Introducere

I. Opoziţia Haos-Ordine
1. Distincţie importantă a filosofiei europene – temă majoră
2. Originea distincţiei:
a) literatura proto-filosofică a Greciei antice
- mituri
- primele opere culte: Hesiod
- lumea actuală (ordine, regularităţi)←haos iniţial (=absenţa oricărei distincţii)
b) literatura filosofică: Anaxagoras din Clazomena
- amestec (nediferenţiere) a tuturor lucrurilor
- toate erau împreună
- nediferenţiate: culorile, cele calde sau reci, cele uscate sau umede
- un număr infinit de germeni calitativ diferiţi
↓
Toate lucrurile cuprinse într-o masă comună
3. Haos→Cosmos
a) lumea este ordine
b) aceasta se va fi obţinut dintr-o stare iniţială de completă lipsă de ordine (haos)
4. Obţinerea ideii de ordine (cosmos)
- constatarea regularităţilor naturale: - zile/nopţi
-anotimpuri
-mişcările astrelor
5. Extinderea acesteia de la natură la societate
-sofiştii: ordinea în cetate prin convenţii (legi sociale=nomos); ordine morală şi juridică

II. Interogaţii
1. Preponderenţa: a ordinii sau a haosului?
2. Este posibil ca haosul să lipsească complet?
- haos real sau doar impresia de haos (←ignoranţă)?
3. Sursa ordinii?

III. Evoluţia ideii de ordine în filosofia europeană

1. Încredere în existenţa şi predominanţa ordinii: atitudinea clasică
a) de la vechii greci → Nietzche (exclusiv)
b) afirmată fie total sau majoritar
2. Îndoiala cu privire la ordine
- începând cu Spinoza (sec. XVII), Hume şi Voltaire (sec. XVIII)
 (Ordinea universala [Cosmos] → Ideea unităţii lumii)

I. P. P. Negulescu: Kosmos („Problema cosmologică”)

1. Numele „kosmos” – perenitatea sa
2. Specificul ideii: totalitatea ca fiind unitară, armonioasă/nu multiplicitate haotică de elemente
disparate

II. W. Heisenberg: Unu şi multiplu („Fizică şi filozofie”)

1. Problema explicării acestei unităţi:
a) a raportului unitate/diversitate
b) a sursei unităţii
↓
UNU/MULTIPLU

2. Tensiunea Unu/Multiplu → dezvoltarea filosofiei greceşti

a) simţurile → diversitatea
b) raţiunea (înţelegerea) → unitatea
↓
IDEEA DE PRINCIPIU
-dificultatea derivării întregii diversităţi din principiu

III. D. D. Roşca: Principiul la vechii greci („Prelegeri de istorie a filosofiei antice”)

1. Înţelesuri esenţiale
a) substrat comun
b) origine
2. Evoluţia gândirii omeneşti
a) etapa prefilosofică: a explica lumea (a înţelege originea lumii şi a ordinii) = căutarea
autorului Lumii (Divinitatea)
b) începând cu Şcoala din Milet: principiul, ca factor natural (prezentare de către Aristotel –
„Metafizica”)
-Thales: - toate lucrurile = forme diferite ale aceluiaşi material (comun)
- acest fond comun = ape = materie primordială, unică, veşnic necreată, supusă
transformărilor, ca origine şi substanţă a tuturor lucrurilor
- Anaximandros: āpeiron
- Anaximenes: aerul (Heraclit: focul, ş.a.m.d)
PLATON
(„Menon”)
DESPRE UNITATEA LUCRURILOR

I. Vechea întrebare
1. Despre unitatea a tot ce există
2. Caracter vag şi general

II. Reformularea (de către Platon) a problemei

- Cum se explică unitatea genurilor
- Ex: - albine
- oameni
- lucruri frumoase
- fapte morale (virtuţi), etc.

III. Rezolvarea problemei

- Cele ce alcătuiesc un singur gen:
- au trăsături diferite → se deosebesc între ele în cadrul genului
- au un „sâmbure”, cel puţin o trăsătură comună, esenţială şi definitorie, care le face să fie
acelaşi ceva, în pofida diversităţii (mai puţin importante) dintre acestea
PLATON
(„Phaidon”)
LUMEA IDEILOR

I. Cum se explică existenţa trăsăturilor comune ale lucrurilor

1. Lumea ideilor
a) forme pure, imobile, , indestructibile
b) existenţă deplină

2. Participare (metexis) – asemănare

3. Lumea lucrurilor = quasi-nonexistenţă

a) fiecare lucru participă la mai multe idei
b) la una dintre acestea participarea este dominantă (cu acea idee se aseamănă
acel lucru mai mult decât cu oricare alta) → genul acelui lucru (numele său)
c) care anume sunt celelalte idei la care lucrul participă şi în ce grade de
asemănare → trăsăturile diferenţatoare ale lucrului în cadrul genului (principiul
individuaţiei)

II. Cum este posibilă cunoaşterea

1. Eternitatea sufletului
a) preexistă trupului, nu numai că-i supravieţuieşte
b) înaintea unirii cu trupul – în lumea ideilor pure (pe care le contemplă)

2. Anamnesis
a) unindu-se cu trupul, sufletul uită ceea ce va fi contemplat în lumea ideilor
b) contactul cu lucrurile (copii imperfecte ale ideilor) sugerează ideile copiate
(pe cele la care lucrul participă dominant) [un fel de „bobârnace anamnetice”]

3. Exemple
a) ideea egalităţii – cele ce sunt (cât de cât) egale
b) ideea frumuseţii – cele ce sunt (cât de cât) frumoase
c) ideea dreptăţii – cele ce sunt juste (ca acte)

4. Explicitare
a) din cele sunt inferioare şi imperfecte (cum este egalitatea a două beţe sau a două pietre –
doar o aproximaţie) nu se pot infera (deriva) cele superiaore şi perfecte (cum este ideea de
egalitate)
b) prin experienţă nu de dobândesc certitudini, numai opinii
c) mai mult decât atât: experienţa însăşi nu este posibilă fără preexistenţa unor
cadre regulative
d) egalităţii, mereu imeprfecte, dintre lucrurile egale îi este ceva de adăugat ca să
poată fi recunoscută ca egalitate
- acel ceva nu este de dobândit prin experienţă, căci nicicând nu vom găsi, de exemplu, două
pietre perfect egale
- rămâne că este deţinut în prealabil înainte de experienţă
- graţie pre-cunoaşterii egalităţii în sine putem avea experienţa constatării egalităţii între
lucrurile (aproximativ) egale
d) un asemenea contact „trezeşte” ideea egalităţii; odată „dezmorţită”, aceasta
dă sens constatării, îi conferă claritatea în raport cu conştiinţa noastră
 5. Concluzie: învăţarea este, de fapt, reamintire

III. Obiectivarea ideilor

1. Distincţia realitate (idei) / aparenţă (lucruri)
a) durabil, imobil, neperisabil /schimbător, variabil, perisabil
b) cuplarea perfecţiunii cu imobilitatea
- idee exprimată, prima oară, de către Parmenides
- paradigmă a filosofiei autentice greceşti → a filosofiei europene
c) viziune parmenidiană asupra ideilor/viziunii heracleitice asupra lucrurilor

2. Existenţa unor repere absolute

a) caracter absolut al distincţiilor obiective
- bine/rău
- frumos/urât
- adevărat/fals
b) caracter relativ al distincţiilor subiective
↓ (părerile oamenilor despre ceea ce este bine/rău, adevărat/fals, etc)
c) impunerea unor idealuri transcendente

3. Teza rivală: sofiştii

a) Protagoras din Abdera: „homo mensura” (lat.)
b) Tendinţe relativiste ≡ neexistenţa unor valori absolute; valorile sunt fondate
pe aprecieri relative, variabile, schimbătoare → o însumare, însumarea însăşi
fiind variabilă şi schimbătoare
c) Tendinţe subiectiviste ≡ valorile sunt legate de eul omenesc, pornesc de la
acesta, nu dintr-un nivel obiectiv (n-ar exista valori dacă n-ar exista oameni)

4. Perenitatea, în cultura europeană, a orientării platoniciene

I. Unitate prin substrat

- Ideea principiului unic

II. Unitate prin conexiune (universală)

1. În sprijinul lui (I)
2. Unitatea ca ordine şi armonie
a) caracter inextricabil
b) caracter atotcuprinzător

MARCUS AURELIUS
(„Către sine”)
TOATE SUNT ÎNLĂNŢUITE

3. Ilustrări
A. M. Aurelius (Antichitate)
a) împletirea tuturor elementelor = „sfântă” (inviolabilă)
b) toate alcătuiesc un singur univers
- o singură substanţă (I)
- o singură lege [≡ prefigurarea ideii legităţii universale; încă de la Heraclit (Logosul); aici:
armonia universală]
 GIORDANO BRUNO
(„Despre cauză, principiu şi unitate”)
UNIVERSUL E ÎN TOATE

B. G. Bruno (Renaştere)
a) ideea antică de armonie → gândirea renascentistă
b) toate lucrurile sunt în univers ↔ universul este în toate
- unitate desăvârşită
- integrare desăvârşită a elementelor → nimic străin („înspăimântător”) [-ateism]
- caracter etern şi real al lui Unu
- caracter schimbător şi fără realitate ontologică a Multiplului

G.W LEIBNIZ
(„Monadologia”)
UNITATEA ŞI COMUNICAREA UNIVERSALĂ

C. Leibniz (Epoca Modernă)

a) interconectarea universală a lucrurilor → transmiterea influenţelor
(comunicare)
- influenţele sunt înşelătoare
- intrate fiind în rezonanţa iterinfluenţelor reciproce → orice lucru se regăseşte în oricare altul
- regăsindu-i-se acolo (în celălalt) propria influenţă
- regăsindu-se în el influenţa celuilalt
b) caracter direct + caracter indirect
- nici timpul nu-i obstacol în calea influenţelor (nu numai spaţiul)
c) consecinţe:
- posibiltatea unei descifrări complete a realităţii
- predicţii şi retrodicţii complete

POZIŢII RIVALE
(abia în secolul XX)

LUDWIG WITTGENSTEIN
(„Cercetări filosofice”;
„Caietul albastru”)
NU EXISTĂ DECÂT ASEMĂNĂRI PARŢIALE ÎNTRE LUCRURI

1. Răsturnare valorică a repreyentării Unu/Multiplu

a) tradiţional: Unu ascuns de Multiplu
b) Wittgenstein: Multiplul „ascuns” de Unu (= inexistent)
- este iranţional să arăţi, ca Hegel, că cele diferite sunt identice [loc către care ne duce proasta
raportare la limbaj]
- este iraţional să arăţi că cele ce par identice sunt de fapt diferite
2. Caracterul fictiv al lui Unu ← tradiţia filosofică speculativă
a) din credinţa în existenţa unui „sâmbure” comun, a unui buchet de trăsăsturi esenţiale şi
comune
b) aceste trăsături nu există
1. Teoria asemănărilor de familie
a) înlocuieşte teoria asemănărilor esenţiale
b)X este asemănător lui X, care este asemănător cu Z → nicio trăsătură comună între X
şi Z!
c)exemple:(I) jocurile
- explicaţie: la ideea existenţei trăsăsturilor comune şi esenţiale se ajunge pornindu-se de
la limbaje super simplificate → idei primitive
- exemple (de consecinţă a raportării la limbaje simplificate):
● însuşirile = considerate ingrediente ale lucrurilor → posibiltatea separării lucrurilor de
însuşirile lor (Platon)
● am putea avea frumuseţe pură, denaturată de nimic din afara frumosului
(II) numerele
d) metafora sforii
- tradiţional: ceva este trainic dacă există ceva comun care să reunească elementele
acelui ceva (trăsăturile esenţiale)
- sfoara: probează faptul că este posibilă şi o altfel de trăinicie: prin suprapunerea şi
împletirea fibrelor, fără ca vreunul să parcurgă sfoara de la un capăt la altul
- conceptele: asemeni sforii; numim cu acel nume lucruri între care nu sunt trăsături
comune; transferăm ilicit trăsăturile tocmai pentru că le numim la fel şi credem în teoria
asemănărilor esenţiale
- nu numai că nu este aşa (au toate lucrurile numite la fel aceleaşi trăsăsturi esenţiale),
dar nici nu este nevoie să fie.

ORDINEA ŞI ARMONIA – CARACTERISTICI ALE REALITĂŢII

I. INTRODUCERE
1. Leibniz
a) „incult”, „steril”, „mort” = caracteristici opuse celor ale Universului
b) haosul, confuzia = aparenţe, fiind văzute doar de cei ignoranţi
c) analogia iazului cu peşti
2. Armonie = componentă esenţială a ideii de ordine.

II. A. KOESTLER
(„Lunaticii”)
PITAGOREICII ŞI ARMONIA

1. Reducerea calităţii la cantitate (raportul muzică-matematică)

a) înălţimea notei ← lungimea coardei
b) intervale armonioase ← raporturi numerice simple ( octava, cvinta, cvarta, etc)
2. Începutul matematiyării experienţei
a) carcterul de sărăcire a experienţei prin matematică în secolul XX
b) caracterul de îmbogăţire a ei în epoca pitagoreică
- caracterul sacru al numerelor
● faza I: numerele = esenţe ale lucrurilor (imanenţă) – Pitagora
● faza II: numerele = modele ale lucrurilor (transcendenţă) – influenţă directă
asupra lui Platon
c) extazul religios şi emoţional = extaz emoţional
3. Extinderea ideii de raport armonios (după modelul raportului muzical)
a) domenii:
-mişcarea corpurilor cereşti
-corpul omenesc
 -geometrie
-religie, etc.
b) extinderea armoniei muzicale la scara întregului Univers
-corpul omenesc = ca o liră
-sistemul planetar (geocentric) = ca o liră → muzica sferelor

4. Totul este reductibil la număr = simbolul armoniei universale

-matematica = calea de sesizare a acesteia
-ideea cosmotică

ARMONIA OM-UNIVERS
III. MARCUS AURELIUS
(„Către sine”)

1. Modelul cetăţii
-universul ca o cetate (ordinea ca orânduială)
2. Dimensiunea umanului în lumea cosmotic organizată
a) armonie perfectă om-natură
b) starea de împăcare a omoului (ataraxia stoică)
c)caracterul bun al acestei lumi (ca o casă anume făcută)
- idee preluată în creştinism

IV. G. W. LEIBNIZ
(„Monadologie”)

1. Introducere (pentru textele lui Leibniz):

a) Renaşterea: metafora curţii regale
- natura = templu perfect (acea casă a lumii construită după legile tainicei înţelepciuni)
- Dumnezeu = supremul arhitect
b) Epoca Modernă (dezvoltarea tehnicii) → metafora maşinăriei (ceasornicul)î
- perspectivă de tip reducţionist
- natura = mecanism; Dumnezeu = inventator

2. Automatul natural
a) corpul organic = maşină
b) părţile sale = maşini
c) maşinile propriu-zise (făcute de om): părţile lor nu mai sunt maşini
d) meşteşugul divin ≠ (mai mare) decât cel omenesc
e) armonie în cadrul naturii şi în relaţiile dintre natură – om – Dumnezeu

3. Spiritele – imagini ale Divinităţii

a) suflete = oglinzi vii
- oglindesc Universul creat (natura fără Creator)
b) spiritele = oglinzi ale Divinităţii înseşi (autorul naturii)
- pot cunoaşte Universul
- îl pot imita
c) relaţiei Creator – natură i se suprapune (pentru oameni) relaţia de asociere prinţ- supuşi,
tată- familie
4. Ordinea morală
a) caracterul desăvârşit al acestei lumui (← armonia dintre ordinea fizică şi cea morală, ca
armonie de ordin II între armonii)
- cauzele fizice (guvernând ordinea naturală) şi scopurile nobile ale lui Dumnezeu
(guvernând ordinea morală) se împletesc armonios
b) toate acţiunile omeneşti sunt pedepsibile/răsplătibile conform criteriilor morale

DETERMINISMUL

I. INTRODUCERE

1. Ideea de ordine ← convingerea în existenţa predeterminării ( răspunsul antic =

consecinţă pentru om a ideii cauzalităţii)
a) evenimentele = dinainte stabilite (destin)
- ex.: - moartea este hotărâtă îndată după naştere (Seneca)
- fericirea, suferinţa etc.
b) eventual prevăzut
c) imposibil de preîntâmpinat („trebuie să acceptăm totul cu curaj”) - Seneca)

2. Această convingere = un soi de determinism (proto-determinism)

a) ..... determinism (= predeterminare, caracterul prestabilit al desfăşurării
evenimentelor)
b) proto........ (= sursa : nivel supranatural al fiinţării (Absolutul)
- personal (zeii, hotărârile lor)
- impersonal (destinul)

3. Prestabilirea destinală / prestabilirea determinismului strict, de mai târziu

a) lasă (totuşi) loc întâmplării / nu lasă loc întâmplării (responsabilitatea stoicului,
eu-l lăuntric) (posibilă doar ca impresie, din cauza ignoranţei)
b) sursa : supranaturală / organizarea naturii, fără apel la supranatural
c) prevederea : demers supranatural, iraţional (oracol) / informaţia logică,
demers raţional, condiţia deţinerii premiselor necesare
d) determinism antropomorfizat / determinism dezantropomorfizat (cel puţin
în raport cu vechiul determinism)

4. Determinismul propriu-zis ← dezvoltarea cercetării naturii

a) extins asupra vieţii social-istorice

b) extins asupra vieţii psihice (reducţionsim)
 produsele vieţii psihice = determinate strict de trăsături de caracter,
împrejurări ale mediului natural şi social
c) devine concepţie generală despre lume

IDEEA DE DETERMINISM

II. KARL POPPER

(„Universul deschis”)

1. Compus ca pelicula cinemtaografică

a) succesiunea – coexistenţa părţilor filmului
b) creatorul filmului/ Creatorul lumii
2. Originea religioasă a ideii (determinismul pre-ştiinţific)
a) excepţii: religia creştină (Luther şi calvin, unicii determinişti)
b) atotputernicia divină (ca omniscienţă şi omnipotenţă)
- viitorul: cunoscut şi fixat dinainte de Dumnezeu
3. Determinismul ştiinţific
a) obţinut din pre-determinism prin substituţii:
- Dumnezeu/Natură
- lege divină/lege naturală
b) caracterul cognoscibil al substuenţilor, spre deosebire de substituiţi →
prevedere prin metode raţionale
c) caracterul de completitudine: toate evenimentele sunt predeterminabile
- un singur contraexemplu ar răsturna doctrina
- însă: evenimentele susceptibilie de a fi infirmatoare sunt receptabile (de către
adepţii determinismului) altfel (greşeli de raţionare formală sau informaţii
suficiente)
- doctrina nu este, deci, în sens propriu falsificabilă (carcter speculativ masiv)

III. CUM SE EXPLICĂ EXISTENŢA PREDETERMINĂRII

1. Anticii (renunţarea la apelul la zei, la supranaturalul personal) (filosofii)
a) fără cauze:
- inexistenţa evenimentelor ex nihilo → toate au o cauză → toate sunt efecte →
toate sunt inevitabile (numai că impresia de dezordine este dominantă (Seneca))
-valabilitatea universală a principiului cauzalităţii (chiar şi întâmplările îşi au
cauzele lor (Aristotel))
b) prin legi; Seneca: toate astrele ascultă de o lege eternă

1. Epoca Modernă: predeterminare prin lanţuri de cauze şi legi

a) Francis Bacon:
- ştiinţa şi puterea omului sunt unul şi acelaşi lucru
- ceea ce în teorie este cauză, în practică este regulă
- posibiltatea controlării naturii
- raportul modern om/natură = raportul ştiinţă/tehnică
b) se acordă legi inclusiv Divintăţii
c) dominaţia determinismului ca determinism mecanicist (fizic)
- modelul ceasornicului: sistem regulat, ordonat şi foarte previzibil (K. Popper)
- inclusiv fenomenele de tip „nori” erau considerate fenomene de tip „ceasornic”,
decât că având o alcătuire prea complicată pentru a le putea descrie şi prevedea
(→ impresia de întâmplare)

IV. P. S. LAPLACE
(„Eseu filosofic asupra probabilităţilor”)
1. Principiul cauzalităţii funcţioneayă liniar şi univoc
- starea prezentă = efectul celei anterioare şi cauza celei ulterioare
2. Dacă ar exista o fiinţă suficient de inteligentă (astfel încât cunoaşterea tutror
forţelor şi lucrurilor stării prezente), am avea...
3. Tabelul tuturor stărilor universului, căci:
a) nu există întâmplare
b) întâmplarea nu are realitate ontologică, este instituită gnoseologic (ignoranţa)

V. DAVID HUME
(„Dialoguri asupra religiei naturale”)
1. Încredere în funcţionare principiului cauzalităţii
a) accident: ceva cu cauze necunoscute şi schimbătoare
b) ordine universală: la nivelul omului indivdual, societăii, naturii
2. Cunoaşterea resorturilor ascunse → posibilitatea intervenţiei, controlului,
corecţiei → fericire
a) tot ce este bine s-ar putea realiza neproblematic
b) tot ce este rău ar putea fi corectat (ex: Caligula → Cezar)
 CRITICA DETERMINISMULUI

I. K. POPPER
(„Despre nori şi ceasuri”)
DETERMINISMUL FIZICALIST E UN COŞMAR

1. Lumea ca automat/omul ca rotiţă

2. Imposibilitatea creativităţii
3. Înlocuirea acesteia prin calcul
a) previzibil orice act, inclusiv cele ale punctării pe portativ a notelor muzicale de către
marii compozitori ai lumii
b) previzibilă orice consecinţă a vreunei presupuse schimbări a datelor iniţiale
- ce anume ar fi compus aceştia în alte împrejurări
(Nota bene: filosofii naturişti: pro-determinişti/moralişti: versus determinism)

II. D. HUME
(„Cercetare asupra intelectului omenesc”)
1. Avem acces la fenomenele de succesiune (doar la acestea)
2. Experienţa nu ne poate furniza date despre legătura cauzală, ca legătură necesară
3. Pentru aceasta este nevoie de presupunerea că mersul naturii este uniform în timp
a) ceea ce nu este pobili de stabilit prin inducţie
b) prin urmare, inferând existenţa legii cauzale necesare ca derivată din experienţă, ne
mişcăm circular
4. In absenţa explicaţiei succesunii – obişnuinţa de a le constata unul după celălalt
a) ştim că voinţa comandă trupului, dar nu putem şti cum →
b) ceea ce esre al fel de uimitor ca şi eventuala strămutare a unui munte prin încordarea
voinţei
- ceea ce, nefiind obişnuiţi să ni se întâmple, ne-ar uimi (am sesiza caracterul
extraordinar)
- nu mai sesizăm acest caracter extraordinar în cazul mişcării trupului, tot materie, ca şi
muntele, de către spirit (obişnuinţă)
5. Experienţa nu ne furnizează date suficiente privind existenţa reală a legăturii cauzale
ca lege necesară
- constatare mai curând de tip gnoseologic şi metodologic privind putinţa minţii noastre
de a cunoaşte resorturile intime ale lucrurilor (care, dacă ar fi cunoscute, ar îngădui
realizarea celei mai mari fericiri) decât ontologia ≡ principiul cauzalităţii totuşi nu este
respins.

III. FR. NIETZCHE

(„Dincolo de bine şi de rău”)
CAUZELE SUNT FICŢIUNI SUBIECTIVE

1. Proiectarea convenţiilor spiritului asupra realităţii

2. Imaginarea (uzual) a cauzelor ca pe nişte lucruri în sine, plasate între entităţile fizice pe
care le trag şi le împing conform principiului cauzalităţii
3. Naturalizând noţiuni, acestea devin fantasme (procedăm mitologic)
4. Nerozia mecanicimului: concretizarea (ilicită) a anumitor noţiuni (cauză, efect, etc.), dar
procedeul, ca procedeu general, este comun nu numai minţii mecaniciştilor, ci oamenilor
în genere.
5. Noţiunile mecaniciştilor = noţiuni pure, de folosit în scopul desemnării şi comunicării,
nu al explicaţiei
 -sunt semne cu care încercăm să punem ordine în lucruri, să ne explicăm lucrurile, nu
lucruri pe care să ni le explicăm (acordându-e realitate ontologică)

IV. FILOSOFIA ŞTIINŢEI [← NOŢIUNI FĂRĂ CARACTER ONTOLOGIC]

1. M. R. HAMSON

a) noţiunile relaţiei cauzale ← cunoaşterea şi interesele omeneşti

-acelaşi fenomen = explicabil prin cauze diferite, după cum diferă interiorul cekui ce
construieşte explicaţia
b) există atâtea cauze câte explicaţii se pot formula
-relaţia cauzală este relativă, nu absolută
(ceeace lasă relaţiile cauzale realitate, fiindu-le suprimat doar carcterul absolut; criticii
determinismului îi va mai fi rămas un singur pas)

2. K. POPPER
(„Universul deschis”)
MECANICA CUANTICĂ ŞI ÎNTÂMPLAREA

a) întâmplare relativă (în sens slab): înlănţuiri cauzale complexe, intersecţii de serii cauzale
independente, efecte ce se obţin cu concursul mai multor cauze → greu de descris, greu de
prezis, dar efectul se obţine ca urmare a determinării, sub presiunea unor cauze; întâmplarea în
sens slab este mai curând impresie decât realitate; predeterminarea este astfel subţiată, spre
anulare, dra nu determinarea
b) mecanica cuantică → întâmplăarea absolută (în sens tare): salturile cuantice = evenimente ex
nihilo, în sens al cauzalităţii (un soi de efecte fără cauze!)
 fenomene absolut imprevizibile oricâte informaţii am avea sau oricât de mare ne-ar fi
puterea de prelucrare a datelor
 ideea unui „Dumnezeu care joacă zaruri”, cum comentează Einstein, preferând indiscutabil
ideea unui Dumnezeu care guvernează prin legi, nu prin întâmplări.
c) credinţa în existenţa cauzelor, a necesităţii, în inexistenţa întâmplării ≡ o poziţie mistică, nu
una raţională

3. P. SUPPES
DETERMINISMUL NATURAL CA HIMERĂ

- simpla observare a fenomenelor care presupn mişcarea mai multor lucruri diferite →
argumente decisive împotriva carcterului determinist al naturii (mişcarea frunzelor de către
vânt, căderea picăturilor de apă, etc.)

A. PROVIDENŢA CA EXPRESIE A ORDINII

I. INTRODUCERE
1. Datul: în lume (natură şi societate) există şi dezordine, dar şi armonie
2. Problema: de ce atunci, secole în şir, a dominat convingerea în supremaţia ordinii
-cum se explică această „înfrumuseţare” a lumii?
3. Soluţia: intereul omenesc pentru confort psihic, nevoia de securitate (explicaţia
bergsoniană a religiei statice)

II. M. AURELIUS : ARMONIA ESTE LEGATĂ DE PROVIDENŢĂ

(„Reflecţii”)

1. Inclusiv zeii sunt instrumente ale Providenţei

2. Armonia, ca rezultat al Providenţei, este universală, neexistând întâmplări
3. Criteriul binelui: este bine ceea ce se conformează planului Providenţei
4. Baza providenţială a ordinii:
a) nu numai (şi nu în primul rând) caracterul predeterminant al evenimentelor
b) ci mai ales caracterul drept al derulării evenimentelor → „există o fiinţă care distribuie
lucrurile după merite” (finalitatea morală a ontologiei cosmotice)

III. ECLEZIASTUL : ÎN LUME (cea accesibilă senzorial) DOMNEŞTE ÎNTÂMPLAREA

1. Introducere:
a) există întâmplare şi neprevăzut
b) acestea asigură libertatea lăsată omului de D-zeu
- încercări pentru om, a.î.c. să poată fi răsplătit, pedepsit
2. În lume există nedreptate
a) în întreceri nu înving cei destoinici
b) cei înţelepţi n-au parte de câştig etc. etc.
3. „Întâmplarea le aduce pe toate” (a.î.c.: încercări)
4. În viaţa de apoi: dreptate (răsplată, pedeapsă)

II. G. W. Fr. HEGEL : RAŢIUNEA CÂRMUIEŞTE LUMEA

1. Maniera providenţialistă de a gândi → până în sec. XIX (→ Hegel)

a) optimism
 supremaţia valorilor
 caracterul moral al ordinii lumii
2. „Tot ce este real este raţional şi tot ce este raţional este real.”

B. LUMEA DEZVRĂJITĂ

I. FR. NIETZSCHE : ORDINEA ŞI ARMONIA SUNT AMĂGIRI ŞI MINCIUNI

(„Ştiinţa voioasă”)
(Este răsturnată viziunea providenţialistă prin denunţarea tendinţei de antropomorfizare)

1. Universul ╪ fiinţă vie (ceea ce .... antropomorfizare)

- fenomenul organic = rar şi accidental (excepţia) = considerat însă, esenţial,
universal, etern

2. Universul ╪ maşină (ceea ce ... amtropomorfizare)

a) presupune înzestrarea cu scopuri – ceea ce universul n-are cum să aibă
b) ordinea locală a stelelor vecine nouă = excepţia
- această excepţie a făcut posibilă viaţa (= excepţia excepţiei)

3. Universul = haos
a) ordinea, frumuseţea, înţelepciunea: nu sunt predicabile
- chiar caracterizând haosul, avem tendinţa de a antropomorfiza; ex:
- „rezultat nenorocos” (în expresia: „rezultatele nenorocoase formează regula”),
căci presupune capacitatea de a fi mustrat
- „şansă” (şansele de formare a vieţii fiind minime), căci şansa presupune scop
b) Există legi (comenzi, interdicţii), neexistând relatele între care să se instaleze
astfel de relaţii, ci doar necesităţi

4. Viaţa = un soi de caz particular (sofisticat, i.e. „norocos”) al morţii → „fiinţele vii sunt
doar o specie de fiinţe moarte” (nu opoziţie, şi încă ireductibilă)
5. Există un substrat unic, durabil (materia)
„Dumnezeu a murit” (s-a pierdut, ireversibil, imaginea universului ordonat, evoluând spre
un scop suprem – sinele – şi construit ca finalitate morală = minciuni şi amăgiri)

II. J. MONOD : HAZARD ŞI NECESITATE

(„Hazard şi necesitate”)

1. Ştiinţa atentează (indirect) la valori

■Ceea ce reprezintă o acuzaţie tipică adusă ştiinţei şi atitudinii teoretice preştiinţifice
(ex. : pozitivism), atitudine orientată împotriva filosofiei tradiţionale, speculative – ca
autoare a imaginii lumii vrăjite – de către reprezentanţii acestui tip, speculativ, de
filosofare. Pentru aceştia, a recunoaşte adevărul acestei acuzaţii echivalează cu
recunoaşterea legitimităţii acuzaţiei. Pentru Monod, însă, această relaţie din urmă nu este
valabilă. Când el spune că ştiinţa atentează la valori, are în vedere atitudinea clasică faţă
de valori, faţă de sursele ne-umane (supra-umane) ale generării şi întemeierii valorilor;
ştiinţa ar destrăma încrederea naivă în existenţa unor astfel de existenţe supra-mundane
de generare a valorilor şi legitimare a moralităţii.■

a) nu pleacă de la ele;
b) în demersul ei, le ignorează
c) scopul întreprinderii ştiinţifice: adevărul (nu valorile morale)

2. Ontogeniile mitice şi filosofice tradiţionale: satisfac tradiţia animistă (antropomorfizare)

3. Dezvrăjirea, ca trezire dintr-un vis multi-milenar

a) stranietatea existenţei umane: caracterul ei singular şi accidental;
b) indiferenţa completă a universului faţă de valorile şi dorinţele omului;
c) fundamentarea valorilor în spaţiul public, al relaţiilor inter-umane
- valorile stăpânind omul → omul ca stăpân al valorilor
- sentimentul dezagreabil al pierderii stabilităţii, certitudinii, siguranţei ce le
conferea credinţa într-un spaţiu orientat ontologic conform ţelurilor omeneşti

III. N. WIENER : UNIVERSUL CĂRUIA ÎI SUNTEM INDIFERENŢI

(„Sunt matematician”) (ŞI CARE TINDE CĂTRE ENTROPIE ŞI HAOS)

1. Caracterul aparte al fiinţelor vii (din p.d.v. fizic şi informatic)

- insuliţe de ordine într-o mare de haos, „guvernată” de legea a II-a a termodinamicii →
evoluţie spre echilibru (imobilitate şi uniformitate) (≡ moarte termică)

2. Corespondenţa între această concepţie fizică (Maxwell, Boltzmann, Gibbs)

a) concepţia etică a lui S. Kierkegaard:
- universal = haotic din punct de vedere moral

3. Ordinea şi caracterul sistematic (≡ caracteristici negentropice) sunt de introdus şi

menţinut prin efort permanent, având caracter temporar, de vreme ce există ceva ireductibil
real, imanent sau transcndent, ca garant sigur şi confortabil al ordinii.

4. Triumful umanului = persistenţa în existenţă (faptul de a fi şi de a fi fost), într-o lume care

merge ineluctabil către nediferenţiere (stingere)
- ordinea şi dezordinea (totuşi, preponderentă) se împletesc ≡ noua imagine, cea
dezvrăjită, a lumii
 - sentimentul tragicului

1. E. MORIN : ORDINEA ŞI DEZORDINEA SE ÎMPLETESC

1. Există doar ordine

- ar fi imposibile înnoirea şi creaţia

2. Există doar dezordine

- ar fi imposibile dezvoltarea şi organizarea

3. Tetragrama: ordine – dezordine – interacţiune – organizare

4. Aceasta este o altfel de „cheie a universului” decât cea aşteptată clasic

a) aceea, gândită astfel încât să ducă la dezvăluirea „secretului lumii” (ex.: Kepler)
b) aceasta permite dialogul cu lumea, cu misterul lumii.