ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

.. a susţinut Sf. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General. anunţă: . toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului.” „Oferită în Roma...eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: . General al iezuiţilor. înzestraţi cu vitejie. gata să înfrunte dificultăţi. înarmaţi cu credinţă de neintimidat. 2 aprilie 1946).. „L’Osservatore Romano”.” Papa Paul VI „De la restaurarea ei.dulci”. vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus. pe atât de feroce sunt acţiunile sale....Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”. *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite. Secţiunea I .. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor.Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut. Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor.. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza . în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”... În acest fel. *** Pe 29 octombrie 1965.. Petru pe 20 august 1964. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce...... Preasfinţitul Părinte Arrupe. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor. lângă Sf...

Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă.înfăţişare familiară”.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Un raport al poliţiei spune că acesta era .FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus. P. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde.. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui .. Rouquette. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola. el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. Ducând până atunci viaţa unui curtean. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. brutal şi răzbunător”. fapt care merge până la asemănarea fizică.ad majorem Dei gloriam”. Ca şi în acest caz.înşelător. un artist japonez a făcut portretul.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. . Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu.. în anul 1491. Acesta poate fi motivul pentru acea . Un glonte ia rănit piciorul.. După acestea. cu umorul rasei sale.. el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. . Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice. Asemenea multor altor sfinţi. pe insula Nipponese. spune unul dintre confidenţii săi. pe atunci un lucru comun. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. a adăugat secretarul lui Polanco. R. preamăririi lui Dumnezeu. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii.

Viaţa Sfinţilor”. La o primă vedere. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast.. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult.Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult.. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc.. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel. acesta plănuia să meargă la Ierusalim. la castelul din Loyola. Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă. nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis.Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . transformarea războinicului domn în . Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil.. cu toţii având mari capacităţi de organizare. "Darul lacrimilor". E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă.Vieţii lui Hristos” şi . de acum înainte... Nu în ultimul rând.este... Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.. o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”. care.creatori” ai societăţilor religioase. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ.. care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" . Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: .. Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea . ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat. poate.misticism activ” şi . acest diagnostic. Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând.. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale. În plus. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică.distorsionare a voinţei”. Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui .A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi.Gotic”.. În urma tuturor acestora. totul se transformă în fanatism. cu atât mai puţin unor . Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă .. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. astfel ceea ce este real ocupă locul doi..”. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei. Mintea slabă. .Martin Garcia.

biciuindu-se. Încă de la început. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. dar.. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie..nu doar din motive politice. . Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană.posturi lungi. fiind bine îndoctrinaţi. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. vorbea cu Sf. spune H.. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. Axioma . un sentiment a ceva miraculos.Se datorează unei viziuni”. acesta a gustat din fericirea celestă. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. prin condamnare. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. Boehmer.Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. . O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. . Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. I-a rămas doar o amintire înceţoşată. de asemenea. Cu aceste ocazii.faptul că a început să mănânce carne din nou. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare. cerea aprobarea lui Dumnezeu. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun.

Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa. Astfel. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. Geneva şi Barcelona.. Artele.intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate. sihăstrie şi înţelepciune mondială. . . „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. Pe lângă metodele individuale. nu un simplu pelegrin. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. astfel este caracterul lui Loyola. Mai presus de acestea.Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. în realitate devenind un . care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523.. ei lucrează pentru naşterea . În primul rând..Regatului lui Dumnezeu”. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă.. astfel este marca acestui ordin”.temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. misticism şi raţiune. Acolo este locul unde el începe . Misionarul dezamăgit. Era precum un misionar. În acest mod.fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani..În aceste mănăstiri. fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. a trecut prin Veneţia.sa de bază este: . literatura. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi . cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau ..

Exerciţiile Spirituale” . acesta este închis din nou. Eliberat. În aprilie 1527. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi. Boehmer afirmă mai târziu: . Dl. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie.adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez..isteriile leşinate. mirosul. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. celelelate simţuri precum auzul.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Pe lângă vedere. Cu alte cuvinte. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. toate . Pe scurt. dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament.director”. Astfel. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. auto-sugestia este controlată. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu.. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: .. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Răzvrătirea îngerilor. Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi.. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă.

Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. P.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane. fie că este inspirat. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut.” Astfel. să geamă. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. Secţiunea I . inhalarea şi respiraţia sunt notate. să plângă. este de înţeles. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul.” În orice caz. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. cu concertul îngrozitor de ţipete. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). autor al „Mental Prayer for All”. Pinard de la Boullaye. cu întinderile de sulf şi carne arzând. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. devine o maşină care trebuie să suspine. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. ci şi vederea. fie că nu. suspin înăbuşit şi cuvânt>>.controlat cu mare grijă. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi.

câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. pentru a-i converti pe păcatoşi. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. Din această cauză. s-au lansat în cariera lor politică. împreună cu bunul său prieten. Astfel. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. Lainez. Constituţia Societăţii lui Iisus. În anul 1546. în Veneţia.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. . Ignatius avea pe atunci 44 de ani. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. astfel că în 1541. Cu toate acestea. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. în anul 1540. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. Învăţătura. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. spovedania. Cardinalul Morone. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. misiunile străine nu au fost excluse. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. Astfel. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. incluzând căsătoria preoţilor. uniunea cu cele doua elemente. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Iezuiţii şi Lainez în mod special. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. Toată această încredere era justificată pe deplin. de îndată ce vor termina studiile. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. proiectul lor a fost imposibil de realizat. la capela Notre-Dame de Montmartre.

Pe de altă parte. unde au luptat împotriva ereziei. Spania. Istoria lor..” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos. China. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. spune iezuitul Rouquette. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. Astfel. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine. adevăratul cap al creştinismului. New York şi în special din Europa: Franţa. şi să fie campionii unităţii catolice. ajungând chiar şi în Irlanda. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici.. Portugalia şi chiar Anglia. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. În 1556.. dar curând această restricţie a fost ridicată. Sudul şi Vestul Germaniei. fiii săi lucrau printre păgânii din India. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. mai ales în jurul claselor conducătoare. atunci când Ignatius a murit. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite.. Japonia.

Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls.. Huber. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. De la începutul lor ca iezuiţi. J. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just.. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. de fapt incontestabil. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. atunci când superiorul cere ceva”.de intrigi. P. o eliberare de sub propria sclavie”. după cum este rezumat în regulile Ordinului. scrie Loyola. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. în general vorbnd. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. Pe lângă acestea. dar R. cea de a doua este mai extinsa. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. concepţia de subordonare. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. disciplina ecleziastică şi. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Dl.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. Conform D-lui Folliet. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi.

Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam. P. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII . nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. Dl.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. Societatea – campioana universalismului. Rouquette. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. mai ales de cele catolice. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. întru-cât este supus total conducătorului său. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>.. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele. întru-cât activitatea Ordinului. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Nu în ultimul rând.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. adaugă R. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. În paralel.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri..

Un învăţat. suspendare sau interzicere.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. de excomunicare. vătămări aduse altora. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. Anglia şi America. chiar şi de cele precum erezia. Aveau puterea de a oferi iertare. Pentru această miliţie. spovedanii. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. Spania. Prin Constituţiile lor. drept de care aceasta s-a folosit mult. Germania.” „El absolvă. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. îi putea absolvi de păcate. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente.După 1558. Franţa. . subtilul tactician al Consiliului de la Trent. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. La începutul anilor 1545. el răspunzând doar în faţa Papei.” În cele din urmă. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. neregulile provenite din bigamie. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. Lainez. pe scurt. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze. sau schisma. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. falsificări de scrieri apostolice. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. Dl. mai târziu. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. de asemenea. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. etc. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. crime. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. de asemenea. De fapt.

întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii..” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii. În anul 1574. magistraţi. oficiali de nivel înalt.. PORTUGALIA. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. Cardinalul Infant.. un duce al Savoiei. „Astfel. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . în calitate de cadre. o bulă a Papei. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. muncii lui Dumnezeu. s-au predat în mâinile acestora. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. În acest mod. generali. etc. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. doctori. în consecinţă. spune dl Boehmer. SPANIA „Franţa”.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu.. Sigismond III. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele.” La fel se întâmplă azi. profesori universitari.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. regele Poloniei. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. Astfel. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. care a aparţinut oficial Societăţii. în Biserică şi împotriva Bisericii. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi.

Italia abia a fost atinsă de Reformă. strălucitor. Lipsa de odihnă. În cele din urmă. „dar” spune el. erau ocupaţi cu convertirea victimelor.. Nu în ultimul rând.. în continuare. unde au fost încărcaţi cu favoruri.. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. „Aflată deja . a compus din nou poezii şi imnuri religioase. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. Dar în Veneţia. Această dragoste pentru deformare. Într-un raport al iezuitului Possevino. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară.. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ . literatură precum şi în politică şi etică. li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. pe perioada secolelor XVI şi XVII. De la sfârşitul secolului al XVI-lea.” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin.. bucuria. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. plictis.răspândească.” Iezuiţii deţineau putere în Parma . oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii.. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor.. stralucire şi acte teatrale. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei. ostentativitatea. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre.. ei au nevoie de paradă. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală.

iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise.” De fapt.. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. Dintr-una din mărturiile lor. clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile.. Ca şi în Portugalia. printre înaltele clase sociale şi la Curte.. prim-ministru şi Mare Inchizitor.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare... în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. astfel clerii. În Spania.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). cu multă viclenie. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea.” . Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. Chiar şi Părintele Neidhart. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată.În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat. „Pe perioada secolului al XVII-lea. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II. cu atât Spania devenea mai săracă. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns.. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. De asemnea. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat. Sub conducerea primului rege al casei Barganza.. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Dar. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. încât atunci când Charles II a murit. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări.” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640.. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. ei au fost atotputernici în Spania. „Totuşi.

” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. vechiul oraş catolic. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. statul a primit un nou sigiliu..Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. Polonia. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. chiar şi în Austria şi în Boemia. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început. Germania.. Totuşi. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania.. De la următoarele generaţii. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.. tânărul duce Albert V. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor.” În Bavaria. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi... De fapt. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade... docili..” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: .Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Olanda. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria.

şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Pe lângă aceasta.. Ferdinand a . ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Târziu. în 1590. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. „Din anul 1585. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. focului. şi lanţurilor. aceştia apărând în Neuss şi Bonn.” În anul 1617. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. În 1586. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. spune el. vestul şi nordul Gemaniei. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. În ciuda tuturor acestora. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume..” „Eu prefer”. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. În orice caz. el era atât de îngust în gandire. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. criminali.” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. „Timp de 5 ani. să jure că va continua munca începută de el. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. iar atunci când a murit. închisorii. l-a pus pe fiul său. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.. Ferdinand. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată.” Arhiducele Charles din Styrie..<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi.

promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria... Dar falimentul moral era şi mai groaznic.. În 1618. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul.” „Iezuitul Balbinus.început să combată protestantismul din regatul său. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. ruinarea materială a ţării a fost completă.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier.” „În acelaşi timp. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. politica dusă . Sub influenţa lor. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias... spune Tomek. Totul a fost însă în zadar. s-au răzvrătit de asemenea. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie..” „Înălţarea puterii iezuite”.” Curând după aceea. Astfel. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. iar protestanţii din Ungaria. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi.. La sfârşitul războilui. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.” „Prinţul Eugene a învinovăţit. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. cu o dură francheţe.. împărat pe atunci. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. „Escortat de dragoni imperiali. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite.

” . Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. decadenţa intelectuală. vom fi siliţi să o abolim. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei. Arhiepiscopul din Milano. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578... corupţia morală. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. după cum ne aminteşte J. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor.de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. politica fără putere.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. cel puţin în practica. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. fapt plauzibil.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului. Charles Borromee.

. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice.. Aceştia au numit consilieri moderaţi. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi.” „Din acel moment. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. În urma bătăliei care a urmat.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor. haosul şi confuzia. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. în Aarau s-a discutat despre pace. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. Mai târziu.” „În anul 1620. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante.. De asemenea.” „În 1712. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. .În acelaşi timp. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă.” „În anul 1656. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii.” Nu este această plângere împotriva Societăţii. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici. în Franţa. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare.” Astăzi.... toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme.

a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. reprezentant pontif la Moscova. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. Dintre toate statele. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris . este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. Doi ani mai târziu. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. regelui Sigismund III şi Papei. Părintele Possevino. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. fiul ţarului Ivan. Fără a mai sta pe gânduri.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. care a fost asasinat. Plin de speranţă. Polonia. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. În anul 1581. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Aceştia au vorbit în numele său. Astfel. Această acuzaţie este exagerată. Iezuiţii nu au permis aceasta.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Boehmer.” La o diferenţă de câteva secole. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. Acest lucru este dovedit de H.

Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată.Godounov. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. De asemenea. viitorul Sigismond III.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. Pe scurt. fapte încurajate de Ordin. sub dominaţia iezuită. Aici. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. rege al Poloniei. În 1574. numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond.. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia. condiţiile regelui. ci şi un rege iezuit. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. După . erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. Apoi. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc.. dar de acum. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. Jean-Casimir. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri.

iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi.. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. Încă din 1542.” . aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654. „Cincizeci de ani mai târziu. Răzvrătirea irlandezilor. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. în Anglia. sub conducerea iezuiţilor din Douai. Sevilla. succesorul Elizabethei. În acord cu Philip II al Spaniei. În urma complotului împotriva lui James I. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. A sosit apoi expediţia spaniolă. „Apoi sub diferite deghizări. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. Regina Christine. a fost învinsă. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda. fiica lui Gustave-Adolphe.moarte soţiei sale.” Au fost create seminarii. pretinzând că sunt nobili călători italieni. irlandezi şi scoţieni. Seara realizau spovedanii. Ajunşi în Anglia în 1580. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart.. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. Sub Charles I. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis.” Pe de altă parte. provocată de Roma. De aceea. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră.

aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. La fel ca şi în alte ţări.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy. chiar în palat. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. Totuşi.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. Ea este un inamic al păcii bisericii.. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Faimosul Lainez. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon. Totuşi. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. De acolo. Astfel. Totuşi. . Au pierdut cauza. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă... Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. la Paris. Parlamentul. Pentru o perioadă de timp. a determinat furia populaţiei. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. unde 400 de studenţi s-au mutat. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. într-un colţ al Auvergne. De fapt.O întrunire a iezuiţilor. regele a folosit jocul lui Mary Tudor.. dar a folosit mijloace mai uşoare.

la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani. Colegiul Clermont. Guignard. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. ca o modelare a opiniilor lor. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. În acord cu Henry din Navarra.” Printre altele. cel puţin. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. De asemenea. a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. poreclit „regele Parisului”. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop. Deoarece moştenitorul era protestant. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania.. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf.” „Iezuiţii.. Liga a fost cea care. Opoziţia din partea Universităţii.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare. după asasinarea ducelui Guise. acesta fiind în competiţie cu Universitatea.. nu la mult timp după aceea. a oferit studenţilor săi. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile.. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?.participant la Consiliul de la Trent.. dacă . atunci lăsaţi-ne să o facem." „Astfel. Totul trebuie subordonat acestui scop major. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. s-a luptat cu protestanţii. Henry III a fost asasinat. Trei ani mai târziu. Duh. Catherine de Medici. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului. Datorită Reginei Mame. „Isteţul Henry III. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. Bartolomew în 1572. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale.. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. Dacă putem face război împotriva regelui. puternici în Paris. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. fiind inspirat de Sf.

a fost ucis de Ravaillac. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii. care a preluat situaţia în mâinile sale. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. Ducele de Epernon. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. Cu această ocazie. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze.. Dar.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. Din nou acest mare general a complotat bine. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. au prezentat doctrina în toată cinstea ei. „Din fericire. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton.. Pe data de 16 mai 1610.” Parlamentul. Iezuitul Caussis. fost elev al iezuiţilor. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. Bartolomeu.nu putem face război împotriva sa. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. Generalul iezuiţilor. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. În anul 1594. s-a declanşat o ciocnire de voinţe. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV.” În 1592. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. Aquaviva era încă acolo. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. sfătuitor al regelui a simţit . Societatea a avut întotdeauna autori care. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. atunci când era necesar. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. mascau totul foarte bine.. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat.. a mărturisit că Părintele Varade. Mulţumită Părintelui Cotton. lăsaţi-ne să-l omorâm. Părintelui iezuit D’Aubigny. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei. în liniştea studiilor lor. era un prieten notoriu al iezuiţilor. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. „Părintele a fost spânzurat la Greve. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care.

În final. Doar pentru a rămâne în Franţa. Franţa a pierdut în acest fel 400. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal.aceasta pe propria piele. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. O dată cu îmbătrânirea sa. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. Fabricanţi. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. negustori. armatori. protestanţii fugeau în masă din regat. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. H. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. împotriva voinţei lor. . Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. pe 7 octombrie 1685. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. În timp ce fanaticii aclamau. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. într-un etern ridicol. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. În anul 1681. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. meşteşugari pricepuţi.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. iezuiţii. În ciuda tuturor acestora. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. Conform lui Marchal Vauban. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. Întreaga familie regală. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. acesta i-a prezentat pe adversarii săi. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. Se înţelege că aceştia au acceptat. Statul a plătit victoria iezuiţilor.

acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită.000 de idolatri. În 1542. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. Francisc Xavier. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească. În regatul Travancore. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. Dar. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. la Malacca. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. Pentru a obţine . din nou. JAPONIA. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. Macassar şi Ceylon. Arzător. De fapt. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. rezultatul fiind convertirea a 70.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. pe insula Banda. canonizat de Biserică.” Pe parcursul secolului următor.

” Yagiro. 250. un nativ. În anii care au urmat. De asemenea. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. În anul 1587. În 1549. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. iar Ordinul a fost izgonit. El a făcut apel la clasele sociale înalte. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. pe care l-a convertit la Malacca. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. nu vorbea japoneză prea bine. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Succesorul său în India.” Hideyoshi.000 de pseudocatolici au dispărut. Robert de Nobile. Neobosit. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. A adoptat îmbrăcămintea. Dar „la un secol după moartea lui. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. Datorită acestei ambiguităţi. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. Când a părăsit această ţară. totul s-a prăbuşit şi cei 250.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. după cum declară. Începuturile nu erau prea promiţătoare. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. în 1575. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. mai mult de faţadă decât solide. situaţia internă a acestei ţări. Trecutul lor i-a trecut la păgânism.000 de hinduşi. distrusă de războaiele dintre clanuri. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. doi Părinţi au rămas în urmă. el a convertit. . toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. Deoarece. ironizându-i. În consecinţă. samuraii. cu succes în Europa. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. De asemenea. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Aceste rezultate. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. s-a schimbat întru totul. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552.

ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului.Totuşi. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. Curând după moartea lui Xavier. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. Joseph Acosta. Pentru iezuiţi. că acesta a realizat miracole. astfel. în 1622. Se spunea că avea darul limbilor. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. Pe lângă aceasta. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii.” „S-au spus poveşti despre cum. Atunci când a fost canonizat. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. Într-o biografie publicată în 1872. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. În 1614. În acestea. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . primul şogun. Conform unei versiuni mai târzii. poveşile miraculoase au început să apară. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. Decretul nu a fost dus până la capăt. Tokugawa Yagasu. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. iar persecutarea a început din nou. de asemenea. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. un crab i l-a adun înapoi. În China. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo.

În anul 1644..” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest.” „Un italian. „În ciuda tuturor acestora. comunităţile creştine s-au organizat.” Un Părinte belgian. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. a fost înlocuit de un german. Între timp.. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. a fost iniţiatorul. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză.. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China. Părintele Shall von Bell. Verbiest a continuat misiunea lui Shall. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. punând cu grijă China în centrul universului. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei.similare.” „În China. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn.. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking. interesul faţă de aceasta a fost minimal. complicii lui au trebui să părăsească China. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. În 1617. Totuşi. Părintele Ricci. în timp de la Roma. Atunci când Ricci a murit. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. lucrurile s-au dezvoltat în pace. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). Ajungând la Peking.

mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. care a domnit timp de 61 de ani. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. Kang-Hi. a condamnat această doctrină „relaxată”. foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. De asemnea. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. la fel în China. Papa Clement XI. Acolo. „despotul cel iluminat”. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. ca şi în Malabar. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest. vânători nomazi şi pescari. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti.” Totuşi. cel mai măreţ rege din Est. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. Dar mă rog Lui. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. acest protector fiind Tu.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. În Canada.

Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite.. conform propriilor lor dorinţe. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . material vorbind. departe de corupţia albilor. este <<Tupambac>>. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. Uruguay-ului şi Argentinei. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. Totuşi. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte.Atunci când copilul creşte. învaţă. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal. după liturghie. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei.. Dimineaţa. Acesta era tipul perfect de colonie. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. Astfel. La începutul secolului al XVIIlea. În 1546. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. Pe perioada converitrii nativilor. dacă este fată să ţeasă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada.cu aproximativ 300 de supravieţuitori.. armele pe care le poartă. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi... Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel.. Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite.. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole.. Sugarul se află sub protecţia mamei. În America de Sud. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase... călugăr şi cu atât mai puţin iezuit. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt. un oraş al lui Dumnezeu. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. Seara. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. iar dacă este băiat să citească şi să scrie. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. dar în limba guarană. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele. proprietatea lui Dumnezeu.

lacom şi murdar.. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. senzual. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive.” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. După cum spuneau Părinţii. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. nevoia de activitate şi sentimentul . purtătorul unei sentinţe a morţii. Biciul... el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic.. Părinţii au inventat de asemenea. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte. Aceste rezultate nu foarte extraordinare. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. Aceştia nu bănuiesc..” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa... îngust la minte. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri.” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul.pentru a face mâtănii. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică..

„constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat.. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer. după cum scrie R.. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei. o Europă care s-a îndepărtat în timp. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. A fost astfel aranjat.” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit.de responsabilitate.” Mai târziu. aşa cum este văzută de Societate.” . Cu speranţa „reformării lumii”. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor. nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii.P. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe. de Părintele general şi de Sfântul Tată. P. S... Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. spunea Părintele Bonhours. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. Charmot... le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”.J. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. care aparent este ideal pentru fanatici. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. a voinţei şi chiar a judecăţii. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi.

” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare... Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. şi pe bună dreptate. Doctrina lui Duns Scot. o găsim pe Fecioara Maria. Un novice al Ordinului. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Huber.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Ei au instituit un cult special. profesor de teologie catolică. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei. în 1581.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). „Pentru Loyola. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. În faţă. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. care a murit în Roma. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes.. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină. Fatima etc). Rodrigue de Gois. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei..” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. după cum este specific acestui Ordin. Încă unul. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. dedicat venerării acestor obiecte.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului.

” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. să nu mănânci niciodată vreun măr. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. fiii lui Loyola. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. Printre alte lucruri. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. . au reuşit aceasta. Mariam”.D. În plus. atunci când suntem aproape de moarte. important este să intrăm.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. iar dacă diavolul. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS).Feciarei Maria. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. Astfel. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. În final.

munţi.” Astfel. imaginile. adoraţia Inimii Sfânte. un călugăr al secolului XIII. toate ştiinţele. în special ştiinţele naturii. Vom compune poezii. P. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. venerarea sfinţilor. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. pe Calliope. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. relicvele. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. Mai mult decât atât. dacă e să-i menţionăm. P.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. în ceea ce privea învăţătura.. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. sau pe alţi zei sau zeiţe. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. după cum scria în 1943 R. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. H. Charmot. nu neapărat din cauza decadenţei lor. nimfe etc. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei.. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”. R. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. scuza „miracolului”. ci mai . Ascultaţi „Ratio studiorum”. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie.P. Astfel.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. care era fatală. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. întrucât reprezintă doar demoni. pe Apollo. vor fi „interpretate”. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. mai bine să o facem ridiculizându-i. Aceasta este regula notată de Sf.

iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius.. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi..” Dl. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi..” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. După cum am văzut şi anterior. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu. „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare.” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes. pe perioada secolului XVI.. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta.. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”. De fapt. Astfel. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe..

Părintele Petre – ministru în Anglia. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit.atotputernici.. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. Mariana Sanchez. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor. <<creator de regi>>. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. Suedia şi Rusia.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>. ca împuternicit ponfit în Polonia. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez.” Dl.. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit.

” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi. Totuşi.” În concluzie. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”.. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat.. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe. Boehmer: „după cum s-a văzut. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. depinzând de circumstanţe. . fără păcat. Iată ce are de spus dl. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. Dacă o tânără fată este însărcinată. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor. vom fi capabili să comitem. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. de asemenea. Astfel. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. acesta îşi poate ucide agresorul. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. rezervarea mentală.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul. Totuşi. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. ieşind din Societate.care ucide încalcă această poruncă. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. citat de „Le grand flambeau”.” Dintre toate maximele criminale iezuite. Mai este. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul.” Datorită acesteia. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. De exemplu. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. sunt prea „vorbăreţi”. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie.” „În acelaşi fel. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor.

La Martinique. De asemenea. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. timpul nu lucra în favoarea lor. Antile. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. dar după cum am menţionat deja. Pentru a avea un profit şi mai mare. aceştia creşteau. În cele ce privesc toate acestea. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. vite şi exportau 80. în comerţ. Episcopul . care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. fabrici de covoare. de asemenea. Centrele lor din India. „În Mexic. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. în schimburi şi în lichidarea falimentelor.000 de tractoare în fiecare an. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. Oricum. Mexic şi Brazilia. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. În afara politicii în care erau adânc implicaţi.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. Colegiul Roman. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord.

acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. s-a simţit foarte insultat. libertatea eticii. încă de la începutul secolului. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. În consecinţă. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. Aceştia şi-au înarmat guaranii. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru .Palafox. încheiat între Spania şi Portugalia.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. care a stârnit mare agitaţie. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. în toate teritoriile sale. iar în final a interzis Societatea. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. 50 sau chiar 100%. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. trimis de Papa Innocent VIII. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. Marchizul de Pombal. prim-ministru portughez. mai devreme sau mai târziu. intrigile politice continue şi de asemenea. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. Părinţii Vienei. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. unul din principalii lor susţinători în Europa. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. Totuşi. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette.” Afacerile financiare „la Roma. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. După mai multe certuri cu ei. prosperitatea materială de care se bucura Societatea. În 1757. iar în Franţa. În China. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. cerându-le o dobândă de 25.

fatală societăţii civile.Societate..” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni.” În Franţa. secrete şi cinstite. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile.. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>.. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei. jignitoare pentru etica creştină. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. Pe 6 aprilie 1662. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. Dar era deja prea târziu. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor. În Spania. proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat.>>. Guvernele Naple. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. În Roma. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări. ostilă drepturilor naţiunii.” În concluzie. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului.. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia.” „Clement XIII. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale.

„Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat.” Între timp. Patru ani au trecut până când Clement XIV. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. spunea Scipion de Ricci. unde a şi murit câţiva ani mai târziu.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”.. Astfel. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv. Marie-Therese a interzis de asemenea. Ricci. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort). iezuiţii din statele sale. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine.” . Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile.. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. nepot al ministrului pentru venerare. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului.. S. nu mai existau”. Din câte ştim noi. „Iezuiţii. S.. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre.. dar această suprimare mă va ucide. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. împărăteasa Rusiei. V. în principiu cel puţin. Sara Sede Vacante>> (în septembrie. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău.” Ganganelli avea dreptate. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. S. „. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. împărăteasa Austriei. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia..de Clement XIV. şi toată lumea se întreba ce însemnau..Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar.” Moartea lui Clement XIV.

Datorită evenimentelor politice favorabile. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat.. în 1820. eclipsa nu a fost niciodată totală.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt. în ceea ce privea dominaţia mondială. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. Italia amestecându-se cu clericii.. Trei ani mai târziu.” Fraza pare suficient de plauzibilă. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie. Spania. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814. cele două .. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. Dizgraţia Ordinului. un mare prieten al iezuiţilor. Oricum. În 1799. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat.. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. aceasta fiind un corp profesoral. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie. În anul 1794. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru.” În cele din urmă. Franţa.

Dacă trebuie trimis ceva către noi. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. primul tip de Opus Dei. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. Louis XVIII. dar deja era prea târziu. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. în Elveţia în 1848. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. iezuiţii erau izgoniţi. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. în Spania în 1820.” „În Italia. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. atunci când iezuiţii trimfau. Dar timpurile s-au schimbat. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. magistraţii. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. au fost interzişi în Portugalia în 1834. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. iezuiţilor le-a fost mai uşor. Ceva coerent revenea la viaţă. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. 1835 şi 1868. În Franţa. peste tot unde mergeau. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. Urâţi şi acoperiţi de ruşine. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. un om îngust la minte şi sincer. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. . Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. dar cu Charles X la tron. administraţia şi educaţia.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. În 1803. se găsea pretutindeni. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. Pe perioada secolului XIX. plantând cruci comemorative. Pe de altă parte. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. În 1828. pretinzând „a curăţa” armata. Atfel. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri.

Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. publicişti.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. dar explicaţia zace în faptul că.” Sincer vorbind.. în aceste ţări. Suedia. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică.” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. „În Statele Unite”.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad... sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. scriitori. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori..” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”. judecând după următoarele: „clerici cer. în Mexic în 1873. succesorului său Thomas Jefferson.. legislaţie şi administraţie. îi scria fostul preşedinte al Uniuni. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. profesori scolari etc. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. aceasta este Societatea lui Loyola. în 1816. Nu putea fi altfel. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. „Plini de ei. scria Monseniorul Fulop-Miller. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. Astfel. Fără nici o îndoială. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu. John Adams. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice. în Brazilia în 1874. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege. Danemarca şi Statele Unite ale Americii.

Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. ura revoluţiei şi a libertăţii..” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii.tinerii. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. 17.. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol).. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. pe atunci un „Carbonari”. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii. Această luptă este rezultatul opiniilor. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. Nu credem. pe de altă parte. cere. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. Suntem incorecţi şi nedrepţi. În trecut. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea. ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux.. instruirea publicului pentru propriul interes. după cum o face un binecunoscut orator. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor .2). Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art.” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi.Pe data de 4 ianuarie 1849. dreptul de a conduce. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. astfel.” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune. în cursul dicuţiei. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor.. 49). Statul. Din nefericire..

l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. Revoluţia din 1848. cât de bine posibil. Da. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. „Un regiment francez. Louis Napoleon. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. de asemenea. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. dragii mei confraţi. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. asediind Roma. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia. Printr-un paradox scandalos. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX.” Legea a fost semnată. Republica Franceză.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon.Victor Hugo exclamă. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete.” Începutul era foarte promiţător.. susţine guvernul republicii.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste.. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit. El însuşi l-a aclamat. El l-a ales deja ca împărat. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. Acum împărat. Niciodată în Franţa. dar par a fi foarte urmărite azi. A fost proclamată Republica Romană. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez.

Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani. a declarat noul suveran.. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). unul împotriva celuilalt?. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze. ea s-a îmbogăţit. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant.. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. Bătăliile sângeroase.” „Imperiul înseamnă pace”. după ce a urcat la tron. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului.. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa.. refuză şi astfel izbucneşte războiul. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu.. Dar la abia 2 ani. epidemiile mortale şi . care este susţinută de Franţa. merită o recompensă.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare. dacă nu am observa ceea ce le-a unit... acesta fiind un episod costisitor.” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. Anglia. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade.. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul.lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. aparent fără nici o legătură între ele. primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional..” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. A fost lăudat de toţi clericii. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. Nu un anticleric..

Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. scria Rothan. are loc expediţia de la Mexic. Austria a fost înşelată de propriul complice. Armata franceză nu este pregătită.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă. În acord cu Prusia. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice. după ce armata franceză s-a îmbarcat.” Ştim cum în 1867. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud.. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. conform Monseniorului Sibour.. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866.000 de morţi. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. ministrul francez la Francfort. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein.. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. De acum înainte. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte. Totuşi. Maximilien. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien.. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”. Prusia. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. arhiduce al Austriei. care prevedea sosirea unui dezastru. „Artileria este demodată. de dragul sprijinului politic. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. Vaticanul a asigurat tronul imperial.” Recunoaşterea nu este ambiguă. Prusia ştie .suferinţele inumane au costat Franţa 100. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. o Cruciadă. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Austria este principalul stâlp al papalităţii. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular.

Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. nu sunt îngrijoraţi. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. favoriza noile rugăciuni. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris.. vechi sau noi.. Ei au binecuvântat cu . adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Franţa însăşi a declarat război. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. Venerarea Sfintei Fecioare. şi Bismark voia tronul..” „Episcopatul francez. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). De asemnea. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat. vai! era desupra cenuşei Franţei. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. dar.. Instigatorii la război.” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict.

.căldură şi recunoştinţă. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. Din punct de vedere intelectual. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. sarbătoarea Inimii Sacre. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. catolicismul şi-a încheiat cariera. După cum am văzut şi anterior. în anul 1854. În 1864. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. Episcopatul a adus în Paris. pentru baptiştii prinţului imperial. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. În ceea ce priveşte aceasta. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate.. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. Franţa modernă spune că toţi . <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. în 1856. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Pentru învăţământul secundar al fetelor. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. vechi sau noi”. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. cel învăţat şi cel ignorant. În 1830. ca un întreg. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei.” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. care era atât de dragă iezuiţilor. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase.

Ea se afla în Roma. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. câţiva ani mai târziu.. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale. lasaţi-ne să-i dezarmăm. ei vor ca ea să fie în sclavie. ei vor conflict. noi vrem ca Franţa să fie liberă. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870. maxime şi libertăţi franceze sau galice.francezii sunt egali în faţa legii.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. care au pus Franţa în doliu. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. Prin învăţăturile lor. idolului pe care l- .” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar.. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. lasaţi-ne să ne apărăm. datorită ei. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. înseamnă că nu poate.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor.” „Conform Monseniorului Pie. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. ei se luptă cu noi. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Biserica va readuce Inchiziţia. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi.. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. ei vor război. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. ei ne ameninţă. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert. noi vrem pace. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult. Noi vrem armonie. motivul şi istoria. dacă nu va face acest lucru.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor. sunetul doctrinei şi dreptul civil. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871. <<rezumatul spiritului Bisericii>>.

asociindu-i cu factori dăunători. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie.. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Unul dintre ei.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea.au pus la Vatican. care conform lui. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania. papalitatea a aspirat la noi ambiţii.” „Voi oameni cu credinţă mică.. înainte să vă ierte. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. voi aţi condamnat-o.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. dar timpul părea perfect atunci. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă.” . Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. La acea vreme. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii. pocăinţă. Întro manieră ascuţită şi amară. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. pocăinţa.” De asemenea. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. aşteaptă de la voi spovedanie. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice. Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi.

bine găndită. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. . ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. Întrucât schema ei. se formează ca un sistem de guvernare. Prin <<Programa analitică>> din 1864. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. devotată total cauzei sale. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. Papa a redescoperit această credincioasă grupare. ei inspiră totul.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. Conform planului adepţilor lui Loyola. atotputernici în Roma. Mulţi Părinţi urmau să exercite. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. conduc totul.>> Această mărturie este destul de clară. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. pe care ei înşişi au desenat-o. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. pătrund peste tot. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. lucru care urma să fie necesar foarte curând. este să dividă cu scopul de a cuceri. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui.

pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. Şi. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. Aceşti „fii ai Satanei”.. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. ca întotdeauna. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de .” Astăzi.. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux..Astfel. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. precum Mussolini şi Hitler. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi.. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89. iezuiţii. erau toţi întunecaţi. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa... dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. astfel sfidând Revoluţia. s-au ascuns în gaura lor. mai mult. spre marele necaz al naţiunilor lor. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta. În acest text publicat de „La Croix”. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”.” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris.

de asemenea. după cum i-a invitat doamne Alacoque. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. atunci când. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. în locul unde şi-a început viaţa. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. „Pentru a realiza pericolul”. frăţia <<Guard of Honor>>. Astfel. scria Gaston Bally. Frăţiile.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. deşi fiind la bază idolatră. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus.” . Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja. La o primă vedere. „Astfel.. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus. dar acest lucru a fost uitat.. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. gărzile de onoare. misionarii.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice. întrucât moartea. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. fanatocii. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. lăudată de iezuiţi.” „Acest lucru părea monstruos. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. asociaţiile. Apostolatul de rugăciuni etc. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). poate părea. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. Reprezintă. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . în 1873.” Astfel.bine putea din noroi. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. apostolatele. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. chiar inocentă. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. Franţa a fost cucerită. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase. în realitate este pe departe de a fi inocentă. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze.. veneratorii. În ceea ce priveşte aceasta..

marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”. „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> . Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”.. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii. la exprimarea credinţei.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”.” „Încă de atunci..” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa. la un moment dat...” Abbe Brugerette. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”. al întregii societăţi..„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. un puternic impuls împotriva clericismului. Fără a se . dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante.. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. care au ridicat speranţe înalte. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. după cum vom vedea mai târziu. scria Abbe Brugerette. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici. neavând convingere.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct.

Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. care a scris acest fragment. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate . care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux. de asemenea. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. Articolul 7 al acestei legi spune.. În adâncul său. scriu aceştia.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice. a speriat-o.” „Să-i lovim pe ei”. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii.. după cum Gambetta a stigmatizat-o.” Mărturia este clară. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa. mama Revoluţiei.. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă. pe 29 martie 1880. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. Abbe Brugerette. de asemenea.. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. în mod evident.” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. O lege. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică.. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”.. Per ansamblu. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine.

. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf.. pentru a-i tolera în continuare.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. aceştia puteau fi văzuţi. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican..” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de . Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. pe atunci preşedinte al consiliului.. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. făcându-le astfel o favoare.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii.. Aşa cum îmi este datoria.” Fără vreo întârziere. o mişcare de opoziţie a fost organizată..congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară. loialitate regimului nazist german şi statului. ministru. jur şi promit. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate.” După 11 martie. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet. în anumite momente ale zilei. iezuiţii. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . voi lucra pentru binele şi interesul statului german. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. aşa cum face un episcop. în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său. ar putea părea inofensivă astăzi.

În cele din urmă. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen.” Ca şi un accident. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. Unul dintre autori. Bineînţeles. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. un călugăr capucin şi Le Dore. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea.P. problema este gravă. şi unul dintre ei. un iezuit camuflat. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. Congregaţia romană a Indexului. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare.” Astfel. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. conducător al eudiştilor. de asemenea.” Dar această linişte a fost scurtă. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. şi altul totalitar şi intolerant. Stanislas. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea.. unul democratic şi liberal. În cele ce privesc instrumentele de tortură. că profesorii. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia.. „asumpţionist”. atât de urât de Biserica Romană. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. În 1883. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. Bally. Ştiam. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. după cum ne putem imagina. am putea reaminti bunuli Părinte. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. . Bally era un „asumpţionist” sau de fapt.

. În anul 1873. în special cele iezuite. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid.. acesta fiind un lucru bun. în statul Republican. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. în regiunile catolice din Vest şi Sud.595 elevi. De fapt. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. 1901 şi 1904. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. În cele ce privesc colegile „libere”. la mijlocul secolului al XIX-lea. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. nu îi lipsea justificarea. În plus. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. Ei s-au adunat în spate la .655 şi aveau 824. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”.Legile din 1886.

poporul francez. 3. controlând gândul.. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. poporul francez votează candidaţi catolici. ca un întreg. faptul că preotul. iar muncitorii sunt concediaţi. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul.Veuillot cu familia regală din Chambord. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat. este refuzat ajutorul oamenilor săraci.. În alte părţi. va primi din nou de la Dumnezeu.” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă.. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. acţiuni. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor.. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. Aceştia nu doresc clericismul. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari... mâncarea. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873.. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut. Este declarat că : 1. este de ajuns. acest om tulburător.. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi.” Aceste excese din partea clericilor. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici.. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin . 2. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată.” De asemnea. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. sentimente.” „Pentru un număr mare de catolici.

Acesta a mai încheiat. Totuşi. de asemenea. „boulangismul” decade rapid.” . care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. scrie Monseniorul Adrein Dansette. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe..păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889)... Dar. scria Monseniorul Pierre Dominique.” De acum înainte. „Prietenii lor sunt aici”.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. „o nobilime bigotă.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger.. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889.. ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. Transparenţa. Aceştia au crezut. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor. Acesta era Leo XIII. apărători fideli ai Bisericii la Adunare. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări.. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator.. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. „Un acord tacit”. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun.” „Calmul ministru de interne Constans. Ministru al războiului în 1886.. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII...

Un ofiţer al Serviciului Secret. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. Ca să fie şi mai rău.” „Ministrul de război. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă..” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. a aporbat măsurile luate de Picquart. Esterhazy. „La un moment dat . nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. de asemenea. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. să deţină un post la ministerul de război. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. Totuşi. a încercat să ia legătura cu mine. din . De asemenea. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche. a încercat. Astfel. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. pe care l-au concediat. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). şeful Serviciilor Secrete. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială.„În anul 1890.. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. din august de suspiciunile lui Picquart. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. în iulie. Este evreul>>. un război civil care divide Franţa în două. nefericitul om este închis.” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. generalul Baillot a fost informat. după cum vom vedea. Statul major a strigat imediat <<Este el.

Pentru prima dată. Bineînţeles. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. de asemenea. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. „Dacă Esterhazy este vinovat. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. eram cu toţii în febra antisemită. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Era seară.nou. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. . mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă.. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut. scrie Adrien Dansette. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. Dar. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează.. fără a le spune cine a scris-o.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. asta aş fi făcut. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. o condamnare nedreptă. În ziua următoare. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. în vinovăţia lui Dreyfus. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Rămas singur în birou.

Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală.” Totuşi. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. ambasadorul său. condamnatul continua să se declare nevinovat. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. La piciorul patului său. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. dimineaţa. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului.: Acolo. conducătorul statului major al Armatei.” Adevărul nu mai era în îndoială acum. Seara era înlănţuit din nou. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. Statul major se opune oricărei reexaminări a . guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. membru al Societăţii lui Iisus. pe Insula Diavolului. pe care îl vede în fiecare zi. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). „În duminica de 6 septembrie.” „În zori. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. Seara. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. care îşi merită numele în acel climat fatal. După un timp.

această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit.. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. scria Abbe Brugerette.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. reţinut la Mount Valerian. În decembrie 1898... Astfel. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus.” „Astfel”. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. căderea miniştrilor. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el.. În final. la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul. vinovăţia lui Esterhazy. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi. sinuciderea lui Henry. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. În Germania.. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa. Ilegalitatea acestui proces. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. Dar Comitetul de război. demisia şefului statului major. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret..” Trebuie să menţionăm că după câteva luni.. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie .procesului. În final.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus.

Mila era indispensabilă. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. în ianuarie 1898. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale.condamnat. scria Abbe Brugerette.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. Aceasta a venit din rândul protestanţilor. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare. Franţa era urâtă. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. Emil Zola a publicat în „Aurore”. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate. Ca să facem un scurt rezumat. Totuşi. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. falsele dezvăluiri publice. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”.. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public. Căteva zile mai târziu.” Dar. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume..” Peguy însuşi . evreilor şi profanilor. concedierea conducătorului statului major. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. totul a fost doar o bufonerie sinistră.. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. „În Franţa. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. La sfârşit. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”.. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust.” Dar ura.

spunea un călugăr elocvent. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie..” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry..recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus.” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase.. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se . greve. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă. să împărţim teroarea. Atunci când influenţarea a dat greş.. Părintele Didon. să pornim războaie. în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului.. zi de premiere la Colegiul Arcueil. îmi scot pistolul.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. Ei. trebuie să scoatem sabia.. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp.. să tăiem capete. rector al Şcolii Albert-le-Grand..” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război).. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. venite din partea blânzilor clerici. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”.” „Oare trebuie”. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar..

Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>. Apoi. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. ca întreg. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. Astăzi.” În realitate. foarte citit. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă. . prin natura lor. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. cu marea armonie a vechilor timpuri. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.. Evreii ţin Republica în mâna lor.. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major. care este mai mult ebraică decât Franceza.” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie. De data aceasta. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului. se răzvrătesc împotriva probelor.opun examinării şi. dar foarte eficient. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”.. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea.. Iezuiţii.” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon.. publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită.. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”... Un martor nu foarte suspicios. Este un truc clasic.

. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă.. scrisori. Cazul lui Bailly este foarte clar.” Este suficient de clară aceasta. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză.. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi. prin îndurarea lui Dumnezeu. dar dictate de el. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu... Deşi... „Fiind un om foarte cinstit.” „În vederea dispoziţiilor. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois. şi a Papei apostolic. fie ele cărţi tipărite. pentru ei. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>.. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte.. După citirea tuturor acestora. Maurice Feltin. În . preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii.Conform lui Abbe Brugerette. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. arhiepiscop al Parisului. Dreyfus este doar un pretext. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el.. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă.” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. generalul de Boisdeffre.” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. Vincent-dePaul Bailly. note scrise de mână. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. Ce putem citi în „La Croix”.. Iar. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri.

ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. colecţia „La Croix”. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea.. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. Totuşi. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . impulsionarea urii. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. numeşte un <<scandal de nedescris>>. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. Sfântului Thomas d’Aquin. minciuni. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. blestemarea celor care îl apără. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. Fără îndoială. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă.. Părintele Bailly.ceea ce privea materialul „tipărit”. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. fondator al „La Croix”. menbru catolic al Institutului. conform „învăţatului” şi în special.” „Curtea de la Roma”. adaugă acesta. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. referitoare la evrei. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. uciderea acestora. Totuşi.” Într-adevăr Curtea de la Roma. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. persecuţia evreilor. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici.

„Afacerea Dreyfus” a început în 1894. l-a ascuns sub sutana sa.. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi. atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată.. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. Italia. a creat ură împotriva corpurilor militare. înfrângerea campionilor săi. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit. fără ascunzişuri. anul alianţei franco-ruse. perseverare diabolicum”. Cum de nu am observat că.. A avut efectul unui război religios. Cu trei împotriva unuia.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada.. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. „Errare humanum est.” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. Secţiunea IV .. Afacerea a crescut. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. judecat de ofiţeri..” Pentru respectabilul prelat. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). A început anti-militarismul. De fapt. „un prelat al sfinţiei sale”. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. În loc să se lase inspirat de el. Atunci. Tripla Alianţă (Germania.. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni. Papa. Chiar şi azi. implicând instituţia militară.. a devenit un conflict politic.. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos.. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. de fapt.

preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate .Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor. Waldek-Rousseau. conducătorul „Asumpţionoştilor”. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. Ordinul religios s-a format din nou. Aceste reglementări. şi justiţiei. spune zicala. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. reacţia a fost fatală. După aceasta. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. abolind Ordinele care predau. dar nu suprimat. Părintele Picard. Intransigenţa Romei. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. Părintele Bailly. dreptăţii. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată.” În cele din urmă.” Atunci când opinia a fost lămurită.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. mai mare în număr şi mai militant. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi.” În 1899. simbolul divin al ideii de justiţie. va da naştere legii din 1904. în special sub ministrul Combes. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. în 1901. Această rezistenţă va întări atitudinea statului. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. după cum s-a văzut într-un proces recent.

când Monseniorul Loubet. „Înainte de războilul din 1870.” Astfel. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna.” Crdinalul Sarto este ales. a mers la . În plus. care avea 38 de ani şi asemenea lui. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei. Întradevăr. a fost elevul favorit al iezuiţilor. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. era pro-german şi anti-francez. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. împăratul Austriei. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. Conclavul. preşedintele Republicii.va deveni una constantă. este omul perfect dorit de Ordin. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Monseniorul Merry del Val. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. noul pontif. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. Pius X. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . de îndată ce a ocupat tronul. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. În plus. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. nunţiul din Paris. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. clericalismul politic. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. Papa şi-a rezervat dreptul.

prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. „Papa nu poate primi un şef de stat care. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. regele Austriei şi Ţarului.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. bineînţeles. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. nu va aproba niciodată aceasta. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm.. ci împăratul Germaniei Guillaome II. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. Victor Emmanul III. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. În acea perioadă. ca papalitatea. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. „Ni se pare normal astăzi”. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Părintele Wernuz. scrie Adrein Dansette. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. care .” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. Bineînţeles. Dar. statul doar datorează libertate Bisericii. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. Societatea lui Iisus. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. În cele din urmă.. Un autor catolic.

dar nu în război religios. în favoarea lui Bismark. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906).au devenit indispensabili Vaticanului. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. atât de mult încât. timp de 30 de ani. era încărcat cu favorurile acesteia. prin bijuterii. azi. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. populaţia ca un întreg. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă.. care are atât de mare nevoie de pace.” „În 1886. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican.. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. pe data de 10 august 1906. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. în Germania aceştia făceau exact opusul. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Bismark. spre satisfacţia tuturor. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. exclamă Brunetiere. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. Cu muţi alţi observatori calificaţi.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. Secretarul său de stat a scris . unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie. Abbe Fremont. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. ne referim la politica iezuiţilor. în scrisoarea „Gravissiomo”. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”. el respinge toate reglementările. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Sunt unul şi acelaşi.

va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. În plus. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne.” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani... Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. o misiune morală univerală. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie.. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>. în special în Serbia.” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. în acelaşi timp. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale. Întrucât. aveam motive să credem. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere. Pentru acel moment.” După cum am văzut. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo. unde tratatul de la Bucureşti care punea ..

Penreu Roma. Cardinalul Meery del Val. spuse Sfinţia sa. săptămâna trecută. ca şi anticipată. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. Cardinalul Merry del Val. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. Sfântul Tată.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. afacerea s-a târât până în 1913. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. cu Sfinţia Sa. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>. Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. În primul rând. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. care a început discuţia. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. Acesta relata. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. problema Serbiei a fost adusă. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. încerca să menţină pacea. Contele Palffy. Pe 28 iunie 1914. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la .” Totuşi. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. „elevul favorit al iezuiţilor”. În timp ce servea. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi.

a adăugat Cardinalul. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. Dar 40 de ani mai târziu.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul. De fapt. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. Într-adevăr. pe 26 iulie. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. întrucât el va fi vicleanul . Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. folosit pentru catehisme parohiale.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. ambele fiind contrare previziunilor sale. Cu o zi înainte. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. Baronul Ritter. Monseniorul Yves Guyot. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane.” Astfel. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia.” Dacă aceasta a fost o satiră. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe.

Medicul care a fost chemat imediat. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Procesul său a fost reluat în 1919. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. chiar înainte ca votul să aibă loc. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. Într-adevăr. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. În ceea ce îl privea pe Ferrata. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. Dar. care a explodat în Golful Tarente. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. Cardinalul Rampolla. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. urma să zboare din Roma în 1916... a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou.. cel publicat neavând nici o semnătură. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău.” Instigatorul măcelului. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X. Servitorii i-au sărit în ajutor.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870... un spion notoriu. Prin participarea acestui şambelan. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale . o moarte care părea foarte oportună. noul Papă. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului.. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. Acest prelat germanic. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914.

papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale.” Dar acţiunile iezuiţilor..” În acelaşi timp. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea. secretarul de stat al lui Benedict XV. orice loc era suficient de bun pentru ei.” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată.” Monseniorul Charles Ledre. „Pe 10 ianuarie 1915... a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite. în numele Papei. în consecinţă.. dar nunţiul şi Papa au . Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. un decret semnat de Cardinalul Gasparri. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă. Conform Abbe Brugerette. se spunea. disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici. după cum spuseseră ei. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. o pace separată. prietenii habsburgilor. Franţa nu era plăcută de Papa... câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>. orice mijloc.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. Între 2 şi 10 ianuarie 1916.Vaticanului. El este <<german>>. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa. Din nou. „Luând în considerare toate acestea..... Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. nu este de mirare că Papa Benedict XV. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare... nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. în următoarele luni. Papa.

Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. în Anglia. era normal să se încerce din nou în altă parte.P. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania. în America şi în special în Italia. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue..” Astfel.” „Apoi.” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic. a insistat la excluderea Vaticanului. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict.. Pe 29 iunie. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg.. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică. Monseniorul Louis Canet.păstrat tăcerea. Italia.. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. preşedintelui Republicii. viitorul Pius XII. Unul dintre apărătorii lui. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o.... poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. Acestea au dus în final. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger. iezuitul R.” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. „Prin art. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei. în iulie 1919. .. Da. Monseniorul Pacelli. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. Câteva săptămâni mai târziu. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu. pe 31 martie 1917. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară... atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles.

Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. Canadian (1888). Englez (1578). reinstaurat în 1826). fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). Nord American (1859). conform unora. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. Acesta i-a ceruit iezuitului. În ceea de privea Germania de neînvins. Părintele D’Herbigniy. Scoţian (1600). Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Etiopian (1919. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Irlandez (1628. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. Rusia. Institutul Saint-John Damascene. colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. anticlerică şi oficial ateistă. aceasta s-a scufundat în haos. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile.

În Italia. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. Părintele Tacchi Venturi. nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini. Monseniorul Seipel. Pius XII. Un secol mai târziu. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. la momentul tratatului de la Lateran. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician.. în februarie 1929. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi.Possevino. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. „Papa. Din 1915. din nou. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. Iezuiţii. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. cei ai succesorului său. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. în spatele lui Franco. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. Iezuitul. Italia va fi primul teren de acţiune. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini. Există un şef socialist zgomotos . Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. generalul lor este Nalke von Ledochowski.” În urma înfrângerii suferite.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce..

Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. De fapt. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. Francois Charles-Roux. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. cu ceva pseudo-socialism.. „În 16 noiembrie 1922.” Agenţii secreţi. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”.care adună foştii servitori în jurul său. Chiar şi astăzi. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Italia a fost în 1922. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea .. deghizat când circumstanţele locale o cer. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra.” Zece ani mai târziu. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. Monumentul are. Acest lucru nu este surprinzător. al Institutului. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa..” „Atunci când mi-a spus de interviu”. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. ambiguitate care este tipică pentru ei. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. pe ambele părţi. Halke von Ledochowski. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma. Cardinalul Gasparri. după cum ne spunea Gaston Gaillard. De acum înainte. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp.. presupus creştin-democrat. prăbuşirea regimului lui Mussolini. De fapt. Cardinalul Gasparri concluziona.

Monseniorul Cristiani. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. idealul de nazism era la fel ca în Italia. prelat al Sfinţiei sale. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. Tratatul Lateran. Întrucât Mussolini este la conducere.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918. incluzând războiul din Etiopia. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. „După un an de controverse. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. Acestea sunt simple fleacuri. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist.. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. ambasadorul francez la Vatican. după cum a fost descris de Pius XI. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii. campionul simbolic al Vaticanului. . Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi. dar al clericilor.publicaţiei: „Popolo d’Italia”.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. depinzând de circumstanţe. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. Lipsurile..” Războiul. Din Italia.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână.

Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. leagăn al nazismului. planul lui Ledochowski.. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. Acolo. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.. Monseniorul Pacelli. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. el este un catolic asemenea principalilor săi . Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. În 1923. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. capitala Bavariei catolice. Bineînţeles.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite.. Angl. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani.au aparţinut Italiei. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme. Despre acea ţară. Boemia. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen. Croaţia şi bineînţeles Bavaria.toată compătimirea este pentru Berlin..” Dintre toţi aceşti instigatori. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. a fost nunţiu în Munchen. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen. Slovacia.” În acea vreme. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. viitorul Pis XII. De fapt. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast.. apoi în Berlin.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. În acea perioadă.. recrutează cei mai puternici contingeţi. Ungaria. Monseniorul Pacelli. Polonia. steaua viitorului dictator german începe să răsară. Monseniorul Pacelli.

munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. m. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler..” În 1924. d. ş. Pentru el. episcopii germani. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932. dar foarte curând avea să fie învăţat. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac.. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>.. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”.” Succesorul său. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi.” Împreună cu mulţi alţi episcopi.” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. îi va fura din palmă. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. „Cu aprobarea lui Hitler. În 1927. Pius XII. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Dar. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin..colaboratori. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor... Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria.. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. şeful de partid al Centrului Catolic. Şi el va trebui să .” Cardinalul Bertram.” „În martie 1933. a... „Von Papen părăseşte Roma.. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană.. Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru.”. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas..

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre. care se afla lângă Cardinalul Van Roey.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J. fondatorul mişcării <<jociste>>. dacă de îndată ce şansa le permite. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey.. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.O. scria Pius XI. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. a fost proporţional cu entuziasmul său. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene.000 de bombe. C. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. fostul preot nu ne spune aceasta. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor. O. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice.” „. Deci. Preotul Cardijn. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul. al Părintelui Arendt (iezuit) etc. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale. „Oamenii Acţiunii Catolice”..C.. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit)... ritmul bombardamentelot urma să se accentueze.” Într-adevăr. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important). după cum am văzut. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. Din acea zi. promiţând cataclisme chiar mai teribile. merge mai departe. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor.. un iezuit.. De atunci. Ele vor pedepsi un popor prostesc.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930..

. Monseniorul Micara.. alţi catolici în toamna lui 1940. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”.. Întrucât este secolul XX.... cu toţii secretari generali. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. azi. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. s-au adaptat imediat noului Ordin.. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>..” Aserţiunea este mai degrabă severă... el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. îl sprijinea.. Toţi acei oammeni . Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale. atunci când a fost publicată. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Dacă era ceva bun. de fapt. cooperativele de agricultură. asemenea lui. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. aleşi cu multă grijă.” „De asemenea. conform Monseniorului Cardijn. războiul a luat sfârşit.. Pentru Cardinal.. dar tot ce era rău îl zdrobea.. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut.El este condus de un ciclonic şi total fanatism. partidele.. ziarele. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler..<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei.. aflat. întrucât am mers la el pentru un sfat.” „Mai mult de 1000 de primari catolici. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa.. în toamna lui 1940. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă... Astfel... tot ceea ce are este cârja episcopală. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune. cu Cardinalul Van Roey.. instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine. au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut. Cardinalul nu credea acestea. Înainte de plecare. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei.

conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct.” „Pe 29 mai 1940.” „Astfel. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici. afacerea avea profit. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian. la o zi după predare.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval. De asemenea.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.. acesta este purul adevăr. în Flandra. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain.. când înainte de 1914. În Paris.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică. V. datorită deciziei care trebuia luată... măreaţa maşină catolică. pe 7 noiembrie 1940. după toate acestea.. (Vlaamsch Nationalis Verbond). În Vichy. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines. Abbe Verschaeve să declare.” Spre deosebire.nevinovaţi. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. în aceste memorii..” „În Belgia.” „Deşi nu foarte plăcut. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond.. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”. N. Cardinalul Van Roey. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders... Monseniorul ... <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>. Foarte curând.. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane. întemniţaţi sau insultaţi în 1944. în urma interviului dintre Hitler şi Petain.

P. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. Astăzi. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.. solus eris. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939. multos numerabis amico. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. în1942.” De asemenea.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio. Cardinalul Gasparri. un prohitlerist notoiu. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. în spatele directivelor romane. pe 6 iunie 1923.” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. bineînţeles. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. chiar şi după declararea războiului.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix.Gaston Gaillard.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi.. Părintele iezuit Coughlin. apostolul svasticii a ajuns la un public vast. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. Tempora si fuerint nubila. am realizat cu tristeţe. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia.

deşi mulţi ignoră faptul. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb. binecunoscut pentru antisemitismul său.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. depăşeşte 20. Fessard pare a fi un excelen iezuit. să fie de acord cu ea. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale.” În ceea ce priveşte aceasta R. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. au adus anumite rezultate. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. un agent al Papei. Oare a uitat R. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. peste 15 ani.000. o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler.P. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R. „Meditaţiile sale libere”. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman. în Munchen.P. un fost general al armatelor austriece. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”.000. Pe 7 martie 1936. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. Această carte. precum este notat în această caret. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului. Astfel. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia.evoluţia antiremitismului în Statele Unite. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. încălcând Pactul de la Locarno. vocea gândului pontif.

. iezuit şi şef al partidului catolic. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. cu un interval de doi ani şi. nu doar că acest Cardinal. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. arhiepiscopm al Vienei. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. Schussnigg era foarte sincer. a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. „Pe 5 martie. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. datorită lui Don Sturzo.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. şeful naziştilor austrieci. Cardinalul Innetzer. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>. Cardinalul Innitzer (ieziut). „În primele zile din mai 1936.” Astfel. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie.. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! . de-a lungul acestor ani decisivi. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. şi cu un sincronism „providenţial”. iar von Papen şambelanul Papei. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German. Argumentul poate părea ciudat.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei.” Cardinalul Innitzer. În ziua următoare. A rămas pe poziţie până în 1929. dar.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. Succesorii lui au urmat acel drum. Schussnigg (cancelarul Austriei).a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu. urmat de episcopat. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr.

” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . vedem nunţiul în Varşovia. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. A.. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi. „Mercure de France” observă: „. În realitate acest document absurd. Hitler. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. după ce a invadat-o.Apoi. a anexat părţi din ea în numele patriei.” Acest lucru este evident. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. atunci când îndeplineşte această misiune. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. De fapt.. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. Ridley. conţine o singură frază. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini.” În ceea ce privea Anschluss-ul. Câteve milioane de catolici în plus. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. Apoi. în propriul lor acord. Halke von Ledochowski. teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler.

era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur.. De acum înainte. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. Marie-Therese. Dar. printre aceştia.P. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German.. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. Dar Hitler. adaugă fostul ambasador francez. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea. prin proprii săi oameni numiţi. Acest lucru este confirmat şi explicat de R. hirotonisirea sa îl marchează. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. inutil. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”.. care a încercat să respecte integritatea teritorială. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. prin virtutea <<caracterului>>.paznic” antrenat după principiile naziste. după spusele lui Walter Hagen şi. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă. prin virtutea . În 1939. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. la începutul lui septembrie 1938. Prima mea încercare a fost fără de succes. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. În Cehoslovacia. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. Ştim că.” „Toate încercările mele.în 1772. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. bineînţeles. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot. Dar.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un . inoportun>>. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos.

„sub protecţia sa”. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac.” Cu acordul Vaticanului.. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. în Slovacia.” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. Astfel. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. Lordul Russell din Loverpool. un avocat al proceselor criminalilor de război. pe 15 martie 1939. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică.” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. încă de la început.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. Acolo unde este preotul . primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz. După cum a fost anticipat.. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. acolo este şi Biserica. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. Totuşi. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. „În iunie 1940. şi a trecut Republica Slovacia. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul. aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. prin virtutea sutanei pe care o poartă.” „Regimul lui Tiso. „au multe în comun. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat.

colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. în 1934. comandate şi împinse de clericii fanatici. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. De asemnea. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. angajat de Mussolini. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. „În acea zi. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. în 1941. Acest şef al teroriştilor. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac.De fapt. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . la Roma. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia.” „Astfel. general vicar al Monseniorul Stepinac. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. Pe 18 mai al aceluiaşi an. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. care a luat numele de „Tomislav II”. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. Pius XII. acestui triumf nu-i lipsea nimic. Louis Barthou. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis. Atunci când. au făcut timp de mai bine de patru ani. Astfel. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. La momentul eliberării. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. care atât de bogate într-un asemenea material. nu poate produce echivalentul în Europa. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete.

Barthou.” Andrija Artukovic.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea . Între 1941 şi 1945.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. susţine iezuitul. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite..” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă. pe 18 mai 1941. Sate întregi. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent.. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. trebuie citită toată presa croată catolică. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă. „Katolick List”. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. nu s-a schimbat niciodată. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură.. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii.. Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. „Artukovic”. care au fost oficial interzişi. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. De fapt.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac. „Katolicki Tjednik”. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. secretar al Monseniorul Stepinac. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic.

într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli. Raditch. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. Dar. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. pe 22 iulie la Gospic. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă.000 au fost masacraţi. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. de cel care a comis crime atât de monstruoase.” În plus. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. iezuiţii. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. Noua epocă poate fi . ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat..” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. 300.” „În Croaţia. A.. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat.. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre.. Acest grup croat. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei.. Germanul iezuit.. deportări sau convertiri. au înrădăcinat clericismul politic.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare. Eugen Kvaternik – Dido.sâgerosului „Poglavnik”. apoi nunţiu apostolic în Berlin.” Jurnalistul englez J.

cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. au convertit fără a tresări sate întregi. cufere pline cu bijuterii. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo..” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. R. „Scopul scuză mijloacele. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. un iezuit. monezi de aur. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent. şi nenumăraţi franciscani. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. Această pardă brută de la . dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch.. P. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi.” Zece ani după ce acestea au fost scrise. bineînţeles. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. secreatar al Monseniorului Stepinac.” Astfel. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia..obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. preotul Nicolas Bilogrivic etc. fotografii. brăţări. „Cine se aseamănă se adună. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. Marcone. Principalul organizator al acestor masacre. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.

Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. Cu acea ocazie. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. În cele ce îi priveau pe fugari. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. citim în. 50. Monseniorul Stepinac care avea. parte a episcopiei sale din 460. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch.000 au fost . Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal.” De acolo. În dioceza lui. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”.nefericiţii săraci. Dacă aceasta este situaţia. apoi în Spania. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. De atunci. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. Ca şi fostul preşedinte.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. Pedeapsa era uşor de suportat. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită. la spitalul german din Madrid. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. Mai întâi a mers în Paraguay. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. care au fost acuzaţi. Peron. creată special pentru a salva criminalii de război. Gornji Karlovac. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946.000 au reuşit să se ascundă în munte. Biserica avea nevoie de martiri. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. dar după cum se poate vedea. după cum spune el : „conştiinţa curată”. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. unde a murit în 28 decembrie 1956. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. până la vărsarea sângelui. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte.

” Pe 16 decembrie 1958. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Cardinalul Stepinac. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. pe Bulevardul Stephane. numărul 2.000 au fost masacraţi. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. 40. P.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. arhiepiscop al Parisului. P. Excelenţa Sa. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. Paris 17. rector naţional al misiunii croate în Franţa. în acest volum care numără 285 de pagini. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. şi una dintre cele mai importante. Dragoun nu răspunde la această întrebare.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Mallarme. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. De fapt. Dragoun. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei.trimişi în Serbia. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . cu atât mai puţin înţelegem. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. Odile. P. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun.” Iată o nouă figură. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. la ora 4 în cripta Sf. R. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. N. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau. este evident pentru toată lumea. după cum ne-a fost spus. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. Dar.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. că . F. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. N. cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”.. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. literalmente. Şi pentru a încheia această glorificare. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. C. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. În ceea ce privea Belgia. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate. C. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. Dar ştim de asemenea. o figură militară măreaţă. Faptul că F.

C... P.N.. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. libertatea de gândire a presei şi a venerării. a spus Pius XI. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre. a căror păcat chinuitor este mândria... O carte referitoare la F...N.. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil.. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.. Janvier...N. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi. sub controlul ierarhiei. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. considerate ca fiin drepturi native ale omului. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. a cărei prefaţă a fost scrisă de R.. Deci. eroi ai Acţiunii Catolice.. 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. Astfel.. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. nu pot fi date.etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”.Bunilor Părinţi.” „Inimă Sacră a lui Iisus. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu.. Leon Degrelle şi prietenii săi. revizuite şi aduse la . la fel ca şi în război.. liberalismul este condamnat.. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”.” Acesta este principalul scop al F.” Acest lucru este clar şi explicit..C. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI. Astfel. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. „În Acţiunea Catolică.. Ei au făcut acest lucru pentru F. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor... Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat.. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus.” „Trebuie”.” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey.C.

a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. „dixit”)..zi de Părintele iezuit Staempfle. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen . Doriot. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania. autor discret al „Mein Kampf”. „Iată raportul secret al agentului 654 J. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control... „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI.. PP.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. Bucard. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. Doriot. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări.. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”.. Printre aceştia se numără: Deat. Deat. În plus. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit). Pentru a „regenera” tărâmul. Bucard. Ştim că Goebbels. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. 5 iulie 1939. 56 BK al Serviciului Secret German. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Delattre (iezuit). din care am avut onoarea să fac parte. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR.” Dintre toţi cei din această serie variată. Aceştia sunt oameni precum Luchaire. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. la . În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani. 56.

o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri. Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit. Doriot era o stea în urcare. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti.” „Ascultaţi: pe timp de pace.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă... calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile... mai poate încă ridica mântuitori. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar. Este într-adevăr un război al .” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>.. ia dat putere deplină. calea de urmat a fost clară în 1935. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă....prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea. În anul 1943... pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval.. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară. mai era necesar un om.Sigmaringen. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni... Vrei să-i ştii numele? Este Petain. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige. În 1936..... Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>.. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german.” „În 1935. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare. Avem şi noi un om preovidenţial. un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie.

O. nu au fost aduşi la judecată. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. După eliberare. Dezbateri Parlamentare. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult.” Dar în aceeaşi perioadă. pp. Nu există ziar sau periodic . pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. în Franţa ocupată. după cum. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru.” De fapt. din partea lui Pierre Laval.” Bineînţeles. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”. „Franţa a uitat. este să supravegheze toată presa catolică. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor..religiei! Da. Cardinalul Suhard. care l-a anulat. În Franţa. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior.” Se poate citi în „Artaban”. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea.”. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan.. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate.. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy. scria Monseniorul Maurice Nadeau. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului.” Astfel. Cardinalul Baudrillart. un război al religiei.

Mayol de Luppe etc.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.” Citim în „France-Dimanche”. Mulţi „istorici” contribuie la ea. bineînţeles. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. Cardinalul iezuit Suhard. De-a lungul anilor. „îmbrăcat cu o onestitate naivă. spuneau succesorii lui. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet.V. acest tip perfect de iezuit. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”. cum ar fi: Suhard. Acest lucru continuă. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor. scria un gânditor deziluzionat. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. scrisorile pastorale. după cum scria unn glumeţ.I. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. Baudrillart. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. Cardinalul Suhard. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. Uitate. du Bois de la Villerabel. prin munca apărătorilor săi. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. la aniversarea intrării sale . ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. Auvity.. arhiepiscop al Parisului. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. Contribuţia iezuiţilor este vastă. arhiepiscop al Parisului. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F.F. din pânză albă”. au fost o simplă problemă.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. sfătuia Basile. Duthoit.F. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. Au făcut aceasta şi după eliberare. Comparativ cu această trăsătură abilă. mandatele episcopale. mari scriitori ai „romanelor istorice”. Şi această ascundere este vast îndeplinită. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. Pe 25 august 1944. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon.

Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Datorită acestei atitudine. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Atunci când oraşul a fost preluat. Dar oare. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. Leiber şi R. colaborator distins. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Sora Pasqualina. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze.P. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. În acea perioadă. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat.” Felicitările Sf. erou al rezistenţei germane. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. Hentrich. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit. de multe lucruri. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. luând forma unei pălării de Cardinal. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. Chiar şi canarul. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. Părinte sunt de înţeles.P. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. Bineînţeles.

Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe.. În acest caz. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele..GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican... Îţi voi spune un secret. „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Franco.. Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti.. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume.care era numele lui Himmler ca şef . Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor. Fondez un Ordin. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida.. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”.. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare.<<Reichsfuhrer SS>> .. fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S.. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure... întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Bineînţeles. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid. „soluţia finală” era întârziată. Walter Schellenberg. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt.” Un alt sus pus Hitlerist. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor.. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei. a spus Hitler.S..

în Biserica din Muntmartre”. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil..S.. O altă persoană bine informată.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist. promis Europei.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile.. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.. În ceea ce privea munca.. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX.” În ceea ce privea partea lor..suprem al S... Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus. P. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de . întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică. resortul principal al Pactului ... libertatea nu mai pare a merita respect. Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia.Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII... Merklen a scris: „În aceste zile.C. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice.N. acela putând fi numit o mănăstire SS.. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi.. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste. Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice.. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania... Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F. de la Gorres şi până la Vogelsang. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord.La Croix” la 10 anu după război .. Pe perioada acestei ocupaţii R.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler.

. luând în considerare secolul XX. Aici. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici. Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. P. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. Discursul său este clar şi concis. Bazându-mă în primul rând pe practici... Janvier. considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului.. Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii. Desigur. Totul este acolo. Biserica nu are o asemenea timiditate.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori.

” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. Referitor la aceasta. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier.” Să spună această. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect.. Himmler şi majoritatea membrilor partidului. astfel el accentuează supunerea. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă. iar aceste drepturi nu sunt reale. linguşitorii conştiinţei liniştite. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept. Următoarele cuvinte. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare... dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german. exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut... Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă. Goebbels. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte.. „Hitler.. şi printre alte lucruri. <<vechi gărzi>> erau catolici”...şi chiar prin „chemarea statelor creştine”. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel.. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. O concluzie „iluminatoare”. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei). scria Monseniorul Frederic Hoffet.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>.. . prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915). fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola. întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei.. Fiecare pagină. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici.” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă. Dispreţ pentru adevăr.”. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului..

apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria.” Ca un rezultat. iezuitul Himmler. Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. în Serviciul Secret Central SS. Nu vom insulta memoria acestui cleric. Părintele ieziut Himmler. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. Părintele Staempfle. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen. Fratele său. va fi privit ca fiind creator de probleme. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. Într-o dimineaţă. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Totuşi. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Reichsfuhrer al SS. După capitularea regimului nazist. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate.. şeful Geatapoului. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană. Acest lucru este normal pentru orice spectacol. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia.. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. . Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. fost preot la curtea din Bavaria. acesta a fost găsit mort în celula sa.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS.

un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. orgolios şi obez. Cel de al doilea a fost grotescul Goering. înfăţişându-l ca omul minune. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. ochii să mari şi negri. şambelanul Sfiinţiei Sale.” şi căruia îi era menit să fie achitat. „omul pentru orice slujbă. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. daspre nasul moale. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. fiindu-i mână dreaptă şi anume. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. . Acesta pare a fi cazul lui Himmler. nu citea. o piartă de nemişcat. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi.. Primul. pe atunci ambasador francez la Berlin.” Monseniorul Francois-Poncet. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte.Totuşi. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că.. Rudolf Hess. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. excepţie făcând efectele lor particulare. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat.

dar nu suficient de pliabili. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. Părinte. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. amărăciunea şi ura. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. sperăm. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. va fi recunoscut. în mod constant indecis. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Bine cunoscutul fost minstru. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. un om care nu a fost împiedicat de cultură. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”. în timp ce Monseniorul Pacelli. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. înţelegem că era un om.

Belsen. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. jurnalist elveţian. Hitler. Dachau. Atunci când a dat un interviu lui Dr. totuşi. Mistiaen. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. P. Aceasta a fost suficeintă. Gun. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. în care catolicii să conducă. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. Gestapoul lui Hitler. acestei puternice organizaţii. O dată. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. R. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”.” Fără nici o îndoială Sf. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Nerin F. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii.

” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit .. Monseniorul Andre Ribard. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. domnule. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio.. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă.. era în principal protestantă. la Vatican.. căreia statul său era satelit. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines. Am văzut de asemenea. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus. În ceea ce privea cruciada antievrei. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania.oameni condamnaţi la deportare.

pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv.Brenneder Sorge”.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. de asemenea.000 au fost copii. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană. binecunoscut pentru antisemitismul său. ca pretutindeni. Roma.. blasfemiei şi crimei. 28 octombrie 1943. Ernest-von-Weiszaeker. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). împotriva rasismului.800. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase. depăşeşte 20 milioane.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani. s-a numit la Vatican. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. fiind sub auspiciul „Imprimatur”. deşi împins din toate părţile. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. ocupată. De la Paris ne îndreptăm spre Roma.” Semnat. nazismul a fost autorul profanării.. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate. Luând în considerarea această delicată problemă. de germani. care a fost pusă în practică. după prăbuşirea italiană. în propaganda lor împotriva catolicismului. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. al Academiei Franceze. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici. Dintre aceste 6 milioane 1. ca. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. referitor la acest subiect.

Pentru a umple acest gol. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori.. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei..>> Într-adevăr sentimente onorabile. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden.. El a descoperit svastica acolo.ale sale „Iisus şi vremurile sale”. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). iar alegerea svasticii. părea să sprijine ideea. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta... ştim de asemenea că . dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge. MonseniorulJules Isaac.. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. azi. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria. magicienii orientali. administratorul mănăstirii. ca insignă apartidului nazist. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco.. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite.Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. cercul se închide. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. Ştiinţele oculte. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler. un gol evident simţit de toţi. Eminentul profesor. originară din India.. actele de caritate creştine nu au de ales. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen.. astfel.” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”. Fără îndoială. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. Dachan a fost propriul lor merit.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. unii dintre ei.

În plus. iezuitul Merry del Val. în schimb au divizat Austro-Ungaria. „Drang nach osten”.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. Îndemnat de secretarul său de stat. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. Riscul. Pius X.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. această aventură a devenit cea mai importantă.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. acest vechi şi urât rival de secole. după cum am văzut. Francis Joseph.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. Vaticanul a ţintit spre Rusia. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. să „pedepsească sârbii”principalul a fost. prin silirea Împăratului Austriei. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. . astfel. În spatele micilor naţiuni sârbe. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

” Conform acestei publicaţii. profesor al Universităţii Potife Gregoriene. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. El a râs. Deci. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. sunt fabricaţi. am ajunge pe cruce. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. Tot aceiaşi. Ouroussof a izbucnit în râs. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. De exemplu. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. politicile Vaticanului au nevoie de martiri. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof. 4 Eşti inventiv Părinte. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Dacă ne-am gândi la el. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”.” Astfel. voluntari sau nu. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat.” „. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale .

evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. În ciuda lecţiei de istorie. În SUA. Pentru această . Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. Dar. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). Vatincanul. ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. În realitate. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. extem de puternic se ghidează după această maxime. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. care era oaspetele preşedintelui america. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice.

succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. este cel mai imprudent lucru . De fapt. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. conducătorul Moscovei. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor. un prinţ al Bisericii. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. atunci Cardinalul Ottaviani. decât pământ pustiu. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican. Sfinţia Sa Ioan XXIII. Pe 8 ianuarie. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om. credinţa noastră faţă de Hristos.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există..” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. „Timpul tamerlanilor a revenit”.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. furtuna a izbucnit brusc. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. a afirmat Cardinalul Ottaviani. întemniţare. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine.” În final.parte şi fără a exprima clar.. „Niciodată până acum. Vaticanul a afişat o faţă bună. Dar până acum.

nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. joi. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă. art. în Roma. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. 15) „. ca mulţi alţii dinaintea sa... Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower.” Părintele iezuit Cavalli. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. acest tribunal suprem. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care . când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime..ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar.a condamnat coexistenţa.. Secretarul Biroului Sfânt. al cărui trecut este foarte bine cunoscut. ieri. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. în faţa crongresului Statelor Unite. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi. În ziua de azi. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor.”(„Syllabus”. nu contau. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează.

. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri.întreaga violenţă a fost omisă. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. Ne referim la converirea Rusiei. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman.. Pentru a relua marşul lui spre Est. Luciei. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. întradevăr. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. aparent anunţată la Fatima de către Sf. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Inteligent oportunism. declaraţii solemne.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. Fecioară în persoană. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul. ea a bântuit minţile clerilor. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . şambelanul secret al Papei. predici. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. cancelarul Konrad Adenaur.

vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Expunând la început precauţie. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Roma era conştientă de aceasta. Astfel.” De fapt. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii. Astfel ne este permis să credem că Dr. Bineînţele.” „Predica”. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” ...ştampila papalităţii. pe care Dl. Pariem. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului.

nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. nu se va mai putea opune naţiunilor. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane.. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. reprentanţii puterii centrale. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. nu va mai putea complota. Putem vedea că Vaticanul. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. În faţa acţiunii pentru .. în prejudiciul intereselor naţiunii. silit să folosească arme spirituale. Este un război fără milă. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta.

Vaticanul. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. pentru a le cita doar pe cele mai importante. Referitor la acest subiect Dl. Aceste 56 de expulzări.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea.” Dl. oricând catolicismul este tentat să devină politic. Papalitatea. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. Joseph Hours. Camuflajul inteligent. este tentat să devină antifrancez. această organizaţie amfibă. afirmaţiile de inocenţă. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. un martor mai recent.gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. În acelaşi timp. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. fiind oportunistă. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. Chiar şi pe continent. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate. T. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect.

considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei..” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru.controlează.” În „Le Monde” din 7 mai 1956. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii. Consiliul de la Trent. Este ultimul consiliu veritabil.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea. Dar în spatele acestor meschine distracţii. eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor..urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. presupusă a fi „unca lui . Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. să fie miezul Universităţii. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. Ar putea fi aşa. după cum. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului. al administraţiei. el excelează în a fi încăpăţânat. în special în lumile medicale şi academice. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.” Fără îndoială. doctoranzi sau studenţi la medicină. pare deja a fi testamentul catolicismului. în noiembrie 1954. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă.

nu pare a fi clandestină. Opus Dei. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori. acesta este fanatismul iezuit”.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. conform oportunităţilor. Printr-o vocaţie specială.” La această întrebare. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. „Spunemi. în care presupunem că se află şi iezuiţii. pe toţi ceilalţi membri. publicişti. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. . Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. dacă nu sunt capabili de aceasta. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”.. „Apoi. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. în spirit. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare... ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. dragă prieten. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. pe lângă mov. oameni de ştiinţă. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. aş fi crezut că este o glumă.. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie. dar nu a conştientizat conţinutul său.Dumnezeu”.

În cele din urmă. a fost redusă. într-adevăr... celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. „cea mai catolică Germanie. împrumutăm de la acelaşi autor. Sub grija sa.. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate. fără a exclude epoca barbară. Alienarea crimei este mascată de eroism. fanatismul iezuit.. acum ca niciodată.” „Este geniul viu al acestui vast corp. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine. . în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general.” „Acel geniu nu este cel al Generalului. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. lumea a „tremurat”. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile. stăpân absolut al Bisericii Romane.Mai îngrozitor. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. a lagărelor de concentrare. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. în ciuda planurilor lui Himmler. conform dorinţelor sale. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist... toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. ad majorem Dei Gloriam. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor.

şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. datorită Societăţii. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945. . ruinând Europa. iar guvernele democrate nu par a-şi face griji.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”.” „Într-o mare acumulare de nori. fulgerul poate lovi din nou. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. dar din care.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . Trebuie să fim în gardă. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. rezultată din propria natură. Astăzi. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. Pericolul la care lumea este expusă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful