ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante. toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului... „L’Osservatore Romano”.. în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”..” „Oferită în Roma.eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: . Secţiunea I ..trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”. General al iezuiţilor. anunţă: . fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General.Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .. gata să înfrunte dificultăţi. 2 aprilie 1946). Petru pe 20 august 1964. Preasfinţitul Părinte Arrupe.. a susţinut Sf.dulci”. Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor.... Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza . pe atât de feroce sunt acţiunile sale. înzestraţi cu vitejie.... înarmaţi cu credinţă de neintimidat. *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor.. În acest fel.” Papa Paul VI „De la restaurarea ei. *** Pe 29 octombrie 1965.. lângă Sf.... de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce.. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor. vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid..

o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola. brutal şi răzbunător”.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus. ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice. fapt care merge până la asemănarea fizică. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea. Acesta poate fi motivul pentru acea . Rouquette. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. Un raport al poliţiei spune că acesta era . preamăririi lui Dumnezeu. pe atunci un lucru comun. a adăugat secretarul lui Polanco. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. spune unul dintre confidenţii săi. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. în anul 1491. un artist japonez a făcut portretul. Asemenea multor altor sfinţi.ad majorem Dei gloriam”.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii... .. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. După acestea.înşelător. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă. Ducând până atunci viaţa unui curtean. P. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. pe insula Nipponese. pariurile şi duelurile atunci când era cazul”.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui . R. Un glonte ia rănit piciorul.. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui.. Ca şi în acest caz. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat .înfăţişare familiară”. . el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. cu umorul rasei sale. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase.

.. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă. La o primă vedere.. astfel ceea ce este real ocupă locul doi.. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral.Vieţii lui Hristos” şi . Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă. În urma tuturor acestora.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă .. .Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare.”.este. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. acesta plănuia să meargă la Ierusalim... Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . acest diagnostic.. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel. Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea .. totul se transformă în fanatism. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. În plus. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult. care.Martin Garcia.A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi.distorsionare a voinţei”. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an.. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică. Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând.Viaţa Sfinţilor”.misticism activ” şi . Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: . care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" ..Gotic”. o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”. "Darul lacrimilor".. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ. cu toţii având mari capacităţi de organizare. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast. Nu în ultimul rând. Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui .. Mintea slabă. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc. de acum înainte. cu atât mai puţin unor . poate. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei.creatori” ai societăţilor religioase. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.. transformarea războinicului domn în . ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat..Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. la castelul din Loyola.

Cu aceste ocazii. spune H.faptul că a început să mănânce carne din nou. Axioma . cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . un sentiment a ceva miraculos. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare. cerea aprobarea lui Dumnezeu. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie..Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. . Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. fiind bine îndoctrinaţi. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. Boehmer. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. Încă de la început. . Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale.posturi lungi. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual.Se datorează unei viziuni”... de asemenea. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. biciuindu-se. I-a rămas doar o amintire înceţoşată. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. prin condamnare. practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă.nu doar din motive politice. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. dar. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. . Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. vorbea cu Sf. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus. acesta a gustat din fericirea celestă. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real.

intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.. Astfel. nu un simplu pelegrin. ei lucrează pentru naşterea .În aceste mănăstiri. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau .Toate lucrurile pentru toţi oamenii”.. În acest mod. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. Acolo este locul unde el începe . paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi . În primul rând.sa de bază este: .temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa. fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale. Pe lângă metodele individuale. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată.. a trecut prin Veneţia. sihăstrie şi înţelepciune mondială. Mai presus de acestea.. Misionarul dezamăgit.. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Artele.fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie.. astfel este marca acestui ordin”. literatura. ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete. misticism şi raţiune. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Geneva şi Barcelona. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă.Regatului lui Dumnezeu”. Era precum un misionar. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. . care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. în realitate devenind un .. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate. astfel este caracterul lui Loyola. .

Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu.. celelelate simţuri precum auzul. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult.. Pe lângă vedere. Pe scurt. mirosul. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia.isteriile leşinate. În aprilie 1527.. Boehmer afirmă mai târziu: . toate . Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu. Cu alte cuvinte. Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii.adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: . Eliberat. Răzvrătirea îngerilor. Astfel. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez.. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. Dl. acesta este închis din nou. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi.director”. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale.Exerciţiile Spirituale” . Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. auto-sugestia este controlată.

inhalarea şi respiraţia sunt notate. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten.” În orice caz. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. Pinard de la Boullaye. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. să plângă. fie că este inspirat. suspin înăbuşit şi cuvânt>>. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. devine o maşină care trebuie să suspine. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. este de înţeles. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. ci şi vederea. fie că nu.controlat cu mare grijă. Secţiunea I . Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane.” Astfel. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. să geamă. P. cu concertul îngrozitor de ţipete. cu întinderile de sulf şi carne arzând. autor al „Mental Prayer for All”.

Cardinalul Morone. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. în anul 1540. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. Lainez. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Astfel. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. proiectul lor a fost imposibil de realizat. Ignatius avea pe atunci 44 de ani. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. împreună cu bunul său prieten. s-au lansat în cariera lor politică. Iezuiţii şi Lainez în mod special. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. de îndată ce vor termina studiile. spovedania. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. Toată această încredere era justificată pe deplin. în Veneţia. misiunile străine nu au fost excluse. Cu toate acestea. la capela Notre-Dame de Montmartre. Învăţătura. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. uniunea cu cele doua elemente. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. Constituţia Societăţii lui Iisus. Din această cauză. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. . datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. În anul 1546. Astfel. astfel că în 1541. pentru a-i converti pe păcatoşi. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. incluzând căsătoria preoţilor. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin.

dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei.” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora.. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. Portugalia şi chiar Anglia. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. În 1556. spune iezuitul Rouquette. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . adevăratul cap al creştinismului. Spania. Astfel. New York şi în special din Europa: Franţa.. fiii săi lucrau printre păgânii din India.. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. China. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Pe de altă parte. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite. mai ales în jurul claselor conducătoare. Japonia. Sudul şi Vestul Germaniei. Istoria lor. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine. unde au luptat împotriva ereziei. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. şi să fie campionii unităţii catolice.. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. atunci când Ignatius a murit. ajungând chiar şi în Irlanda. dar curând această restricţie a fost ridicată. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune.

” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. în general vorbnd. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls. Pe lângă acestea. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. dar R. Conform D-lui Folliet. concepţia de subordonare. Huber.. atunci când superiorul cere ceva”.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. Dl.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. disciplina ecleziastică şi. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. cea de a doua este mai extinsa. de fapt incontestabil. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . după cum este rezumat în regulile Ordinului. scrie Loyola.de intrigi. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. P. De la începutul lor ca iezuiţi. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just.. J. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita. o eliberare de sub propria sclavie”. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină.

Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII . prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>. Rouquette. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam.. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Dl. Societatea – campioana universalismului.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. Nu în ultimul rând.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. adaugă R. mai ales de cele catolice. P. întru-cât activitatea Ordinului. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate. În paralel.. întru-cât este supus total conducătorului său.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta.

El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. crime. neregulile provenite din bigamie. mai târziu.” „El absolvă. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. Spania.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. pe scurt. Un învăţat. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. el răspunzând doar în faţa Papei. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. suspendare sau interzicere. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. Anglia şi America. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. îi putea absolvi de păcate. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. Prin Constituţiile lor. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. falsificări de scrieri apostolice. spovedanii. chiar şi de cele precum erezia. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. Aveau puterea de a oferi iertare. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. de excomunicare. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. . Franţa. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. Pentru această miliţie.După 1558. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr.” În cele din urmă. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. de asemenea. Lainez. drept de care aceasta s-a folosit mult. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. Germania. sau schisma. de asemenea. De fapt. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. vătămări aduse altora. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. La începutul anilor 1545. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. etc. Dl. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu.

un duce al Savoiei. Cardinalul Infant. generali. s-au predat în mâinile acestora. în Biserică şi împotriva Bisericii.. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată.. în consecinţă. muncii lui Dumnezeu. „Astfel. doctori. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. SPANIA „Franţa”. etc. Sigismond III. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi. Astfel. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia.” La fel se întâmplă azi. în calitate de cadre.. PORTUGALIA.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. În acest mod.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii. oficiali de nivel înalt. magistraţi.. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. În anul 1574. o bulă a Papei. profesori universitari. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. regele Poloniei. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. care a aparţinut oficial Societăţii. spune dl Boehmer. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se .„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii.

Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre..” Aceasta este marca sui generis a Societăţii... secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. Dar în Veneţia. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. Nu în ultimul rând. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. ei au nevoie de paradă. oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ . literatură precum şi în politică şi etică. strălucitor. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. „Aflată deja . pe perioada secolelor XVI şi XVII. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor. Lipsa de odihnă. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii. În cele din urmă. li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. „dar” spune el. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. Italia abia a fost atinsă de Reformă.. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. plictis. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea.. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei. Într-un raport al iezuitului Possevino. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. stralucire şi acte teatrale. Această dragoste pentru deformare. a compus din nou poezii şi imnuri religioase.răspândească. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală..” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi. în continuare. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. bucuria. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură.. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. ostentativitatea.. unde au fost încărcaţi cu favoruri. De la sfârşitul secolului al XVI-lea.” Iezuiţii deţineau putere în Parma .

” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. printre înaltele clase sociale şi la Curte. Sub conducerea primului rege al casei Barganza. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. prim-ministru şi Mare Inchizitor. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II.. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns..În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. De asemnea.” ... astfel clerii.... clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. cu atât Spania devenea mai săracă. Dar. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. Chiar şi Părintele Neidhart. ei au fost atotputernici în Spania. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. Dintr-una din mărturiile lor. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante.” De fapt. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. „Pe perioada secolului al XVII-lea.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). În Spania.. Ca şi în Portugalia. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului. „Totuşi. încât atunci când Charles II a murit. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte. cu multă viclenie. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă.

Totuşi. De fapt.. docili. De la următoarele generaţii. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. statul a primit un nou sigiliu. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade.Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. tânărul duce Albert V. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania.. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa.. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început.” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini.. Germania... Olanda. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism.. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte..” În Bavaria.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor. Polonia.. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: . vechiul oraş catolic. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556. chiar şi în Austria şi în Boemia. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt..

„Timp de 5 ani. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. în 1590. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V.” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi..” În anul 1617. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată. În orice caz. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. să jure că va continua munca începută de el. Ferdinand a . şi lanţurilor. închisorii. el era atât de îngust în gandire..” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. l-a pus pe fiul său. Ferdinand. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. În ciuda tuturor acestora.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. Târziu. „Din anul 1585. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach. În 1586..” Arhiducele Charles din Styrie. criminali.. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.” „Eu prefer”. focului. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. Pe lângă aceasta.<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. vestul şi nordul Gemaniei. iar atunci când a murit. spune el. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. aceştia apărând în Neuss şi Bonn.

Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională.” Curând după aceea. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară.. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea. iar protestanţii din Ungaria. s-au răzvrătit de asemenea.” „Înălţarea puterii iezuite”. împărat pe atunci. Totul a fost însă în zadar. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri. astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii.” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I. Sub influenţa lor. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta.. „Escortat de dragoni imperiali.” „Iezuitul Balbinus.. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul. În 1618. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier.început să combată protestantismul din regatul său. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit.” „În acelaşi timp.. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. ruinarea materială a ţării a fost completă. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.” „Prinţul Eugene a învinovăţit.. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite. spune Tomek.. cu o dură francheţe. Dar falimentul moral era şi mai groaznic. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. Astfel. La sfârşitul războilui. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria.. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671.. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. politica dusă .

în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor.” . vom fi siliţi să o abolim. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. Arhiepiscopul din Milano. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial. politica fără putere. decadenţa intelectuală. după cum ne aminteşte J.. Charles Borromee.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. cel puţin în practica.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. fapt plauzibil. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel.. corupţia morală. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor.

atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme..” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor. În urma bătăliei care a urmat. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile.” „Din acel moment... Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. Mai târziu. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici.. Aceştia au numit consilieri moderaţi. în Aarau s-a discutat despre pace. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor... Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice.” Nu este această plângere împotriva Societăţii. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. haosul şi confuzia.” „În 1712. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare.” Astăzi. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. De asemenea. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. în Franţa.” „În anul 1656. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.În acelaşi timp. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă. .” „În anul 1620.

Aceştia au vorbit în numele său. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor.” La o diferenţă de câteva secole. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Dintre toate statele. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. Fără a mai sta pe gânduri. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Acest lucru este dovedit de H. Părintele Possevino. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. fiul ţarului Ivan. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. În anul 1581. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. Plin de speranţă. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Astfel. Polonia. Această acuzaţie este exagerată. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. Boehmer. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Iezuiţii nu au permis aceasta. care a fost asasinat. regelui Sigismund III şi Papei. reprezentant pontif la Moscova. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Doi ani mai târziu. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris .

. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică.. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine. sub dominaţia iezuită. Apoi. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia. După . dar de acum.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. Jean-Casimir. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. ci şi un rege iezuit. Aici. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor.Godounov. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. viitorul Sigismond III. De asemenea. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc. condiţiile regelui. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. rege al Poloniei. Pe scurt. În 1574.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. fapte încurajate de Ordin. numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649.

dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera.” . irlandezi şi scoţieni. fiica lui Gustave-Adolphe. Sevilla. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. provocată de Roma. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. pretinzând că sunt nobili călători italieni. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. A sosit apoi expediţia spaniolă. Răzvrătirea irlandezilor. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei.moarte soţiei sale. „Cincizeci de ani mai târziu. sub conducerea iezuiţilor din Douai. Seara realizau spovedanii. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark. De aceea..” Pe de altă parte. În acord cu Philip II al Spaniei. Ajunşi în Anglia în 1580. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte. „Apoi sub diferite deghizări. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. În urma complotului împotriva lui James I. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi.” Au fost create seminarii. Încă din 1542. a fost învinsă. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. în Anglia. succesorul Elizabethei.. Regina Christine. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. Sub Charles I. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră.

Totuşi. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy. Astfel. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. La fel ca şi în alte ţări. De fapt. dar a folosit mijloace mai uşoare.. Faimosul Lainez. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul.. Ea este un inamic al păcii bisericii. într-un colţ al Auvergne. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. chiar în palat. Totuşi. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. Totuşi. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. Parlamentul. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>.O întrunire a iezuiţilor.. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. . acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. unde 400 de studenţi s-au mutat. a determinat furia populaţiei.. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. la Paris. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. Au pierdut cauza. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. De acolo. Pentru o perioadă de timp.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551.

cel puţin. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine.. acesta fiind în competiţie cu Universitatea." „Astfel. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. De asemenea. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director. Totul trebuie subordonat acestui scop major. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani. Catherine de Medici. Duh. Liga a fost cea care. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. ca o modelare a opiniilor lor. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. a oferit studenţilor săi. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf.. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. puternici în Paris. Deoarece moştenitorul era protestant. fiind inspirat de Sf. Trei ani mai târziu. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. „Isteţul Henry III. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop.. Datorită Reginei Mame. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei.. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?.. Bartolomew în 1572.. Opoziţia din partea Universităţii.” Printre altele. nu la mult timp după aceea. Henry III a fost asasinat. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651).participant la Consiliul de la Trent. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. Guignard. atunci lăsaţi-ne să o facem. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. s-a luptat cu protestanţii. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. În acord cu Henry din Navarra.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare.” „Iezuiţii. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Colegiul Clermont. Dacă putem face război împotriva regelui. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania. poreclit „regele Parisului”. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. după asasinarea ducelui Guise. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. dacă .

„Din fericire. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV. mascau totul foarte bine. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. Mulţumită Părintelui Cotton. în liniştea studiilor lor. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale.” Parlamentul. În anul 1594. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare.nu putem face război împotriva sa. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat. Generalul iezuiţilor. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii.. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. sfătuitor al regelui a simţit . atunci când era necesar. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. a mărturisit că Părintele Varade. lăsaţi-ne să-l omorâm. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. care a preluat situaţia în mâinile sale. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate. Societatea a avut întotdeauna autori care. „Părintele a fost spânzurat la Greve.. Cu această ocazie. s-a declanşat o ciocnire de voinţe. Iezuitul Caussis.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. Pe data de 16 mai 1610. a fost ucis de Ravaillac. Aquaviva era încă acolo. Ducele de Epernon. Părintelui iezuit D’Aubigny.. fost elev al iezuiţilor. era un prieten notoriu al iezuiţilor.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. Dar. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei..” În 1592. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. Bartolomeu. Din nou acest mare general a complotat bine. au prezentat doctrina în toată cinstea ei.

În anul 1681. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. O dată cu îmbătrânirea sa. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. într-un etern ridicol. Se înţelege că aceştia au acceptat. H. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. În ciuda tuturor acestora. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. În timp ce fanaticii aclamau. iezuiţii. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. meşteşugari pricepuţi. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. . el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. În final. armatori. acesta i-a prezentat pe adversarii săi.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Întreaga familie regală. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. pe 7 octombrie 1685. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. Statul a plătit victoria iezuiţilor. protestanţii fugeau în masă din regat. Doar pentru a rămâne în Franţa. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. Conform lui Marchal Vauban. împotriva voinţei lor. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. negustori. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. Franţa a pierdut în acest fel 400. Fabricanţi.aceasta pe propria piele.

pe insula Banda. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. Francisc Xavier. JAPONIA. la Malacca. În regatul Travancore. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă. rezultatul fiind convertirea a 70. Pentru a obţine . În 1542. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. De fapt. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină.000 de idolatri.” Pe parcursul secolului următor. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. Arzător. canonizat de Biserică. Dar. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. Macassar şi Ceylon. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. din nou.

În anul 1587. mai mult de faţadă decât solide. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine. pe care l-a convertit la Malacca. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. Când a părăsit această ţară. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. 250.” Yagiro. Neobosit. în 1575. ironizându-i. Dar „la un secol după moartea lui. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. distrusă de războaiele dintre clanuri. samuraii. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. un nativ. Începuturile nu erau prea promiţătoare. totul s-a prăbuşit şi cei 250.” Hideyoshi. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki.000 de pseudocatolici au dispărut. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. doi Părinţi au rămas în urmă. De asemenea. după cum declară.000 de hinduşi. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. Aceste rezultate. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. Robert de Nobile. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. Deoarece. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. iar Ordinul a fost izgonit. În consecinţă. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. Datorită acestei ambiguităţi.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. . nu vorbea japoneză prea bine. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). El a făcut apel la clasele sociale înalte. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. De asemenea. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. În 1549. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. În anii care au urmat. el a convertit. situaţia internă a acestei ţări. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore. s-a schimbat întru totul. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Succesorul său în India. cu succes în Europa. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. A adoptat îmbrăcămintea.

Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. Decretul nu a fost dus până la capăt. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. Joseph Acosta. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. Conform unei versiuni mai târzii. Curând după moartea lui Xavier. iar persecutarea a început din nou. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte .” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. primul şogun. Pentru iezuiţi. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. poveşile miraculoase au început să apară. de asemenea.Totuşi. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Se spunea că avea darul limbilor. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. un crab i l-a adun înapoi. în 1622. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours. Pe lângă aceasta. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. Într-o biografie publicată în 1872. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. astfel. În acestea. În China. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Atunci când a fost canonizat. că acesta a realizat miracole. În 1614. Tokugawa Yagasu. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii.” „S-au spus poveşti despre cum.

Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Atunci când Ricci a murit. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. lucrurile s-au dezvoltat în pace. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului. interesul faţă de aceasta a fost minimal. Verbiest a continuat misiunea lui Shall. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici.. Între timp. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. comunităţile creştine s-au organizat. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. punând cu grijă China în centrul universului. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599.. Ajungând la Peking. Părintele Ricci. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism.” Un Părinte belgian. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu.” „În China.similare. În anul 1644. în timp de la Roma.. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. Totuşi. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism.” „Un italian. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică.. „În ciuda tuturor acestora. În 1617. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor. complicii lui au trebui să părăsească China. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Părintele Shall von Bell. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. a fost înlocuit de un german. a fost iniţiatorul.

În Canada. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. „despotul cel iluminat”. în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. acest protector fiind Tu. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). Papa Clement XI.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. la fel în China. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp.” Totuşi. a condamnat această doctrină „relaxată”. Dar mă rog Lui. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. De asemnea. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. vânători nomazi şi pescari. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. Kang-Hi. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest. Acolo. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. cel mai măreţ rege din Est. care a domnit timp de 61 de ani. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. ca şi în Malabar.

dacă este fată să ţeasă. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate..cu aproximativ 300 de supravieţuitori.. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte. departe de corupţia albilor. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit. iar dacă este băiat să citească şi să scrie. Astfel. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. un oraş al lui Dumnezeu. material vorbind... Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. În America de Sud.. Pe perioada converitrii nativilor. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. este <<Tupambac>>.. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal.Atunci când copilul creşte. Acesta era tipul perfect de colonie. învaţă.. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei. după liturghie. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Uruguay-ului şi Argentinei. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. proprietatea lui Dumnezeu. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. armele pe care le poartă. În 1546. Dimineaţa. Totuşi. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. La începutul secolului al XVIIlea.. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele.. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. dar în limba guarană. Seara.. conform propriilor lor dorinţe. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada. Sugarul se află sub protecţia mamei.

purtătorul unei sentinţe a morţii. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş.. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa.” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor.pentru a face mâtănii. După cum spuneau Părinţii. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. senzual.. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi... închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. Aceste rezultate nu foarte extraordinare. Biciul. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri.” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. îngust la minte. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal. Părinţii au inventat de asemenea. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală.. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte..” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul. şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini. lacom şi murdar.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia.. nevoia de activitate şi sentimentul . nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. Aceştia nu bănuiesc. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc.. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace.

. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat. de Părintele general şi de Sfântul Tată. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor.. P. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII.” Mai târziu.” .J. o Europă care s-a îndepărtat în timp. care aparent este ideal pentru fanatici. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. aşa cum este văzută de Societate.P.. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde.” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit. „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum. Charmot. A fost astfel aranjat... nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii. Cu speranţa „reformării lumii”. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. după cum scrie R. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. S. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice. spunea Părintele Bonhours.de responsabilitate. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. a voinţei şi chiar a judecăţii. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R.. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală.

Un novice al Ordinului. Încă unul. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui.” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului..” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. şi pe bună dreptate. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes. profesor de teologie catolică. dedicat venerării acestor obiecte. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. Rodrigue de Gois. Ei au instituit un cult special.. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. după cum este specific acestui Ordin. Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV.. în 1581. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. Fatima etc). aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. Doctrina lui Duns Scot.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate .” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. o găsim pe Fecioara Maria.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. „Pentru Loyola. care a murit în Roma. În faţă. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). Huber. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri.

sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. În plus. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. au reuşit aceasta. atunci când suntem aproape de moarte.Feciarei Maria. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. Mariam”. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. important este să intrăm. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. Printre alte lucruri. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. .D. să nu mănânci niciodată vreun măr. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. fiii lui Loyola. încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. iar dacă diavolul. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. Astfel. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. În final. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit.

R. vor fi „interpretate”. ci mai . Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. P. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe.. nu neapărat din cauza decadenţei lor. Ascultaţi „Ratio studiorum”. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. nimfe etc. scuza „miracolului”. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. adoraţia Inimii Sfânte. Aceasta este regula notată de Sf. după cum scria în 1943 R. mai bine să o facem ridiculizându-i. toate ştiinţele. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.P.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. Charmot. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua. venerarea sfinţilor. pe Calliope.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. în special ştiinţele naturii. în ceea ce privea învăţătura. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. sau pe alţi zei sau zeiţe. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. un călugăr al secolului XIII.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. Vom compune poezii.. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. imaginile. întrucât reprezintă doar demoni. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. Astfel. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. dacă e să-i menţionăm. Mai mult decât atât. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze.” Astfel. H. care era fatală. pe Apollo. munţi. relicvele. P. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. Ignatius în <<Constituţiile>> sale.

„Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine. După cum am văzut şi anterior. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari.” Dl. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. pe perioada secolului XVI..” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu. spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius. Astfel. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi... iar fiii săi s-au inspirat din aceasta... De fapt. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor.. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele.” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes.

<<creator de regi>>. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii. Suedia şi Rusia. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice..” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. ca împuternicit ponfit în Polonia.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă.atotputernici.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. Mariana Sanchez. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Părintele Petre – ministru în Anglia. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni.. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar.” Dl. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare.

Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. citat de „Le grand flambeau”. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal.. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. . Totuşi. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. acesta îşi poate ucide agresorul. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe.” Datorită acesteia. fără păcat. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul. De exemplu. de asemenea.. ieşind din Societate. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată.” Dintre toate maximele criminale iezuite.” „În acelaşi fel. rezervarea mentală. Totuşi. Boehmer: „după cum s-a văzut.care ucide încalcă această poruncă. Astfel. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi.” În concluzie. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. vom fi capabili să comitem. Mai este.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. Iată ce are de spus dl. Dacă o tânără fată este însărcinată. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. sunt prea „vorbăreţi”. depinzând de circumstanţe.

obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. Antile. în schimburi şi în lichidarea falimentelor. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. Pentru a avea un profit şi mai mare. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. „În Mexic. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao. În cele ce privesc toate acestea. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. dar după cum am menţionat deja. De asemenea. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. Mexic şi Brazilia. Colegiul Roman.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. În afara politicii în care erau adânc implicaţi. Centrele lor din India. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. fabrici de covoare. Oricum. aceştia creşteau. în comerţ. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. Episcopul .Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. vite şi exportau 80.000 de tractoare în fiecare an. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. de asemenea. La Martinique. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. timpul nu lucra în favoarea lor. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii.

Totuşi. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. libertatea eticii. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. mai devreme sau mai târziu. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. Aceştia şi-au înarmat guaranii. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. După mai multe certuri cu ei. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. În consecinţă. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. prim-ministru portughez. intrigile politice continue şi de asemenea. prosperitatea materială de care se bucura Societatea.Palafox. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. unul din principalii lor susţinători în Europa. 50 sau chiar 100%. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. Părinţii Vienei. încheiat între Spania şi Portugalia.” Afacerile financiare „la Roma. În China. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. iar în final a interzis Societatea. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. trimis de Papa Innocent VIII. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. s-a simţit foarte insultat. în toate teritoriile sale. Marchizul de Pombal. încă de la începutul secolului. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată. În 1757. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. cerându-le o dobândă de 25. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. iar în Franţa.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. care a stârnit mare agitaţie. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez.

Societate. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal... ostilă drepturilor naţiunii. Pe 6 aprilie 1662. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile.. fatală societăţii civile. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii.>>. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni.” În concluzie. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Dar era deja prea târziu. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale. secrete şi cinstite. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări.. Guvernele Naple. În Spania. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica.” „Clement XIII. jignitoare pentru etica creştină. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat.” În Franţa. În Roma.

Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. Sara Sede Vacante>> (în septembrie. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate.. împărăteasa Austriei. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. iezuiţii din statele sale.” Moartea lui Clement XIV. S. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. unde a şi murit câţiva ani mai târziu. în principiu cel puţin. „Iezuiţii. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău. împărăteasa Rusiei. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre. dar această suprimare mă va ucide.” Ganganelli avea dreptate.” Între timp.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia.de Clement XIV.” . Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. Din câte ştim noi. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine. Astfel. Patru ani au trecut până când Clement XIV. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. S. spunea Scipion de Ricci. acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif.. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. nu mai existau”.. Ricci. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort). i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. Marie-Therese a interzis de asemenea. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. nepot al ministrului pentru venerare.. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat. şi toată lumea se întreba ce însemnau. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. S. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv.. V. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786... Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. „.

Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. aceasta fiind un corp profesoral. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria.. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. Franţa.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. eclipsa nu a fost niciodată totală. Dizgraţia Ordinului. Spania. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie.” În cele din urmă. Trei ani mai târziu. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814.” Fraza pare suficient de plauzibilă. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. un mare prieten al iezuiţilor. în 1820. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze.. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat. cele două . în ceea ce privea dominaţia mondială. Italia amestecându-se cu clericii. Datorită evenimentelor politice favorabile. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie.. În 1799. În anul 1794. Oricum.. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate.

un om îngust la minte şi sincer. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. pretinzând „a curăţa” armata. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. iezuiţii erau izgoniţi. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. administraţia şi educaţia. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. Ceva coerent revenea la viaţă. în Spania în 1820. plantând cruci comemorative. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. dar deja era prea târziu. primul tip de Opus Dei. au fost interzişi în Portugalia în 1834.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. magistraţii. Dacă trebuie trimis ceva către noi. peste tot unde mergeau. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. Pe perioada secolului XIX. se găsea pretutindeni. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. 1835 şi 1868. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. iezuiţilor le-a fost mai uşor. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. dar cu Charles X la tron. În 1828. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. În 1803. Dar timpurile s-au schimbat.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. Atfel. atunci când iezuiţii trimfau. . Urâţi şi acoperiţi de ruşine. Louis XVIII. Pe de altă parte. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. În Franţa. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia.” „În Italia. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. în Elveţia în 1848. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu.

în 1816. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. „Plini de ei.” Sincer vorbind. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. succesorului său Thomas Jefferson.. în aceste ţări. publicişti. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu. Nu putea fi altfel.. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege.. Astfel. scriitori. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. aceasta este Societatea lui Loyola. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. scria Monseniorul Fulop-Miller. profesori scolari etc. Suedia. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. îi scria fostul preşedinte al Uniuni.” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia. judecând după următoarele: „clerici cer. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. dar explicaţia zace în faptul că. Danemarca şi Statele Unite ale Americii. „În Statele Unite”. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. în Mexic în 1873. Fără nici o îndoială. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. în Brazilia în 1874.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”.. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . John Adams. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”.. legislaţie şi administraţie.

. ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol). autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască. Din nefericire. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor . Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. ura revoluţiei şi a libertăţii. pe de altă parte. cere.2). Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii. 17. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848.. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor. Statul.. 49).” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii. în cursul dicuţiei.tinerii.Pe data de 4 ianuarie 1849. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). astfel. instruirea publicului pentru propriul interes..” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. Suntem incorecţi şi nedrepţi. după cum o face un binecunoscut orator.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850.. dreptul de a conduce. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu.” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune.. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii. pe atunci un „Carbonari”. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. În trecut. Nu credem. Această luptă este rezultatul opiniilor.

” Legea a fost semnată.. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. El însuşi l-a aclamat. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. Niciodată în Franţa. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete.. „Un regiment francez. de asemenea. A fost proclamată Republica Romană. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. Printr-un paradox scandalos. dragii mei confraţi. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. Acum împărat. dar par a fi foarte urmărite azi. El l-a ales deja ca împărat.Victor Hugo exclamă. susţine guvernul republicii. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole. Louis Napoleon. l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit.” Începutul era foarte promiţător. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. Revoluţia din 1848. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . Da. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. asediind Roma. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870. Republica Franceză. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite. cât de bine posibil. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon.

de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant.. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu. Dar la abia 2 ani. care este susţinută de Franţa. A fost lăudat de toţi clericii. a declarat noul suveran. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii. Bătăliile sângeroase. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. aparent fără nici o legătură între ele. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. epidemiile mortale şi . acesta fiind un episod costisitor.” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa.. ea s-a îmbogăţit.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare.. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze. refuză şi astfel izbucneşte războiul. unul împotriva celuilalt?.... aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. dacă nu am observa ceea ce le-a unit. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani.. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional.. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. Anglia. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim..lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. merită o recompensă.. după ce a urcat la tron.” „Imperiul înseamnă pace”. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. Nu un anticleric.

care prevedea sosirea unui dezastru. ministrul francez la Francfort. Prusia ştie . în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. are loc expediţia de la Mexic.. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. scria Rothan.suferinţele inumane au costat Franţa 100. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. Austria este principalul stâlp al papalităţii. În acord cu Prusia. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Armata franceză nu este pregătită. Totuşi. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. de dragul sprijinului politic. a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. De acum înainte. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863.” Recunoaşterea nu este ambiguă. Prusia. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. conform Monseniorului Sibour.. Vaticanul a asigurat tronul imperial. „Artileria este demodată. Austria a fost înşelată de propriul complice. arhiduce al Austriei. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte.” Ştim cum în 1867. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă..000 de morţi. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. după ce armata franceză s-a îmbarcat. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”.. Maximilien. o Cruciadă. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa.

favoriza noile rugăciuni.. adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. şi Bismark voia tronul.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. vechi sau noi. vai! era desupra cenuşei Franţei. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. Ei au binecuvântat cu . Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale.. Instigatorii la război. nu sunt îngrijoraţi. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. Venerarea Sfintei Fecioare... Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris. Franţa însăşi a declarat război.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat.” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette. dar.” „Episcopatul francez. De asemnea. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster.

că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. În 1864. Franţa modernă spune că toţi . Episcopatul a adus în Paris. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. În 1830. în anul 1854. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. După cum am văzut şi anterior. ca un întreg. în 1856. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. catolicismul şi-a încheiat cariera. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti.” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. care era atât de dragă iezuiţilor. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate. cel învăţat şi cel ignorant.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor... Din punct de vedere intelectual. sarbătoarea Inimii Sacre. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. pentru baptiştii prinţului imperial. vechi sau noi”. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Pentru învăţământul secundar al fetelor. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. În ceea ce priveşte aceasta. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă.căldură şi recunoştinţă.

ei ne ameninţă. libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. Ea se afla în Roma. Prin învăţăturile lor. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871. ei vor ca ea să fie în sclavie. ei vor conflict. care au pus Franţa în doliu.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. Biserica va readuce Inchiziţia.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870.francezii sunt egali în faţa legii. sunetul doctrinei şi dreptul civil. noi vrem ca Franţa să fie liberă. ei se luptă cu noi.. câţiva ani mai târziu. datorită ei. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. înseamnă că nu poate. idolului pe care l- . lasaţi-ne să-i dezarmăm... dacă nu va face acest lucru. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale. motivul şi istoria. lasaţi-ne să ne apărăm.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. noi vrem pace.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar.” „Conform Monseniorului Pie.. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. <<rezumatul spiritului Bisericii>>. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. Noi vrem armonie. ei vor război. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. maxime şi libertăţi franceze sau galice. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert.

Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice. Unul dintre ei. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea.” .” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. înainte să vă ierte. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. papalitatea a aspirat la noi ambiţii. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă. care conform lui.” De asemenea.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii. pocăinţa. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. La acea vreme. dar timpul părea perfect atunci. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică.. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. pocăinţă..” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme.au pus la Vatican. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie. Întro manieră ascuţită şi amară. voi aţi condamnat-o. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. asociindu-i cu factori dăunători. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere.” „Voi oameni cu credinţă mică. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine. aşteaptă de la voi spovedanie. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania.

această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. ei inspiră totul. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. lucru care urma să fie necesar foarte curând. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. Conform planului adepţilor lui Loyola. Papa a redescoperit această credincioasă grupare. este să dividă cu scopul de a cuceri.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. Întrucât schema ei. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. Prin <<Programa analitică>> din 1864. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. se formează ca un sistem de guvernare. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. bine găndită. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. Mulţi Părinţi urmau să exercite. devotată total cauzei sale. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci.>> Această mărturie este destul de clară. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. pătrund peste tot. atotputernici în Roma. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. conduc totul. . subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. pe care ei înşişi au desenat-o.

Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi.. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. astfel sfidând Revoluţia. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. ca întotdeauna. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe.. erau toţi întunecaţi. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles.” Astăzi. mai mult. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. spre marele necaz al naţiunilor lor. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. În acest text publicat de „La Croix”. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux. precum Mussolini şi Hitler. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii... lăsând Republica să se scoată singură şi cât de . iezuiţii. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre.Astfel. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”. Şi. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. Aceşti „fii ai Satanei”.. s-au ascuns în gaura lor. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie..” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris.

frăţia <<Guard of Honor>>. atunci când. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. gărzile de onoare. veneratorii. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. poate părea. apostolatele... întrucât moartea. lăudată de iezuiţi. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. după cum i-a invitat doamne Alacoque. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. Frăţiile.” Astfel. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. scria Gaston Bally. în 1873. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri.. Franţa a fost cucerită. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. deşi fiind la bază idolatră. În ceea ce priveşte aceasta. Astfel. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus. asociaţiile. în locul unde şi-a început viaţa. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. „Pentru a realiza pericolul”. dar acest lucru a fost uitat. Reprezintă. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm. fanatocii. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate.” „Acest lucru părea monstruos..” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze. La o primă vedere.” .bine putea din noroi. de asemenea. Apostolatul de rugăciuni etc. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. chiar inocentă. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja. „Astfel. în realitate este pe departe de a fi inocentă.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice. misionarii. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase.

cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”.” Abbe Brugerette. neavând convingere. al întregii societăţi. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică.. la exprimarea credinţei..„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct.. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. scria Abbe Brugerette. la un moment dat. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie. care au ridicat speranţe înalte. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie.. un puternic impuls împotriva clericismului. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante.. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da.” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. după cum vom vedea mai târziu.. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici.” „Încă de atunci. „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> . dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. Fără a se .

dominicanii celui de al III-lea Ordin etc.. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o.” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie... scriu aceştia. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine. a speriat-o. pe 29 martie 1880. de asemenea.” Mărturia este clară. mama Revoluţiei. Per ansamblu. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. O lege. care a scris acest fragment. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. Abbe Brugerette. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. în mod evident. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care. Articolul 7 al acestei legi spune.. de asemenea. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate . Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa.. după cum Gambetta a stigmatizat-o. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux. În adâncul său.” „Să-i lovim pe ei”. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii.. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război.

. Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat. aşa cum face un episcop.. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. pentru a-i tolera în continuare. ar putea părea inofensivă astăzi. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet..” Fără vreo întârziere. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. pe atunci preşedinte al consiliului. în anumite momente ale zilei... Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor. loialitate regimului nazist german şi statului. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari.. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii. aceştia puteau fi văzuţi. în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi. jur şi promit. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. iezuiţii. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German.congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. făcându-le astfel o favoare.” După 11 martie. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate. ministru. Aşa cum îmi este datoria.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de .” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. voi lucra pentru binele şi interesul statului german. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său. o mişcare de opoziţie a fost organizată.

În cele din urmă. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. Unul dintre autori. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică.” Dar această linişte a fost scurtă. de asemenea. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. şi unul dintre ei. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. şi altul totalitar şi intolerant. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. atât de urât de Biserica Romană. un iezuit camuflat. Bineînţeles. Congregaţia romană a Indexului. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. Stanislas. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor.” Astfel. „asumpţionist”. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. unul democratic şi liberal. problema este gravă. am putea reaminti bunuli Părinte. . Bally. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. Ştiam. după cum ne putem imagina. că profesorii. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent.” Ca şi un accident. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist.. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. un călugăr capucin şi Le Dore. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia.P. conducător al eudiştilor.. În cele ce privesc instrumentele de tortură. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. În 1883.

care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. Ei s-au adunat în spate la . recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11.Legile din 1886. în statul Republican. în special cele iezuite.. nu îi lipsea justificarea. în regiunile catolice din Vest şi Sud. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. la mijlocul secolului al XIX-lea.655 şi aveau 824. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. În anul 1873. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. 1901 şi 1904. De fapt. În cele ce privesc colegile „libere”. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. acesta fiind un lucru bun. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate.595 elevi.. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. În plus.

poporul francez votează candidaţi catolici. sentimente. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze.. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor. controlând gândul. faptul că preotul. poporul francez. este refuzat ajutorul oamenilor săraci. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor.Veuillot cu familia regală din Chambord. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător..” De asemnea.. iar muncitorii sunt concediaţi. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie. acest om tulburător. Este declarat că : 1. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin . afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică.. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. 3. ca un întreg. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. În alte părţi. mâncarea...” „Pentru un număr mare de catolici. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. va primi din nou de la Dumnezeu. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie.. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi. acţiuni. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>.. Aceştia nu doresc clericismul.. este de ajuns. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul. 2. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată.” Aceste excese din partea clericilor.

acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator. Aceştia au crezut.” De acum înainte.păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie... Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. Transparenţa. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. Ministru al războiului în 1886. Acesta a mai încheiat. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. scrie Monseniorul Adrein Dansette. Acesta era Leo XIII. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii. Totuşi.. care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889). în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. Dar... precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889. „o nobilime bigotă. scria Monseniorul Pierre Dominique. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun. „Prietenii lor sunt aici”.” ...” „Calmul ministru de interne Constans. „Un acord tacit”. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii.. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. „boulangismul” decade rapid... apărători fideli ai Bisericii la Adunare. de asemenea.

a aporbat măsurile luate de Picquart. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. Totuşi. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută.. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. nefericitul om este închis. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Un ofiţer al Serviciului Secret. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială. Este evreul>>. Astfel. a încercat. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. „La un moment dat . Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă.„În anul 1890. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. de asemenea. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. să deţină un post la ministerul de război. în iulie. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. De asemenea. şeful Serviciilor Secrete.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. Ca să fie şi mai rău. Statul major a strigat imediat <<Este el.” „Ministrul de război.” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. din . un război civil care divide Franţa în două. după cum vom vedea. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus.. din august de suspiciunile lui Picquart. Esterhazy. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche. a încercat să ia legătura cu mine. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. pe care l-au concediat. generalul Baillot a fost informat.

Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. eram cu toţii în febra antisemită. asta aş fi făcut. fără a le spune cine a scris-o. Pentru prima dată. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. în vinovăţia lui Dreyfus. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. de asemenea. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat.. Dar.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. o condamnare nedreptă. scrie Adrien Dansette.. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Rămas singur în birou. „Dacă Esterhazy este vinovat. . care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. Era seară. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea.nou. În ziua următoare. Bineînţeles. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării.

pe care îl vede în fiecare zi. La piciorul patului său. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. pe Insula Diavolului. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. „În duminica de 6 septembrie. Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. ambasadorul său. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van.” Totuşi. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. Seara era înlănţuit din nou. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. Seara. dimineaţa.” „În zori. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). condamnatul continua să se declare nevinovat.: Acolo. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. membru al Societăţii lui Iisus. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. După un timp. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. care îşi merită numele în acel climat fatal. conducătorul statului major al Armatei. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi.” Adevărul nu mai era în îndoială acum. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. Statul major se opune oricărei reexaminări a . Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile.

la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă... Astfel.” „Astfel”. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>.” Trebuie să menţionăm că după câteva luni. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. căderea miniştrilor.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război.. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. reţinut la Mount Valerian. În Germania. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. sinuciderea lui Henry. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus. Dar Comitetul de război. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. Ilegalitatea acestui proces. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie . scria Abbe Brugerette.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit.. În final.procesului. În final. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. În decembrie 1898.. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit. demisia şefului statului major. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa. vinovăţia lui Esterhazy. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi.. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport..

Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. Ca să facem un scurt rezumat. în ianuarie 1898. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. Totuşi. scria Abbe Brugerette.” Dar. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. Aceasta a venit din rândul protestanţilor. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate.. Mila era indispensabilă. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. La sfârşit. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. evreilor şi profanilor. concedierea conducătorului statului major. Căteva zile mai târziu. totul a fost doar o bufonerie sinistră. „În Franţa. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane.. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului. Franţa era urâtă.. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor..” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult.” Peguy însuşi .condamnat. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare.” Dar ura. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. Emil Zola a publicat în „Aurore”. falsele dezvăluiri publice.

. să tăiem capete..” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi.. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals.recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul. să împărţim teroarea. Atunci când influenţarea a dat greş.” „Oare trebuie”. venite din partea blânzilor clerici.. zi de premiere la Colegiul Arcueil. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului.. trebuie să scoatem sabia. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război).. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara.. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă... Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă. rector al Şcolii Albert-le-Grand.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat. spunea un călugăr elocvent..” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. să pornim războaie.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se . îmi scot pistolul. Ei.” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie. Părintele Didon. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata. greve. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare. în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului.

” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare.. Evreii ţin Republica în mâna lor. Apoi. publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”.. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>. Iezuiţii.opun examinării şi.. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă. . Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare. cu marea armonie a vechilor timpuri..” În realitate. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. prin natura lor. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”.. foarte citit.. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune. Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. se răzvrătesc împotriva probelor. dar foarte eficient. care este mai mult ebraică decât Franceza. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută... ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. Este un truc clasic. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. Astăzi.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. ca întreg.” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. De data aceasta.” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului. Un martor nu foarte suspicios. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus.

” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi.. şi a Papei apostolic..” „În vederea dispoziţiilor.. Cazul lui Bailly este foarte clar.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois.Conform lui Abbe Brugerette. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză..” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>. Deşi.. note scrise de mână. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu. „Fiind un om foarte cinstit. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte. arhiepiscop al Parisului. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. Maurice Feltin. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost.. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze.” Este suficient de clară aceasta.. Iar. fie ele cărţi tipărite. este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. dar dictate de el. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el. Dreyfus este doar un pretext. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă. Vincent-dePaul Bailly. Ce putem citi în „La Croix”. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789.. După citirea tuturor acestora.. prin îndurarea lui Dumnezeu.. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. generalul de Boisdeffre. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi.. În . trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. scrisori. pentru ei.

Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă.” „Curtea de la Roma”. numeşte un <<scandal de nedescris>>. minciuni. impulsionarea urii. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. blestemarea celor care îl apără. adaugă acesta.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. Sfântului Thomas d’Aquin. Fără îndoială. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. conform „învăţatului” şi în special. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. Totuşi.” Într-adevăr Curtea de la Roma. fondator al „La Croix”. uciderea acestora. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. Totuşi. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. colecţia „La Croix”. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. menbru catolic al Institutului. persecuţia evreilor. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi.ceea ce privea materialul „tipărit”.. referitoare la evrei.. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. Părintele Bailly.

atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată. Secţiunea IV .. „Afacerea Dreyfus” a început în 1894. a creat ură împotriva corpurilor militare.” Pentru respectabilul prelat. anul alianţei franco-ruse.. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos.. În loc să se lase inspirat de el. Papa. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. de fapt. a devenit un conflict politic. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi. Cu trei împotriva unuia. A avut efectul unui război religios.. Atunci.... fără ascunzişuri.. judecat de ofiţeri. A început anti-militarismul. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare. Afacerea a crescut.” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. Tripla Alianţă (Germania. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni..statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. Cum de nu am observat că. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit. „un prelat al sfinţiei sale”. înfrângerea campionilor săi. implicând instituţia militară. perseverare diabolicum”. Italia.. Chiar şi azi. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. l-a ascuns sub sutana sa. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată. „Errare humanum est. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. De fapt.

Părintele Bailly. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. Waldek-Rousseau. reacţia a fost fatală. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată. Părintele Picard. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. Aceste reglementări. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Această rezistenţă va întări atitudinea statului.” Atunci când opinia a fost lămurită. spune zicala. abolind Ordinele care predau. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. dreptăţii. şi justiţiei.” În 1899. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor.” În cele din urmă. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. în special sub ministrul Combes. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. Intransigenţa Romei. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. în 1901. Ordinul religios s-a format din nou.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate . conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. dar nu suprimat.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. mai mare în număr şi mai militant. După aceasta. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. va da naştere legii din 1904. simbolul divin al ideii de justiţie. după cum s-a văzut într-un proces recent. conducătorul „Asumpţionoştilor”.

clericalismul politic. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică. Pius X. Întradevăr. Papa şi-a rezervat dreptul. a mers la . întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. a fost elevul favorit al iezuiţilor. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. era pro-german şi anti-francez. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904.va deveni una constantă. împăratul Austriei. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. preşedintele Republicii.” Astfel. de îndată ce a ocupat tronul. care avea 38 de ani şi asemenea lui. În plus. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei.” Crdinalul Sarto este ales. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. Conclavul. este omul perfect dorit de Ordin. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. Monseniorul Merry del Val. când Monseniorul Loubet.” De îndată ce Pius X a devenit Papă.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. „Înainte de războilul din 1870. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. nunţiul din Paris. În plus.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. noul pontif. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma.

Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. nu va aproba niciodată aceasta. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat. Victor Emmanul III. Dar. Bineînţeles. În acea perioadă. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. Un autor catolic.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. Părintele Wernuz. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. scrie Adrein Dansette. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. „Ni se pare normal astăzi”. bineînţeles. ci împăratul Germaniei Guillaome II. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. regele Austriei şi Ţarului. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. statul doar datorează libertate Bisericii. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei. care . generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe. ca papalitatea.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. În cele din urmă.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. Societatea lui Iisus... „Papa nu poate primi un şef de stat care.

au devenit indispensabili Vaticanului. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. Cu muţi alţi observatori calificaţi. pe data de 10 august 1906. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. Secretarul său de stat a scris . exclamă Brunetiere. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”. populaţia ca un întreg. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul.” „În 1886. azi. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege. dar nu în război religios. atât de mult încât. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. el respinge toate reglementările. care are atât de mare nevoie de pace. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Abbe Fremont. în Germania aceştia făceau exact opusul. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. în favoarea lui Bismark. Bismark. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. în scrisoarea „Gravissiomo”. timp de 30 de ani.. Sunt unul şi acelaşi. era încărcat cu favorurile acesteia. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). ne referim la politica iezuiţilor. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. spre satisfacţia tuturor. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. prin bijuterii. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican..

aveam motive să credem. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Întrucât. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere. În plus.. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne. unde tratatul de la Bucureşti care punea . Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. în special în Serbia.” După cum am văzut. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale.” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care..” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. o misiune morală univerală. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. Pentru acel moment.. în acelaşi timp. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo. va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată..

În primul rând. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei. săptămâna trecută. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. Acesta relata. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. Cardinalul Meery del Val. Contele Palffy. cu Sfinţia Sa.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la .” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. spuse Sfinţia sa. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. care a început discuţia. Penreu Roma. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>.” Totuşi. „elevul favorit al iezuiţilor”.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. afacerea s-a târât până în 1913. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold. Sfântul Tată. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Pe 28 iunie 1914. problema Serbiei a fost adusă. ca şi anticipată. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. Cardinalul Merry del Val. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. încerca să menţină pacea. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi. În timp ce servea. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena.

Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. ambele fiind contrare previziunilor sale. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. întrucât el va fi vicleanul . este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. Baronul Ritter. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. pe 26 iulie. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. a adăugat Cardinalul. dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. Dar 40 de ani mai târziu.” Dacă aceasta a fost o satiră. folosit pentru catehisme parohiale. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului.” Astfel. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. Cu o zi înainte. De fapt. Monseniorul Yves Guyot. Într-adevăr. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia.

o moarte care părea foarte oportună.. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X. Într-adevăr. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. noul Papă. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. Dar.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale .. urma să zboare din Roma în 1916.. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată.. care a explodat în Golful Tarente. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. un spion notoriu. Prin participarea acestui şambelan. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci.” Instigatorul măcelului. În ceea ce îl privea pe Ferrata. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. chiar înainte ca votul să aibă loc. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. Servitorii i-au sărit în ajutor. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. Cardinalul Rampolla. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. cel publicat neavând nici o semnătură. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach. Acest prelat germanic. Medicul care a fost chemat imediat. Procesul său a fost reluat în 1919...instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870.

. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea. Din nou. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite.” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat.” Dar acţiunile iezuiţilor. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare. Conform Abbe Brugerette. nu este de mirare că Papa Benedict XV. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. orice mijloc. a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ. Între 2 şi 10 ianuarie 1916. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale. „Luând în considerare toate acestea. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica.. secretarul de stat al lui Benedict XV. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. orice loc era suficient de bun pentru ei... prietenii habsburgilor. disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa. dar nunţiul şi Papa au . El este <<german>>. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. în următoarele luni. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>... după cum spuseseră ei. „Pe 10 ianuarie 1915.” În acelaşi timp. o pace separată. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.. nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici. un decret semnat de Cardinalul Gasparri. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună.” Monseniorul Charles Ledre.. în consecinţă. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat.Vaticanului. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. în numele Papei. Franţa nu era plăcută de Papa. Fiind în perfect acord cu Benedict XV.. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa.. se spunea.. Papa..

pe 31 martie 1917. Monseniorul Pacelli. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger.păstrat tăcerea..” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor..” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic.. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. „Prin art. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach.” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă.. Monseniorul Louis Canet. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale.. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei. viitorul Pius XII. Italia.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. Unul dintre apărătorii lui.P. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial. Câteva săptămâni mai târziu.. a insistat la excluderea Vaticanului. poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă.. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război. Acestea au dus în final. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. în Anglia. Da. iezuitul R. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. preşedintelui Republicii. Pe 29 iunie.. în America şi în special în Italia..” „Apoi. . A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace. era normal să se încerce din nou în altă parte.” Astfel. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue. în iulie 1919. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară..Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre.

Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. În ceea de privea Germania de neînvins. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Englez (1578). conform unora. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Scoţian (1600). Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Acesta i-a ceruit iezuitului. anticlerică şi oficial ateistă. Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este. să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. reinstaurat în 1826). Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). Rusia. Institutul Saint-John Damascene. Etiopian (1919. reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. aceasta s-a scufundat în haos. Părintele D’Herbigniy. în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. Canadian (1888). Nord American (1859). Irlandez (1628. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale.

” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. Monseniorul Seipel. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). „Papa. în spatele lui Franco.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. în februarie 1929. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. Italia va fi primul teren de acţiune. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. În Italia.. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. Există un şef socialist zgomotos . nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. cei ai succesorului său. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. generalul lor este Nalke von Ledochowski. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. din nou. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. la momentul tratatului de la Lateran. Pius XII. Din 1915. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave.Possevino. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor.” În urma înfrângerii suferite. Iezuiţii. Iezuitul. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Un secol mai târziu.. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. Părintele Tacchi Venturi. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI.

înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican.. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. Cardinalul Gasparri concluziona. De fapt. prăbuşirea regimului lui Mussolini. Acest lucru nu este surprinzător. „În 16 noiembrie 1922. cu ceva pseudo-socialism. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. deghizat când circumstanţele locale o cer. De fapt. Cardinalul Gasparri. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass.. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său. Chiar şi astăzi. al Institutului.care adună foştii servitori în jurul său.” Agenţii secreţi. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea . secretar de stat a avut un interviu secret cu el. Halke von Ledochowski. ambiguitate care este tipică pentru ei..” Zece ani mai târziu. Francois Charles-Roux. De acum înainte. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. pe ambele părţi. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma.. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp.” „Atunci când mi-a spus de interviu”. după cum ne spunea Gaston Gaillard. Monumentul are.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. Italia a fost în 1922.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. presupus creştin-democrat. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania.

guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii. incluzând războiul din Etiopia. Din Italia. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. ambasadorul francez la Vatican.. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918.” Războiul. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. .. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”.publicaţiei: „Popolo d’Italia”. „După un an de controverse. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. Acestea sunt simple fleacuri. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. Lipsurile. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi. Tratatul Lateran. idealul de nazism era la fel ca în Italia. Monseniorul Cristiani. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. dar al clericilor. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. prelat al Sfinţiei sale. Întrucât Mussolini este la conducere. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. după cum a fost descris de Pius XI. depinzând de circumstanţe. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. campionul simbolic al Vaticanului.

toată compătimirea este pentru Berlin. leagăn al nazismului. Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. În acea perioadă. Bineînţeles. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. Monseniorul Pacelli.. el este un catolic asemenea principalilor săi . Acolo.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen. În 1923.au aparţinut Italiei.. steaua viitorului dictator german începe să răsară.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei... Ungaria. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. Monseniorul Pacelli. De fapt..” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII. recrutează cei mai puternici contingeţi.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. Boemia. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic.. a fost nunţiu în Munchen. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme. Angl. Polonia. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast.” În acea vreme. Slovacia. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria.” Dintre toţi aceşti instigatori. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani. apoi în Berlin. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. Croaţia şi bineînţeles Bavaria. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. planul lui Ledochowski. Monseniorul Pacelli. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. Despre acea ţară. viitorul Pis XII. capitala Bavariei catolice. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli.

” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. episcopii germani. Dar. m. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. d.” În 1924. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară.” Cardinalul Bertram.. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. dar foarte curând avea să fie învăţat. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>.”. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere.” „În martie 1933.colaboratori..” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă... munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. Pentru el.... Acel bărbat al cărui trecut este blestemat. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria.. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi. îi va fura din palmă. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. Şi el va trebui să . Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. În 1927.” Împreună cu mulţi alţi episcopi. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud.” Succesorul său.. „Cu aprobarea lui Hitler. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German... prin care inviolabilitatea doctrinei catolice. „Von Papen părăseşte Roma.. Pius XII. a. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932. ş. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere. şeful de partid al Centrului Catolic.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre..” Într-adevăr. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul. un iezuit.” „.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice.O.. al Părintelui Arendt (iezuit) etc. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. care se afla lângă Cardinalul Van Roey. „Oamenii Acţiunii Catolice”. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată.C. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin. după cum am văzut. Ele vor pedepsi un popor prostesc. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene. C. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.000 de bombe. fostul preot nu ne spune aceasta. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Din acea zi. Deci.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. Preotul Cardijn. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice. merge mai departe. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale.... scria Pius XI. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. fondatorul mişcării <<jociste>>. a fost proporţional cu entuziasmul său. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important). Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . O... promiţând cataclisme chiar mai teribile.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze. el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume.. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. De atunci. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. dacă de îndată ce şansa le permite.

.<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei. partidele. azi. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. cu Cardinalul Van Roey. aleşi cu multă grijă..” „Mai mult de 1000 de primari catolici. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut. conform Monseniorului Cardijn... Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. Înainte de plecare. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. Toţi acei oammeni .El este condus de un ciclonic şi total fanatism. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele...” „De asemenea.. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.. Cardinalul nu credea acestea. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă. cooperativele de agricultură... Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler.. s-au adaptat imediat noului Ordin. asemenea lui.. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei. în toamna lui 1940. atunci când a fost publicată. îl sprijinea. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”... dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale. Monseniorul Micara. aflat. ziarele. Întrucât este secolul XX.. au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut. tot ceea ce are este cârja episcopală.. dar tot ce era rău îl zdrobea. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler.. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa..” Aserţiunea este mai degrabă severă. Dacă era ceva bun. războiul a luat sfârşit. instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării. Pentru Cardinal... Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii.. el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea.. cu toţii secretari generali. alţi catolici în toamna lui 1940. de fapt.. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune. Astfel. întrucât am mers la el pentru un sfat..

” Spre deosebire.. N. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive. (Vlaamsch Nationalis Verbond).. acesta este purul adevăr..” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.. De asemenea. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori.. conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval. Abbe Verschaeve să declare.” „Astfel. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders. datorită deciziei care trebuia luată.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines.. În Vichy.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. după toate acestea. Cardinalul Van Roey. pe 7 noiembrie 1940... când înainte de 1914. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>. în urma interviului dintre Hitler şi Petain. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. în Flandra. În Paris. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. afacerea avea profit. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa.nevinovaţi. V. la o zi după predare. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>..” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian. întemniţaţi sau insultaţi în 1944. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german.” „Pe 29 mai 1940.. Foarte curând. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici.. măreaţa maşină catolică. Monseniorul .” „Deşi nu foarte plăcut. în aceste memorii.” „În Belgia..

” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. chiar şi după declararea războiului. bineînţeles. multos numerabis amico. Cardinalul Gasparri. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Părintele iezuit Coughlin. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. în spatele directivelor romane. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. un prohitlerist notoiu. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind .. Tempora si fuerint nubila.. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. solus eris. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. P. am realizat cu tristeţe. pe 6 iunie 1923. apostolul svasticii a ajuns la un public vast. în1942. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio.” De asemenea. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu.Gaston Gaillard.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat.” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. Astăzi. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.

au adus anumite rezultate. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. depăşeşte 20. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. Această carte. în Munchen. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia. Pe 7 martie 1936. precum este notat în această caret. vocea gândului pontif.000.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului. peste 15 ani. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”. „Meditaţiile sale libere”. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin.P.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. Astfel. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman. binecunoscut pentru antisemitismul său. deşi mulţi ignoră faptul.000. Fessard pare a fi un excelen iezuit. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an.evoluţia antiremitismului în Statele Unite. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. un fost general al armatelor austriece. să fie de acord cu ea. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb.P. o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler.” În ceea ce priveşte aceasta R. încălcând Pactul de la Locarno. Oare a uitat R. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. un agent al Papei.

dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. Schussnigg era foarte sincer. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. Cardinalul Innetzer. datorită lui Don Sturzo.” Cardinalul Innitzer. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale.” Astfel. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. Cardinalul Innitzer (ieziut). urmat de episcopat. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. „În primele zile din mai 1936. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German. „Pe 5 martie.. şi cu un sincronism „providenţial”. a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. dar. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. Succesorii lui au urmat acel drum. Schussnigg (cancelarul Austriei). cu un interval de doi ani şi. nu doar că acest Cardinal. Argumentul poate părea ciudat. arhiepiscopm al Vienei. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! . Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. de-a lungul acestor ani decisivi.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena. În ziua următoare. iar von Papen şambelanul Papei. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. şeful naziştilor austrieci. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. A rămas pe poziţie până în 1929. iezuit şi şef al partidului catolic..

” În ceea ce privea Anschluss-ul. Halke von Ledochowski.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. atunci când îndeplineşte această misiune. teritoriile unde locuiau minorităţiile germane.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. Ridley. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. În realitate acest document absurd. Câteve milioane de catolici în plus. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. după ce a invadat-o. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. Apoi. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii. Hitler. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini. conţine o singură frază.Apoi. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. De fapt. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”.. „Mercure de France” observă: „. vedem nunţiul în Varşovia. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. a anexat părţi din ea în numele patriei. A. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. în propriul lor acord.. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini.” Acest lucru este evident.

în 1772. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. În Cehoslovacia. În 1939.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un ..” „Toate încercările mele. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important.. Dar. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. adaugă fostul ambasador francez. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. inoportun>>. Ştim că. după spusele lui Walter Hagen şi. Acest lucru este confirmat şi explicat de R. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot. hirotonisirea sa îl marchează. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.paznic” antrenat după principiile naziste.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. printre aceştia. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur. prin proprii săi oameni numiţi. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos. prin virtutea .P. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. Dar Hitler. la începutul lui septembrie 1938. Marie-Therese. Prima mea încercare a fost fără de succes. care a încercat să respecte integritatea teritorială. bineînţeles. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte.. Dar. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel. inutil. prin virtutea <<caracterului>>. De acum înainte. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German.

” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului. prin virtutea sutanei pe care o poartă. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. „În iunie 1940. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. Astfel.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. încă de la început.” Cu acordul Vaticanului. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. Totuşi.” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat.” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. pe 15 martie 1939. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. Acolo unde este preotul . acolo este şi Biserica. „sub protecţia sa”. Lordul Russell din Loverpool. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare.. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. „au multe în comun. şi a trecut Republica Slovacia. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. în Slovacia. După cum a fost anticipat.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. un avocat al proceselor criminalilor de război. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului.. întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.” „Regimul lui Tiso. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz.

acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său.De fapt. Louis Barthou. angajat de Mussolini. De asemnea. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. au făcut timp de mai bine de patru ani. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. la Roma. Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. care atât de bogate într-un asemenea material. Atunci când. în 1934. care a luat numele de „Tomislav II”. Acest şef al teroriştilor. general vicar al Monseniorul Stepinac. acestui triumf nu-i lipsea nimic. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele. Astfel.” „Astfel. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. nu poate produce echivalentul în Europa. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. Pe 18 mai al aceluiaşi an. în 1941. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. La momentul eliberării. „În acea zi. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. comandate şi împinse de clericii fanatici. Pius XII.

Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent. nu s-a schimbat niciodată. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea . Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. „Katolick List”. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. „Artukovic”. susţine iezuitul. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. Sate întregi. pe 18 mai 1941. Între 1941 şi 1945. De fapt. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. trebuie citită toată presa croată catolică.. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac.Barthou. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”.. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. care au fost oficial interzişi.. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. „Katolicki Tjednik”. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime.. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros.” Andrija Artukovic.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic. secretar al Monseniorul Stepinac. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării.

Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941.. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. A. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om..” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. Raditch.” „În Croaţia. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare. Dar.” În plus.sâgerosului „Poglavnik”. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime. pe 22 iulie la Gospic.. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea. 300. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli.. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi.000 au fost masacraţi. deportări sau convertiri. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei. Germanul iezuit. au înrădăcinat clericismul politic. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi.. Eugen Kvaternik – Dido. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. de cel care a comis crime atât de monstruoase. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500.. Noua epocă poate fi .” Jurnalistul englez J. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928.” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. apoi nunţiu apostolic în Berlin. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. iezuiţii. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor. Acest grup croat.

discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. „Cine se aseamănă se adună. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. R. monezi de aur. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. Această pardă brută de la . Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. Marcone. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi. secreatar al Monseniorului Stepinac. preotul Nicolas Bilogrivic etc.. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent. P. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. au convertit fără a tresări sate întregi. brăţări. dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. „Scopul scuză mijloacele. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. fotografii. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici.” Zece ani după ce acestea au fost scrise. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană.. un iezuit. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. cufere pline cu bijuterii. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină.obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. bineînţeles.” Astfel. Principalul organizator al acestor masacre. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. şi nenumăraţi franciscani..

Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. unde a murit în 28 decembrie 1956. Cu acea ocazie.000 au reuşit să se ascundă în munte.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. care au fost acuzaţi. De atunci. citim în. Dacă aceasta este situaţia. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”.nefericiţii săraci. Ca şi fostul preşedinte. Gornji Karlovac. la spitalul german din Madrid. Pedeapsa era uşor de suportat. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. creată special pentru a salva criminalii de război.000 au fost . 50. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. parte a episcopiei sale din 460. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. Biserica avea nevoie de martiri. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. Monseniorul Stepinac care avea.” De acolo. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie. Peron. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal. dar după cum se poate vedea. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. Mai întâi a mers în Paraguay. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. În dioceza lui. până la vărsarea sângelui. În cele ce îi priveau pe fugari. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. apoi în Spania. după cum spune el : „conştiinţa curată”.

cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. rector naţional al misiunii croate în Franţa. De fapt. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. cu atât mai puţin înţelegem. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. 40. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. P. Mallarme. Odile. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul.000 au fost masacraţi. Dragoun nu răspunde la această întrebare. numărul 2.” Pe 16 decembrie 1958. şi una dintre cele mai importante. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. pe Bulevardul Stephane. Cardinalul Stepinac.” Iată o nouă figură.trimişi în Serbia. Excelenţa Sa. Dragoun. R.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei. P. în acest volum care numără 285 de pagini. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. arhiepiscop al Parisului. la ora 4 în cripta Sf. P. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Paris 17.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. C. după cum ne-a fost spus. Dar ştim de asemenea. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. Dar. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. este evident pentru toată lumea. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. C. Şi pentru a încheia această glorificare. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. că . Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. o figură militară măreaţă. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. În ceea ce privea Belgia. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”. literalmente. Faptul că F. N. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. N. F..

” „Inimă Sacră a lui Iisus. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”..N. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur. a cărei prefaţă a fost scrisă de R. P. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi.Bunilor Părinţi. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii.. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană.” Acest lucru este clar şi explicit. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor. revizuite şi aduse la . Janvier.C. 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. Ei au făcut acest lucru pentru F.N. nu pot fi date... a căror păcat chinuitor este mândria. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat.. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus... Deci. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre. liberalismul este condamnat.. sub controlul ierarhiei. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”. Leon Degrelle şi prietenii săi.. Astfel. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. considerate ca fiin drepturi native ale omului. „În Acţiunea Catolică.. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre. Astfel.” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. libertatea de gândire a presei şi a venerării. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat......etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”...” „Trebuie”. a spus Pius XI..C. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. eroi ai Acţiunii Catolice...C.N..” Acesta este principalul scop al F. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră.. la fel ca şi în război. O carte referitoare la F. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii.. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.

În plus... Aceştia sunt oameni precum Luchaire. Printre aceştia se numără: Deat. Pentru a „regenera” tărâmul. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. la . autor discret al „Mein Kampf”. „dixit”). a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. 56 BK al Serviciului Secret German. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte.. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen . şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. „Iată raportul secret al agentului 654 J. Delattre (iezuit). Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii.” Dintre toţi cei din această serie variată. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. Doriot.. din care am avut onoarea să fac parte. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului.. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi.zi de Părintele iezuit Staempfle. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI. 5 iulie 1939.. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania. Ştim că Goebbels.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Deat. PP. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. 56. Bucard. Bucard. Doriot. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit). Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă.

Este într-adevăr un război al .. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă.. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale.. ia dat putere deplină.. Vrei să-i ştii numele? Este Petain..” „Ascultaţi: pe timp de pace. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului..... Doriot era o stea în urcare.. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german.. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?.. un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie..” „În 1935. mai poate încă ridica mântuitori. În anul 1943. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului.. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor. calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri.. În 1936.. mai era necesar un om. Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit. Avem şi noi un om preovidenţial.Sigmaringen..prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea.. pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti.” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. calea de urmat a fost clară în 1935. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară.

de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea. După eliberare.”. un război al religiei. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor..” Dar în aceeaşi perioadă. Cardinalul Suhard... 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon.” Se poate citi în „Artaban”. Dezbateri Parlamentare. care l-a anulat. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”.” De fapt. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy. O. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene.religiei! Da..” Astfel. după cum. nu au fost aduşi la judecată. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei. „Franţa a uitat. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. pp. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă. pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. Cardinalul Baudrillart. din partea lui Pierre Laval. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. este să supravegheze toată presa catolică. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. scria Monseniorul Maurice Nadeau. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. Nu există ziar sau periodic . în Franţa ocupată. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. În Franţa.” Bineînţeles. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat.

Mayol de Luppe etc.I. arhiepiscop al Parisului. prin munca apărătorilor săi. Acest lucru continuă.. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. cum ar fi: Suhard. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. De-a lungul anilor. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. mandatele episcopale. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. Cardinalul Suhard. scrisorile pastorale. du Bois de la Villerabel. spuneau succesorii lui. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. după cum scria unn glumeţ. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. bineînţeles. Şi această ascundere este vast îndeplinită. din pânză albă”. Au făcut aceasta şi după eliberare. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.V. Uitate. „îmbrăcat cu o onestitate naivă. la aniversarea intrării sale . sfătuia Basile. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. arhiepiscop al Parisului. Contribuţia iezuiţilor este vastă. au fost o simplă problemă. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. Mulţi „istorici” contribuie la ea. Duthoit. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. Cardinalul iezuit Suhard. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. Pe 25 august 1944. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor.F. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Baudrillart. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare. acest tip perfect de iezuit. mari scriitori ai „romanelor istorice”. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F. scria un gânditor deziluzionat.F.” Citim în „France-Dimanche”. Auvity. Comparativ cu această trăsătură abilă.

Hentrich. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. În acea perioadă. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. Leiber şi R. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. Sora Pasqualina. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. Datorită acestei atitudine.P. colaborator distins. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. erou al rezistenţei germane. de multe lucruri. Bineînţeles. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”.” Felicitările Sf. luând forma unei pălării de Cardinal. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. Chiar şi canarul. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. Dar oare. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII. Atunci când oraşul a fost preluat. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. Părinte sunt de înţeles. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit.P. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea.

aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor. „soluţia finală” era întârziată. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco.care era numele lui Himmler ca şef . a spus Hitler. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”.” Un alt sus pus Hitlerist. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt...<<Reichsfuhrer SS>> . fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S.. În acest caz.. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă.. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului.GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. Franco. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume. Walter Schellenberg.. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”. Bineînţeles.... El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele.. „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice.. Fondez un Ordin. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate.. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid.. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor.. Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Îţi voi spune un secret.S. întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe.

suprem al S. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania.. În ceea ce privea munca.C. în Biserica din Muntmartre”. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de .” În ceea ce privea partea lor. libertatea nu mai pare a merita respect. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX.. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile. resortul principal al Pactului .. P... Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună.. Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar.. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă... Merklen a scris: „În aceste zile. Pe perioada acestei ocupaţii R. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler.. de la Gorres şi până la Vogelsang. promis Europei. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste..N. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F.. O altă persoană bine informată. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist..Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus.. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine... Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice. acela putând fi numit o mănăstire SS.S. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat.La Croix” la 10 anu după război ..

apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. Janvier.. Desigur. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine..” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Aici. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. Biserica nu are o asemenea timiditate. luând în considerare secolul XX.. Discursul său este clar şi concis. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii. Bazându-mă în primul rând pe practici. Totul este acolo.. P. referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „.

şi chiar prin „chemarea statelor creştine”. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici. Goebbels. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect.. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei). şi printre alte lucruri. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. iar aceste drepturi nu sunt reale. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune.. Fiecare pagină.”. Referitor la aceasta. scria Monseniorul Frederic Hoffet. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945...” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. Dispreţ pentru adevăr.. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului.. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată.. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. Următoarele cuvinte. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă. „Hitler.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915).<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>.. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline. linguşitorii conştiinţei liniştite.... întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei. <<vechi gărzi>> erau catolici”. Himmler şi majoritatea membrilor partidului. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate.. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. O concluzie „iluminatoare”.” Să spună această. . exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut..” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă. astfel el accentuează supunerea.

Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit.. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. în Serviciul Secret Central SS. şeful Geatapoului. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. Părintele ieziut Himmler. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. fost preot la curtea din Bavaria. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. va fi privit ca fiind creator de probleme.. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. Într-o dimineaţă. Nu vom insulta memoria acestui cleric. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. Părintele Staempfle. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. iezuitul Himmler. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. Acest lucru este normal pentru orice spectacol. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. . Totuşi. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. După capitularea regimului nazist. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. Reichsfuhrer al SS. acesta a fost găsit mort în celula sa. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană. Fratele său. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate.” Ca un rezultat.

Acesta pare a fi cazul lui Himmler. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare. Cel de al doilea a fost grotescul Goering. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. fiindu-i mână dreaptă şi anume. şambelanul Sfiinţiei Sale. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. „omul pentru orice slujbă. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. înfăţişându-l ca omul minune. daspre nasul moale. Primul. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat.” Monseniorul Francois-Poncet. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică.. nu citea. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă.. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. Rudolf Hess. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că.Totuşi. . fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. orgolios şi obez. ochii să mari şi negri. o piartă de nemişcat. pe atunci ambasador francez la Berlin. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare.” şi căruia îi era menit să fie achitat. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. excepţie făcând efectele lor particulare. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi.

Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. în timp ce Monseniorul Pacelli. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. Părinte. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. amărăciunea şi ura. va fi recunoscut. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. în mod constant indecis. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. înţelegem că era un om. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. dar nu suficient de pliabili. un om care nu a fost împiedicat de cultură. Bine cunoscutul fost minstru. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”. sperăm. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine.

întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. Gestapoul lui Hitler. totuşi. Hitler. Dachau. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Nerin F. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. R. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. Gun. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. Atunci când a dat un interviu lui Dr. P. Aceasta a fost suficeintă. în care catolicii să conducă.” Fără nici o îndoială Sf. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. O dată.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Belsen. Mistiaen. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. jurnalist elveţian. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. acestei puternice organizaţii.

” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit . care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. la Vatican.. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. În ceea ce privea cruciada antievrei. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. domnule.oameni condamnaţi la deportare. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. Monseniorul Andre Ribard. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines.. iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio.. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă. căreia statul său era satelit. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. era în principal protestantă. Am văzut de asemenea. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic.. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi.

Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. blasfemiei şi crimei. împotriva rasismului. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942. referitor la acest subiect. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite. Dintre aceste 6 milioane 1. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate.000 au fost copii. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop. fiind sub auspiciul „Imprimatur”. de asemenea. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană. Luând în considerarea această delicată problemă. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. care a fost pusă în practică. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. Roma. ca. De la Paris ne îndreptăm spre Roma. Ernest-von-Weiszaeker.. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . deşi împins din toate părţile. de germani. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. după prăbuşirea italiană. ocupată. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. ca pretutindeni.800. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. nazismul a fost autorul profanării. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv. al Academiei Franceze.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici. s-a numit la Vatican. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit).” Semnat. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. binecunoscut pentru antisemitismul său. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. depăşeşte 20 milioane. în propaganda lor împotriva catolicismului.Brenneder Sorge”. 28 octombrie 1943..

...” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria. dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta.. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei. actele de caritate creştine nu au de ales. MonseniorulJules Isaac.. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie. El a descoperit svastica acolo. azi.. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. administratorul mănăstirii. astfel. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler. iar alegerea svasticii.>> Într-adevăr sentimente onorabile. originară din India. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. ştim de asemenea că . Ştiinţele oculte. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). Fără îndoială. un gol evident simţit de toţi. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. magicienii orientali..” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz. cercul se închide. părea să sprijine ideea. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. Eminentul profesor.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei.. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice.. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. unii dintre ei. Dachan a fost propriul lor merit. Pentru a umple acest gol. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici.Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori. ca insignă apartidului nazist. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden.ale sale „Iisus şi vremurile sale”.

iezuitul Merry del Val. în schimb au divizat Austro-Ungaria. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist. . nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. să „pedepsească sârbii”principalul a fost.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. această aventură a devenit cea mai importantă. „Drang nach osten”. Îndemnat de secretarul său de stat. după cum am văzut.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. acest vechi şi urât rival de secole. Riscul.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. Francis Joseph. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. În spatele micilor naţiuni sârbe. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. Vaticanul a ţintit spre Rusia. Pius X.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. astfel. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. În plus. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. prin silirea Împăratului Austriei. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

De exemplu.” „.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof. Deci. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Dacă ne-am gândi la el.” Astfel. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. voluntari sau nu. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german. profesor al Universităţii Potife Gregoriene. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. sunt fabricaţi. 4 Eşti inventiv Părinte. Tot aceiaşi. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. politicile Vaticanului au nevoie de martiri.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. am ajunge pe cruce. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale . Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Ouroussof a izbucnit în râs. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare.” Conform acestei publicaţii. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. El a râs. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne.

În ciuda lecţiei de istorie. evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. În SUA. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. extem de puternic se ghidează după această maxime. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. În realitate. Dar. Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. Vatincanul. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). Pentru această . nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. care era oaspetele preşedintelui america.

.parte şi fără a exprima clar.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. „Niciodată până acum. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. Vaticanul a afişat o faţă bună. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus.” În final. atunci Cardinalul Ottaviani. Sfinţia Sa Ioan XXIII. furtuna a izbucnit brusc. un prinţ al Bisericii. decât pământ pustiu. este cel mai imprudent lucru . Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. De fapt. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. „Timpul tamerlanilor a revenit”. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare. Dar până acum.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. a afirmat Cardinalul Ottaviani. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor. întemniţare.. succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”. conducătorul Moscovei. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Pe 8 ianuarie. credinţa noastră faţă de Hristos.

acest tribunal suprem..Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii. care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. în faţa crongresului Statelor Unite. al cărui trecut este foarte bine cunoscut.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower.”(„Syllabus”.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. ca mulţi alţii dinaintea sa. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi.. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care .. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani.a condamnat coexistenţa. În ziua de azi. joi. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane. în Roma.” Părintele iezuit Cavalli. nu contau. Secretarul Biroului Sfânt. 15) „. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. ieri. art.ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate.. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican.

principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. Inteligent oportunism. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere... declaraţii solemne. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Pentru a relua marşul lui spre Est. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. şambelanul secret al Papei. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. Ne referim la converirea Rusiei. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. ea a bântuit minţile clerilor. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. întradevăr. Luciei. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. cancelarul Konrad Adenaur. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. predici.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri.întreaga violenţă a fost omisă. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . aparent anunţată la Fatima de către Sf. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. Fecioară în persoană. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă.

pe care Dl. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate.” „Predica”. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Expunând la început precauţie. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „. Astfel.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. Bineînţele.. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Astfel ne este permis să credem că Dr. Pariem.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice..ştampila papalităţii.” De fapt. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Roma era conştientă de aceasta. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război.

o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. în prejudiciul intereselor naţiunii. silit să folosească arme spirituale. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman.. nu va mai putea săşi folosescă influenţă.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Este un război fără milă. nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta. reprentanţii puterii centrale. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. nu se va mai putea opune naţiunilor. Putem vedea că Vaticanul. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. nu va mai putea complota. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război.. În faţa acţiunii pentru . Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte.

această organizaţie amfibă. afirmaţiile de inocenţă. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Referitor la acest subiect Dl. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. un martor mai recent. Chiar şi pe continent.” Dl. Vaticanul. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate.gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. Camuflajul inteligent. Papalitatea. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. fiind oportunistă. Aceste 56 de expulzări. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. pentru a le cita doar pe cele mai importante. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. oricând catolicismul este tentat să devină politic. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. În acelaşi timp.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. T. este tentat să devină antifrancez. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. Joseph Hours.

după cum. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. el excelează în a fi încăpăţânat. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. în noiembrie 1954. al administraţiei. pare deja a fi testamentul catolicismului.” În „Le Monde” din 7 mai 1956.. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Ar putea fi aşa.” Fără îndoială. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii. Este ultimul consiliu veritabil.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. doctoranzi sau studenţi la medicină. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii.. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor. presupusă a fi „unca lui . fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”. în special în lumile medicale şi academice. să fie miezul Universităţii. Consiliul de la Trent. considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă. Dar în spatele acestor meschine distracţii.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.controlează. eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870).

atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere.. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. publicişti. pe lângă mov. dragă prieten. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. Printr-o vocaţie specială. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare.” La această întrebare. acesta este fanatismul iezuit”. pe toţi ceilalţi membri. aş fi crezut că este o glumă. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. Opus Dei. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. . În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. „Apoi. conform oportunităţilor. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. în spirit. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. dacă nu sunt capabili de aceasta. oameni de ştiinţă. dar nu a conştientizat conţinutul său. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „.. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte.. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. în care presupunem că se află şi iezuiţii. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare.. nu pare a fi clandestină. „Spunemi. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor.Dumnezeu”.

. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. fanatismul iezuit... fără a exclude epoca barbară.” „Este geniul viu al acestui vast corp. Sub grija sa.Mai îngrozitor. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt.. împrumutăm de la acelaşi autor. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. lumea a „tremurat”. într-adevăr. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. conform dorinţelor sale. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. ad majorem Dei Gloriam. în ciuda planurilor lui Himmler. Alienarea crimei este mascată de eroism. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. „cea mai catolică Germanie. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile.. acum ca niciodată. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. stăpân absolut al Bisericii Romane. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor. a fost redusă. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei. .. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa.” „Acel geniu nu este cel al Generalului. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. În cele din urmă. a lagărelor de concentrare. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet.

” „Într-o mare acumulare de nori. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. ruinând Europa. datorită Societăţii. iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”. dar din care. rezultată din propria natură. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. Astăzi.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. Pericolul la care lumea este expusă. nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. . fulgerul poate lovi din nou. Trebuie să fim în gardă. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace.