţă şi când nu)
c) imposibilitate existentă (decât că de facto) a efectuării
comparaţiei corespondiste în acest caz, sugestia este
- deşi nu putem executa comparaţie corespondistă, stabilim,
totuşi, valoarea de adevăr; în astfel de situaţie suntem ori de
câte ori ne confruntăm cu judecăţi dinspre evenimente
trecute (chiar şi din trecutul recent, în raport cu .......- nu ne
putem îngădui să-i credem pe cuvânt [mai clar: dacă unul
spune ,,a” şi altul ,,non-a” – precum la tribunal martorul
bun şi martorul mincinos – reuşim sau putem reuşi să aflăm
adevărul este clar că nu o facem corespondist]
- dacă verificarea valorii de adevăr se face necorespondist în
unele cazuri→ nu este oare la fel în toate celelalte?
d) Soluţia: verificăm corespondist → coroborăm enunţul respectiv
cu cele acceptate deja ca fiind adevărat, ghidându-ne după
 consideraţii de echilibru (≡să nu fie contradicţii) şi de
economicitate (≡să ajungem la echilibru schimbând cât mai puţin
cu putinţă) ≡ coerenţa
e) Eventualul contraargument la II.1.: verificarea corespondetistă
nu ,,merge”, nu funcţionează în astfel de cazuri particulare
(propoziţii despre evenimente trecute) – ceea ce nu ar însemna
numaidecât că nu este aplicabilă în toate celelalte situaţii
[formalismul contraargumentului imaginat de Blanshard mizează
pe subalternare: de la adevărul lui S o P nu se inferează adevărul
lui S e P → din aceea că ceva este nevalabil pentru unii nu
decurge că este nevalabil pentru toţi]

2. Respingerea de jure; exemplul ales: ,,Acea pasăre este o pasăre cardinal”

[Ideea este: dacă nici aici nu-i posibilă verificarea prin comparaţie
corespondistă → este clar că nu întrucât ar lipsi (accidental) unul dinre
termenii relaţiei (conexiune reală – aici prezentă) ci pentru că această
comparaţie nu este în principiu posibilă]
a) de la senzaţii la percepţie → se trece cu ajutorul conceptului
b) în constatarea ,,Acea pasăre este o pasăre cardinal”: o bogăţie de
idei amplu şi multiplu CORELATE.
Bertrand Russel Cum se recunoaşte adevărul
(,,Problemele filosofiei”)
ÎNŢELESUL ŞI CRITERIILE ADEVĂRULUI

I. TEZA SUSŢINUTĂ
- Teoria coerenţeie poate funcţiona doar ca teorie ajutătoare (nu
înlocuitoare) a teoriei corespondenţei
1. Oferă doar criterii
2. Nu oferă şi un concept
3. Singurul concept posibil al adevărului teoria corespondenţei

II. STRUCTURA TEXTULUI

1. Prezentarea teoriei corespondenţei
a) Proprietatea unei opinii de a fi adevărate sau false relaţia
opiniei cu ceva din afara ei
b) Această proprietate nu are cum să-i aparţină opiniei intrinsec

c) Conceptul corespondist de adevăr

d) Problema care se iveşte: cum să ştie gândirea ceva ce n-ar putea
să afle decât ieşind în afara ei înseşi (ceea ce este imposibil)
[problema verificării corespondiste a adevărului]
2. Prezentarea ,,pretenţiilor” majore ale teoriei corenţei (,,pretenţii” de teorie
înlocuitoare)
a) Adevărul nu este corespondeţă (căci: concept problematic) / este
coerenţa
b) Acordul unei opinii cu opiniile anterior acceptate = adevărul
corespondist
3. Dificultăţile (insurmontabile!) ale acestui punct de vedere:
a) Pentru explicarea aceloriaşi fapte având coerenţă internă fiecare
– dar fiind, TOTUŞI, incompatibile simultan
- în conştiinţa comună şi în artă (romancierii) [unde rigoarea
teoretică este redusă]
- în ştiinţă: teorii sau ipoteze ştiinţifice rivale
- în filosofie: ideea solipsistă are coerenţă internă/nu are
veracitate

- coerenţa nu este o definiţie a adevărului (conceptului de

adevăr) pentru că ea nu poate dovedi că există câte un
singur asamblu coerent pentru fiecare grupare de
considerente
b) adevărul coerentist se sprijină esenţial pe adevărul legilor logice
de derivare (ex. princeps: principiul non-contradicţiei). Acest
adevăr (al legilor logicii) poate avea, el ănsuşi, o natură (un fel
de a fi)
 - fie coerentistă ≡ definiţie circulară de nereţinut
- fie ne-coerentistă ≡ adevărul coerentist
nu este o entitate logică aparte,
distinctă (concept propriu-zis), ci
un ,,concept” parazit (=pseudo-
concept), o consecinţă a unui concept
propriu-zis, care, în orice caz, are a fi
unul necoerentist

III. CONCLUZII FINALE

1. Teoria coerenţei nu poate furniza un înţeles aparte al adevărului → cu doar
criterii, rămânand un test (DOAR ATÂT!) al adevărului
2. Înţelesul adevărului corespondenţa cu faptele (teoria corespondeţei)
Im. Kant Felurile adevărului
(,,Critica raţiunii pure”)
ADEVĂRURI A PRIORI ŞI
ADEVĂRURI A POSTERIORI

I. PRIMATUL CRONOLOGIC AL CUNOAŞTERII PRIN EXPERIENŢĂ

1. Facultatea de cunoaştere este pusă în funcţiune graţie influenţelor

obiectelor asupra simţurilor noastre

a) obiectele produc reprezentări

b) reprezentările pun în mişcare intelectul
- le compară, le leagă, le separă... → prelucrare a
materialului brut al impresiilor sensibile

2. Orice cunoaştere începe cu experienţa (nepredicabilă)

II. CELE DOUĂ TIPURI DE JUDECĂŢI

1. A începe cu experienţa ≠ a proveni în întregime din experienţă
a) cunoaştere prin experienţă = COMPOZITUM
- ceea ce primim prin impresii
- ceea ce facultatea de cunoaştere produce din ea însăşi
b) dificultate deosebită în a distinge cele două părţi

2. Cunoştiinţele a priori
a) independente de absolut orice experienţă şi orice impresii ale
simţurilor
b) cele pure: nu este amestecat absolut nimic empiric
c) cele impure: conţin concepte care provin din experienţă
[dar a căror legare într-o judecată se execută a priori
- componentele din experienţă
- compunerea: a priori]
- ex.: orice schimbare îşi are cauza ei (unde ,,schimbare”
experienţă)

3. Cunoştiinţele a posteriori
a) dependenţa de experienţă
b) cunoştiinţele empirice

III. CRITERIILE PENTRU DEOSEBIREA JUDECĂŢILOR A PRIORI/A

POSTERIORI
1. Necesitatea
a) Judecăţile gândite în acelaşi timp cu necesitatea lor = a priori
 b) Prin experienţă aflăm doar situaţii particulare (că e aşa, sau
aşa – nu şi că nu ar putea fi altfel sau cum ar putea să fie)
judecăţi care nu sunt gândite dimpreună cu necesitatea lor =
judecăţi a posteriori

2. Universalitatea
a) Prin inducţie (experienţă) o universalitate presupusă şi
relativă (maximum)
- că aşa este acum şi, din câte ştim, aşa a fost şi altădată, fără
excepţie → DAR excepţia de la regulă nu este în principiu
exclusă (≡regula, ca enunţ universal, nu este regulă – deci:
nu este enunţ universal)
b) judecăţile gândite ca având universalitate strictă (≡ absolut nici o
excepţie nu este posibilă) nu provin din experienţă, ci sunt a
priori
- ex.: din ştiinţă: judecăţile matematicii
- deci cunoaşterea comună: orice schimbare are o cauză
Im. Kant Felurile adevărului
(,,Critica raţiunii pure”)
ADEVĂRURI ANALITICE ŞI ADEVĂRURI SINTETICE

I. ADEVĂRURI ANALITICE
1. Predicatul aparţine subiectului
a) inclus în subiect
b) identic cu subiectul
2. Judecăţi explicative
a) nu se adaugă nimic la conceptul subiectului
b) doar o descompunere a sa
3. Ex: ,,toate corpurile au întindere”

II. ADEVĂRURI SINTETICE

1. Predicatul este exterior subiectului
2. Judecăţi extensive
- în afară de subiect şi predicat: ! încă ceva pe care se sprijină
intelectul pentru a lega subiectul de predicat: altfel cum ştie
intelectul că ceva ce nu este inclus în subiect îi aparţine totuşi?
3. Ex.: ,,toate corpurile sunt grele”

III. COMBINAREA DIHOTOMIILOR A PRIORI/A POSTERIORI –

ANALITIC/SINTETIC
1. Toate judecăţile de experienţă (a posteriori) sunt sintetice [nu şi reciproc!]
2. Judecăţile analitice nu au cum să fie gândite ca întemeiate pe experienţă (a
posteriori) [combinaţie interzisă, imposibilă]
3. Toate judecăţile analitice sunt a priori
Pentru (2) şi (3)
a) nu ies din concept ca să am nevoie de o mărturie a experienţei
[acel ceva pe care să mă sprijin; n-am nevoie de sprijin]î
b) este suficient principiul contradicţiei [cum numeşte
Kant principiul non-contradicţiei] pentru a obţine predicatul
- de unde şi necesitatea, asupra căreia experienţa nu ne poate
lumina de fel
4. Unele judecăţi sintetice sunt a priori
a) toate judecăţile matematicii sunt jdecăţi sintetice; justificare:
- se crede invers; de ce:
- li s-a sesizat corect caracterul a priori – certitudinea se
procedează conform principiilor contradicţiei când se
obţin cunoştiinţele matematice → greşeala: că şi
principiile matematice s-ar obţine tot pe baza
principiului contradicţiei (fals!)
- de ce este fals ceea ce se crede
 - o judecată sintetciă este derivabilă doar conform
principiului contradicţiei DAR DOAR dintr-o altă
judecată sintetică
- ceea ce, deci, este cert oricum (şi acceptat unanim):
- sunt judecăţi a priori, nu empirice (au necesitate ≡
imposibil să fie obţinute prin experienţă)
- sau, în orice caz, este ăn aceeaşi situaţie matematica
pură (nu cea aplicată): conţine numai cunoştiinţă pură
a priori
- ceea ce aduce nou Kant (exemplul ales: ,,7+5=12”)
- se crede că este analitică ≡ conceptul ,,12” s-ar obţine,
în virtutea principiului contradicţiei, din
conceptele ,,5” şi ,,7” şi ,,sumă de...” → ceea ce este
fals
- ,,7” este ,,7”, ,,5” este ,,5”, iar ,,suma lui 7 cu 5” →
doar ideea de a le uni într-un singur număr [un şir de
imperative, un deziderat], DAR NICIDECUM şi care
anume număr unic este acela
- nici o analiză a conceptului însumării lui 7 cu 5,
conform principiului contradicţiei, nu ni-l va da
pe 12
- dovada: când adunăm numere mari
- soluţia: conceptele date se cer depăşite (≡ judecată
sintetică)
- şi atunci, pentru a ajunge la ,,12” facem apel la
intuiţie [acel ceva pe care are a se sprijini aici legarea
a două concepte separate]
- ni-l reprezentăm intuitiv pe unul dintre termenii sumei
şi-i adăugăm, una câte una, unităţile celuilalt termen;
contemplăm ceea ce se va fi obţinut: acela este ,,12”
- NOTĂ: Când avem judecăţi sintetice este, deci, nevoie de
ceva, care nu este nici S, nici P, pentru a putea considera
împreună S şi P, care, în sine sunt separate (exterioare unul
altuia). Acel ceva în plus [pe care David Hume,
psihologizând, îl numeşte ,,obişnuinţă”] poate fi:
- Fie exeperienţa judecăţi sintetice a posteriori
(judecăţi sintetice banale)
- Fie formele a priori ale facultăţii de cunoaştere
- În cazul ,,7+5=12” → acel ceva este timpul (ca pentru toate
judecăţile aritmeticii)
- În cazul judecăţilor geometriei: spaţiul (Timpul şi spaţiul =
forme a priori ale sensibilităţii)
- Formele a priori ale intelectului: categoriile
R. Descartes Adevăr şi eroare
(,,Meditationes de prima philosophia”)
EROAREA E O LIPSĂ

I. CEEA CE ESTE DE EXPLICAT

- Producerea falsului, nu a adevărului
II. CARACTERUL ,,BANAL” (CĂCI: NATURAL) AL ADEVĂRULUI
[există o singură substanţă necreată, perfectă şi infinită – Dumnezeu şi două
substanţe create:
- una întinsă şi lipsită de raţiune
- una cogitativă şi lipsită de întindere ]
1. Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultatea de a cunoaşte adevărul
a) nu ne-a înzestrat cu facultatea de a greşi
b) de unde greşeala?
2. O singură soluţie posibilă, din felul defectuos în care folosim facultatea de
cunoaştere
a) un cusur, nu o facultate reală
b) acest cusur este făcut posibil de către caracterul mărginit al
facultăţii de cunoaştere
c) nu Dumnezeu, cin noi suntem răspunzători pentru producerea
falsului
III. NATURA FALSULUI (A ERORII)
1. Nu doar şi nu în primul rând o negaţie a adevărului
2. Ci o privaţie de adevăr (absenţa cunoştiinţei)
[i.e. expresia ,,cunoştiinţă falsă” = contradicţie ex vi
terminorum]
IV. MECANISMUL PRODUCERII FALSULUI
1. Facultatea de cunoaştere, în sine (luată separat), este bună
a) dată de Dumnezeu
b) ori de câte ori se înţelege ceva → se înţelege corect
2. Facultatea de a vrea (libertatea arbitrului, voinţa), în sine, este bună
a) dată de Dumnezeu
b) cât se poate de întinsă
3. Felul în care cele două facultăţi colaborează (≡sursa ,,cusurului”)
- voinţa se întinde mai mult decât până unde ajunge intelectul, ori
voinţei adevărul şi falsul îi sunt indiferente (nu este intelect)