ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului... „L’Osservatore Romano”.. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid. a susţinut Sf. vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus..Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .” „Oferită în Roma. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor.Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos.. Petru pe 20 august 1964.. General al iezuiţilor.. *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite.. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor... pe atât de feroce sunt acţiunile sale. Preasfinţitul Părinte Arrupe. *** Pe 29 octombrie 1965.eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: . gata să înfrunte dificultăţi..dulci”.. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza .. Secţiunea I . înarmaţi cu credinţă de neintimidat... lângă Sf. înzestraţi cu vitejie.. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce.. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante.trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”.. Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor. 2 aprilie 1946).. În acest fel. anunţă: . în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”.. Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General...” Papa Paul VI „De la restaurarea ei.

Ducând până atunci viaţa unui curtean. în anul 1491. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui . Asemenea multor altor sfinţi. spune unul dintre confidenţii săi. . brutal şi răzbunător”.. R. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. pe atunci un lucru comun. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea.ad majorem Dei gloriam”. Un raport al poliţiei spune că acesta era . el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui.înfăţişare familiară”. un artist japonez a făcut portretul. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă. pe insula Nipponese.. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus. fapt care merge până la asemănarea fizică. ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice. Rouquette. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. Un glonte ia rănit piciorul...Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. Ca şi în acest caz. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. cu umorul rasei sale.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . preamăririi lui Dumnezeu. După acestea.. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola. a adăugat secretarul lui Polanco. Acesta poate fi motivul pentru acea . . pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. P. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa.înşelător.

transformarea războinicului domn în .Vieţii lui Hristos” şi . Mintea slabă. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale.. În plus. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea .Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet.. "Darul lacrimilor". Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . În urma tuturor acestora.”. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă . Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an.distorsionare a voinţei”. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei. Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: . cu atât mai puţin unor .. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape... la castelul din Loyola.. cu toţii având mari capacităţi de organizare. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară.. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică. acest diagnostic. poate. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral. Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil.Viaţa Sfinţilor”.este. totul se transformă în fanatism. o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă. urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis.Gotic”. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc. ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel... acesta plănuia să meargă la Ierusalim.A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi...Martin Garcia..creatori” ai societăţilor religioase.misticism activ” şi . .. care. care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" . Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui .Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. La o primă vedere. de acum înainte. astfel ceea ce este real ocupă locul doi.. Nu în ultimul rând. Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă.

practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. . un sentiment a ceva miraculos. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană.Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. de asemenea. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare.. prin condamnare. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. . vorbea cu Sf. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie. spune H. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. I-a rămas doar o amintire înceţoşată.. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi.faptul că a început să mănânce carne din nou. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. Încă de la început. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. Cu aceste ocazii.Se datorează unei viziuni”. acesta a gustat din fericirea celestă. Axioma . O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. biciuindu-se.posturi lungi.. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. cerea aprobarea lui Dumnezeu. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus. dar. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare. Boehmer. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie.nu doar din motive politice. . Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. fiind bine îndoctrinaţi. este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului.

Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Artele. nu un simplu pelegrin. Acolo este locul unde el începe . a trecut prin Veneţia. În acest mod. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa. Astfel.. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. sihăstrie şi înţelepciune mondială.. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. Mai presus de acestea. care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale.Toate lucrurile pentru toţi oamenii”.fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani. în realitate devenind un . astfel este marca acestui ordin”.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului. . „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. misticism şi raţiune.intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.sa de bază este: . literatura.temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. astfel este caracterul lui Loyola.. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi . A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. În primul rând.. . Era precum un misionar.. ei lucrează pentru naşterea . Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate.Regatului lui Dumnezeu”. Misionarul dezamăgit.. ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete. Pe lângă metodele individuale. Geneva şi Barcelona. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau .În aceste mănăstiri..

Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. Cu alte cuvinte. celelelate simţuri precum auzul. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: .adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult.director”. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva.. mirosul. Eliberat. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. Astfel. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila.Exerciţiile Spirituale” . A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. Pe lângă vedere. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori.isteriile leşinate. dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. Răzvrătirea îngerilor. auto-sugestia este controlată. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii.. Boehmer afirmă mai târziu: . Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. toate . Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. Dl.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă.. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine.. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. Pe scurt. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. În aprilie 1527. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. acesta este închis din nou.

să geamă. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. Secţiunea I . cu concertul îngrozitor de ţipete. Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. inhalarea şi respiraţia sunt notate. fie că este inspirat.controlat cu mare grijă. autor al „Mental Prayer for All”. devine o maşină care trebuie să suspine. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. este de înţeles. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>.” În orice caz.” Astfel. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. cu întinderile de sulf şi carne arzând. Pinard de la Boullaye. P. fie că nu. ci şi vederea. să plângă. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. suspin înăbuşit şi cuvânt>>.

Ignatius avea pe atunci 44 de ani. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. în Veneţia. Învăţătura. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. spovedania. împreună cu bunul său prieten. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. de îndată ce vor termina studiile. uniunea cu cele doua elemente. astfel că în 1541. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. În anul 1546. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. . cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. la capela Notre-Dame de Montmartre. Lainez. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. Iezuiţii şi Lainez în mod special. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. Constituţia Societăţii lui Iisus.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. Toată această încredere era justificată pe deplin. Astfel. pentru a-i converti pe păcatoşi. Din această cauză. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. misiunile străine nu au fost excluse. Cu toate acestea. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. Cardinalul Morone. în anul 1540. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. incluzând căsătoria preoţilor. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. proiectul lor a fost imposibil de realizat. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. s-au lansat în cariera lor politică. Astfel. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat.

Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. China. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. dar curând această restricţie a fost ridicată.. şi să fie campionii unităţii catolice. ajungând chiar şi în Irlanda. Spania.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine.. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi.. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora.. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. fiii săi lucrau printre păgânii din India. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos. New York şi în special din Europa: Franţa. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor. adevăratul cap al creştinismului. unde au luptat împotriva ereziei. Portugalia şi chiar Anglia. Sudul şi Vestul Germaniei. spune iezuitul Rouquette. Istoria lor. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. Japonia. mai ales în jurul claselor conducătoare. atunci când Ignatius a murit. În 1556.” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. Astfel. dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. Pe de altă parte.

asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. Huber.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic.. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. o eliberare de sub propria sclavie”. fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. după cum este rezumat în regulile Ordinului. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. în general vorbnd.de intrigi. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. dar R. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. J. disciplina ecleziastică şi. de fapt incontestabil. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls. atunci când superiorul cere ceva”. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. Dl. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. concepţia de subordonare. Pe lângă acestea. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just. cea de a doua este mai extinsa. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. scrie Loyola. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. Conform D-lui Folliet. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. P. De la începutul lor ca iezuiţi..

altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. întru-cât activitatea Ordinului. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. adaugă R. Rouquette. Societatea – campioana universalismului. mai ales de cele catolice. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. P.. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege.. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam. Nu în ultimul rând. Dl. În paralel. întru-cât este supus total conducătorului său. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII .” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate.

drept de care aceasta s-a folosit mult. el răspunzând doar în faţa Papei. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. sau schisma. de asemenea. suspendare sau interzicere. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. crime. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. Prin Constituţiile lor. etc. Franţa. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. Germania. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. neregulile provenite din bigamie. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. De fapt. Anglia şi America. Pentru această miliţie. Un învăţat. mai târziu. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. spovedanii. Spania.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa.” „El absolvă. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. La începutul anilor 1545. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. de excomunicare. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile.După 1558. Dl. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. Lainez. de asemenea. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. chiar şi de cele precum erezia. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. falsificări de scrieri apostolice. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. Aveau puterea de a oferi iertare. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. pe scurt. . îi putea absolvi de păcate. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. vătămări aduse altora.” În cele din urmă. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze.

. s-au predat în mâinile acestora. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”. magistraţi.” La fel se întâmplă azi. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. În anul 1574. un duce al Savoiei. profesori universitari. Astfel. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi.. Sigismond III.. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. în calitate de cadre. o bulă a Papei. spune dl Boehmer. PORTUGALIA.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii. muncii lui Dumnezeu. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. regele Poloniei. în Biserică şi împotriva Bisericii. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. Cardinalul Infant. oficiali de nivel înalt.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. SPANIA „Franţa”. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III. care a aparţinut oficial Societăţii.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. aceasta şi-a primit programul şi constituţia.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. În acest mod. etc. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. în consecinţă.. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. generali. „Astfel. doctori. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele.

cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. Nu în ultimul rând. „Aflată deja . pe perioada secolelor XVI şi XVII. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz. unde au fost încărcaţi cu favoruri. ostentativitatea. În cele din urmă. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532.răspândească. Această dragoste pentru deformare. „dar” spune el.. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. plictis.. Lipsa de odihnă. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre.. stralucire şi acte teatrale. literatură precum şi în politică şi etică. Dar în Veneţia.. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”. li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ .” Iezuiţii deţineau putere în Parma . „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii.” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei. Italia abia a fost atinsă de Reformă. în continuare.. oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească.. a compus din nou poezii şi imnuri religioase. Într-un raport al iezuitului Possevino. bucuria. strălucitor.. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. De la sfârşitul secolului al XVI-lea.. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. ei au nevoie de paradă.

„Pe perioada secolului al XVII-lea.” . Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Sub conducerea primului rege al casei Barganza. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului..” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640.. De asemnea. cu atât Spania devenea mai săracă.” De fapt. Dar.. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat. clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II. prim-ministru şi Mare Inchizitor.. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. ei au fost atotputernici în Spania.. Chiar şi Părintele Neidhart. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. Dintr-una din mărturiile lor. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor..În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. printre înaltele clase sociale şi la Curte. astfel clerii.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare..” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. încât atunci când Charles II a murit. „Totuşi. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Ca şi în Portugalia. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte.. În Spania. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. cu multă viclenie. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise.

din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: .Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. De fapt.” În Bavaria. Polonia. tânărul duce Albert V.. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor.. De la următoarele generaţii. Germania. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi. Totuşi.. statul a primit un nou sigiliu. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început..Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade.. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit... Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Olanda.. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie..” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. vechiul oraş catolic. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. docili.. chiar şi în Austria şi în Boemia.

iar atunci când a murit. aceştia apărând în Neuss şi Bonn. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el.. să jure că va continua munca începută de el. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.” Arhiducele Charles din Styrie. „Timp de 5 ani. „Din anul 1585. În ciuda tuturor acestora. În 1586. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln..” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. În orice caz. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. spune el. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. Ferdinand. vestul şi nordul Gemaniei. criminali. el era atât de îngust în gandire. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. Ferdinand a ..<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. în 1590.” „Eu prefer”. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. Pe lângă aceasta. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată. închisorii.” În anul 1617.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. focului.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. Târziu. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. l-a pus pe fiul său. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. şi lanţurilor. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume..

astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. iar protestanţii din Ungaria.. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri. spune Tomek.început să combată protestantismul din regatul său.” „Iezuitul Balbinus. ruinarea materială a ţării a fost completă. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit.. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi.” „Prinţul Eugene a învinovăţit. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. politica dusă . iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. împărat pe atunci. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. Sub influenţa lor. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias. La sfârşitul războilui.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii.” „Înălţarea puterii iezuite”. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis.” „În acelaşi timp. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil... cu o dură francheţe. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. s-au răzvrătit de asemenea... În 1618. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul.. „Escortat de dragoni imperiali. Totul a fost însă în zadar. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. Astfel. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor.” Curând după aceea. Dar falimentul moral era şi mai groaznic. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte..” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I.

care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului.. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor. decadenţa intelectuală.” . vom fi siliţi să o abolim. corupţia morală. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară. Arhiepiscopul din Milano.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios.. Charles Borromee. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor.de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial. politica fără putere. după cum ne aminteşte J. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. fapt plauzibil. cel puţin în practica.

. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici.” „În anul 1656. De asemenea... în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos.” „În anul 1620.. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. Aceştia au numit consilieri moderaţi. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă. Mai târziu.” „Din acel moment..În acelaşi timp. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni.” Astăzi. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme.” Nu este această plângere împotriva Societăţii.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor.. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. .” „În 1712. în Franţa. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. În urma bătăliei care a urmat. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. în Aarau s-a discutat despre pace. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. haosul şi confuzia. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.

Acest lucru este dovedit de H. În anul 1581. Această acuzaţie este exagerată. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. reprezentant pontif la Moscova. Fără a mai sta pe gânduri. regelui Sigismund III şi Papei. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. Plin de speranţă. Aceştia au vorbit în numele său. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris . Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Doi ani mai târziu. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. Astfel. Părintele Possevino. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Polonia. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Iezuiţii nu au permis aceasta. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. Dintre toate statele. fiul ţarului Ivan. care a fost asasinat. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. Boehmer.” La o diferenţă de câteva secole. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală.

numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia. După . acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. viitorul Sigismond III.. Jean-Casimir. Aici.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată.. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. condiţiile regelui. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. ci şi un rege iezuit. Apoi. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. dar de acum. rege al Poloniei. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. fapte încurajate de Ordin. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic. În 1574. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. Pe scurt. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc. De asemenea. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică.Godounov. sub dominaţia iezuită.

cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda. Răzvrătirea irlandezilor. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.. fiica lui Gustave-Adolphe. irlandezi şi scoţieni. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. Sevilla.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. Încă din 1542. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte. „Apoi sub diferite deghizări. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. De aceea. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. „Cincizeci de ani mai târziu. sub conducerea iezuiţilor din Douai.” Au fost create seminarii. Ajunşi în Anglia în 1580. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera.” Pe de altă parte. provocată de Roma. Sub Charles I.. A sosit apoi expediţia spaniolă. În urma complotului împotriva lui James I. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart.moarte soţiei sale. În acord cu Philip II al Spaniei. Regina Christine. pretinzând că sunt nobili călători italieni. a fost învinsă.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. Seara realizau spovedanii.” . Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. în Anglia. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. succesorul Elizabethei. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.

Ea este un inamic al păcii bisericii. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Totuşi. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. Pentru o perioadă de timp. Faimosul Lainez. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. De fapt. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă.. Parlamentul. a determinat furia populaţiei. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. . într-un colţ al Auvergne. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. Totuşi. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. dar a folosit mijloace mai uşoare. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. la Paris... Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. La fel ca şi în alte ţări. De acolo. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei.. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. Totuşi. Astfel.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688.O întrunire a iezuiţilor. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Au pierdut cauza. unde 400 de studenţi s-au mutat. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. chiar în palat.

Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. după asasinarea ducelui Guise. a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. fiind inspirat de Sf. Datorită Reginei Mame.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare.. ca o modelare a opiniilor lor. nu la mult timp după aceea. atunci lăsaţi-ne să o facem. Duh. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. Deoarece moştenitorul era protestant. „Isteţul Henry III. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. Guignard. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. a oferit studenţilor săi. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. cel puţin. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?. poreclit „regele Parisului”.” Printre altele.” „Iezuiţii. În acord cu Henry din Navarra. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. De asemenea. acesta fiind în competiţie cu Universitatea. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. Totul trebuie subordonat acestui scop major. Catherine de Medici.. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. Henry III a fost asasinat. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale. Trei ani mai târziu. s-a luptat cu protestanţii. Liga a fost cea care. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop.. Dacă putem face război împotriva regelui. Bartolomew în 1572." „Astfel. Colegiul Clermont. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania.. Opoziţia din partea Universităţii. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. dacă . nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu.participant la Consiliul de la Trent.. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului.. puternici în Paris. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director.

„Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. era un prieten notoriu al iezuiţilor... a fost ucis de Ravaillac. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. Iezuitul Caussis. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. Cu această ocazie. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. mascau totul foarte bine. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. „Din fericire. atunci când era necesar. au prezentat doctrina în toată cinstea ei. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. Generalul iezuiţilor. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. Societatea a avut întotdeauna autori care. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. „Părintele a fost spânzurat la Greve. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. care a preluat situaţia în mâinile sale.nu putem face război împotriva sa. Aquaviva era încă acolo. Mulţumită Părintelui Cotton. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez.. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. fost elev al iezuiţilor. În anul 1594. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. Părintelui iezuit D’Aubigny. Pe data de 16 mai 1610. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii. Bartolomeu. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV. s-a declanşat o ciocnire de voinţe.” Parlamentul. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. în liniştea studiilor lor.” În 1592.. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate. a mărturisit că Părintele Varade. Dar. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. lăsaţi-ne să-l omorâm. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. Din nou acest mare general a complotat bine. sfătuitor al regelui a simţit . Ducele de Epernon.

O dată cu îmbătrânirea sa. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. protestanţii fugeau în masă din regat. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. H. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. armatori. Întreaga familie regală. iezuiţii. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. împotriva voinţei lor. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. Doar pentru a rămâne în Franţa. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. În timp ce fanaticii aclamau. . Statul a plătit victoria iezuiţilor. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. În anul 1681. pe 7 octombrie 1685. Se înţelege că aceştia au acceptat. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. Fabricanţi. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. negustori. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. Conform lui Marchal Vauban. acesta i-a prezentat pe adversarii săi. într-un etern ridicol. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. În ciuda tuturor acestora.aceasta pe propria piele. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. Franţa a pierdut în acest fel 400. În final. meşteşugari pricepuţi.

„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. Dar. pe insula Banda. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. din nou.000 de idolatri. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. Macassar şi Ceylon. Arzător. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. JAPONIA. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. În 1542. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. Francisc Xavier. rezultatul fiind convertirea a 70. De fapt. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. la Malacca. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus.” Pe parcursul secolului următor. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. Pentru a obţine . o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. canonizat de Biserică. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. În regatul Travancore. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă.

Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. În anul 1587. totul s-a prăbuşit şi cei 250. Succesorul său în India. Când a părăsit această ţară. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. situaţia internă a acestei ţări. Datorită acestei ambiguităţi. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. Robert de Nobile.000 de pseudocatolici au dispărut. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. s-a schimbat întru totul. după cum declară. Aceste rezultate. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. nu vorbea japoneză prea bine. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. De asemenea. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. iar Ordinul a fost izgonit. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. doi Părinţi au rămas în urmă. Dar „la un secol după moartea lui. În anii care au urmat. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Începuturile nu erau prea promiţătoare. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. în 1575. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. pe care l-a convertit la Malacca. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. mai mult de faţadă decât solide. cu succes în Europa. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. Deoarece. . Neobosit. 250. un nativ. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar.” Hideyoshi. De asemenea. distrusă de războaiele dintre clanuri. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. samuraii. În consecinţă.000 de hinduşi. el a convertit. A adoptat îmbrăcămintea. toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. ironizându-i. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine.” Yagiro. În 1549. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. El a făcut apel la clasele sociale înalte.

primul şogun. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. în 1622. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. Pe lângă aceasta. Joseph Acosta. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale.” „S-au spus poveşti despre cum. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. aceştia erau supravegheaţi în deaproape.Totuşi. poveşile miraculoase au început să apară. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. Decretul nu a fost dus până la capăt. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. astfel. fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Pentru iezuiţi. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. În 1614. Tokugawa Yagasu. Într-o biografie publicată în 1872. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. iar persecutarea a început din nou. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . de asemenea. În China. Curând după moartea lui Xavier. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. că acesta a realizat miracole. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours. În acestea. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. Atunci când a fost canonizat. un crab i l-a adun înapoi. Conform unei versiuni mai târzii. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. Se spunea că avea darul limbilor.

Părintele Shall von Bell. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. În anul 1644. punând cu grijă China în centrul universului. Verbiest a continuat misiunea lui Shall.. Atunci când Ricci a murit. comunităţile creştine s-au organizat.” Un Părinte belgian. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. Între timp. interesul faţă de aceasta a fost minimal. În 1617. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului. Ajungând la Peking. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. complicii lui au trebui să părăsească China. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte.” „În China. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. „În ciuda tuturor acestora. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. Părintele Ricci. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking.. în timp de la Roma. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. Totuşi. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi.similare. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest..” „Un italian. a fost iniţiatorul. a fost înlocuit de un german. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor.. lucrurile s-au dezvoltat în pace. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici.

Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. a condamnat această doctrină „relaxată”. ca şi în Malabar. Papa Clement XI. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. Dar mă rog Lui. „despotul cel iluminat”. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. vânători nomazi şi pescari. În Canada. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. cel mai măreţ rege din Est.” Totuşi. acest protector fiind Tu. mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . care a domnit timp de 61 de ani. foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. Kang-Hi. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. De asemnea. Acolo. la fel în China. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers.

„Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte. departe de corupţia albilor. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. Pe perioada converitrii nativilor. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. Dimineaţa. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. este <<Tupambac>>. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit.. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei. dar în limba guarană. conform propriilor lor dorinţe. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. iar dacă este băiat să citească şi să scrie. În America de Sud. Uruguay-ului şi Argentinei. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. material vorbind.. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt.. Acesta era tipul perfect de colonie. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. învaţă.. armele pe care le poartă. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. Seara. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. În 1546. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. proprietatea lui Dumnezeu.. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal.. Astfel.. dacă este fată să ţeasă. un oraş al lui Dumnezeu.. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta.. Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. Sugarul se află sub protecţia mamei. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. după liturghie.Atunci când copilul creşte.cu aproximativ 300 de supravieţuitori. Totuşi.. La începutul secolului al XVIIlea. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana.

” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. După cum spuneau Părinţii. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie.” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul..” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. Aceştia nu bănuiesc. Părinţii au inventat de asemenea.. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte.... Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri. senzual.” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal. nevoia de activitate şi sentimentul . Aceste rezultate nu foarte extraordinare.. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi.pentru a face mâtănii. şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. îngust la minte. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. lacom şi murdar.. Biciul. purtătorul unei sentinţe a morţii.. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic.

o Europă care s-a îndepărtat în timp. după cum scrie R.. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII. spunea Părintele Bonhours.. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. S. aşa cum este văzută de Societate.” Mai târziu. nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. Cu speranţa „reformării lumii”. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. a voinţei şi chiar a judecăţii. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”.P. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe.de responsabilitate.. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. de Părintele general şi de Sfântul Tată. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. care aparent este ideal pentru fanatici. A fost astfel aranjat. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum.. P. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf.” .” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor.J. „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor. Charmot..

şi pe bună dreptate. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. Încă unul. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. Rodrigue de Gois... Ei au instituit un cult special.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat).” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. după cum este specific acestui Ordin. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. În faţă. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854.” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Doctrina lui Duns Scot. Un novice al Ordinului. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină. dedicat venerării acestor obiecte. o găsim pe Fecioara Maria. care a murit în Roma. „Pentru Loyola.. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. în 1581. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Fatima etc). Huber. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. profesor de teologie catolică.. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional.

Astfel. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. Mariam”. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). Printre alte lucruri. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. iar dacă diavolul.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. atunci când suntem aproape de moarte. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. au reuşit aceasta. încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. În final. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. . În plus. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. să nu mănânci niciodată vreun măr. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei.D. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. fiii lui Loyola. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc.Feciarei Maria. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. important este să intrăm. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară.

Ascultaţi „Ratio studiorum”. relicvele. munţi. sau pe alţi zei sau zeiţe. care era fatală. nimfe etc. Aceasta este regula notată de Sf. H. Astfel. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei. dacă e să-i menţionăm. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. Vom compune poezii. mai bine să o facem ridiculizându-i. R. întrucât reprezintă doar demoni.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. adoraţia Inimii Sfânte.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică.. vor fi „interpretate”. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe.” Astfel. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. scuza „miracolului”. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”..” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. după cum scria în 1943 R.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. pe Calliope. P. venerarea sfinţilor.P. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. P. în ceea ce privea învăţătura. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. Mai mult decât atât. imaginile. Charmot. un călugăr al secolului XIII. în special ştiinţele naturii. toate ştiinţele. nu neapărat din cauza decadenţei lor. pe Apollo. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. ci mai .

” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. Astfel. spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat. iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune.. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele..” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . După cum am văzut şi anterior. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi.” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii.. De fapt. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta.” Dl. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe... pe perioada secolului XVI. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor.

mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez.. Suedia şi Rusia. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. ca împuternicit ponfit în Polonia. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. Părintele Petre – ministru în Anglia. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii. Mariana Sanchez. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. <<creator de regi>>.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice.” Dl. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit.. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor.atotputernici. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare.

de asemenea. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea. fără păcat.. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul. depinzând de circumstanţe. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. citat de „Le grand flambeau”. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. Mai este. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. acesta îşi poate ucide agresorul. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată.” Dintre toate maximele criminale iezuite. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.. sunt prea „vorbăreţi”. Totuşi. Dacă o tânără fată este însărcinată.” Datorită acesteia. Boehmer: „după cum s-a văzut. Iată ce are de spus dl. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. vom fi capabili să comitem. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul.care ucide încalcă această poruncă. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. De exemplu. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi. ieşind din Societate. rezervarea mentală.” „În acelaşi fel. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. . iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. Astfel. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi.” În concluzie. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. Totuşi.

curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. Colegiul Roman. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. de asemenea. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. fabrici de covoare. Centrele lor din India. Pentru a avea un profit şi mai mare. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. La Martinique. Episcopul . în comerţ.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. Mexic şi Brazilia. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. Oricum. În cele ce privesc toate acestea.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. timpul nu lucra în favoarea lor. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. De asemenea. În afara politicii în care erau adânc implicaţi. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. Antile. în schimburi şi în lichidarea falimentelor. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. „În Mexic.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent.000 de tractoare în fiecare an. dar după cum am menţionat deja. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. vite şi exportau 80. aceştia creşteau. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea.

Marchizul de Pombal. unul din principalii lor susţinători în Europa. trimis de Papa Innocent VIII. în toate teritoriile sale. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori.” Afacerile financiare „la Roma. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. care a stârnit mare agitaţie. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. intrigile politice continue şi de asemenea. În 1757. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. cerându-le o dobândă de 25. iar în final a interzis Societatea. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. În consecinţă. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. iar în Franţa. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . prosperitatea materială de care se bucura Societatea. prim-ministru portughez. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”.Palafox. încheiat între Spania şi Portugalia. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. În China. Totuşi.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. Aceştia şi-au înarmat guaranii. încă de la începutul secolului. libertatea eticii. 50 sau chiar 100%. După mai multe certuri cu ei. mai devreme sau mai târziu. Părinţii Vienei. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. s-a simţit foarte insultat.

Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. fatală societăţii civile. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor..Societate. În Spania. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile.>>. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii. ostilă drepturilor naţiunii. secrete şi cinstite.” În concluzie.” În Franţa. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale.. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei.. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor. În Roma. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor.. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state. jignitoare pentru etica creştină. Dar era deja prea târziu. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni.” „Clement XIII. Guvernele Naple. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Pe 6 aprilie 1662. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale.

. în principiu cel puţin. acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja.. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. unde a şi murit câţiva ani mai târziu.. nepot al ministrului pentru venerare. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului.” Ganganelli avea dreptate. S. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat.” Între timp. împărăteasa Austriei. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre. Sara Sede Vacante>> (în septembrie.. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv. S. Astfel. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. S. iezuiţii din statele sale.” . „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. împărăteasa Rusiei. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. „. nu mai existau”. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815.. dar această suprimare mă va ucide. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. spunea Scipion de Ricci. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort).. Patru ani au trecut până când Clement XIV. şi toată lumea se întreba ce însemnau. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Ricci. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. „Iezuiţii.de Clement XIV.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”. V. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. Marie-Therese a interzis de asemenea. Din câte ştim noi. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău.. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar.” Moartea lui Clement XIV. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”.

Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. Spania.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat. Franţa. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină.” Fraza pare suficient de plauzibilă. în ceea ce privea dominaţia mondială. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie. în 1820. Datorită evenimentelor politice favorabile. un mare prieten al iezuiţilor. În anul 1794. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dizgraţia Ordinului. Italia amestecându-se cu clericii. În 1799. eclipsa nu a fost niciodată totală.. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său. Trei ani mai târziu. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. aceasta fiind un corp profesoral. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase.. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. cele două . Oricum.” În cele din urmă..

Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. magistraţii. Dar timpurile s-au schimbat. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. peste tot unde mergeau. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere.” „În Italia.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. În 1828. pretinzând „a curăţa” armata. Urâţi şi acoperiţi de ruşine. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. au fost interzişi în Portugalia în 1834. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. dar cu Charles X la tron. Louis XVIII. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. . atunci când iezuiţii trimfau. Dacă trebuie trimis ceva către noi. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii. În Franţa. administraţia şi educaţia. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. Ceva coerent revenea la viaţă. în Spania în 1820. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. În 1803. un om îngust la minte şi sincer. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. Atfel. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. Pe de altă parte. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. se găsea pretutindeni. iezuiţilor le-a fost mai uşor. plantând cruci comemorative. iezuiţii erau izgoniţi. primul tip de Opus Dei. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. dar deja era prea târziu. în Elveţia în 1848. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. Pe perioada secolului XIX. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. 1835 şi 1868.

” Sincer vorbind. scria Monseniorul Fulop-Miller. îi scria fostul preşedinte al Uniuni. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. publicişti. profesori scolari etc. Danemarca şi Statele Unite ale Americii. în aceste ţări. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . John Adams. dar explicaţia zace în faptul că.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. Nu putea fi altfel. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. „În Statele Unite”. în Mexic în 1873. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. scriitori. legislaţie şi administraţie. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu... aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. „Plini de ei. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”. aceasta este Societatea lui Loyola. Astfel. în Brazilia în 1874... Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere.” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. judecând după următoarele: „clerici cer. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori. Fără nici o îndoială. succesorului său Thomas Jefferson. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. în 1816. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad. Suedia.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă.

17. Din nefericire. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. ura revoluţiei şi a libertăţii.” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. Această luptă este rezultatul opiniilor. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor ... unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. Statul. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea. în cursul dicuţiei. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii.. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune. Suntem incorecţi şi nedrepţi. pe de altă parte. În trecut. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor.. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. Nu credem. instruirea publicului pentru propriul interes. 49).Pe data de 4 ianuarie 1849. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol). Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma.2). pe atunci un „Carbonari”. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta.tinerii. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii. cere. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. astfel. dreptul de a conduce. după cum o face un binecunoscut orator.” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi... ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică.

Republica Franceză. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. Da. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. El însuşi l-a aclamat. susţine guvernul republicii. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul .” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. cât de bine posibil.” Legea a fost semnată.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia. „Un regiment francez. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului.. Printr-un paradox scandalos.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon. El l-a ales deja ca împărat. Niciodată în Franţa. Acum împărat. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole.Victor Hugo exclamă. Louis Napoleon. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei. de asemenea.” Începutul era foarte promiţător. A fost proclamată Republica Romană. dragii mei confraţi. Revoluţia din 1848.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870.. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. asediind Roma. l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. dar par a fi foarte urmărite azi. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii.

lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei... a declarat noul suveran. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani. Anglia. A fost lăudat de toţi clericii. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze. care este susţinută de Franţa. dacă nu am observa ceea ce le-a unit. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant.” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele.. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit.. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii.. merită o recompensă. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului. ea s-a îmbogăţit. unul împotriva celuilalt?. refuză şi astfel izbucneşte războiul. Bătăliile sângeroase. acesta fiind un episod costisitor. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. epidemiile mortale şi . Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. Nu un anticleric. după ce a urcat la tron...” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare. Dar la abia 2 ani. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului.” „Imperiul înseamnă pace”. aparent fără nici o legătură între ele. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia.. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu.. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857.. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane.

” Ştim cum în 1867. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. ministrul francez la Francfort. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Prusia ştie . a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice. conform Monseniorului Sibour. arhiduce al Austriei. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. care prevedea sosirea unui dezastru. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. Vaticanul a asigurat tronul imperial. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. Austria este principalul stâlp al papalităţii. De acum înainte.. Totuşi. are loc expediţia de la Mexic. Prusia. după ce armata franceză s-a îmbarcat. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. de dragul sprijinului politic. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. Armata franceză nu este pregătită. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. scria Rothan. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. Maximilien. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. Austria a fost înşelată de propriul complice. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat. „Artileria este demodată. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă.suferinţele inumane au costat Franţa 100.” Recunoaşterea nu este ambiguă.000 de morţi. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult.” Trebuie să subliniem că aceşti 100.. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III... Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. o Cruciadă. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. În acord cu Prusia. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin.

susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. Venerarea Sfintei Fecioare. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. adaugă acesta împreună cu alţi observatori. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris. vechi sau noi. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social. dar.. Instigatorii la război. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster... Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole..” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette.” „Episcopatul francez. şi Bismark voia tronul. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Franţa însăşi a declarat război.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. De asemnea. nu sunt îngrijoraţi. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. vai! era desupra cenuşei Franţei.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. favoriza noile rugăciuni. Ei au binecuvântat cu . Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat.

” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. care era atât de dragă iezuiţilor. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. sarbătoarea Inimii Sacre.căldură şi recunoştinţă. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei.. Pentru învăţământul secundar al fetelor. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. Episcopatul a adus în Paris. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. În 1864. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. În 1830. pentru baptiştii prinţului imperial. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. Franţa modernă spune că toţi . vechi sau noi”. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. După cum am văzut şi anterior. catolicismul şi-a încheiat cariera. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. cel învăţat şi cel ignorant. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus.. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. ca un întreg. Din punct de vedere intelectual. în 1856. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului. În ceea ce priveşte aceasta. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. în anul 1854.

înseamnă că nu poate. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. ei se luptă cu noi. noi vrem ca Franţa să fie liberă.” „Conform Monseniorului Pie. care au pus Franţa în doliu. <<rezumatul spiritului Bisericii>>.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870. idolului pe care l- . ei vor ca ea să fie în sclavie. datorită ei. sunetul doctrinei şi dreptul civil. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. lasaţi-ne să-i dezarmăm.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor.. libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. lasaţi-ne să ne apărăm. ei vor conflict. câţiva ani mai târziu. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul. maxime şi libertăţi franceze sau galice. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi.. Ea se afla în Roma. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. Noi vrem armonie. Biserica va readuce Inchiziţia. noi vrem pace.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. motivul şi istoria.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh.francezii sunt egali în faţa legii. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. Prin învăţăturile lor. ei ne ameninţă. dacă nu va face acest lucru.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze.. ei vor război. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871.

Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie.” . papalitatea a aspirat la noi ambiţii. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo.” De asemenea.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. aşteaptă de la voi spovedanie.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. Întro manieră ascuţită şi amară. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. care conform lui. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. pocăinţa. voi aţi condamnat-o. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. dar timpul părea perfect atunci. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Unul dintre ei.” „Voi oameni cu credinţă mică.au pus la Vatican. asociindu-i cu factori dăunători. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine... înainte să vă ierte. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. La acea vreme. pocăinţă.

Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. atotputernici în Roma. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii.>> Această mărturie este destul de clară. Mulţi Părinţi urmau să exercite. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. este să dividă cu scopul de a cuceri. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. bine găndită. pe care ei înşişi au desenat-o. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. se formează ca un sistem de guvernare. Întrucât schema ei.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. Papa a redescoperit această credincioasă grupare. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. lucru care urma să fie necesar foarte curând. . Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. devotată total cauzei sale. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. conduc totul. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Conform planului adepţilor lui Loyola. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. pătrund peste tot. ei inspiră totul. Prin <<Programa analitică>> din 1864.

Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa.. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris.. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. ca întotdeauna. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII.. spre marele necaz al naţiunilor lor. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de . precum Mussolini şi Hitler.. mai mult. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux.” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. Şi. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. În acest text publicat de „La Croix”. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89.” Astăzi. iezuiţii. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. astfel sfidând Revoluţia. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta.. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. erau toţi întunecaţi. Aceşti „fii ai Satanei”. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. s-au ascuns în gaura lor. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles.Astfel..

să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. gărzile de onoare. Apostolatul de rugăciuni etc. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). Frăţiile. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. În ceea ce priveşte aceasta. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus. în 1873. asociaţiile. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus. „Pentru a realiza pericolul”. întrucât moartea. lăudată de iezuiţi. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja. apostolatele. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. misionarii. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. în realitate este pe departe de a fi inocentă. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm. Reprezintă. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase.” Astfel. La o primă vedere. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. atunci când.. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. dar acest lucru a fost uitat. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. poate părea. în locul unde şi-a început viaţa. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. fanatocii. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . de asemenea. veneratorii. scria Gaston Bally. după cum i-a invitat doamne Alacoque.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. „Astfel. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute..” „Acest lucru părea monstruos.. deşi fiind la bază idolatră.bine putea din noroi.. Astfel. Franţa a fost cucerită. chiar inocentă. frăţia <<Guard of Honor>>. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri.” .

un puternic impuls împotriva clericismului.” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o. „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> . În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. neavând convingere.” Abbe Brugerette.. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. Fără a se . dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare.” „Încă de atunci.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. la exprimarea credinţei. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. după cum vom vedea mai târziu. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”.„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului.. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da. care au ridicat speranţe înalte. scria Abbe Brugerette.. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie.. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani.. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. al întregii societăţi.. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. la un moment dat. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”.

această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. pe 29 martie 1880. în mod evident. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă. Articolul 7 al acestei legi spune.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate . Per ansamblu. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873.” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon.. a speriat-o. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată. de asemenea.” „Să-i lovim pe ei”. de asemenea. care a scris acest fragment. O lege. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care. Abbe Brugerette... Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii.. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. mama Revoluţiei. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o.” Mărturia este clară. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”... Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. scriu aceştia. În adâncul său. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război. după cum Gambetta a stigmatizat-o.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii.

Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. aceştia puteau fi văzuţi. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de .” După 11 martie.. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. în anumite momente ale zilei. voi lucra pentru binele şi interesul statului german. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf.” Fără vreo întârziere. o mişcare de opoziţie a fost organizată. făcându-le astfel o favoare.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat. ministru. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise... Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet. loialitate regimului nazist german şi statului.congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. Aşa cum îmi este datoria. pe atunci preşedinte al consiliului. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii. pentru a-i tolera în continuare. în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi.. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter. iezuiţii. aşa cum face un episcop. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. jur şi promit. ar putea părea inofensivă astăzi... Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze .

„Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. de asemenea. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. Stanislas. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică.” Astfel.. conducător al eudiştilor. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. un călugăr capucin şi Le Dore. Ştiam. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. Bally. problema este gravă. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. Congregaţia romană a Indexului. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. În cele ce privesc instrumentele de tortură. În cele din urmă. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. un iezuit camuflat. În 1883.” Ca şi un accident.. principalul insuflător al „marelui entuziasm”.P. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. după cum ne putem imagina.” Dar această linişte a fost scurtă. că profesorii. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. . Bineînţeles. am putea reaminti bunuli Părinte. Unul dintre autori. „asumpţionist”. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. unul democratic şi liberal. şi altul totalitar şi intolerant. atât de urât de Biserica Romană. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia. şi unul dintre ei.

De fapt. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate.. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. În plus. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. Ei s-au adunat în spate la . În anul 1873.Legile din 1886. În cele ce privesc colegile „libere”. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. în statul Republican. nu îi lipsea justificarea. în special cele iezuite. la mijlocul secolului al XIX-lea..595 elevi. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei.655 şi aveau 824. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. 1901 şi 1904. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. în regiunile catolice din Vest şi Sud. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. acesta fiind un lucru bun.

sentimente. este de ajuns... Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie.. mâncarea. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor. Aceştia nu doresc clericismul. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică.” Aceste excese din partea clericilor. va primi din nou de la Dumnezeu. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin . controlând gândul. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. faptul că preotul.. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală. acest om tulburător. iar muncitorii sunt concediaţi..” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă.” „Pentru un număr mare de catolici. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari.. 2.. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital.Veuillot cu familia regală din Chambord. 3. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. ca un întreg. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. poporul francez. Este declarat că : 1. acţiuni..” De asemnea. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată. este refuzat ajutorul oamenilor săraci. poporul francez votează candidaţi catolici. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică. În alte părţi..” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă.

<<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor.. ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. Dar. Transparenţa. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi.” ..” „Calmul ministru de interne Constans. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889)... Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. „Prietenii lor sunt aici”. „Un acord tacit”. scrie Monseniorul Adrein Dansette. care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX... de asemenea. „o nobilime bigotă. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia.. Ministru al războiului în 1886. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII. Acesta era Leo XIII.. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator. apărători fideli ai Bisericii la Adunare. „boulangismul” decade rapid.. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. Totuşi.păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. Acesta a mai încheiat. Aceştia au crezut. scria Monseniorul Pierre Dominique. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun.. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari.” De acum înainte. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii.

Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. după cum vom vedea. Un ofiţer al Serviciului Secret. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. Totuşi. Statul major a strigat imediat <<Este el. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus. din august de suspiciunile lui Picquart. de asemenea.” „Ministrul de război.„În anul 1890. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută.” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. Este evreul>>.. De asemenea. a încercat să ia legătura cu mine. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. a aporbat măsurile luate de Picquart.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche.. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. a încercat. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. un război civil care divide Franţa în două. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială. Ca să fie şi mai rău. din . să deţină un post la ministerul de război. Astfel. generalul Baillot a fost informat. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. „La un moment dat . pe care l-au concediat. Esterhazy. şeful Serviciilor Secrete. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. în iulie. nefericitul om este închis.

Pentru prima dată. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. în vinovăţia lui Dreyfus. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849..nou. Rămas singur în birou.. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. „Dacă Esterhazy este vinovat. În ziua următoare. eram cu toţii în febra antisemită. fără a le spune cine a scris-o. o condamnare nedreptă. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. de asemenea. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon. Bineînţeles. Dar. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Era seară. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. scrie Adrien Dansette. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. .” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie. asta aş fi făcut.

Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. condamnatul continua să se declare nevinovat.” Adevărul nu mai era în îndoială acum.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. care îşi merită numele în acel climat fatal. „În duminica de 6 septembrie. Seara era înlănţuit din nou. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. Seara. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii.” Totuşi. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. conducătorul statului major al Armatei. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. După un timp. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. La piciorul patului său. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. dimineaţa. pe care îl vede în fiecare zi.” „În zori. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. ambasadorul său. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. Statul major se opune oricărei reexaminări a .: Acolo. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. membru al Societăţii lui Iisus. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. pe Insula Diavolului.

„consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. căderea miniştrilor. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. scria Abbe Brugerette. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. În final. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus..” „Astfel”.. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>. Ilegalitatea acestui proces..” Trebuie să menţionăm că după câteva luni. la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa.. Dar Comitetul de război. Astfel. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. reţinut la Mount Valerian. În decembrie 1898.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. În Germania.. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes.. În final. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie .. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. demisia şefului statului major. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el.. vinovăţia lui Esterhazy. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. sinuciderea lui Henry.procesului.

scria Abbe Brugerette. Căteva zile mai târziu. Emil Zola a publicat în „Aurore”. La sfârşit. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. Totuşi.. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public.. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes.” Peguy însuşi . Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. Franţa era urâtă. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era.” Dar ura. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război.” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. Mila era indispensabilă. în ianuarie 1898. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane.. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. totul a fost doar o bufonerie sinistră.condamnat.” Dar. evreilor şi profanilor. „În Franţa. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate.. Ca să facem un scurt rezumat. Aceasta a venit din rândul protestanţilor. concedierea conducătorului statului major. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”. falsele dezvăluiri publice. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului.

Atunci când influenţarea a dat greş. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. rector al Şcolii Albert-le-Grand.. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp..” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry. venite din partea blânzilor clerici. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă.. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. Părintele Didon. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. îmi scot pistolul.” „Oare trebuie”.. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se . să tăiem capete. zi de premiere la Colegiul Arcueil.” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. să pornim războaie. trebuie să scoatem sabia..recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals.. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului... în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă... să împărţim teroarea. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război). Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry. spunea un călugăr elocvent. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. greve. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat. Ei. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898.

Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. foarte citit. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. Un martor nu foarte suspicios.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. prin natura lor. Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>.” În realitate. Iezuiţii. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune.. ca întreg.. Apoi. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez.. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus.” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon.. care este mai mult ebraică decât Franceza.” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie. . publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789.. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă. Astăzi. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită. dar foarte eficient. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii.. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”..opun examinării şi. De data aceasta. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută. Evreii ţin Republica în mâna lor.. cu marea armonie a vechilor timpuri. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Este un truc clasic. se răzvrătesc împotriva probelor.

fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu.. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte.. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly.” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. Deşi. prin îndurarea lui Dumnezeu. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el. Vincent-dePaul Bailly. note scrise de mână.. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză... şi a Papei apostolic. dar dictate de el.” „În vederea dispoziţiilor. fie ele cărţi tipărite. Maurice Feltin. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi.. scrisori. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat.. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată.. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. Dreyfus este doar un pretext.” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi.” Este suficient de clară aceasta. Ce putem citi în „La Croix”. Iar. generalul de Boisdeffre. arhiepiscop al Parisului... Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă.Conform lui Abbe Brugerette. pentru ei. În . este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. Cazul lui Bailly este foarte clar.. După citirea tuturor acestora. „Fiind un om foarte cinstit.

numeşte un <<scandal de nedescris>>. fondator al „La Croix”. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. adaugă acesta. Fără îndoială. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. Sfântului Thomas d’Aquin. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956.” „Curtea de la Roma”. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. conform „învăţatului” şi în special. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. Părintele Bailly. Totuşi. minciuni.. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. impulsionarea urii. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. persecuţia evreilor.. colecţia „La Croix”. uciderea acestora. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . referitoare la evrei. blestemarea celor care îl apără. menbru catolic al Institutului.ceea ce privea materialul „tipărit”. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. Totuşi.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici.” Într-adevăr Curtea de la Roma. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă.

.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada..” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. judecat de ofiţeri. Cum de nu am observat că. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. Cu trei împotriva unuia.. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. Atunci. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. Italia. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. Tripla Alianţă (Germania. înfrângerea campionilor săi. A început anti-militarismul. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). De fapt. „Afacerea Dreyfus” a început în 1894. În loc să se lase inspirat de el. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit. Chiar şi azi. Secţiunea IV . atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată... de fapt. implicând instituţia militară. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată. Papa. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare..” Pentru respectabilul prelat. „un prelat al sfinţiei sale”. a creat ură împotriva corpurilor militare. A avut efectul unui război religios. anul alianţei franco-ruse.. Afacerea a crescut.. a devenit un conflict politic. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. fără ascunzişuri. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. „Errare humanum est.. l-a ascuns sub sutana sa. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi.. perseverare diabolicum”.

Aceste reglementări. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. după cum s-a văzut într-un proces recent. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor. Părintele Bailly. şi justiţiei. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. dar nu suprimat.” În 1899. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului.” În cele din urmă. Această rezistenţă va întări atitudinea statului. După aceasta. conducătorul „Asumpţionoştilor”. simbolul divin al ideii de justiţie. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. Waldek-Rousseau. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. reacţia a fost fatală. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. Intransigenţa Romei.” Atunci când opinia a fost lămurită. mai mare în număr şi mai militant. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. va da naştere legii din 1904. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea. Ordinul religios s-a format din nou. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Părintele Picard. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. dreptăţii. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate . spune zicala. abolind Ordinele care predau. în special sub ministrul Combes. în 1901.

Conclavul. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. a mers la . pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904.” Crdinalul Sarto este ales.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică.va deveni una constantă. „Înainte de războilul din 1870. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. preşedintele Republicii. În plus. era pro-german şi anti-francez. care avea 38 de ani şi asemenea lui. împăratul Austriei. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. clericalismul politic. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. Papa şi-a rezervat dreptul. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. Monseniorul Merry del Val. a fost elevul favorit al iezuiţilor. este omul perfect dorit de Ordin. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. Pius X. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. noul pontif.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. Întradevăr.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri.” Astfel. de îndată ce a ocupat tronul. În plus. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. când Monseniorul Loubet. nunţiul din Paris.

În cele din urmă. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm. ca papalitatea. „Ni se pare normal astăzi”. În acea perioadă. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Bineînţeles.. ci împăratul Germaniei Guillaome II.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. statul doar datorează libertate Bisericii. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei.. Victor Emmanul III. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. Dar.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. scrie Adrein Dansette. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. regele Austriei şi Ţarului. bineînţeles. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. Societatea lui Iisus. Părintele Wernuz. Un autor catolic. nu va aproba niciodată aceasta. „Papa nu poate primi un şef de stat care. care .

Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. el respinge toate reglementările. exclamă Brunetiere. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. timp de 30 de ani. în favoarea lui Bismark. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican. Secretarul său de stat a scris . Bismark. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. Abbe Fremont. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. azi. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. ne referim la politica iezuiţilor. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. atât de mult încât.. prin bijuterii. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. spre satisfacţia tuturor. în scrisoarea „Gravissiomo”.” „În 1886. Cu muţi alţi observatori calificaţi.. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”. era încărcat cu favorurile acesteia. care are atât de mare nevoie de pace. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie.au devenit indispensabili Vaticanului. în Germania aceştia făceau exact opusul. Sunt unul şi acelaşi. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. pe data de 10 august 1906. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. populaţia ca un întreg. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. dar nu în război religios.

Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este.” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. aveam motive să credem. Pentru acel moment. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>.. va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie. unde tratatul de la Bucureşti care punea .” După cum am văzut. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. în acelaşi timp. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. o misiune morală univerală. Centrul intră în război din 1914 convins de puritate.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată..” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare.. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere. Întrucât. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război. în special în Serbia.. În plus. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne.

cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. săptămâna trecută.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913.” Totuşi. ca şi anticipată. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. În primul rând. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. În timp ce servea. Sfântul Tată. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. Penreu Roma. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. cu Sfinţia Sa. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Acesta relata. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. Contele Palffy.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la . Cardinalul Meery del Val. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. Cardinalul Merry del Val. „elevul favorit al iezuiţilor”. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. Pe 28 iunie 1914. problema Serbiei a fost adusă. spuse Sfinţia sa. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. care a început discuţia. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold. încerca să menţină pacea. Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. afacerea s-a târât până în 1913. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>.

El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate.” Dacă aceasta a fost o satiră. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. a adăugat Cardinalul. Cu o zi înainte. folosit pentru catehisme parohiale. Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care. Într-adevăr. pe 26 iulie. De fapt. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. Baronul Ritter. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. Monseniorul Yves Guyot. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”.” Astfel. întrucât el va fi vicleanul . ambele fiind contrare previziunilor sale. Dar 40 de ani mai târziu.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui. Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba.

Servitorii i-au sărit în ajutor. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. urma să zboare din Roma în 1916. cel publicat neavând nici o semnătură. Dar. un spion notoriu. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. Acest prelat germanic. care a explodat în Golful Tarente. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe. o moarte care părea foarte oportună. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil... Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. chiar înainte ca votul să aibă loc. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată.. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari.. În ceea ce îl privea pe Ferrata. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii.. Prin participarea acestui şambelan. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. Medicul care a fost chemat imediat.. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase.” Instigatorul măcelului. Procesul său a fost reluat în 1919.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. Cardinalul Rampolla. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale . Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. Într-adevăr. noul Papă.

etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.. o pace separată. Din nou. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. Conform Abbe Brugerette. El este <<german>>. în următoarele luni.. Franţa nu era plăcută de Papa. după cum spuseseră ei. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. în consecinţă. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare.Vaticanului. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici. nu este de mirare că Papa Benedict XV. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>..” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. orice loc era suficient de bun pentru ei. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. se spunea. un decret semnat de Cardinalul Gasparri. dar nunţiul şi Papa au . orice mijloc. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. secretarul de stat al lui Benedict XV. Între 2 şi 10 ianuarie 1916.” În acelaşi timp. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica.. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale. în numele Papei.” Dar acţiunile iezuiţilor. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră.” Monseniorul Charles Ledre. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV. „Pe 10 ianuarie 1915. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa.. nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună.... „Luând în considerare toate acestea. Papa. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. prietenii habsburgilor. a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ... disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa...

a insistat la excluderea Vaticanului. Pe 29 iunie. era normal să se încerce din nou în altă parte.. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen..” „Apoi.” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic.. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles. Italia.. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach. viitorul Pius XII. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue. Da. Monseniorul Louis Canet.Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre. în iulie 1919. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei... Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger. . 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921. Monseniorul Pacelli. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. Unul dintre apărătorii lui. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg. preşedintelui Republicii. Câteva săptămâni mai târziu. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial. „Prin art. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. pe 31 martie 1917. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea. în America şi în special în Italia.” Astfel. în Anglia. Acestea au dus în final.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă.P.. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace.” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor.păstrat tăcerea. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară.. iezuitul R.. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict..

Englez (1578). în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. În ceea de privea Germania de neînvins. aceasta s-a scufundat în haos.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. anticlerică şi oficial ateistă. Acesta i-a ceruit iezuitului. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). Institutul Saint-John Damascene. Etiopian (1919.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este. reinstaurat în 1826). Rusia. să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Canadian (1888). Franţa nu a cedat „sângerării complete”. colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. conform unora. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Scoţian (1600). reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Părintele D’Herbigniy. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Irlandez (1628. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Nord American (1859).

Există un şef socialist zgomotos . Din 1915. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. În Italia. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor.” În urma înfrângerii suferite. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician. „Papa. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă.Possevino. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. în spatele lui Franco. din nou.. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Un secol mai târziu.. Italia va fi primul teren de acţiune. nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. în februarie 1929. cei ai succesorului său. la momentul tratatului de la Lateran. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Monseniorul Seipel. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. Iezuiţii. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. Pius XII. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. Iezuitul. Părintele Tacchi Venturi.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. generalul lor este Nalke von Ledochowski.

. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa. Monumentul are. pe ambele părţi. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat.” Zece ani mai târziu. De fapt. De fapt. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. De acum înainte. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său. Halke von Ledochowski. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Chiar şi astăzi. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. ambiguitate care este tipică pentru ei.. „În 16 noiembrie 1922. Francois Charles-Roux.. Cardinalul Gasparri. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. Italia a fost în 1922. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea .” „Atunci când mi-a spus de interviu”.care adună foştii servitori în jurul său. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. Acest lucru nu este surprinzător. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine. după cum ne spunea Gaston Gaillard. presupus creştin-democrat. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. Cardinalul Gasparri concluziona.. prăbuşirea regimului lui Mussolini. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. deghizat când circumstanţele locale o cer. al Institutului.” Agenţii secreţi. cu ceva pseudo-socialism.

Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire.. după cum a fost descris de Pius XI. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. campionul simbolic al Vaticanului. Monseniorul Cristiani. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”.” Războiul. idealul de nazism era la fel ca în Italia. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. Întrucât Mussolini este la conducere. „După un an de controverse. Tratatul Lateran. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. prelat al Sfinţiei sale. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali.. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. ambasadorul francez la Vatican. dar al clericilor. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. Din Italia. Acestea sunt simple fleacuri. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor. depinzând de circumstanţe.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează.publicaţiei: „Popolo d’Italia”. Lipsurile. incluzând războiul din Etiopia.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. .

. viitorul Pis XII. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. recrutează cei mai puternici contingeţi. Monseniorul Pacelli.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul.toată compătimirea este pentru Berlin. Angl. Acolo. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. Ungaria. planul lui Ledochowski. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen. În acea perioadă. a fost nunţiu în Munchen. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. Monseniorul Pacelli. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII. Slovacia. De fapt. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen. steaua viitorului dictator german începe să răsară.. Polonia. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler.” În acea vreme. apoi în Berlin.. leagăn al nazismului. capitala Bavariei catolice. el este un catolic asemenea principalilor săi ..” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. Monseniorul Pacelli.” Dintre toţi aceşti instigatori.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.. Bineînţeles.au aparţinut Italiei.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria. Croaţia şi bineînţeles Bavaria. În 1923. Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast.. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei. Despre acea ţară. Boemia.

Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. În 1927. ş. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru.. Pentru el. „Von Papen părăseşte Roma. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>.”. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi. Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat. Şi el va trebui să . Pius XII. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin.. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor. dar foarte curând avea să fie învăţat.. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară. episcopii germani. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler.. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. îi va fura din palmă. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere.. a. „Cu aprobarea lui Hitler.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale.” În 1924...” „În martie 1933.. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care.colaboratori. d. munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute.” Cardinalul Bertram. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”.” Împreună cu mulţi alţi episcopi. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop.. Dar. m.. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German...” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac. şeful de partid al Centrului Catolic.” Succesorul său.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey. fondatorul mişcării <<jociste>>. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze.. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin. un iezuit. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale. al Părintelui Arendt (iezuit) etc. merge mai departe.000 de bombe. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios.. C.. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important).” Într-adevăr. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor..” „. Ele vor pedepsi un popor prostesc. care se afla lângă Cardinalul Van Roey. De atunci.. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume. O.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene. Deci.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. Preotul Cardijn. scria Pius XI. fostul preot nu ne spune aceasta. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930... O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>. a fost proporţional cu entuziasmul său.C. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.O. „Oamenii Acţiunii Catolice”..” Unde se ascundea atunci conducătorul al J.. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. dacă de îndată ce şansa le permite. după cum am văzut. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. promiţând cataclisme chiar mai teribile. Din acea zi.

tot ceea ce are este cârja episcopală. Astfel. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. Pentru Cardinal. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. aflat. întrucât am mers la el pentru un sfat. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe... instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine..El este condus de un ciclonic şi total fanatism. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă.” „De asemenea. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. Înainte de plecare. partidele. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut. războiul a luat sfârşit. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele. cooperativele de agricultură. în toamna lui 1940. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.. Monseniorul Micara. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea..... Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune. atunci când a fost publicată.. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>. Întrucât este secolul XX. Cardinalul nu credea acestea. dar tot ce era rău îl zdrobea..... cu Cardinalul Van Roey. s-au adaptat imediat noului Ordin. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală.. azi. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme.. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”. cu toţii secretari generali. au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut.. îl sprijinea.. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei...<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic. Toţi acei oammeni .. asemenea lui. alţi catolici în toamna lui 1940. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei. de fapt. conform Monseniorului Cardijn. el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică..” Aserţiunea este mai degrabă severă. Dacă era ceva bun. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler. aleşi cu multă grijă.” „Mai mult de 1000 de primari catolici.. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării. ziarele...

. acesta este purul adevăr. Monseniorul ...” „Pe 29 mai 1940.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria. în aceste memorii. conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct.. când înainte de 1914.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive.nevinovaţi. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor. În Vichy. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”. în urma interviului dintre Hitler şi Petain. măreaţa maşină catolică.. întemniţaţi sau insultaţi în 1944..” „În Belgia. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond.. Abbe Verschaeve să declare.” „Astfel. la o zi după predare. Foarte curând. în Flandra. V.. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici. De asemenea. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders.. după toate acestea.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică..” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. În Paris. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian. (Vlaamsch Nationalis Verbond). N.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. Cardinalul Van Roey. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori. pe 7 noiembrie 1940. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist..” „Deşi nu foarte plăcut. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval.. datorită deciziei care trebuia luată. afacerea avea profit.” Spre deosebire.

” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. în1942.. bineînţeles. Cardinalul Gasparri. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica.Gaston Gaillard. solus eris. Astăzi. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul.. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939. P. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. am realizat cu tristeţe. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. multos numerabis amico.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart. apostolul svasticii a ajuns la un public vast.” De asemenea. Părintele iezuit Coughlin.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio. Tempora si fuerint nubila. în spatele directivelor romane. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. un prohitlerist notoiu. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. chiar şi după declararea războiului. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. pe 6 iunie 1923. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia.

iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. încălcând Pactul de la Locarno.000. Astfel. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel.P. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. „Meditaţiile sale libere”. binecunoscut pentru antisemitismul său. Pe 7 martie 1936. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. precum este notat în această caret. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . depăşeşte 20. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. să fie de acord cu ea. Fessard pare a fi un excelen iezuit. deşi mulţi ignoră faptul. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an.” În ceea ce priveşte aceasta R.000.evoluţia antiremitismului în Statele Unite. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>. o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. peste 15 ani. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman. un fost general al armatelor austriece.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. Această carte. un agent al Papei. vocea gândului pontif. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”. au adus anumite rezultate.P.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului. în Munchen. Oare a uitat R.

” Astfel. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. Cardinalul Innetzer. arhiepiscopm al Vienei.a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. nu doar că acest Cardinal. dar. iezuit şi şef al partidului catolic. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. „Pe 5 martie. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr.. Argumentul poate părea ciudat. urmat de episcopat. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! . a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. Schussnigg (cancelarul Austriei). Schussnigg era foarte sincer. Succesorii lui au urmat acel drum. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. de-a lungul acestor ani decisivi.” Cardinalul Innitzer. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. iar von Papen şambelanul Papei. În ziua următoare. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. cu un interval de doi ani şi.. datorită lui Don Sturzo. Cardinalul Innitzer (ieziut). şi cu un sincronism „providenţial”. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German. A rămas pe poziţie până în 1929. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. „În primele zile din mai 1936. şeful naziştilor austrieci. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen.

atunci când îndeplineşte această misiune. a anexat părţi din ea în numele patriei.” Acest lucru este evident. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. Ridley. Hitler. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. în propriul lor acord. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. De fapt.. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. În realitate acest document absurd. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. „Mercure de France” observă: „. Apoi.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini.Apoi. conţine o singură frază. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. A. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei .” În ceea ce privea Anschluss-ul.. după ce a invadat-o. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi. vedem nunţiul în Varşovia. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. Câteve milioane de catolici în plus. Halke von Ledochowski.

În Cehoslovacia. la începutul lui septembrie 1938. În 1939.. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. adaugă fostul ambasador francez. prin virtutea . care a încercat să respecte integritatea teritorială. Acest lucru este confirmat şi explicat de R. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un . Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel. bineînţeles. Dar. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. după spusele lui Walter Hagen şi. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea. inoportun>>. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte.P.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. printre aceştia. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.paznic” antrenat după principiile naziste. Dar Hitler. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. hirotonisirea sa îl marchează. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă.” „Toate încercările mele. Prima mea încercare a fost fără de succes. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. Marie-Therese. De acum înainte. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos. prin virtutea <<caracterului>>. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată... când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. Dar. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German.în 1772. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur. prin proprii săi oameni numiţi. Ştim că. inutil.

” Cu acordul Vaticanului.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului. Acolo unde este preotul .” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. un avocat al proceselor criminalilor de război..funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. „În iunie 1940. acolo este şi Biserica. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece.” „Regimul lui Tiso. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz.. pe 15 martie 1939.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. în Slovacia. „sub protecţia sa”. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului. prin virtutea sutanei pe care o poartă. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. încă de la început. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. După cum a fost anticipat. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său. Lordul Russell din Loverpool.” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat. Totuşi. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului. „au multe în comun. Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. Astfel. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine.” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941. aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare. întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. şi a trecut Republica Slovacia.

acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. Acest şef al teroriştilor. „În acea zi. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. care a luat numele de „Tomislav II”. De asemnea.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta.De fapt. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . Atunci când. La momentul eliberării. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. angajat de Mussolini. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. în 1941. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. au făcut timp de mai bine de patru ani. care atât de bogate într-un asemenea material. Pe 18 mai al aceluiaşi an. Pius XII. Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. la Roma. nu poate produce echivalentul în Europa. în 1934. Louis Barthou. acestui triumf nu-i lipsea nimic. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. general vicar al Monseniorul Stepinac. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. Astfel. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. comandate şi împinse de clericii fanatici. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis.” „Astfel. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele.

Sate întregi.Barthou. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. „Katolick List”. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. „Katolicki Tjednik”. care au fost oficial interzişi.. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării.. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. pe 18 mai 1941. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea .” El poartă decoraţii ale „Oustachis”. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic. „Artukovic”. nu s-a schimbat niciodată. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac..” Andrija Artukovic. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă. De fapt. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. susţine iezuitul. Între 1941 şi 1945. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali. secretar al Monseniorul Stepinac. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă. trebuie citită toată presa croată catolică. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent.. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri.

apoi nunţiu apostolic în Berlin. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări. de cel care a comis crime atât de monstruoase. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie.” „În Croaţia. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial.sâgerosului „Poglavnik”. Raditch. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare.” În plus. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii..” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. deportări sau convertiri. Eugen Kvaternik – Dido. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi..000 au fost masacraţi. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli. iezuiţii.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. 300. Acest grup croat. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime. pe 22 iulie la Gospic. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. Germanul iezuit. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea... „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali.. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. Noua epocă poate fi ..” Jurnalistul englez J. au înrădăcinat clericismul politic. A. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. Dar. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică.

Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. au convertit fără a tresări sate întregi. Marcone. cufere pline cu bijuterii. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene..obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric.. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. secreatar al Monseniorului Stepinac. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. bineînţeles. discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. brăţări. monezi de aur. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. „Cine se aseamănă se adună. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. fotografii. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”. Principalul organizator al acestor masacre.. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. P. R. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină.” Zece ani după ce acestea au fost scrise. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile.” Astfel. şi nenumăraţi franciscani. Această pardă brută de la . dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia. un iezuit. preotul Nicolas Bilogrivic etc. „Scopul scuză mijloacele.

până la vărsarea sângelui. Peron. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. Dacă aceasta este situaţia. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. În cele ce îi priveau pe fugari. Pedeapsa era uşor de suportat.000 au fost .nefericiţii săraci. 50. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. De atunci. În dioceza lui. Cu acea ocazie. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”. Mai întâi a mers în Paraguay.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. dar după cum se poate vedea. Monseniorul Stepinac care avea. apoi în Spania. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat.000 au reuşit să se ascundă în munte. Biserica avea nevoie de martiri. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”. Ca şi fostul preşedinte. care au fost acuzaţi. unde a murit în 28 decembrie 1956. Gornji Karlovac. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. parte a episcopiei sale din 460. la spitalul german din Madrid. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie. după cum spune el : „conştiinţa curată”. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. pe perioada vieţii sale de către Pius XII.” De acolo. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. creată special pentru a salva criminalii de război. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. citim în.

motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Paris 17. De fapt. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. Dragoun nu răspunde la această întrebare.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Mallarme. la ora 4 în cripta Sf.” Iată o nouă figură. Cardinalul Stepinac. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. R. numărul 2. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958. pe Bulevardul Stephane. şi una dintre cele mai importante. rector naţional al misiunii croate în Franţa. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. P. Dragoun. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. în acest volum care numără 285 de pagini. P. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei.” Pe 16 decembrie 1958. Odile. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin.000 au fost masacraţi. P. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. Excelenţa Sa. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. 40.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. cu atât mai puţin înţelegem.trimişi în Serbia. arhiepiscop al Parisului.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. că . literalmente. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”. Faptul că F. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. o figură militară măreaţă. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. N. C. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. este evident pentru toată lumea. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. În ceea ce privea Belgia. C. Dar ştim de asemenea.. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. Şi pentru a încheia această glorificare. Dar. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. N. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. F. după cum ne-a fost spus.

C.. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre.. Ei au făcut acest lucru pentru F. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre. considerate ca fiin drepturi native ale omului.... P..N.. Astfel.” „Inimă Sacră a lui Iisus. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil.. liberalismul este condamnat... Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI.etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. Astfel..C. nu pot fi date. a căror păcat chinuitor este mândria.” Acest lucru este clar şi explicit.Bunilor Părinţi...” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. la fel ca şi în război.” Acesta este principalul scop al F.N. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general.. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Deci.. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. revizuite şi aduse la . O carte referitoare la F.. a cărei prefaţă a fost scrisă de R. sub controlul ierarhiei. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”.. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi.C. „În Acţiunea Catolică. eroi ai Acţiunii Catolice. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur.. a spus Pius XI.. libertatea de gândire a presei şi a venerării... 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare.N. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. Janvier.” „Trebuie”. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii. Leon Degrelle şi prietenii săi..

. Bucard.. 56 BK al Serviciului Secret German. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania.. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. „dixit”). care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani.zi de Părintele iezuit Staempfle. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. la . „Iată raportul secret al agentului 654 J. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit). Aceştia sunt oameni precum Luchaire. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu.. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. Ştim că Goebbels.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. PP. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. Printre aceştia se numără: Deat. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”.. Doriot. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. În plus.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane. din care am avut onoarea să fac parte.” Dintre toţi cei din această serie variată. 5 iulie 1939. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. Pentru a „regenera” tărâmul. autor discret al „Mein Kampf”. Deat. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare.. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi. a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Delattre (iezuit). Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen . Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. 56. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI. Doriot.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Bucard.

Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>. ia dat putere deplină. calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile.. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. În 1936.... Este într-adevăr un război al . Dar în ceea ce privea viitorul apropiat.Sigmaringen. Avem şi noi un om preovidenţial. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval. mai era necesar un om. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă..prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă.” „Ascultaţi: pe timp de pace.. un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie.. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită.. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. În anul 1943.. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale.” „În 1935.. Vrei să-i ştii numele? Este Petain. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu. Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor..” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase.. calea de urmat a fost clară în 1935. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri... mai poate încă ridica mântuitori. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige.. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti.. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară... Doriot era o stea în urcare.

un război al religiei. pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea. Nu există ziar sau periodic . guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului.. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. „Franţa a uitat. din partea lui Pierre Laval. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. Dezbateri Parlamentare. O. Cardinalul Baudrillart. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult. În Franţa. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.” De fapt.” Dar în aceeaşi perioadă. după cum. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat. care l-a anulat. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri.” Bineînţeles.. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene.religiei! Da. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. în Franţa ocupată.” Se poate citi în „Artaban”. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. După eliberare. este să supravegheze toată presa catolică. scria Monseniorul Maurice Nadeau. nu au fost aduşi la judecată. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. Cardinalul Suhard..”.. pp. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă.” Astfel. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei.

a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon. la aniversarea intrării sale . Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare.I. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni.” Citim în „France-Dimanche”. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor. Uitate. De-a lungul anilor. Comparativ cu această trăsătură abilă. Acest lucru continuă.. Pe 25 august 1944. mandatele episcopale. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F. acest tip perfect de iezuit. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. arhiepiscop al Parisului. Cardinalul iezuit Suhard. du Bois de la Villerabel. bineînţeles. arhiepiscop al Parisului. sfătuia Basile. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”. spuneau succesorii lui. cum ar fi: Suhard. scria un gânditor deziluzionat.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi. Au făcut aceasta şi după eliberare. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet. Baudrillart. Mulţi „istorici” contribuie la ea. Auvity. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. scrisorile pastorale. Şi această ascundere este vast îndeplinită. Mayol de Luppe etc. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. după cum scria unn glumeţ.F. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. mari scriitori ai „romanelor istorice”. Contribuţia iezuiţilor este vastă. din pânză albă”. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. au fost o simplă problemă. „îmbrăcat cu o onestitate naivă.F. Cardinalul Suhard. prin munca apărătorilor săi. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici. Duthoit.V. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată.

Părinte sunt de înţeles. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard. el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. colaborator distins. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. În acea perioadă. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. Bineînţeles. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. Sora Pasqualina. Chiar şi canarul. Datorită acestei atitudine.P. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. Dar oare. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. luând forma unei pălării de Cardinal. erou al rezistenţei germane.P. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII.” Felicitările Sf. Leiber şi R. de multe lucruri. Hentrich. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. Atunci când oraşul a fost preluat. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit.

„până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă... În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume. Fondez un Ordin. Îţi voi spune un secret.. fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida.S. a spus Hitler. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele.. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor.. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid. Bineînţeles. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare..GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul... întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor.” Un alt sus pus Hitlerist. Walter Schellenberg... Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate.. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”..<<Reichsfuhrer SS>> . Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe. În acest caz.. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler.. „soluţia finală” era întârziată. Franco. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945.care era numele lui Himmler ca şef . Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”.

Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice. promis Europei.S. Merklen a scris: „În aceste zile.” În ceea ce privea partea lor. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania. Pe perioada acestei ocupaţii R.. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.. de la Gorres şi până la Vogelsang.... Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă..C. P. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi.suprem al S.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist. În ceea ce privea munca.La Croix” la 10 anu după război .. Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar.. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de .. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F. acela putând fi numit o mănăstire SS...N. în Biserica din Muntmartre”. resortul principal al Pactului . O altă persoană bine informată. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia..Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler.. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil.. libertatea nu mai pare a merita respect. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus.. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord...

şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. Bazându-mă în primul rând pe practici. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii. Totul este acolo. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine. referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „. luând în considerare secolul XX. considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. Discursul său este clar şi concis. Janvier. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. Desigur. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). P.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . Aici. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte.. Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii. Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Biserica nu are o asemenea timiditate.... un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici.

astfel el accentuează supunerea. Goebbels. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel.. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte. Următoarele cuvinte. linguşitorii conştiinţei liniştite. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului.. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate.. <<vechi gărzi>> erau catolici”..şi chiar prin „chemarea statelor creştine”. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline.. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. „Hitler..” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915). şi printre alte lucruri.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă. Referitor la aceasta. iar aceste drepturi nu sunt reale. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă.. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei).” Să spună această. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. .”.. întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. Dispreţ pentru adevăr.. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici.” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă.. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier.. scria Monseniorul Frederic Hoffet. Himmler şi majoritatea membrilor partidului. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945... O concluzie „iluminatoare”. exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. Fiecare pagină..

Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen. Într-o dimineaţă. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. fost preot la curtea din Bavaria. în Serviciul Secret Central SS. După capitularea regimului nazist. Fratele său. . presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană.. Nu vom insulta memoria acestui cleric. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. şeful Geatapoului. Acest lucru este normal pentru orice spectacol. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. Părintele Staempfle. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. Părintele ieziut Himmler. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. Reichsfuhrer al SS. iezuitul Himmler. Totuşi. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei..” Ca un rezultat. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. va fi privit ca fiind creator de probleme. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. acesta a fost găsit mort în celula sa. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach.

Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. Primul. „omul pentru orice slujbă. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. Cel de al doilea a fost grotescul Goering. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. orgolios şi obez. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole.” şi căruia îi era menit să fie achitat. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. o piartă de nemişcat. şambelanul Sfiinţiei Sale.Totuşi. Rudolf Hess. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă. pe atunci ambasador francez la Berlin. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat.. nu citea. fiindu-i mână dreaptă şi anume.” Monseniorul Francois-Poncet. Acesta pare a fi cazul lui Himmler. excepţie făcând efectele lor particulare. ochii să mari şi negri. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. . înfăţişându-l ca omul minune. daspre nasul moale. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte..

un om care nu a fost împiedicat de cultură. Bine cunoscutul fost minstru. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. va fi recunoscut. înţelegem că era un om. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . în timp ce Monseniorul Pacelli. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. în mod constant indecis. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. dar nu suficient de pliabili. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. amărăciunea şi ura. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. Părinte. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. sperăm. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate.

Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. acestei puternice organizaţii. jurnalist elveţian. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. totuşi. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. Mistiaen. Aceasta a fost suficeintă.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. Atunci când a dat un interviu lui Dr.” Fără nici o îndoială Sf. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. Gestapoul lui Hitler. Nerin F. Dachau. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. R. P. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. în care catolicii să conducă. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. O dată. Hitler. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. Belsen. Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. Gun.

la Vatican. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor.. iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio. domnule. Monseniorul Andre Ribard. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei.. era în principal protestantă. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. În ceea ce privea cruciada antievrei.oameni condamnaţi la deportare. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă. care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. Am văzut de asemenea. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist.. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. căreia statul său era satelit. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit . ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului..Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso.

28 octombrie 1943. binecunoscut pentru antisemitismul său. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei.000 au fost copii. după prăbuşirea italiană. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul.” Semnat. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942. Roma. de asemenea. referitor la acest subiect. Luând în considerarea această delicată problemă. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. s-a numit la Vatican. ocupată. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. al Academiei Franceze.. ca pretutindeni. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană.800.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. nazismul a fost autorul profanării. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). blasfemiei şi crimei.. fiind sub auspiciul „Imprimatur”. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite.Brenneder Sorge”. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. împotriva rasismului. în propaganda lor împotriva catolicismului. depăşeşte 20 milioane. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate. De la Paris ne îndreptăm spre Roma. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. de germani. Dintre aceste 6 milioane 1. Ernest-von-Weiszaeker. ca. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani. care a fost pusă în practică. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. deşi împins din toate părţile. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite.

. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor.. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen. originară din India. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici. MonseniorulJules Isaac. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. cercul se închide..ale sale „Iisus şi vremurile sale”. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge.. unii dintre ei. Pentru a umple acest gol. iar alegerea svasticii. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden.>> Într-adevăr sentimente onorabile. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri. actele de caritate creştine nu au de ales. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei... Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie... Eminentul profesor. azi.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată. ştim de asemenea că . părea să sprijine ideea. magicienii orientali. administratorul mănăstirii. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. El a descoperit svastica acolo. Fără îndoială.” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz. astfel. Dachan a fost propriul lor merit. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei..Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. Ştiinţele oculte. un gol evident simţit de toţi. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. ca insignă apartidului nazist. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă.

. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. În spatele micilor naţiuni sârbe. Pius X. Francis Joseph. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist. acest vechi şi urât rival de secole. Îndemnat de secretarul său de stat. prin silirea Împăratului Austriei. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. Riscul.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. astfel.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. această aventură a devenit cea mai importantă. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. în schimb au divizat Austro-Ungaria. Vaticanul a ţintit spre Rusia. să „pedepsească sârbii”principalul a fost. după cum am văzut. iezuitul Merry del Val.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. În plus. „Drang nach osten”.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

” „. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. Deci. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale . totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. politicile Vaticanului au nevoie de martiri. Tot aceiaşi. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. El a râs. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. voluntari sau nu.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Dacă ne-am gândi la el. De exemplu. profesor al Universităţii Potife Gregoriene. sunt fabricaţi. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”.” Conform acestei publicaţii. am ajunge pe cruce. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne.” Astfel. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat. 4 Eşti inventiv Părinte. Ouroussof a izbucnit în râs. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german.

evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. extem de puternic se ghidează după această maxime. care era oaspetele preşedintelui america. În ciuda lecţiei de istorie. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). În SUA. În realitate. Vatincanul.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. Dar. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice. Pentru această . Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife.

ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican.parte şi fără a exprima clar. furtuna a izbucnit brusc.. Dar până acum. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. credinţa noastră faţă de Hristos. Pe 8 ianuarie. „Niciodată până acum. succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment. Vaticanul a afişat o faţă bună. un prinţ al Bisericii. „Timpul tamerlanilor a revenit”. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. Sfinţia Sa Ioan XXIII. a afirmat Cardinalul Ottaviani. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. este cel mai imprudent lucru . pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. întemniţare. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om. atunci Cardinalul Ottaviani. conducătorul Moscovei. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma..” În final. De fapt. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. decât pământ pustiu. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă.

nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane.ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar.”(„Syllabus”.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă.” Părintele iezuit Cavalli.a condamnat coexistenţa. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate.. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii. ieri. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă. Secretarul Biroului Sfânt. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. 15) „. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care . Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. care nu este formată din soldaţi obişnuiţi..” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. art. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea. joi. în faţa crongresului Statelor Unite. al cărui trecut este foarte bine cunoscut.. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani. ca mulţi alţii dinaintea sa. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. nu contau. În ziua de azi. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime.. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. în Roma. acest tribunal suprem.

declaraţii solemne. Ne referim la converirea Rusiei. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . Inteligent oportunism. cărţi şi pamflete şi prin călatorii..” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. predici. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. întradevăr. aparent anunţată la Fatima de către Sf. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar .. ea a bântuit minţile clerilor. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. şambelanul secret al Papei.întreaga violenţă a fost omisă. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. Pentru a relua marşul lui spre Est. cancelarul Konrad Adenaur. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”. Fecioară în persoană. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri. Luciei. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur.

” „Predica”. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Pariem.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini.ştampila papalităţii.” De fapt. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă. Astfel. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Bineînţele. Astfel ne este permis să credem că Dr. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta.. Roma era conştientă de aceasta. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară.. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război. Expunând la început precauţie. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. pe care Dl. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului.

afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. nu se va mai putea opune naţiunilor.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. silit să folosească arme spirituale. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. în prejudiciul intereselor naţiunii. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. Este un război fără milă. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. reprentanţii puterii centrale.. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. În faţa acţiunii pentru . Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta.. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. Putem vedea că Vaticanul. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman. nu va mai putea complota.

oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Camuflajul inteligent. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. Chiar şi pe continent. În acelaşi timp. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate. Vaticanul. fiind oportunistă. un martor mai recent. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. este tentat să devină antifrancez. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. Referitor la acest subiect Dl. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. oricând catolicismul este tentat să devină politic. Papalitatea. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o .gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. T. afirmaţiile de inocenţă.” Dl. această organizaţie amfibă. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone. Aceste 56 de expulzări.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. pentru a le cita doar pe cele mai importante. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. Joseph Hours. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta.

în noiembrie 1954.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”. în special în lumile medicale şi academice. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Dar în spatele acestor meschine distracţii. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. după cum. Este ultimul consiliu veritabil.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru. Consiliul de la Trent. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă. să fie miezul Universităţii. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. Ar putea fi aşa. pare deja a fi testamentul catolicismului. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. el excelează în a fi încăpăţânat. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. doctoranzi sau studenţi la medicină. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar.controlează..” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol.” Fără îndoială.. presupusă a fi „unca lui . eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. al administraţiei. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.” În „Le Monde” din 7 mai 1956.

Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător.Dumnezeu”. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. dar nu a conştientizat conţinutul său. oameni de ştiinţă.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. nu pare a fi clandestină. „Spunemi. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „. Printr-o vocaţie specială. în spirit. pe lângă mov. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. aş fi crezut că este o glumă. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. dacă nu sunt capabili de aceasta. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori.. publicişti.” La această întrebare. . acesta este fanatismul iezuit”. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie. „Apoi. Opus Dei. pe toţi ceilalţi membri.. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. dragă prieten. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem.. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare.. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. în care presupunem că se află şi iezuiţii. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. conform oportunităţilor. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere.

. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. în ciuda planurilor lui Himmler. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine.. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. a lagărelor de concentrare. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. . a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii... în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână.. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. În cele din urmă. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate.” „Este geniul viu al acestui vast corp. împrumutăm de la acelaşi autor. a fost redusă. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei.” „Acel geniu nu este cel al Generalului. lumea a „tremurat”. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei.. acum ca niciodată. conform dorinţelor sale. stăpân absolut al Bisericii Romane. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor.Mai îngrozitor. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. ad majorem Dei Gloriam. Alienarea crimei este mascată de eroism. Sub grija sa. fără a exclude epoca barbară. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. fanatismul iezuit. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile. „cea mai catolică Germanie. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. într-adevăr. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt.

. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. Trebuie să fim în gardă.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. ruinând Europa. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945. rezultată din propria natură. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. Pericolul la care lumea este expusă. datorită Societăţii. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. fulgerul poate lovi din nou. dar din care. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”.” „Într-o mare acumulare de nori. furtuna a ucis 57 milioane de suflete.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. Astăzi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful