ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

.. a susţinut Sf. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut.. Secţiunea I .eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: .. Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General.. gata să înfrunte dificultăţi. Petru pe 20 august 1964. 2 aprilie 1946)... vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor. „L’Osservatore Romano”. înarmaţi cu credinţă de neintimidat. General al iezuiţilor. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce... lângă Sf. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante. *** Pe 29 octombrie 1965..” Papa Paul VI „De la restaurarea ei. anunţă: .. Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor.... Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza . Preasfinţitul Părinte Arrupe...Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .. înzestraţi cu vitejie. pe atât de feroce sunt acţiunile sale...Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos. toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului.dulci”.trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor... *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite.” „Oferită în Roma.. în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”. În acest fel.

Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. pe atunci un lucru comun. P.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. Acesta poate fi motivul pentru acea . Ca şi în acest caz. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. Asemenea multor altor sfinţi.. un artist japonez a făcut portretul. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui .. pe insula Nipponese. brutal şi răzbunător”. ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice.înfăţişare familiară”. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola. cu umorul rasei sale. Un raport al poliţiei spune că acesta era . pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea. în anul 1491. Un glonte ia rănit piciorul. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic.. a adăugat secretarul lui Polanco. După acestea. . care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . spune unul dintre confidenţii săi. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali.ad majorem Dei gloriam”. fapt care merge până la asemănarea fizică. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa.. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii. R. Rouquette. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. preamăririi lui Dumnezeu.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus.înşelător. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. . el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Ducând până atunci viaţa unui curtean..

Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: . Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral..A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum .Vieţii lui Hristos” şi . Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea ..creatori” ai societăţilor religioase. o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”.Viaţa Sfinţilor”. Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă . Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.este.. transformarea războinicului domn în . În plus. cu toţii având mari capacităţi de organizare..distorsionare a voinţei”. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. . Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. Mintea slabă.Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet... acest diagnostic. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an.Martin Garcia. care. ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat.misticism activ” şi . acesta plănuia să meargă la Ierusalim.Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc.”. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. Nu în ultimul rând.. nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis. care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" . cu atât mai puţin unor . totul se transformă în fanatism. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei. Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . de acum înainte.. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast.. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică. astfel ceea ce este real ocupă locul doi.Gotic”.... poate. "Darul lacrimilor". Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui . Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând. urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel.. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ. La o primă vedere. În urma tuturor acestora.. la castelul din Loyola. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale..

o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. . este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare.nu doar din motive politice. vorbea cu Sf. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus.. acesta a gustat din fericirea celestă. . Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei.posturi lungi.. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană. dar. un sentiment a ceva miraculos. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale.faptul că a început să mănânce carne din nou. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile.Se datorează unei viziuni”. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. Boehmer. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. Încă de la început. Axioma .Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. .. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. biciuindu-se. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. fiind bine îndoctrinaţi. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. Cu aceste ocazii. I-a rămas doar o amintire înceţoşată. de asemenea. spune H. prin condamnare. cerea aprobarea lui Dumnezeu.

misticism şi raţiune. În primul rând. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate.. . fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale. ei lucrează pentru naşterea . ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. în realitate devenind un . la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523.În aceste mănăstiri. Artele. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. astfel este marca acestui ordin”.. Geneva şi Barcelona.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. Acolo este locul unde el începe ..fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. nu un simplu pelegrin.intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau . sihăstrie şi înţelepciune mondială. Astfel. Pe lângă metodele individuale. a trecut prin Veneţia. Era precum un misionar.temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform.. În acest mod.. astfel este caracterul lui Loyola. .sa de bază este: . acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă..Regatului lui Dumnezeu”. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi.Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. literatura. Mai presus de acestea. Misionarul dezamăgit. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi ..

Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. celelelate simţuri precum auzul.. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri.. dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine.director”. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament... izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. Cu alte cuvinte. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori.isteriile leşinate. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. auto-sugestia este controlată.Exerciţiile Spirituale” .Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. Boehmer afirmă mai târziu: . Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: . A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu. Astfel. Pe lângă vedere. Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. În aprilie 1527. Pe scurt. Eliberat. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. toate .adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult. Răzvrătirea îngerilor. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. acesta este închis din nou. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. Dl. mirosul.

P.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. să plângă. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane. autor al „Mental Prayer for All”.controlat cu mare grijă.” Astfel. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut. Secţiunea I . Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. este de înţeles. Pinard de la Boullaye. cu întinderile de sulf şi carne arzând. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul. cu concertul îngrozitor de ţipete. inhalarea şi respiraţia sunt notate. devine o maşină care trebuie să suspine. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie.” În orice caz. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. fie că nu. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. fie că este inspirat. ci şi vederea. suspin înăbuşit şi cuvânt>>. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. să geamă.

Din această cauză. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. misiunile străine nu au fost excluse. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. Cu toate acestea. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Astfel. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. . A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. uniunea cu cele doua elemente. pentru a-i converti pe păcatoşi. Iezuiţii şi Lainez în mod special. împreună cu bunul său prieten. Lainez. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. Cardinalul Morone. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. astfel că în 1541. Toată această încredere era justificată pe deplin. Ignatius avea pe atunci 44 de ani.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. în anul 1540. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. în Veneţia. de îndată ce vor termina studiile. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. Constituţia Societăţii lui Iisus. incluzând căsătoria preoţilor. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. Astfel. spovedania. În anul 1546. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. s-au lansat în cariera lor politică. proiectul lor a fost imposibil de realizat. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Învăţătura. la capela Notre-Dame de Montmartre.

În 1556. dacă aceşti prinţi se răzvrăteau..” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. Astfel. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . spune iezuitul Rouquette. Japonia. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. mai ales în jurul claselor conducătoare. fiii săi lucrau printre păgânii din India. şi să fie campionii unităţii catolice. dar curând această restricţie a fost ridicată. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. atunci când Ignatius a murit. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite. New York şi în special din Europa: Franţa. Istoria lor. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. Portugalia şi chiar Anglia. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. unde au luptat împotriva ereziei. Pe de altă parte. adevăratul cap al creştinismului.. China. Sudul şi Vestul Germaniei.. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. ajungând chiar şi în Irlanda. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Spania. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine.. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>.

fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. atunci când superiorul cere ceva”. de fapt incontestabil.. Dl. cea de a doua este mai extinsa. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. o eliberare de sub propria sclavie”. dar R. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. disciplina ecleziastică şi. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. în general vorbnd. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. Pe lângă acestea. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . De la începutul lor ca iezuiţi.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. scrie Loyola. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi. concepţia de subordonare. P. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. Conform D-lui Folliet. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. după cum este rezumat în regulile Ordinului. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii.. J. Huber.de intrigi. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate.

Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta. Societatea – campioana universalismului.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. mai ales de cele catolice. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. adaugă R. Rouquette. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor.. P. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII .. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Nu în ultimul rând. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. întru-cât activitatea Ordinului. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. Dl.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate. În paralel. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică. întru-cât este supus total conducătorului său.

ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. de asemenea. La începutul anilor 1545. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. îi putea absolvi de păcate. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. el răspunzând doar în faţa Papei. spovedanii. De fapt. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. suspendare sau interzicere. neregulile provenite din bigamie. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. Spania. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. crime. drept de care aceasta s-a folosit mult. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. etc. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. . vătămări aduse altora. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. Pentru această miliţie. mai târziu. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. falsificări de scrieri apostolice. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. sau schisma. de excomunicare. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. de asemenea. Prin Constituţiile lor. Anglia şi America. Dl. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase.După 1558. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. Lainez. Aveau puterea de a oferi iertare. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. pe scurt. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. chiar şi de cele precum erezia. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. Franţa. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr.” În cele din urmă. Un învăţat. Germania.” „El absolvă.

Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . care a aparţinut oficial Societăţii. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”. Astfel. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele. PORTUGALIA. SPANIA „Franţa”. doctori. În anul 1574. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii. un duce al Savoiei. spune dl Boehmer. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. magistraţi..” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. s-au predat în mâinile acestora. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. în consecinţă. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. „Astfel. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. etc.. În acest mod. o bulă a Papei. oficiali de nivel înalt. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi. Cardinalul Infant. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. generali. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. regele Poloniei.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. muncii lui Dumnezeu.. în calitate de cadre.” La fel se întâmplă azi. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii.. profesori universitari. Sigismond III. în Biserică şi împotriva Bisericii. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice.

pe perioada secolelor XVI şi XVII. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei.. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. ei au nevoie de paradă. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz. „Aflată deja . unde au fost încărcaţi cu favoruri. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii.” Iezuiţii deţineau putere în Parma .răspândească. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor. în continuare.. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală. Într-un raport al iezuitului Possevino. De la sfârşitul secolului al XVI-lea. În cele din urmă. a compus din nou poezii şi imnuri religioase. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. Lipsa de odihnă. „dar” spune el. literatură precum şi în politică şi etică.. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi.. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”.” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. Dar în Veneţia. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532.. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. bucuria.. strălucitor.. oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească.. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. plictis. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ . fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. stralucire şi acte teatrale. Această dragoste pentru deformare. ostentativitatea. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre. Italia abia a fost atinsă de Reformă. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. Nu în ultimul rând.

.. cu atât Spania devenea mai săracă. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. prim-ministru şi Mare Inchizitor.. Sub conducerea primului rege al casei Barganza.. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. astfel clerii. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă.” De fapt. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet.În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. Dintr-una din mărturiile lor. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări.. printre înaltele clase sociale şi la Curte.” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. cu multă viclenie. Ca şi în Portugalia. ei au fost atotputernici în Spania. În Spania.” . De asemnea. Dar.. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. „Pe perioada secolului al XVII-lea. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II.. clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat.. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte. încât atunci când Charles II a murit.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare. Chiar şi Părintele Neidhart. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. „Totuşi.

. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: ..” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. De fapt. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început... şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase.” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt.. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.” În Bavaria. tânărul duce Albert V. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria.. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism.. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit. chiar şi în Austria şi în Boemia. vechiul oraş catolic. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi. Germania. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie.. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol.Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. Totuşi. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. Polonia.Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556. De la următoarele generaţii.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor. statul a primit un nou sigiliu.. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte.. Olanda. docili.

şi lanţurilor. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. În orice caz. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism.” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el. criminali. spune el. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Ferdinand a . vestul şi nordul Gemaniei. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. în 1590. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618.” Arhiducele Charles din Styrie. iar atunci când a murit.. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului.” „Eu prefer”. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. l-a pus pe fiul său.. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. închisorii. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. „Din anul 1585. În ciuda tuturor acestora. Târziu.<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. aceştia apărând în Neuss şi Bonn. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului. Pe lângă aceasta. el era atât de îngust în gandire. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln.. În 1586.” În anul 1617. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. să jure că va continua munca începută de el. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. „Timp de 5 ani.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. Ferdinand.. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. focului.

. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Astfel. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. spune Tomek.. iar protestanţii din Ungaria.” „Iezuitul Balbinus. împărat pe atunci. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671.” „Înălţarea puterii iezuite”. La sfârşitul războilui.. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier.” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I.. Sub influenţa lor. cu o dură francheţe. ruinarea materială a ţării a fost completă. s-au răzvrătit de asemenea.. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul.” „În acelaşi timp.. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. În 1618. „Escortat de dragoni imperiali.” „Prinţul Eugene a învinovăţit.. Totul a fost însă în zadar. Dar falimentul moral era şi mai groaznic. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. iar aceştia au ars în masă literatura ceha.început să combată protestantismul din regatul său. politica dusă .” Curând după aceea. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707.

Arhiepiscopul din Milano. decadenţa intelectuală. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei..de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi.” .” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. vom fi siliţi să o abolim.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. politica fără putere.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară.. cel puţin în practica. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial. corupţia morală. după cum ne aminteşte J. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578. fapt plauzibil. Charles Borromee.

” Astăzi.” „În 1712. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. în Franţa. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. haosul şi confuzia.În acelaşi timp. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi.. în Aarau s-a discutat despre pace. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor.. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare.” Nu este această plângere împotriva Societăţii. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. De asemenea.” „În anul 1620. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi.. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor.” „În anul 1656. . Aceştia au numit consilieri moderaţi. Mai târziu. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile. În urma bătăliei care a urmat.. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult.” „Din acel moment. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos..

Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris . un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. În anul 1581. Plin de speranţă. Dintre toate statele. reprezentant pontif la Moscova. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. Această acuzaţie este exagerată. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. Polonia.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. care a fost asasinat. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. fiul ţarului Ivan. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. Doi ani mai târziu. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. Boehmer.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Iezuiţii nu au permis aceasta. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. regelui Sigismund III şi Papei. Aceştia au vorbit în numele său.” La o diferenţă de câteva secole. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Acest lucru este dovedit de H. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. Părintele Possevino. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Astfel. Fără a mai sta pe gânduri.

Ca o recompensă pentru aceste favoruri. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic.Godounov. De asemenea. condiţiile regelui. În 1574. Pe scurt. Jean-Casimir.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor. dar de acum. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. După . erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc. viitorul Sigismond III. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. Aici.. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. ci şi un rege iezuit. numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică.. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. sub dominaţia iezuită. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond. fapte încurajate de Ordin. Apoi. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. rege al Poloniei.

sub conducerea iezuiţilor din Douai. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. În urma complotului împotriva lui James I. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime.” . Încă din 1542.” Au fost create seminarii. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. irlandezi şi scoţieni. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Răzvrătirea irlandezilor. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. A sosit apoi expediţia spaniolă.moarte soţiei sale. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. provocată de Roma. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. a fost învinsă. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut.. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. De aceea. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. Sub Charles I. Seara realizau spovedanii. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. fiica lui Gustave-Adolphe. Sevilla. Ajunşi în Anglia în 1580. „Apoi sub diferite deghizări. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda. în Anglia. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. succesorul Elizabethei. Regina Christine. pretinzând că sunt nobili călători italieni. În acord cu Philip II al Spaniei. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte.. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.” Pe de altă parte. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. „Cincizeci de ani mai târziu.

oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. La fel ca şi în alte ţări.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon.. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. într-un colţ al Auvergne. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. Pentru o perioadă de timp. Totuşi. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. . Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. Parlamentul. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. unde 400 de studenţi s-au mutat. Totuşi. Faimosul Lainez. Au pierdut cauza. De acolo. Totuşi.. O dată cu ascensiunea lui James II la tron.. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Ea este un inamic al păcii bisericii. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. chiar în palat. Astfel. a determinat furia populaţiei. la Paris. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. dar a folosit mijloace mai uşoare.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. De fapt. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea..O întrunire a iezuiţilor. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy.

Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. după asasinarea ducelui Guise.participant la Consiliul de la Trent. poreclit „regele Parisului”. fiind inspirat de Sf. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. Trei ani mai târziu..” Printre altele. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului. s-a luptat cu protestanţii. ca o modelare a opiniilor lor." „Astfel. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale. nu la mult timp după aceea. acesta fiind în competiţie cu Universitatea. cel puţin. puternici în Paris. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. Deoarece moştenitorul era protestant.. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania. Datorită Reginei Mame. dacă . a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. „Isteţul Henry III. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. De asemenea. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani.. Duh. Colegiul Clermont. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop.. a oferit studenţilor săi. Dacă putem face război împotriva regelui. Liga a fost cea care.” „Iezuiţii. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. Catherine de Medici. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură.. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. Bartolomew în 1572.. atunci lăsaţi-ne să o facem. Henry III a fost asasinat. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). Totul trebuie subordonat acestui scop major. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. În acord cu Henry din Navarra. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. Guignard. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Opoziţia din partea Universităţii. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine.

Generalul iezuiţilor. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. „Părintele a fost spânzurat la Greve.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. în liniştea studiilor lor. „Din fericire.nu putem face război împotriva sa.” Parlamentul. care a preluat situaţia în mâinile sale. Mulţumită Părintelui Cotton. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. Pe data de 16 mai 1610. atunci când era necesar. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. mascau totul foarte bine. lăsaţi-ne să-l omorâm.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. sfătuitor al regelui a simţit . fost elev al iezuiţilor. au prezentat doctrina în toată cinstea ei.. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate.” În 1592.. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii. Cu această ocazie. Dar. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. s-a declanşat o ciocnire de voinţe. Bartolomeu.. Aquaviva era încă acolo. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. Ducele de Epernon. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. În anul 1594. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. Iezuitul Caussis. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei.. Părintelui iezuit D’Aubigny. a mărturisit că Părintele Varade. Din nou acest mare general a complotat bine. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. Societatea a avut întotdeauna autori care. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. a fost ucis de Ravaillac. era un prieten notoriu al iezuiţilor. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat.

iezuiţii. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. În ciuda tuturor acestora. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. pe 7 octombrie 1685. În final. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. . Franţa a pierdut în acest fel 400. într-un etern ridicol. Conform lui Marchal Vauban. Întreaga familie regală. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi.aceasta pe propria piele. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. În anul 1681. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. O dată cu îmbătrânirea sa. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. meşteşugari pricepuţi. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. Se înţelege că aceştia au acceptat. În timp ce fanaticii aclamau. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. armatori. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. protestanţii fugeau în masă din regat. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. H. împotriva voinţei lor. Fabricanţi. Statul a plătit victoria iezuiţilor. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. negustori.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Doar pentru a rămâne în Franţa. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. acesta i-a prezentat pe adversarii săi.

aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. Macassar şi Ceylon. din nou. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. Dar. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. canonizat de Biserică. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. JAPONIA. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. În regatul Travancore. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. rezultatul fiind convertirea a 70. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. Francisc Xavier. Pentru a obţine . Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. pe insula Banda. Arzător.” Pe parcursul secolului următor. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă. la Malacca.000 de idolatri. În 1542. De fapt. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni.

” Yagiro. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. s-a schimbat întru totul. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore. În anii care au urmat.” Hideyoshi. Robert de Nobile. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. în 1575. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. Începuturile nu erau prea promiţătoare. Succesorul său în India. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. totul s-a prăbuşit şi cei 250. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. Când a părăsit această ţară. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. samuraii. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Deoarece. . cu succes în Europa. un nativ. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. pe care l-a convertit la Malacca.000 de pseudocatolici au dispărut. De asemenea. mai mult de faţadă decât solide. 250. ironizându-i. el a convertit. iar Ordinul a fost izgonit. distrusă de războaiele dintre clanuri. după cum declară. În consecinţă.000 de hinduşi. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. situaţia internă a acestei ţări. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. În anul 1587. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. A adoptat îmbrăcămintea. doi Părinţi au rămas în urmă. nu vorbea japoneză prea bine. În 1549. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. Dar „la un secol după moartea lui. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. Aceste rezultate. De asemenea. Datorită acestei ambiguităţi.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. El a făcut apel la clasele sociale înalte. Neobosit. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine.

Totuşi. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. că acesta a realizat miracole. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. Atunci când a fost canonizat. Se spunea că avea darul limbilor. astfel. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. de asemenea. un crab i l-a adun înapoi. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. în 1622. poveşile miraculoase au început să apară. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. Decretul nu a fost dus până la capăt. Tokugawa Yagasu. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. primul şogun. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului. În China. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. Pe lângă aceasta. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. În acestea. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. Pentru iezuiţi.” „S-au spus poveşti despre cum. Într-o biografie publicată în 1872.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. În 1614. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. Joseph Acosta. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. iar persecutarea a început din nou. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Conform unei versiuni mai târzii. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Curând după moartea lui Xavier. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret.

În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest..” Un Părinte belgian.. Totuşi. Între timp. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. În anul 1644. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului.. Părintele Shall von Bell. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. Verbiest a continuat misiunea lui Shall. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. a fost înlocuit de un german.” „În China. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Părintele Ricci. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. comunităţile creştine s-au organizat. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . „În ciuda tuturor acestora. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. Ajungând la Peking. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale.” „Un italian. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. Atunci când Ricci a murit. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. complicii lui au trebui să părăsească China. în timp de la Roma. În 1617. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. lucrurile s-au dezvoltat în pace. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. punând cu grijă China în centrul universului. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică.similare. interesul faţă de aceasta a fost minimal.. a fost iniţiatorul. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze.

în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. acest protector fiind Tu. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. vânători nomazi şi pescari. care a domnit timp de 61 de ani. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. Acolo. la fel în China. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). Kang-Hi. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori.” Totuşi. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . Papa Clement XI. „despotul cel iluminat”. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. Dar mă rog Lui. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. În Canada. De asemnea. a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . a condamnat această doctrină „relaxată”. cel mai măreţ rege din Est. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. ca şi în Malabar. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest.

. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele.. armele pe care le poartă. dar în limba guarană.. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite.. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. La începutul secolului al XVIIlea. Totuşi. dacă este fată să ţeasă. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele. un oraş al lui Dumnezeu. Pe perioada converitrii nativilor. Acesta era tipul perfect de colonie. este <<Tupambac>>. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea.... Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal. Seara. după liturghie. învaţă. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Uruguay-ului şi Argentinei. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole.. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. departe de corupţia albilor. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit.. iar dacă este băiat să citească şi să scrie. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . În 1546. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase.. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel.cu aproximativ 300 de supravieţuitori. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. Sugarul se află sub protecţia mamei. conform propriilor lor dorinţe. proprietatea lui Dumnezeu. material vorbind.Atunci când copilul creşte. Dimineaţa. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi. Astfel. În America de Sud. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia.

Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Biciul. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. Părinţii au inventat de asemenea. senzual. el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa.. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. Aceste rezultate nu foarte extraordinare. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi..” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa.” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini..pentru a face mâtănii. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa.. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal. nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. lacom şi murdar. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală. îngust la minte. nevoia de activitate şi sentimentul . pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. Aceştia nu bănuiesc. După cum spuneau Părinţii.. purtătorul unei sentinţe a morţii.” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul.... Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte.

A fost astfel aranjat. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice. P. care aparent este ideal pentru fanatici. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor.J. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. Cu speranţa „reformării lumii”.” .. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”. spunea Părintele Bonhours. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII.. după cum scrie R.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei.. „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni.P. a voinţei şi chiar a judecăţii. Charmot.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor.” Mai târziu.” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit. nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. o Europă care s-a îndepărtat în timp. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. de Părintele general şi de Sfântul Tată. aşa cum este văzută de Societate. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde..de responsabilitate. S..

Ei au instituit un cult special. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. profesor de teologie catolică. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . Încă unul. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului. care a murit în Roma. Doctrina lui Duns Scot. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). Huber. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Rodrigue de Gois.. În faţă. „Pentru Loyola.. o găsim pe Fecioara Maria. în 1581. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului.. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854. Fatima etc). Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. Un novice al Ordinului. după cum este specific acestui Ordin.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!.. dedicat venerării acestor obiecte. Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria.” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. şi pe bună dreptate.” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare.

mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. au reuşit aceasta. În plus. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. atunci când suntem aproape de moarte. iar dacă diavolul. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. În final. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari.D. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. important este să intrăm. fiii lui Loyola. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Mariam”. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc. Printre alte lucruri. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Astfel.” În a sa „Pietas quotidiana erga S.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit.Feciarei Maria. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. să nu mănânci niciodată vreun măr. . exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii.

Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.P. venerarea sfinţilor.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. ci mai . Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. în special ştiinţele naturii.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. mai bine să o facem ridiculizându-i. sau pe alţi zei sau zeiţe. P.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. nimfe etc. Aceasta este regula notată de Sf. toate ştiinţele.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. H. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas.” Astfel.. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. R. imaginile.. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. vor fi „interpretate”. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. dacă e să-i menţionăm. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei. întrucât reprezintă doar demoni. care era fatală. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. în ceea ce privea învăţătura. Mai mult decât atât.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. după cum scria în 1943 R. nu neapărat din cauza decadenţei lor. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. pe Apollo. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. munţi. Astfel. Charmot. un călugăr al secolului XIII. scuza „miracolului”. Vom compune poezii. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. pe Calliope. relicvele. P. adoraţia Inimii Sfânte. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. Ascultaţi „Ratio studiorum”.

iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. De fapt.... Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius.” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii.” Dl. spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. După cum am văzut şi anterior.” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat. pe perioada secolului XVI. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe.. „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare.. iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. Astfel. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult.. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”.

Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . faimoşii <<sofişti>> precum Escobar. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare.” Dl. Suedia şi Rusia. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor.. Părintele Petre – ministru în Anglia. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. ca împuternicit ponfit în Polonia. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice.atotputernici.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal. <<creator de regi>>. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia..” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Mariana Sanchez. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului.

Mai este. vom fi capabili să comitem. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. de asemenea. rezervarea mentală. Totuşi. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal..” „În acelaşi fel. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul. fără păcat.” Datorită acesteia. Totuşi. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. acesta îşi poate ucide agresorul. Iată ce are de spus dl. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea.” În concluzie. Dacă o tânără fată este însărcinată. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. . Boehmer: „după cum s-a văzut. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. sunt prea „vorbăreţi”.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi. De exemplu. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.” Dintre toate maximele criminale iezuite. depinzând de circumstanţe. Astfel. citat de „Le grand flambeau”. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. ieşind din Societate. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor..care ucide încalcă această poruncă.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul.

Centrele lor din India. La Martinique. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. Pentru a avea un profit şi mai mare. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. Oricum. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. „În Mexic. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. în schimburi şi în lichidarea falimentelor. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr.000 de tractoare în fiecare an. fabrici de covoare. dar după cum am menţionat deja. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. Episcopul . aceştia creşteau. Antile. De asemenea. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. în comerţ. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. Colegiul Roman.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. În cele ce privesc toate acestea. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao. vite şi exportau 80. timpul nu lucra în favoarea lor. În afara politicii în care erau adânc implicaţi. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. Mexic şi Brazilia.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. de asemenea. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia.

i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. iar în final a interzis Societatea. prosperitatea materială de care se bucura Societatea. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. prim-ministru portughez. care a stârnit mare agitaţie. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. libertatea eticii. în toate teritoriile sale. Părinţii Vienei.Palafox. s-a simţit foarte insultat. cerându-le o dobândă de 25. După mai multe certuri cu ei. Marchizul de Pombal. încheiat între Spania şi Portugalia. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. În consecinţă. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. intrigile politice continue şi de asemenea. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. Totuşi. mai devreme sau mai târziu. Aceştia şi-au înarmat guaranii.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. iar în Franţa. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. În 1757. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. trimis de Papa Innocent VIII. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. În China. încă de la începutul secolului. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. unul din principalii lor susţinători în Europa. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. 50 sau chiar 100%. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia.” Afacerile financiare „la Roma. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată.

Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. În Spania. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. jignitoare pentru etica creştină. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase.Societate. Guvernele Naple.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă.” În Franţa. Dar era deja prea târziu. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. Pe 6 aprilie 1662. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii.. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state.>>. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor.. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului.. În Roma.” În concluzie. fatală societăţii civile. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale. ostilă drepturilor naţiunii. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor.” „Clement XIII. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. secrete şi cinstite..

acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. Patru ani au trecut până când Clement XIV. unde a şi murit câţiva ani mai târziu. S.. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort).de Clement XIV.” .” Ganganelli avea dreptate. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. împărăteasa Rusiei. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit.. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. Sara Sede Vacante>> (în septembrie. în principiu cel puţin. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. Astfel. Marie-Therese a interzis de asemenea. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului. iezuiţii din statele sale. spunea Scipion de Ricci. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. „. „Iezuiţii. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. S.” Între timp.” Moartea lui Clement XIV. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. şi toată lumea se întreba ce însemnau. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău.. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. S. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv.. dar această suprimare mă va ucide... nepot al ministrului pentru venerare. nu mai existau”. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. împărăteasa Austriei. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. V.. Ricci. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. Din câte ştim noi.

” Fraza pare suficient de plauzibilă. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie. un mare prieten al iezuiţilor. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. Trei ani mai târziu. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. eclipsa nu a fost niciodată totală. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. Datorită evenimentelor politice favorabile. Oricum. Spania. În 1799.. cele două .” În cele din urmă. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814.. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Dizgraţia Ordinului. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său. Franţa. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie. Italia amestecându-se cu clericii.. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. în 1820. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. aceasta fiind un corp profesoral.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase.. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate. în ceea ce privea dominaţia mondială. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. În anul 1794.

” „În Italia. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. atunci când iezuiţii trimfau. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. în Spania în 1820. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii. se găsea pretutindeni. dar cu Charles X la tron.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. 1835 şi 1868. în Elveţia în 1848. În Franţa. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. În 1803. Dar timpurile s-au schimbat. pretinzând „a curăţa” armata. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. Atfel. un om îngust la minte şi sincer. Pe perioada secolului XIX. au fost interzişi în Portugalia în 1834. În 1828. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. plantând cruci comemorative. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. iezuiţilor le-a fost mai uşor. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. .societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. dar deja era prea târziu. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. Dacă trebuie trimis ceva către noi. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. primul tip de Opus Dei. Pe de altă parte. Ceva coerent revenea la viaţă. peste tot unde mergeau. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. administraţia şi educaţia. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. Urâţi şi acoperiţi de ruşine. magistraţii. Louis XVIII. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. iezuiţii erau izgoniţi.

Astfel. în aceste ţări.” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia..” Sincer vorbind. publicişti. scria Monseniorul Fulop-Miller. profesori scolari etc. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad. „În Statele Unite”. Fără nici o îndoială. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”.. judecând după următoarele: „clerici cer. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori. dar explicaţia zace în faptul că.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. în Mexic în 1873. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp.. scriitori. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. Danemarca şi Statele Unite ale Americii. John Adams. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. Nu putea fi altfel. în 1816. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. aceasta este Societatea lui Loyola. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”.. succesorului său Thomas Jefferson.. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. legislaţie şi administraţie. „Plini de ei. Suedia. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . îi scria fostul preşedinte al Uniuni. în Brazilia în 1874.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege.

că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. Statul. 17. cere.” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi.Pe data de 4 ianuarie 1849. ura revoluţiei şi a libertăţii. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44).” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor. Această luptă este rezultatul opiniilor. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. 49). Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea.... unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux.. În trecut. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor . Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol). obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor.. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. instruirea publicului pentru propriul interes. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. astfel. dreptul de a conduce.tinerii. ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. după cum o face un binecunoscut orator. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. pe atunci un „Carbonari”. Din nefericire. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta.. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi.2). Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. în cursul dicuţiei. Nu credem. Suntem incorecţi şi nedrepţi. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848. pe de altă parte. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască.

.” Legea a fost semnată. cât de bine posibil. El însuşi l-a aclamat. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit.” Începutul era foarte promiţător. El l-a ales deja ca împărat.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. dragii mei confraţi. Republica Franceză. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. dar par a fi foarte urmărite azi. Niciodată în Franţa. A fost proclamată Republica Romană. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile.. „Un regiment francez.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate.Victor Hugo exclamă. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei. Revoluţia din 1848. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870. Louis Napoleon. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. asediind Roma.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. Acum împărat. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole. Da. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii. Printr-un paradox scandalos. de asemenea. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. susţine guvernul republicii.

. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu.. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze.. aparent fără nici o legătură între ele. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. acesta fiind un episod costisitor. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului... Nu un anticleric.. după ce a urcat la tron. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est.lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. a declarat noul suveran. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina).” „Imperiul înseamnă pace”. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. A fost lăudat de toţi clericii. epidemiile mortale şi . refuză şi astfel izbucneşte războiul.. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant. ea s-a îmbogăţit. Bătăliile sângeroase. Anglia.” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă.. dacă nu am observa ceea ce le-a unit. care este susţinută de Franţa. Dar la abia 2 ani. unul împotriva celuilalt?.. merită o recompensă. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare..

acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. De acum înainte. Prusia. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. conform Monseniorului Sibour. Vaticanul a asigurat tronul imperial.. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Austria a fost înşelată de propriul complice. care prevedea sosirea unui dezastru.” Recunoaşterea nu este ambiguă. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă. arhiduce al Austriei. Armata franceză nu este pregătită. o Cruciadă..suferinţele inumane au costat Franţa 100. Prusia ştie .” Ştim cum în 1867. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. după ce armata franceză s-a îmbarcat.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. are loc expediţia de la Mexic. ministrul francez la Francfort. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă.. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud. de dragul sprijinului politic. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. „Artileria este demodată. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat.. scria Rothan. Totuşi. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. În acord cu Prusia. Maximilien. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. Austria este principalul stâlp al papalităţii.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia.000 de morţi. a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”.

Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. De asemnea. favoriza noile rugăciuni. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social.. dar. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. şi Bismark voia tronul. adaugă acesta împreună cu alţi observatori.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. Venerarea Sfintei Fecioare. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate... Instigatorii la război. Ei au binecuvântat cu . „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat. vechi sau noi. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice. Franţa însăşi a declarat război. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. vai! era desupra cenuşei Franţei.” „Episcopatul francez. nu sunt îngrijoraţi. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris.. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică.” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette.

însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane.. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. După cum am văzut şi anterior. în 1856. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. Franţa modernă spune că toţi .” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. În 1830. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. Din punct de vedere intelectual. În 1864. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. În ceea ce priveşte aceasta. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. catolicismul şi-a încheiat cariera. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. care era atât de dragă iezuiţilor. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului.. Pentru învăţământul secundar al fetelor. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. cel învăţat şi cel ignorant.căldură şi recunoştinţă. sarbătoarea Inimii Sacre. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. ca un întreg. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. Episcopatul a adus în Paris.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. pentru baptiştii prinţului imperial. în anul 1854. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. vechi sau noi”.

” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi.. Prin învăţăturile lor. Ea se afla în Roma. ei vor ca ea să fie în sclavie. sunetul doctrinei şi dreptul civil.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. câţiva ani mai târziu. ei vor război. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze. <<rezumatul spiritului Bisericii>>. Noi vrem armonie.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor. noi vrem ca Franţa să fie liberă. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.francezii sunt egali în faţa legii. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. ei ne ameninţă.. dacă nu va face acest lucru.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871. lasaţi-ne să ne apărăm. Biserica va readuce Inchiziţia. noi vrem pace. motivul şi istoria. ei vor conflict. datorită ei.” „Conform Monseniorului Pie. înseamnă că nu poate... libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. maxime şi libertăţi franceze sau galice. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă. lasaţi-ne să-i dezarmăm. idolului pe care l- . conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. ei se luptă cu noi.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. care au pus Franţa în doliu.

Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. Întro manieră ascuţită şi amară. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX.” . pocăinţă..” De asemenea. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. pocăinţa. aşteaptă de la voi spovedanie. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică.au pus la Vatican. La acea vreme. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere. papalitatea a aspirat la noi ambiţii. asociindu-i cu factori dăunători. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. Unul dintre ei. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican.” „Voi oameni cu credinţă mică. Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. înainte să vă ierte. care conform lui.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie.. dar timpul părea perfect atunci. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. voi aţi condamnat-o. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania.

Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. ei inspiră totul. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. este să dividă cu scopul de a cuceri. Papa a redescoperit această credincioasă grupare.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. bine găndită. Întrucât schema ei. . cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. Conform planului adepţilor lui Loyola.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. Mulţi Părinţi urmau să exercite.>> Această mărturie este destul de clară. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. se formează ca un sistem de guvernare. pătrund peste tot. devotată total cauzei sale. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Prin <<Programa analitică>> din 1864. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. lucru care urma să fie necesar foarte curând. conduc totul. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. pe care ei înşişi au desenat-o. atotputernici în Roma. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs.

precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. astfel sfidând Revoluţia. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles. s-au ascuns în gaura lor. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89.Astfel.. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux. spre marele necaz al naţiunilor lor.. precum Mussolini şi Hitler.” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. Şi. mai mult. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. iezuiţii... erau toţi întunecaţi. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de . partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa.. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. În acest text publicat de „La Croix”. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii..” Astăzi. ca întotdeauna. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. Aceşti „fii ai Satanei”.

poate părea. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus.” „Acest lucru părea monstruos. lăudată de iezuiţi.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. scria Gaston Bally. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm. deşi fiind la bază idolatră. „Astfel. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. dar acest lucru a fost uitat. Franţa a fost cucerită. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. de asemenea. frăţia <<Guard of Honor>>. Nu mă pot acuza că i-am calomniat.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice.. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze.” . fanatocii. Reprezintă. în realitate este pe departe de a fi inocentă. atunci când. misionarii. asociaţiile. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus. În ceea ce priveşte aceasta. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. Apostolatul de rugăciuni etc. „Pentru a realiza pericolul”. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. chiar inocentă. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase.” Astfel.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. veneratorii. Astfel. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine.. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. în 1873. după cum i-a invitat doamne Alacoque.. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. întrucât moartea. La o primă vedere. Frăţiile. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja.bine putea din noroi.. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . gărzile de onoare. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. apostolatele. în locul unde şi-a început viaţa.

acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume.” Abbe Brugerette. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”.„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. la un moment dat. după cum vom vedea mai târziu. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante..” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională. Fără a se .. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o. la exprimarea credinţei. un puternic impuls împotriva clericismului. dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. al întregii societăţi. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”.... născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct.. care au ridicat speranţe înalte. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. scria Abbe Brugerette. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> .” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa. neavând convingere.” „Încă de atunci. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici.

Abbe Brugerette. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă. de asemenea. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. de asemenea. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice. în mod evident. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era. scriu aceştia. pe 29 martie 1880. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate .. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor.” Mărturia este clară. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care.. după cum Gambetta a stigmatizat-o.. O lege.” „Să-i lovim pe ei”. În adâncul său. care a scris acest fragment. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7.. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. Per ansamblu..” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc.. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război. mama Revoluţiei. a speriat-o. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii. Articolul 7 al acestei legi spune.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux.

” După 11 martie.. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său. Aşa cum îmi este datoria.. iezuiţii. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate. ministru.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de .. aceştia puteau fi văzuţi. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. voi lucra pentru binele şi interesul statului german. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii.congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. în anumite momente ale zilei. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter. pe atunci preşedinte al consiliului. făcându-le astfel o favoare.. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican.. jur şi promit.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. aşa cum face un episcop. ar putea părea inofensivă astăzi. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. o mişcare de opoziţie a fost organizată. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise. Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat..” Fără vreo întârziere. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. loialitate regimului nazist german şi statului. pentru a-i tolera în continuare. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară. în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor.

conducător al eudiştilor. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. după cum ne putem imagina. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. problema este gravă. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. „asumpţionist”. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. Ştiam. că profesorii. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen.. În cele din urmă. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. . În cele ce privesc instrumentele de tortură. Congregaţia romană a Indexului. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. Unul dintre autori. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. Bineînţeles. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. atât de urât de Biserica Romană. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. şi altul totalitar şi intolerant. şi unul dintre ei. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică. Bally. de asemenea.P.” Dar această linişte a fost scurtă. am putea reaminti bunuli Părinte.” Astfel. Stanislas. un iezuit camuflat. În 1883. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883.” Ca şi un accident. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare.. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. un călugăr capucin şi Le Dore. unul democratic şi liberal.

Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. În plus. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. în regiunile catolice din Vest şi Sud. În cele ce privesc colegile „libere”.Legile din 1886. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. în special cele iezuite.. în statul Republican.655 şi aveau 824. Ei s-au adunat în spate la . Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale.595 elevi. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”.. la mijlocul secolului al XIX-lea. În anul 1873. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. acesta fiind un lucru bun. nu îi lipsea justificarea. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. De fapt. 1901 şi 1904. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei.

majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut. 3. 2.” De asemnea. sentimente. acţiuni.. poporul francez. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi.” „Pentru un număr mare de catolici.. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi.” Aceste excese din partea clericilor. va primi din nou de la Dumnezeu. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873.... ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici.. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin . Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. este de ajuns. acest om tulburător. controlând gândul.Veuillot cu familia regală din Chambord. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul. Aceştia nu doresc clericismul. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. faptul că preotul. În alte părţi. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. Este declarat că : 1... Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică. poporul francez votează candidaţi catolici. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. iar muncitorii sunt concediaţi. mâncarea. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor. ca un întreg. este refuzat ajutorul oamenilor săraci. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze..

Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889).” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi. „Un acord tacit”. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. Acesta a mai încheiat. Transparenţa.. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii. apărători fideli ai Bisericii la Adunare. scrie Monseniorul Adrein Dansette.” „Calmul ministru de interne Constans.” .păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei.. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889. „Prietenii lor sunt aici”.. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX.. Ministru al războiului în 1886.. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. Dar.. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier.. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. Acesta era Leo XIII. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului.. „o nobilime bigotă. Aceştia au crezut. de asemenea. scria Monseniorul Pierre Dominique.. Totuşi. „boulangismul” decade rapid. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger..” De acum înainte.

De asemenea. a încercat. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. Este evreul>>. a aporbat măsurile luate de Picquart. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. un război civil care divide Franţa în două. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. din august de suspiciunile lui Picquart. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. Statul major a strigat imediat <<Este el.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. „La un moment dat . se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). şeful Serviciilor Secrete. Un ofiţer al Serviciului Secret. din .. Totuşi. Esterhazy. după cum vom vedea. Ca să fie şi mai rău. Astfel.” „Ministrul de război. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. pe care l-au concediat. generalul Baillot a fost informat..” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. să deţină un post la ministerul de război. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. în iulie. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. de asemenea. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy.„În anul 1890. a încercat să ia legătura cu mine. nefericitul om este închis.

Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. . Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. o condamnare nedreptă. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. Dar. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Bineînţeles. scrie Adrien Dansette. În ziua următoare. Rămas singur în birou. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. în vinovăţia lui Dreyfus.nou. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Pentru prima dată. Era seară. asta aş fi făcut.. fără a le spune cine a scris-o. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. eram cu toţii în febra antisemită.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier. „Dacă Esterhazy este vinovat. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. de asemenea.. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării.

Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. ambasadorul său. condamnatul continua să se declare nevinovat.” „În zori. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. Seara era înlănţuit din nou. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. După un timp. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. Statul major se opune oricărei reexaminări a . Seara.” Totuşi. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. pe care îl vede în fiecare zi. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare.: Acolo. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. membru al Societăţii lui Iisus. Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. pe Insula Diavolului. dimineaţa. „În duminica de 6 septembrie. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. conducătorul statului major al Armatei. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. La piciorul patului său. care îşi merită numele în acel climat fatal. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului).” Adevărul nu mai era în îndoială acum. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar.

” „Astfel”. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile. În final. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy... după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie .” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame. În Germania.. În decembrie 1898. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret... iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport.. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. Ilegalitatea acestui proces.procesului. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. Astfel. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. reţinut la Mount Valerian. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul.. la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. căderea miniştrilor. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. demisia şefului statului major. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. vinovăţia lui Esterhazy. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus. scria Abbe Brugerette. Dar Comitetul de război. sinuciderea lui Henry. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa.. În final.” Trebuie să menţionăm că după câteva luni. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare.

Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. scria Abbe Brugerette. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare. Căteva zile mai târziu. Ca să facem un scurt rezumat..” Dar ura. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”.. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. totul a fost doar o bufonerie sinistră. Emil Zola a publicat în „Aurore”.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. evreilor şi profanilor. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale..” Dar. La sfârşit. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului. Totuşi.. în ianuarie 1898. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării. Mila era indispensabilă. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate.” Peguy însuşi . Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat.” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. „În Franţa. Aceasta a venit din rândul protestanţilor. Franţa era urâtă. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. concedierea conducătorului statului major.condamnat. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. falsele dezvăluiri publice.

” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry. greve. rector al Şcolii Albert-le-Grand. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals.. să împărţim teroarea. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului. spunea un călugăr elocvent. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. venite din partea blânzilor clerici.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp. să pornim războaie. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. să tăiem capete.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă.. Atunci când influenţarea a dat greş.” „Oare trebuie”. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry..” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se . atunci când dragostea (!) a fost ineficientă. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război).. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. zi de premiere la Colegiul Arcueil.. Ei.... trebuie să scoatem sabia.. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. îmi scot pistolul. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus. Părintele Didon..

cu marea armonie a vechilor timpuri. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului. De data aceasta. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”. prin natura lor. Nu doar în Franţa ci şi în Germania... şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>. Un martor nu foarte suspicios. se răzvrătesc împotriva probelor..” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie.” În realitate. Evreii ţin Republica în mâna lor. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.. foarte citit. Este un truc clasic.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”.. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii.opun examinării şi. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. ca întreg.. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă.. . Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major. Apoi. Astăzi. care este mai mult ebraică decât Franceza. dar foarte eficient.” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. Iezuiţii.. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”.

„promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>. scrisori. fie ele cărţi tipărite. În . între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte.. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois.” „În vederea dispoziţiilor. Dreyfus este doar un pretext. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă.. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. Vincent-dePaul Bailly. Iar. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. şi a Papei apostolic. generalul de Boisdeffre. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. prin îndurarea lui Dumnezeu. După citirea tuturor acestora.” Este suficient de clară aceasta.. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze.. Ce putem citi în „La Croix”. Maurice Feltin. arhiepiscop al Parisului. note scrise de mână. Deşi.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii. pentru ei. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu.Conform lui Abbe Brugerette. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly... pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. dar dictate de el.....” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză. este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri.” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză.. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el. „Fiind un om foarte cinstit. Cazul lui Bailly este foarte clar.

. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. conform „învăţatului” şi în special. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă. blestemarea celor care îl apără. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . şi crime împotriva adevărului şi justiţiei.. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. numeşte un <<scandal de nedescris>>. uciderea acestora. referitoare la evrei. Sfântului Thomas d’Aquin. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli.” „Curtea de la Roma”. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi.” Într-adevăr Curtea de la Roma. minciuni. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>.ceea ce privea materialul „tipărit”. fondator al „La Croix”. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă. persecuţia evreilor. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. Fără îndoială. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. adaugă acesta. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. menbru catolic al Institutului.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. colecţia „La Croix”. Părintele Bailly. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. Totuşi. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. Totuşi. impulsionarea urii. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea.

. Tripla Alianţă (Germania.. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni. „un prelat al sfinţiei sale”. De fapt. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată.” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). Italia. înfrângerea campionilor săi. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. Cu trei împotriva unuia. Atunci. a creat ură împotriva corpurilor militare. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. Afacerea a crescut. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi.. anul alianţei franco-ruse.” Pentru respectabilul prelat. Chiar şi azi. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb... implicând instituţia militară. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. a devenit un conflict politic... perseverare diabolicum”. Papa. A avut efectul unui război religios.. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit.. l-a ascuns sub sutana sa. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. Cum de nu am observat că. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare. „Afacerea Dreyfus” a început în 1894. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. fără ascunzişuri. de fapt. atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată. Secţiunea IV . „Errare humanum est. În loc să se lase inspirat de el. A început anti-militarismul.. judecat de ofiţeri.

Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea. Ordinul religios s-a format din nou. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. Această rezistenţă va întări atitudinea statului. Aceste reglementări. conducătorul „Asumpţionoştilor”. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. abolind Ordinele care predau. Părintele Bailly. Waldek-Rousseau. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. în 1901.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei.” În cele din urmă. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. dar nu suprimat. După aceasta. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. şi justiţiei. după cum s-a văzut într-un proces recent. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. spune zicala. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. dreptăţii. mai mare în număr şi mai militant. Intransigenţa Romei. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. reacţia a fost fatală. simbolul divin al ideii de justiţie.” În 1899. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere.” Atunci când opinia a fost lămurită. Părintele Picard. va da naştere legii din 1904.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. în special sub ministrul Combes. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate .

” Astfel.va deveni una constantă. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. de îndată ce a ocupat tronul.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. preşedintele Republicii. a fost elevul favorit al iezuiţilor. clericalismul politic. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. noul pontif. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. În plus. Întradevăr. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904. Monseniorul Merry del Val.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. a mers la . Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. Papa şi-a rezervat dreptul. care avea 38 de ani şi asemenea lui. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. nunţiul din Paris. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. Pius X. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. Conclavul. când Monseniorul Loubet. este omul perfect dorit de Ordin. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. era pro-german şi anti-francez. „Înainte de războilul din 1870. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. În plus. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. împăratul Austriei.” Crdinalul Sarto este ales.

În acea perioadă. „Ni se pare normal astăzi”. bineînţeles. „Papa nu poate primi un şef de stat care.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete.. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. ci împăratul Germaniei Guillaome II.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. Societatea lui Iisus. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. regele Austriei şi Ţarului. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. Victor Emmanul III. Un autor catolic. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. statul doar datorează libertate Bisericii. scrie Adrein Dansette. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe. În cele din urmă. Bineînţeles.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. care . „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare.. Dar. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. Părintele Wernuz. ca papalitatea. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. nu va aproba niciodată aceasta. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici.

spre satisfacţia tuturor. era încărcat cu favorurile acesteia. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. în favoarea lui Bismark. atât de mult încât. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. Bismark. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo.” „În 1886. prin bijuterii. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme.. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. în scrisoarea „Gravissiomo”. timp de 30 de ani. nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”.. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Abbe Fremont. Secretarul său de stat a scris .au devenit indispensabili Vaticanului. Sunt unul şi acelaşi. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. pe data de 10 august 1906. azi. exclamă Brunetiere. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. el respinge toate reglementările. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. dar nu în război religios. care are atât de mare nevoie de pace. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. în Germania aceştia făceau exact opusul.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Cu muţi alţi observatori calificaţi. ne referim la politica iezuiţilor. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican. populaţia ca un întreg.

Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată. aveam motive să credem. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere.” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. În plus. unde tratatul de la Bucureşti care punea . papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>.. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război.” După cum am văzut. în acelaşi timp. Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo.. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. o misiune morală univerală.” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie.. Întrucât.. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale. Pentru acel moment. în special în Serbia. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici.

cu Sfinţia Sa. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold. spuse Sfinţia sa. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la . dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. încerca să menţină pacea. Cardinalul Meery del Val.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. În primul rând. Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>. Cardinalul Merry del Val. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi. care a început discuţia. ca şi anticipată. Contele Palffy. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Pe 28 iunie 1914. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. Sfântul Tată. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. Penreu Roma. problema Serbiei a fost adusă.” Totuşi. Acesta relata.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. „elevul favorit al iezuiţilor”. În timp ce servea. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. afacerea s-a târât până în 1913. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. săptămâna trecută. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian.

El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. De fapt. Monseniorul Yves Guyot. Dar 40 de ani mai târziu. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. pe 26 iulie. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. întrucât el va fi vicleanul .” Astfel. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). Baronul Ritter. a adăugat Cardinalul.” Dacă aceasta a fost o satiră. dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. Într-adevăr. ambele fiind contrare previziunilor sale. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. Cu o zi înainte. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. folosit pentru catehisme parohiale. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul.

Dar. Medicul care a fost chemat imediat. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale . Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou.. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. o moarte care părea foarte oportună. Procesul său a fost reluat în 1919. Servitorii i-au sărit în ajutor. cel publicat neavând nici o semnătură. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe.. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. Prin participarea acestui şambelan. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu.. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Acest prelat germanic. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. care a explodat în Golful Tarente. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. urma să zboare din Roma în 1916. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat..” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X.. În ceea ce îl privea pe Ferrata. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach. noul Papă.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870. Într-adevăr. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger.” Instigatorul măcelului. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. un spion notoriu. Cardinalul Rampolla. chiar înainte ca votul să aibă loc. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt.. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis.

dar nunţiul şi Papa au . în numele Papei. Din nou. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa. Papa.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat.. „Luând în considerare toate acestea.. orice mijloc. o pace separată. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa... Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV. a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ..” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. se spunea. „Pe 10 ianuarie 1915. Conform Abbe Brugerette. după cum spuseseră ei. prietenii habsburgilor.Vaticanului.. El este <<german>>. Între 2 şi 10 ianuarie 1916..” Monseniorul Charles Ledre. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. în consecinţă. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica. secretarul de stat al lui Benedict XV. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>.. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. un decret semnat de Cardinalul Gasparri. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea. Franţa nu era plăcută de Papa. nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. în următoarele luni.. orice loc era suficient de bun pentru ei.” Dar acţiunile iezuiţilor. nu este de mirare că Papa Benedict XV. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale....” În acelaşi timp.

în America şi în special în Italia.Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre. .” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial.. Italia. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger.. poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. iezuitul R.. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă. Monseniorul Pacelli. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach. preşedintelui Republicii.” Astfel.” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor. era normal să se încerce din nou în altă parte.. Unul dintre apărătorii lui. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război..” „Apoi. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. în iulie 1919. „Prin art. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg.. Monseniorul Louis Canet. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict..P.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu.păstrat tăcerea. Acestea au dus în final. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică. viitorul Pius XII. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue. pe 31 martie 1917. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. în Anglia. a insistat la excluderea Vaticanului. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. Câteva săptămâni mai târziu. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace.. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. Pe 29 iunie. Da...

Franţa nu a cedat „sângerării complete”. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Acesta i-a ceruit iezuitului. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. În ceea de privea Germania de neînvins. reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. reinstaurat în 1826). Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Nord American (1859). să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Etiopian (1919. anticlerică şi oficial ateistă. colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Canadian (1888). în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Rusia. Scoţian (1600). Englez (1578). Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este. Părintele D’Herbigniy. Institutul Saint-John Damascene. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552).Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. Irlandez (1628. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. aceasta s-a scufundat în haos. conform unora.

În Italia. din nou. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. în februarie 1929. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. Monseniorul Seipel. în spatele lui Franco. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor. „Papa. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. la momentul tratatului de la Lateran. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. generalul lor este Nalke von Ledochowski. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini.. Iezuiţii. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. cei ai succesorului său. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini.Possevino. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc.” În urma înfrângerii suferite. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. Din 1915.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. Italia va fi primul teren de acţiune. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. Pius XII.. Există un şef socialist zgomotos . Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. Un secol mai târziu. nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Părintele Tacchi Venturi. Iezuitul.

Chiar şi astăzi. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. Monumentul are. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania.” Agenţii secreţi. presupus creştin-democrat. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa. Acest lucru nu este surprinzător. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea.care adună foştii servitori în jurul său.” Zece ani mai târziu.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. prăbuşirea regimului lui Mussolini. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. al Institutului. cu ceva pseudo-socialism. ambiguitate care este tipică pentru ei. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.. Italia a fost în 1922. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. pe ambele părţi. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma..” „Atunci când mi-a spus de interviu”. Francois Charles-Roux.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. Halke von Ledochowski. după cum ne spunea Gaston Gaillard. De acum înainte. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. De fapt. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea . „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. „În 16 noiembrie 1922. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. deghizat când circumstanţele locale o cer. De fapt.. Cardinalul Gasparri.. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass. Cardinalul Gasparri concluziona. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat.

dar al clericilor. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. Întrucât Mussolini este la conducere. „După un an de controverse. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână. după cum a fost descris de Pius XI.publicaţiei: „Popolo d’Italia”. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor. Tratatul Lateran. Lipsurile.. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. incluzând războiul din Etiopia. prelat al Sfinţiei sale. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii.. . se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. Acestea sunt simple fleacuri. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului.” Războiul. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. Monseniorul Cristiani. campionul simbolic al Vaticanului. Din Italia. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. depinzând de circumstanţe. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. idealul de nazism era la fel ca în Italia.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. ambasadorul francez la Vatican.

Polonia. Acolo. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme.au aparţinut Italiei. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. Ungaria. În acea perioadă. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani. recrutează cei mai puternici contingeţi.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. Monseniorul Pacelli. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.” În acea vreme. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen. el este un catolic asemenea principalilor săi . „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen. steaua viitorului dictator german începe să răsară. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria.” Dintre toţi aceşti instigatori.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan. a fost nunţiu în Munchen.. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. viitorul Pis XII.. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme.. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane.toată compătimirea este pentru Berlin.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. De fapt. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. planul lui Ledochowski. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată.. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia.. În 1923. Monseniorul Pacelli. apoi în Berlin. Bineînţeles. leagăn al nazismului.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. Slovacia. Angl. capitala Bavariei catolice. Croaţia şi bineînţeles Bavaria.. Boemia. Despre acea ţară. Monseniorul Pacelli.

„Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932.” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă..colaboratori. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. În 1927. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru. şeful de partid al Centrului Catolic.”.” Împreună cu mulţi alţi episcopi. m. dar foarte curând avea să fie învăţat. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. „Cu aprobarea lui Hitler. munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute. „Von Papen părăseşte Roma. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”.. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere... „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Pentru el. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop. Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi. îi va fura din palmă..” Cardinalul Bertram.. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar.” „În martie 1933. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas. Pius XII. d.. Dar. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat.” În 1924. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>. a. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. ş. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară.. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. episcopii germani.. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor..” Succesorul său. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler... Şi el va trebui să . „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . după cum am văzut.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.C. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin. „Oamenii Acţiunii Catolice”.. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>.000 de bombe.. Deci.” „. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. fostul preot nu ne spune aceasta. C.. promiţând cataclisme chiar mai teribile. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important).” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”.. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor.. Din acea zi. el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume.O. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre.. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice. merge mai departe. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). scria Pius XI. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor. Preotul Cardijn. un iezuit. dacă de îndată ce şansa le permite. a fost proporţional cu entuziasmul său. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul. Ele vor pedepsi un popor prostesc.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930. De atunci. care se afla lângă Cardinalul Van Roey.. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”.. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă. fondatorul mişcării <<jociste>>. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios. al Părintelui Arendt (iezuit) etc.” Într-adevăr.. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles. O. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey.

Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler.. Pentru Cardinal.<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic.. alţi catolici în toamna lui 1940.. atunci când a fost publicată.. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei. Dacă era ceva bun. instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine.... şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea. Întrucât este secolul XX.. azi... au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. s-au adaptat imediat noului Ordin. îl sprijinea. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut.. aflat. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”.” „Mai mult de 1000 de primari catolici. războiul a luat sfârşit.. tot ceea ce are este cârja episcopală. Toţi acei oammeni . în toamna lui 1940.” „De asemenea. întrucât am mers la el pentru un sfat. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa... dar tot ce era rău îl zdrobea. asemenea lui... Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale.. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. de fapt. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>.. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă.. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler... ziarele. Cardinalul nu credea acestea. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.. Înainte de plecare. Astfel. el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. cu toţii secretari generali. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării.El este condus de un ciclonic şi total fanatism.. cooperativele de agricultură. partidele. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei.” Aserţiunea este mai degrabă severă. aleşi cu multă grijă. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele. cu Cardinalul Van Roey. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. Monseniorul Micara. conform Monseniorului Cardijn.. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală.

. în aceste memorii.” Spre deosebire.. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. când înainte de 1914. în urma interviului dintre Hitler şi Petain. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. datorită deciziei care trebuia luată. În Vichy. la o zi după predare. Foarte curând. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval. pe 7 noiembrie 1940.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori..” „Pe 29 mai 1940.” „Deşi nu foarte plăcut. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>.. conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici. V. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond.” „În Belgia. în Flandra. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. N. după toate acestea. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii...” „Astfel. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. măreaţa maşină catolică. Monseniorul . afacerea avea profit. acesta este purul adevăr.. Cardinalul Van Roey. (Vlaamsch Nationalis Verbond). De asemenea.nevinovaţi. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines. Abbe Verschaeve să declare. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”...... În Paris. întemniţaţi sau insultaţi în 1944.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.

Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio. solus eris. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi.Gaston Gaillard.. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . Tempora si fuerint nubila. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. bineînţeles. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel..” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R.” De asemenea. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. am realizat cu tristeţe. Cardinalul Gasparri. apostolul svasticii a ajuns la un public vast.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. P. un prohitlerist notoiu. chiar şi după declararea războiului. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. Părintele iezuit Coughlin. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. multos numerabis amico. Astăzi. în spatele directivelor romane. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. în1942. pe 6 iunie 1923.

vocea gândului pontif. „Meditaţiile sale libere”.evoluţia antiremitismului în Statele Unite. iar Fuhrer-ul l-a sprijinit.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman. Oare a uitat R. un agent al Papei. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. au adus anumite rezultate. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler. peste 15 ani. binecunoscut pentru antisemitismul său. deşi mulţi ignoră faptul. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. un fost general al armatelor austriece.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului. să fie de acord cu ea.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. Astfel. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957.P. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . depăşeşte 20. precum este notat în această caret. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an. Fessard pare a fi un excelen iezuit. încălcând Pactul de la Locarno. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”.000.P. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R.000. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. în Munchen.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh.” În ceea ce priveşte aceasta R. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia. Pe 7 martie 1936. Această carte.

Cardinalul Innetzer. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. Argumentul poate părea ciudat. Cardinalul Innitzer (ieziut). şeful naziştilor austrieci. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr. iezuit şi şef al partidului catolic. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. Schussnigg (cancelarul Austriei). şi cu un sincronism „providenţial”.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. „Pe 5 martie. a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. arhiepiscopm al Vienei. În ziua următoare. „În primele zile din mai 1936. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena. nu doar că acest Cardinal.a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu.. cu un interval de doi ani şi.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. Schussnigg era foarte sincer. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. A rămas pe poziţie până în 1929. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste.” Astfel. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! . dar.” Cardinalul Innitzer. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. iar von Papen şambelanul Papei. de-a lungul acestor ani decisivi. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. urmat de episcopat.. datorită lui Don Sturzo. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. Succesorii lui au urmat acel drum.

nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. după ce a invadat-o.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler.. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. Apoi. Halke von Ledochowski. Hitler. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii.. Ridley. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. conţine o singură frază. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. Câteve milioane de catolici în plus. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru.” Acest lucru este evident. vedem nunţiul în Varşovia. A. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. în propriul lor acord. atunci când îndeplineşte această misiune. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”.Apoi. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini. „Mercure de France” observă: „. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi. a anexat părţi din ea în numele patriei. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. În realitate acest document absurd.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F.” În ceea ce privea Anschluss-ul. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. De fapt. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini.

. Acest lucru este confirmat şi explicat de R.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. prin proprii săi oameni numiţi. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. inoportun>>.paznic” antrenat după principiile naziste.în 1772.” „Toate încercările mele. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. printre aceştia. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. Ştim că. Dar Hitler. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”. adaugă fostul ambasador francez. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un . hirotonisirea sa îl marchează. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. Dar.. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur. inutil. care a încercat să respecte integritatea teritorială. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German. Dar. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German. la începutul lui septembrie 1938. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot. Marie-Therese. De acum înainte. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria.P. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel. după spusele lui Walter Hagen şi.. Prima mea încercare a fost fără de succes. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. prin virtutea . el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului. bineînţeles. În Cehoslovacia.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. În 1939. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte. prin virtutea <<caracterului>>.

în Slovacia. Acolo unde este preotul .” „Regimul lui Tiso. Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. După cum a fost anticipat. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună.” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat. pe 15 martie 1939. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles.” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie.. acolo este şi Biserica. un avocat al proceselor criminalilor de război. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul. încă de la început. Astfel. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. şi a trecut Republica Slovacia. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso.. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. „sub protecţia sa”. Totuşi. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). prin virtutea sutanei pe care o poartă. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. Lordul Russell din Loverpool. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului. întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. „au multe în comun.” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului. „În iunie 1940.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului.” Cu acordul Vaticanului. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare.

La momentul eliberării. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. acestui triumf nu-i lipsea nimic. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. Astfel. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez.” „Astfel. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. comandate şi împinse de clericii fanatici.De fapt. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. Atunci când. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. care atât de bogate într-un asemenea material. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. în 1941. angajat de Mussolini. în 1934. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. De asemnea. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. Acest şef al teroriştilor. nu poate produce echivalentul în Europa. Pius XII. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. Louis Barthou. care a luat numele de „Tomislav II”. au făcut timp de mai bine de patru ani. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. Pe 18 mai al aceluiaşi an. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. „În acea zi. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis. general vicar al Monseniorul Stepinac. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. la Roma.

Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. Sate întregi.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac.. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. secretar al Monseniorul Stepinac. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite. „Katolicki Tjednik”. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. „Katolick List”. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. susţine iezuitul. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. „Artukovic”. nu s-a schimbat niciodată. Între 1941 şi 1945. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic.. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea . pe 18 mai 1941. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. care au fost oficial interzişi. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime.Barthou.” Andrija Artukovic. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării.. trebuie citită toată presa croată catolică. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime.. De fapt.

pe 22 iulie la Gospic. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii. Acest grup croat.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941.sâgerosului „Poglavnik”.” În plus. Raditch. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. Noua epocă poate fi . Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. deportări sau convertiri.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. A. Eugen Kvaternik – Dido. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. iezuiţii. au înrădăcinat clericismul politic. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei. 300.. Germanul iezuit. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928.. Dar.. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare. apoi nunţiu apostolic în Berlin. Un alt „practicant catolic” Mile Budak.” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi..000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre.” Jurnalistul englez J.” „În Croaţia. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om. de cel care a comis crime atât de monstruoase. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli...000 au fost masacraţi.

cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa.” Zece ani după ce acestea au fost scrise. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor.. P.” Astfel. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. cufere pline cu bijuterii. şi nenumăraţi franciscani. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. Această pardă brută de la . episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. „Scopul scuză mijloacele.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. brăţări. fotografii. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. secreatar al Monseniorului Stepinac. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. monezi de aur. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. preotul Nicolas Bilogrivic etc. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz.. au convertit fără a tresări sate întregi. bineînţeles. Marcone. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent.obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. Principalul organizator al acestor masacre. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. R. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. un iezuit. „Cine se aseamănă se adună. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină.

Mai întâi a mers în Paraguay. Dacă aceasta este situaţia. Pedeapsa era uşor de suportat. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. Ca şi fostul preşedinte. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. De atunci. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. În dioceza lui.nefericiţii săraci.” De acolo. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. Biserica avea nevoie de martiri. citim în. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”.000 au reuşit să se ascundă în munte. care au fost acuzaţi. creată special pentru a salva criminalii de război. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. până la vărsarea sângelui. după cum spune el : „conştiinţa curată”. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită. În cele ce îi priveau pe fugari. parte a episcopiei sale din 460. Monseniorul Stepinac care avea. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie.000 au fost . Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. la spitalul german din Madrid.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. unde a murit în 28 decembrie 1956. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. dar după cum se poate vedea. 50.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. Gornji Karlovac. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. apoi în Spania. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. Cu acea ocazie. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. Peron.

trimişi în Serbia.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. cu atât mai puţin înţelegem. la ora 4 în cripta Sf. P. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. pe Bulevardul Stephane. R. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. numărul 2. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . De fapt. Dragoun nu răspunde la această întrebare. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958. rector naţional al misiunii croate în Franţa.” Iată o nouă figură. Odile. Dragoun. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. P. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. Paris 17. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Cardinalul Stepinac. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea. în acest volum care numără 285 de pagini. Excelenţa Sa.000 au fost masacraţi. 40.” Pe 16 decembrie 1958. P. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. arhiepiscop al Parisului. Mallarme. şi una dintre cele mai importante. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau.. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. C. că . instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”. Faptul că F. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. o figură militară măreaţă. F. N. C. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. Şi pentru a încheia această glorificare. literalmente. N. Dar ştim de asemenea. Dar. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. În ceea ce privea Belgia. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. după cum ne-a fost spus. este evident pentru toată lumea. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate.

Leon Degrelle şi prietenii săi. Astfel. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi... Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre. liberalismul este condamnat. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus.etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”. la fel ca şi în război......N.” „Inimă Sacră a lui Iisus. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.C.C. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general.. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. a cărei prefaţă a fost scrisă de R. Janvier. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. libertatea de gândire a presei şi a venerării..” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur. Ei au făcut acest lucru pentru F. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor... acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat. O carte referitoare la F. a căror păcat chinuitor este mândria...N. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. Astfel. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. eroi ai Acţiunii Catolice. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. P.” Acesta este principalul scop al F. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre.. Deci.” „Trebuie”..... Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. considerate ca fiin drepturi native ale omului.N.. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”. revizuite şi aduse la . nu pot fi date..Bunilor Părinţi... „În Acţiunea Catolică. a spus Pius XI..C. 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare.” Acest lucru este clar şi explicit. sub controlul ierarhiei. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat.

„Iată raportul secret al agentului 654 J.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Doriot. 5 iulie 1939. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. din care am avut onoarea să fac parte. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr.. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare.zi de Părintele iezuit Staempfle. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. Doriot. 56.. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani.. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. Bucard. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen .” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. PP. a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit).. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI.. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. Delattre (iezuit). 56 BK al Serviciului Secret German. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. Aceştia sunt oameni precum Luchaire. În plus. la . Pentru a „regenera” tărâmul. Bucard. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi. „dixit”). şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”.. Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. Printre aceştia se numără: Deat. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. autor discret al „Mein Kampf”. Deat. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. Ştim că Goebbels.” Dintre toţi cei din această serie variată.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR.

un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie.. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. În 1936. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>.” „Ascultaţi: pe timp de pace. ia dat putere deplină. calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului. Doriot era o stea în urcare. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?.. Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit.. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german.prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea. Avem şi noi un om preovidenţial.. pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită... mai era necesar un om. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri.. Vrei să-i ştii numele? Este Petain.. Este într-adevăr un război al ..... Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval.. mai poate încă ridica mântuitori. calea de urmat a fost clară în 1935. În anul 1943..Sigmaringen. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina.. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor.. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat.. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”.” „În 1935.. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare.” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase.

ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. pp. un război al religiei. nu au fost aduşi la judecată. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. O. Nu există ziar sau periodic . Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy.religiei! Da.. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”. În Franţa.” Astfel. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. care l-a anulat. „Franţa a uitat.”.” Dar în aceeaşi perioadă. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. este să supravegheze toată presa catolică. scria Monseniorul Maurice Nadeau.. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios. După eliberare. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.” De fapt..” Bineînţeles.. Cardinalul Baudrillart. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei. din partea lui Pierre Laval. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă. pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. Dezbateri Parlamentare. în Franţa ocupată. Cardinalul Suhard. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea. după cum.” Se poate citi în „Artaban”.

comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. bineînţeles. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi.. scrisorile pastorale.I. Baudrillart. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici. Contribuţia iezuiţilor este vastă. Au făcut aceasta şi după eliberare. la aniversarea intrării sale . mari scriitori ai „romanelor istorice”. Uitate. din pânză albă”. Mayol de Luppe etc. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. sfătuia Basile. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F. arhiepiscop al Parisului. cum ar fi: Suhard. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. du Bois de la Villerabel.F. Mulţi „istorici” contribuie la ea. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. Duthoit. spuneau succesorii lui.” Citim în „France-Dimanche”.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.V. Auvity. Cardinalul iezuit Suhard. după cum scria unn glumeţ. „îmbrăcat cu o onestitate naivă. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. Acest lucru continuă. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. mandatele episcopale. au fost o simplă problemă.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. acest tip perfect de iezuit. Comparativ cu această trăsătură abilă. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. arhiepiscop al Parisului. Cardinalul Suhard. prin munca apărătorilor săi. Şi această ascundere este vast îndeplinită. scria un gânditor deziluzionat.F. De-a lungul anilor. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. Pe 25 august 1944. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon.

el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. erou al rezistenţei germane. Leiber şi R. Atunci când oraşul a fost preluat. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit.P.” Felicitările Sf. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. Bineînţeles. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop.P. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. de multe lucruri. Hentrich. luând forma unei pălării de Cardinal. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Chiar şi canarul. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII. Datorită acestei atitudine. Dar oare. În acea perioadă. colaborator distins. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. Părinte sunt de înţeles. Sora Pasqualina.

În acest caz. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate. Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti.. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida.. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945... Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe.. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului. Fondez un Ordin. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit.” Un alt sus pus Hitlerist... „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Bineînţeles. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare. fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume.S.. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt.. „soluţia finală” era întârziată. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor. întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa.<<Reichsfuhrer SS>> .. a spus Hitler.. Walter Schellenberg. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele. Îţi voi spune un secret.... Franco.care era numele lui Himmler ca şef .GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.

. de la Gorres şi până la Vogelsang.S. acela putând fi numit o mănăstire SS.. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord.. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.suprem al S.Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII. Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus... Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane.. resortul principal al Pactului .. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună.. O altă persoană bine informată.. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX. P... Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă.” În ceea ce privea partea lor. Pe perioada acestei ocupaţii R. promis Europei.C.. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F... Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar. Merklen a scris: „În aceste zile.. în Biserica din Muntmartre”.. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de .La Croix” la 10 anu după război .. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania. În ceea ce privea munca. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile..N. libertatea nu mai pare a merita respect.

„practicile” care o legitimează prin tradiţie . Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. Bazându-mă în primul rând pe practici. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R... Desigur.. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!. referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „. Discursul său este clar şi concis.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. Biserica nu are o asemenea timiditate.. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini. Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului. P. luând în considerare secolul XX. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii. Totul este acolo.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Janvier. Aici.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937).

întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915). iar aceste drepturi nu sunt reale.. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare.” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate. astfel el accentuează supunerea.. <<vechi gărzi>> erau catolici”. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului.. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă.. Referitor la aceasta. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. Fiecare pagină.şi chiar prin „chemarea statelor creştine”. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.. scria Monseniorul Frederic Hoffet. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect. „Hitler. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945.... pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline. Himmler şi majoritatea membrilor partidului.” Să spună această. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă. linguşitorii conştiinţei liniştite. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola.”. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. Goebbels. Următoarele cuvinte... El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept.. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei). O concluzie „iluminatoare”.” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>. şi printre alte lucruri... Dispreţ pentru adevăr.. .

Acest lucru este normal pentru orice spectacol. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. Fratele său. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. fost preot la curtea din Bavaria. Nu vom insulta memoria acestui cleric. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. iezuitul Himmler. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Reichsfuhrer al SS. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. Totuşi. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate.. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. . Părintele ieziut Himmler. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut.” Ca un rezultat. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. Într-o dimineaţă. va fi privit ca fiind creator de probleme. Părintele Staempfle. în Serviciul Secret Central SS. Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. acesta a fost găsit mort în celula sa. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. După capitularea regimului nazist. unul din favoriţii lui von Ledochowski.. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. şeful Geatapoului. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler.

oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. Cel de al doilea a fost grotescul Goering. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. pe atunci ambasador francez la Berlin. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. şambelanul Sfiinţiei Sale. înfăţişându-l ca omul minune. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. Rudolf Hess. excepţie făcând efectele lor particulare. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că. ochii să mari şi negri. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare.Totuşi. nu citea.” şi căruia îi era menit să fie achitat. . fiindu-i mână dreaptă şi anume.” Monseniorul Francois-Poncet. „omul pentru orice slujbă.. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. orgolios şi obez. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. Acesta pare a fi cazul lui Himmler.. Primul. o piartă de nemişcat. daspre nasul moale. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun.

artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. în mod constant indecis. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. înţelegem că era un om. va fi recunoscut. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. dar nu suficient de pliabili. Părinte. sperăm. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă. în timp ce Monseniorul Pacelli. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. un om care nu a fost împiedicat de cultură. Bine cunoscutul fost minstru. amărăciunea şi ura. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei.

Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Gestapoul lui Hitler. jurnalist elveţian. O dată. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Gun. Aceasta a fost suficeintă. Mistiaen. Dachau. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. totuşi. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. R. P. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Belsen. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. Hitler.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. Nerin F.” Fără nici o îndoială Sf. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. Atunci când a dat un interviu lui Dr. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . acestei puternice organizaţii. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. în care catolicii să conducă.

domnule. căreia statul său era satelit. Am văzut de asemenea. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. era în principal protestantă.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. Monseniorul Andre Ribard. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă.. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei.. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic. În ceea ce privea cruciada antievrei. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit .. iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi.. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor.oameni condamnaţi la deportare. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. la Vatican. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm.

” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. Ernest-von-Weiszaeker. 28 octombrie 1943. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite. ca pretutindeni. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. care a fost pusă în practică.” Semnat. binecunoscut pentru antisemitismul său. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul. Roma. în propaganda lor împotriva catolicismului. după prăbuşirea italiană.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. împotriva rasismului. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop.Brenneder Sorge”. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. De la Paris ne îndreptăm spre Roma. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. depăşeşte 20 milioane. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici. ca.800. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv. referitor la acest subiect. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942.000 au fost copii. Dintre aceste 6 milioane 1. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. de asemenea.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. fiind sub auspiciul „Imprimatur”.. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. blasfemiei şi crimei. ocupată. Luând în considerarea această delicată problemă. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. de germani. s-a numit la Vatican. al Academiei Franceze.. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. deşi împins din toate părţile. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. nazismul a fost autorul profanării.

de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria. Ştiinţele oculte. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie..” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz.. părea să sprijine ideea. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici.>> Într-adevăr sentimente onorabile. administratorul mănăstirii. originară din India. magicienii orientali. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen..Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei. un gol evident simţit de toţi. cercul se închide. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori... Pentru a umple acest gol. astfel.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. actele de caritate creştine nu au de ales. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată..ale sale „Iisus şi vremurile sale”. dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. ştim de asemenea că . nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare.. MonseniorulJules Isaac. El a descoperit svastica acolo. unii dintre ei. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. Dachan a fost propriul lor merit. Fără îndoială. ca insignă apartidului nazist. Eminentul profesor. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”. azi... dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta. iar alegerea svasticii. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri.

” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. această aventură a devenit cea mai importantă. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist. acest vechi şi urât rival de secole.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. în schimb au divizat Austro-Ungaria. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. Îndemnat de secretarul său de stat. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. .” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. „Drang nach osten”. În plus. prin silirea Împăratului Austriei. Pius X. În spatele micilor naţiuni sârbe. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe. după cum am văzut. să „pedepsească sârbii”principalul a fost. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. iezuitul Merry del Val. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. Francis Joseph.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Riscul. astfel. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. Vaticanul a ţintit spre Rusia. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. am ajunge pe cruce. 4 Eşti inventiv Părinte.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. Tot aceiaşi. politicile Vaticanului au nevoie de martiri. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne. Ouroussof a izbucnit în râs. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. sunt fabricaţi. El a râs.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale .” Astfel. profesor al Universităţii Potife Gregoriene.” „. Dacă ne-am gândi la el. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. voluntari sau nu. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. Deci. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect.” Conform acestei publicaţii. De exemplu.

ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. care era oaspetele preşedintelui america. Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). Vatincanul. evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. extem de puternic se ghidează după această maxime. În ciuda lecţiei de istorie.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. În realitate. Dar. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. În SUA. Pentru această . Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie.

. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om. a afirmat Cardinalul Ottaviani. furtuna a izbucnit brusc. conducătorul Moscovei. succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. De fapt. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. credinţa noastră faţă de Hristos. „Niciodată până acum. „Timpul tamerlanilor a revenit”. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor.. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. Vaticanul a afişat o faţă bună. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. atunci Cardinalul Ottaviani.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. decât pământ pustiu. Dar până acum. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. este cel mai imprudent lucru . Pe 8 ianuarie.” În final.parte şi fără a exprima clar.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. Sfinţia Sa Ioan XXIII. întemniţare. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. un prinţ al Bisericii.

care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. ca mulţi alţii dinaintea sa. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă. al cărui trecut este foarte bine cunoscut. în Roma.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. În ziua de azi. nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. nu contau.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist.. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi. joi. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. ieri. 15) „. Secretarul Biroului Sfânt.”(„Syllabus”. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea.. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care .” Părintele iezuit Cavalli. art. în faţa crongresului Statelor Unite.. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani.ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. acest tribunal suprem.a condamnat coexistenţa.. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii.

declaraţii solemne. Ne referim la converirea Rusiei. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate.. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Luciei. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. întradevăr. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare.întreaga violenţă a fost omisă. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . Pentru a relua marşul lui spre Est.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Inteligent oportunism.. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. cancelarul Konrad Adenaur. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul. ea a bântuit minţile clerilor. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri. aparent anunţată la Fatima de către Sf. predici. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. şambelanul secret al Papei. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană. Fecioară în persoană. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă.

Pariem. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”..” „Predica”.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă.ştampila papalităţii. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini.. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Expunând la început precauţie. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. pe care Dl. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „.” De fapt. Astfel. Astfel ne este permis să credem că Dr. Roma era conştientă de aceasta. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Bineînţele.

afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. silit să folosească arme spirituale. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. Putem vedea că Vaticanul. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului. Este un război fără milă. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. reprentanţii puterii centrale. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. în prejudiciul intereselor naţiunii.. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. nu va mai putea complota. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. nu se va mai putea opune naţiunilor. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. În faţa acţiunii pentru ..

Chiar şi pe continent. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. Referitor la acest subiect Dl. Vaticanul. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. această organizaţie amfibă. În acelaşi timp. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. Joseph Hours.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni.” Dl. afirmaţiile de inocenţă. Camuflajul inteligent. este tentat să devină antifrancez. T.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. Aceste 56 de expulzări. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone. pentru a le cita doar pe cele mai importante. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei.gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect. Papalitatea. fiind oportunistă. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. un martor mai recent. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate. oricând catolicismul este tentat să devină politic.

Este ultimul consiliu veritabil. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. pare deja a fi testamentul catolicismului. al administraţiei. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii.. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. să fie miezul Universităţii. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol. doctoranzi sau studenţi la medicină. considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă. eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. Consiliul de la Trent. Ar putea fi aşa. presupusă a fi „unca lui . în special în lumile medicale şi academice. el excelează în a fi încăpăţânat. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870).” În „Le Monde” din 7 mai 1956.controlează.. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală. Dar în spatele acestor meschine distracţii. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. în noiembrie 1954.” Fără îndoială.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. după cum.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.

.Dumnezeu”. oameni de ştiinţă. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. nu pare a fi clandestină. în spirit. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. dar nu a conştientizat conţinutul său. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. Printr-o vocaţie specială. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. . pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori.. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. pe lângă mov. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „. „Spunemi. Opus Dei. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. dacă nu sunt capabili de aceasta. acesta este fanatismul iezuit”. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. pe toţi ceilalţi membri. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. publicişti. dragă prieten. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. „Apoi.” La această întrebare. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. aş fi crezut că este o glumă. în care presupunem că se află şi iezuiţii. conform oportunităţilor.. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco.. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”.

. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine.. a lagărelor de concentrare. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa. fanatismul iezuit..” „Acel geniu nu este cel al Generalului. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi.. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. În cele din urmă. împrumutăm de la acelaşi autor. în ciuda planurilor lui Himmler. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. „cea mai catolică Germanie. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. lumea a „tremurat”. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. într-adevăr. fără a exclude epoca barbară. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. Alienarea crimei este mascată de eroism. acum ca niciodată.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. Sub grija sa. ad majorem Dei Gloriam. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei. stăpân absolut al Bisericii Romane. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general..” „Este geniul viu al acestui vast corp.Mai îngrozitor.. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor. a fost redusă.. conform dorinţelor sale. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia.

rezultată din propria natură. Astăzi. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. dar din care. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. fulgerul poate lovi din nou.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. Pericolul la care lumea este expusă. datorită Societăţii. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. . nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic.” „Într-o mare acumulare de nori. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . ruinând Europa. Trebuie să fim în gardă. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful