P. 1
Istoria Secreta a Iezuitilor

Istoria Secreta a Iezuitilor

5.0

|Views: 77|Likes:
Published by cristicorrado

More info:

Published by: cristicorrado on Nov 02, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/02/2014

pdf

text

original

ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

anunţă: .eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: .... în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor... lângă Sf. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza . a susţinut Sf.. „L’Osservatore Romano”..Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos... toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului. General al iezuiţilor. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante. În acest fel. pe atât de feroce sunt acţiunile sale. *** Pe 29 octombrie 1965.. înarmaţi cu credinţă de neintimidat.trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”.” Papa Paul VI „De la restaurarea ei... Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor. înzestraţi cu vitejie... în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”. gata să înfrunte dificultăţi.” „Oferită în Roma.. Secţiunea I .... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut. 2 aprilie 1946). *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid.. Preasfinţitul Părinte Arrupe..Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de . vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus. Petru pe 20 august 1964.. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce.dulci”..

.ad majorem Dei gloriam”. Rouquette. un artist japonez a făcut portretul. R. preamăririi lui Dumnezeu. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. pe insula Nipponese. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea. Ducând până atunci viaţa unui curtean. în anul 1491. el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. Acesta poate fi motivul pentru acea . . Ca şi în acest caz. După acestea.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. a adăugat secretarul lui Polanco. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. fapt care merge până la asemănarea fizică. pe atunci un lucru comun. cu umorul rasei sale. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea.. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. spune unul dintre confidenţii săi. Un glonte ia rănit piciorul. brutal şi răzbunător”... Un raport al poliţiei spune că acesta era . Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. . Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui ..înşelător. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii. P. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. Asemenea multor altor sfinţi. pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă.înfăţişare familiară”.

urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult.este. Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape.. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă.creatori” ai societăţilor religioase. astfel ceea ce este real ocupă locul doi. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an. care..”.. acest diagnostic. transformarea războinicului domn în . Nu în ultimul rând. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ. acesta plănuia să meargă la Ierusalim... cu atât mai puţin unor . cu toţii având mari capacităţi de organizare.. La o primă vedere..misticism activ” şi . Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.Gotic”. poate. de acum înainte. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă .Martin Garcia.Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast. la castelul din Loyola.distorsionare a voinţei”... hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc. Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . Mintea slabă.. totul se transformă în fanatism... În plus. Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui .. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei. Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă.. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. . care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" .Viaţa Sfinţilor”.A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi.Vieţii lui Hristos” şi . o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”. Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: . "Darul lacrimilor".. Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea .Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat. În urma tuturor acestora. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică.

este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. dar. biciuindu-se.faptul că a început să mănânce carne din nou.Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu.nu doar din motive politice. vorbea cu Sf.. prin condamnare. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau.. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie.Se datorează unei viziuni”. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. I-a rămas doar o amintire înceţoşată. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . acesta a gustat din fericirea celestă. . Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. spune H. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. de asemenea. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. un sentiment a ceva miraculos. practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. Axioma . s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană. fiind bine îndoctrinaţi. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii.posturi lungi. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. Boehmer. . cerea aprobarea lui Dumnezeu. Cu aceste ocazii. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. Încă de la început. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare.. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. .

nu un simplu pelegrin. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea. în realitate devenind un ... Era precum un misionar. astfel este caracterul lui Loyola. misticism şi raţiune.. Acolo este locul unde el începe .. Mai presus de acestea. literatura.fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani.sa de bază este: . conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată.. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. astfel este marca acestui ordin”. Misionarul dezamăgit. Artele. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi . .În aceste mănăstiri. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa.Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. a trecut prin Veneţia. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau .intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului. care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. Pe lângă metodele individuale. ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete.Regatului lui Dumnezeu”.. fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. Astfel. Geneva şi Barcelona. În primul rând. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. . ei lucrează pentru naşterea .. În acest mod. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi.temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate. sihăstrie şi înţelepciune mondială.

A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori.isteriile leşinate. Cu alte cuvinte. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi.. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu.. toate . Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. celelelate simţuri precum auzul. auto-sugestia este controlată. Răzvrătirea îngerilor. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri.. Astfel. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate.Exerciţiile Spirituale” . Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . mirosul. dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. În aprilie 1527. Dl. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult. Pe lângă vedere. acesta este închis din nou.adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: .director”. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. Boehmer afirmă mai târziu: . Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut.. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. Pe scurt. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. Eliberat.

” În orice caz.” Astfel. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). Secţiunea I . Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. devine o maşină care trebuie să suspine. suspin înăbuşit şi cuvânt>>. inhalarea şi respiraţia sunt notate. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. este de înţeles. fie că nu. să plângă. P. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. ci şi vederea. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. cu întinderile de sulf şi carne arzând. Pinard de la Boullaye. autor al „Mental Prayer for All”. Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. să geamă. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu.controlat cu mare grijă. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. cu concertul îngrozitor de ţipete. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. fie că este inspirat. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut.

unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. la capela Notre-Dame de Montmartre. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. Lainez. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. în Veneţia. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Ignatius avea pe atunci 44 de ani. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. misiunile străine nu au fost excluse. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. pentru a-i converti pe păcatoşi. s-au lansat în cariera lor politică. Astfel. Toată această încredere era justificată pe deplin. Învăţătura. astfel că în 1541. incluzând căsătoria preoţilor. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. Iezuiţii şi Lainez în mod special. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. în anul 1540. spovedania. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. Constituţia Societăţii lui Iisus. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. Cardinalul Morone. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. de îndată ce vor termina studiile. Din această cauză. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. împreună cu bunul său prieten. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. . În anul 1546. Astfel. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. uniunea cu cele doua elemente. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. proiectul lor a fost imposibil de realizat. Cu toate acestea.

unde au luptat împotriva ereziei. fiii săi lucrau printre păgânii din India. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. ajungând chiar şi în Irlanda. Pe de altă parte. În 1556. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. Spania.. mai ales în jurul claselor conducătoare. dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. atunci când Ignatius a murit.. Istoria lor. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos.” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. New York şi în special din Europa: Franţa. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi.. adevăratul cap al creştinismului. dar curând această restricţie a fost ridicată. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. China.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine. Japonia. Sudul şi Vestul Germaniei. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Astfel. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Portugalia şi chiar Anglia. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. spune iezuitul Rouquette. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei.. şi să fie campionii unităţii catolice. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite.

Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. dar R. Huber. Pe lângă acestea. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. P. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”.. De la începutul lor ca iezuiţi. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. o eliberare de sub propria sclavie”. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just. în general vorbnd. Dl..” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. atunci când superiorul cere ceva”. cea de a doua este mai extinsa. Conform D-lui Folliet. după cum este rezumat în regulile Ordinului. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls.de intrigi. disciplina ecleziastică şi.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate. concepţia de subordonare. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. scrie Loyola. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. de fapt incontestabil. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. J. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci .

superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>. Nu în ultimul rând.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. adaugă R. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII . Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. P. Societatea – campioana universalismului.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate. Rouquette.. mai ales de cele catolice. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. În paralel. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala.. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. întru-cât activitatea Ordinului. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Dl.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. întru-cât este supus total conducătorului său.

Lainez. vătămări aduse altora. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. chiar şi de cele precum erezia. Un învăţat. de asemenea. de excomunicare. Franţa.” „El absolvă. Anglia şi America. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. Germania. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. Dl. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. Prin Constituţiile lor. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. pe scurt. el răspunzând doar în faţa Papei. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia.După 1558. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. drept de care aceasta s-a folosit mult. Aveau puterea de a oferi iertare. spovedanii. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. sau schisma. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. suspendare sau interzicere. Pentru această miliţie. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. de asemenea. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. De fapt. etc. . mai târziu.” În cele din urmă. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. falsificări de scrieri apostolice. îi putea absolvi de păcate. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. neregulile provenite din bigamie. crime. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. La începutul anilor 1545. Spania.

Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. în calitate de cadre. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. în Biserică şi împotriva Bisericii. o bulă a Papei. „Astfel. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. etc. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi.. În acest mod. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. muncii lui Dumnezeu. Sigismond III. Astfel. În anul 1574. magistraţi. spune dl Boehmer... un duce al Savoiei. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi. doctori. regele Poloniei.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu.” La fel se întâmplă azi.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”. profesori universitari. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III. oficiali de nivel înalt. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. SPANIA „Franţa”. s-au predat în mâinile acestora. generali. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. PORTUGALIA. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele. în consecinţă. Cardinalul Infant. care a aparţinut oficial Societăţii..

„Aflată deja . vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură.. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. Italia abia a fost atinsă de Reformă. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească. strălucitor. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre. plictis. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. literatură precum şi în politică şi etică.... Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor. ostentativitatea. pe perioada secolelor XVI şi XVII. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ . ei au nevoie de paradă. Dar în Veneţia. De la sfârşitul secolului al XVI-lea. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561.” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. Într-un raport al iezuitului Possevino. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”.răspândească. stralucire şi acte teatrale. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin..” Iezuiţii deţineau putere în Parma . în continuare. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei. Această dragoste pentru deformare. Nu în ultimul rând. unde au fost încărcaţi cu favoruri. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz.. a compus din nou poezii şi imnuri religioase. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. „dar” spune el. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară.. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală.. bucuria. În cele din urmă.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii. Lipsa de odihnă.

” De fapt.. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II. „Pe perioada secolului al XVII-lea. Dintr-una din mărturiile lor. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. printre înaltele clase sociale şi la Curte..sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). Sub conducerea primului rege al casei Barganza. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. prim-ministru şi Mare Inchizitor. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. ei au fost atotputernici în Spania.. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. Chiar şi Părintele Neidhart. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului. „Totuşi. încât atunci când Charles II a murit... Dar. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile.” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. astfel clerii. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat.În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat.” . Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Ca şi în Portugalia.. cu atât Spania devenea mai săracă.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare. De asemnea... stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. În Spania. cu multă viclenie.

Germania. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase.. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556.. Olanda.” În Bavaria. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi... Polonia. chiar şi în Austria şi în Boemia.Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. statul a primit un nou sigiliu. tânărul duce Albert V... Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte.. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt.. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: . în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie. vechiul oraş catolic..Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. Totuşi. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.. De la următoarele generaţii.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început. docili. De fapt.

falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. criminali. iar atunci când a murit. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. şi lanţurilor.. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. spune el.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. Ferdinand a .. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca.<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. focului. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt.” „Eu prefer”. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. vestul şi nordul Gemaniei. „Din anul 1585. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume.” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. Târziu. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. l-a pus pe fiul său. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.” Arhiducele Charles din Styrie. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el. Pe lângă aceasta. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat.. să jure că va continua munca începută de el. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată. el era atât de îngust în gandire. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. În orice caz. aceştia apărând în Neuss şi Bonn. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului.” În anul 1617.. În ciuda tuturor acestora. în 1590. În 1586. Ferdinand.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. închisorii. „Timp de 5 ani. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618.

Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite. La sfârşitul războilui. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. împărat pe atunci.. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707.. iar protestanţii din Ungaria.” „Iezuitul Balbinus. În 1618. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. Astfel. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias. „Escortat de dragoni imperiali. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. s-au răzvrătit de asemenea. cu o dură francheţe. ruinarea materială a ţării a fost completă. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans..” „Prinţul Eugene a învinovăţit. Sub influenţa lor. Totul a fost însă în zadar. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.început să combată protestantismul din regatul său.. spune Tomek. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671.” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I..” „Înălţarea puterii iezuite”.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut.” „În acelaşi timp. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier.” Curând după aceea.. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară.. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. politica dusă .. Dar falimentul moral era şi mai groaznic. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor.

scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului. după cum ne aminteşte J. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia.. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor. fapt plauzibil. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. politica fără putere. Charles Borromee. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel.. cel puţin în practica. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. Arhiepiscopul din Milano. corupţia morală. decadenţa intelectuală. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor.” .de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei. vom fi siliţi să o abolim.

Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă.” „În anul 1656.” „Din acel moment. De asemenea. Mai târziu. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice..În acelaşi timp.” Astăzi.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor..” „În anul 1620.. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. .” Nu este această plângere împotriva Societăţii. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii.” „În 1712. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. în Aarau s-a discutat despre pace.. În urma bătăliei care a urmat. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. haosul şi confuzia. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos.. Aceştia au numit consilieri moderaţi. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea.. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. în Franţa.

„Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. Părintele Possevino. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. care a fost asasinat. Boehmer. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. Această acuzaţie este exagerată. Plin de speranţă. Astfel. Dintre toate statele. Acest lucru este dovedit de H. În anul 1581. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. reprezentant pontif la Moscova. Iezuiţii nu au permis aceasta. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului.” La o diferenţă de câteva secole. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. fiul ţarului Ivan. Polonia. Fără a mai sta pe gânduri. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. Doi ani mai târziu.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Aceştia au vorbit în numele său. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. regelui Sigismund III şi Papei. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris .

. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia..” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia. numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. rege al Poloniei.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic. ci şi un rege iezuit. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. Pe scurt. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. Aici. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. În 1574. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. Jean-Casimir. sub dominaţia iezuită.Godounov. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. dar de acum. De asemenea. condiţiile regelui.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor. viitorul Sigismond III. fapte încurajate de Ordin. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. Apoi. După .

Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. În acord cu Philip II al Spaniei. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei.” . papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. irlandezi şi scoţieni.” Au fost create seminarii. De aceea. succesorul Elizabethei. provocată de Roma. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark. Sub Charles I. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. în Anglia. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. pretinzând că sunt nobili călători italieni. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda.moarte soţiei sale. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. Răzvrătirea irlandezilor. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. Ajunşi în Anglia în 1580. În urma complotului împotriva lui James I.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. Sevilla. „Apoi sub diferite deghizări. Seara realizau spovedanii.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. „Cincizeci de ani mai târziu. a fost învinsă.. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte.. Regina Christine. A sosit apoi expediţia spaniolă. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. sub conducerea iezuiţilor din Douai. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. Încă din 1542.” Pe de altă parte. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. fiica lui Gustave-Adolphe.

la Paris. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. . Totuşi. Totuşi. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. într-un colţ al Auvergne. Au pierdut cauza. La fel ca şi în alte ţări.. în care opinuia generală nu era în favoarea lor.. Totuşi. unde 400 de studenţi s-au mutat.O întrunire a iezuiţilor. De acolo.. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. a determinat furia populaţiei. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. Faimosul Lainez. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. Astfel.. De fapt. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. chiar în palat. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. Parlamentul. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. dar a folosit mijloace mai uşoare.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Ea este un inamic al păcii bisericii. Pentru o perioadă de timp.

s-a luptat cu protestanţii. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. Dacă putem face război împotriva regelui. „Isteţul Henry III. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. acesta fiind în competiţie cu Universitatea.. ca o modelare a opiniilor lor.. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. Deoarece moştenitorul era protestant. Duh. după asasinarea ducelui Guise. Totul trebuie subordonat acestui scop major. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. nu la mult timp după aceea. Liga a fost cea care.participant la Consiliul de la Trent. fiind inspirat de Sf. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. Trei ani mai târziu. Henry III a fost asasinat.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop." „Astfel. Opoziţia din partea Universităţii. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. Catherine de Medici.. a oferit studenţilor săi. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului. De asemenea.. atunci lăsaţi-ne să o facem. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. Bartolomew în 1572. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani.. puternici în Paris. Colegiul Clermont. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director.” Printre altele. poreclit „regele Parisului”. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Datorită Reginei Mame. cel puţin. În acord cu Henry din Navarra. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. dacă .. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Guignard. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate.” „Iezuiţii. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile.

.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului.nu putem face război împotriva sa.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf.. Din nou acest mare general a complotat bine. „Părintele a fost spânzurat la Greve. care a preluat situaţia în mâinile sale. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii.. a fost ucis de Ravaillac. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. a mărturisit că Părintele Varade. Pe data de 16 mai 1610. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV.” Parlamentul. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. Ducele de Epernon. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. în liniştea studiilor lor. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat. atunci când era necesar. „Din fericire. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. Mulţumită Părintelui Cotton. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. Părintelui iezuit D’Aubigny. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. Cu această ocazie. s-a declanşat o ciocnire de voinţe.. Dar. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei.” În 1592. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. fost elev al iezuiţilor. În anul 1594. mascau totul foarte bine. Societatea a avut întotdeauna autori care. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. Aquaviva era încă acolo. sfătuitor al regelui a simţit . era un prieten notoriu al iezuiţilor. Iezuitul Caussis. lăsaţi-ne să-l omorâm. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. au prezentat doctrina în toată cinstea ei. Generalul iezuiţilor. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. Bartolomeu. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate.

. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. acesta i-a prezentat pe adversarii săi. Statul a plătit victoria iezuiţilor. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. armatori. Se înţelege că aceştia au acceptat.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. În timp ce fanaticii aclamau. Fabricanţi. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. În final. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. Întreaga familie regală. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. pe 7 octombrie 1685. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. H. Franţa a pierdut în acest fel 400. În ciuda tuturor acestora. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. O dată cu îmbătrânirea sa. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. În anul 1681. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. iezuiţii. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. Conform lui Marchal Vauban. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”.aceasta pe propria piele. împotriva voinţei lor. protestanţii fugeau în masă din regat. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. meşteşugari pricepuţi. negustori. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. într-un etern ridicol. Doar pentru a rămâne în Franţa.

pe insula Banda. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. Pentru a obţine . Dar. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. rezultatul fiind convertirea a 70. Francisc Xavier. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. În regatul Travancore. canonizat de Biserică. la Malacca. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. În 1542.000 de idolatri. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea.” Pe parcursul secolului următor. Arzător.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. Macassar şi Ceylon. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. JAPONIA. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. De fapt. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. din nou.

Datorită acestei ambiguităţi. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. iar Ordinul a fost izgonit. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). Succesorul său în India. situaţia internă a acestei ţări. 250. Dar „la un secol după moartea lui.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. în 1575. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. Deoarece. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. Începuturile nu erau prea promiţătoare. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. un nativ. mai mult de faţadă decât solide. totul s-a prăbuşit şi cei 250. De asemenea. În 1549. nu vorbea japoneză prea bine. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. Când a părăsit această ţară. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. ironizându-i.” Yagiro. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV.” Hideyoshi. . s-a schimbat întru totul. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. În anii care au urmat. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ.000 de hinduşi. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. după cum declară. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. el a convertit. Neobosit. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. samuraii. Aceste rezultate. pe care l-a convertit la Malacca. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. În anul 1587.000 de pseudocatolici au dispărut. cu succes în Europa. El a făcut apel la clasele sociale înalte. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. A adoptat îmbrăcămintea. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. De asemenea. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. doi Părinţi au rămas în urmă. distrusă de războaiele dintre clanuri. Robert de Nobile. În consecinţă.

un crab i l-a adun înapoi. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. În 1614. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Atunci când a fost canonizat. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. Conform unei versiuni mai târzii. Decretul nu a fost dus până la capăt. În acestea. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. Pentru iezuiţi. În China. Într-o biografie publicată în 1872. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. în 1622. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. poveşile miraculoase au început să apară. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii.” „S-au spus poveşti despre cum. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. de asemenea. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul.Totuşi. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. primul şogun. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. Se spunea că avea darul limbilor. astfel. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Tokugawa Yagasu. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. că acesta a realizat miracole. Pe lângă aceasta. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. Curând după moartea lui Xavier. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. Joseph Acosta. iar persecutarea a început din nou.

Verbiest a continuat misiunea lui Shall. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor.” „Un italian.. lucrurile s-au dezvoltat în pace. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Între timp.. În 1617. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului.. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. punând cu grijă China în centrul universului. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici. complicii lui au trebui să părăsească China. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . a fost iniţiatorul. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei.similare. Ajungând la Peking. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor.. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. Totuşi. în timp de la Roma.” „În China. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. comunităţile creştine s-au organizat. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). Atunci când Ricci a murit.” Un Părinte belgian. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China. Părintele Shall von Bell. „În ciuda tuturor acestora.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. interesul faţă de aceasta a fost minimal. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. a fost înlocuit de un german. În anul 1644. Părintele Ricci.

foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. Dar mă rog Lui. mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. Papa Clement XI. a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. vânători nomazi şi pescari. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule.” Totuşi. acest protector fiind Tu. cel mai măreţ rege din Est. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. De asemnea. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. „despotul cel iluminat”. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. Acolo. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. a condamnat această doctrină „relaxată”. În Canada.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . care a domnit timp de 61 de ani. ca şi în Malabar. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. Kang-Hi. la fel în China. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia.

dacă este fată să ţeasă. Uruguay-ului şi Argentinei.. după liturghie. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. În 1546. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. proprietatea lui Dumnezeu. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal.. Pe perioada converitrii nativilor. Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit..Atunci când copilul creşte. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. armele pe care le poartă. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele. un oraş al lui Dumnezeu. departe de corupţia albilor. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. dar în limba guarană.cu aproximativ 300 de supravieţuitori.. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. La începutul secolului al XVIIlea. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei.. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte.. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. conform propriilor lor dorinţe. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt.. este <<Tupambac>>. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite. Dimineaţa. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase.. Acesta era tipul perfect de colonie. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea.. Sugarul se află sub protecţia mamei. material vorbind. Totuşi. În America de Sud. învaţă. Seara. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. Astfel.. iar dacă este băiat să citească şi să scrie.

pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa. purtătorul unei sentinţe a morţii.” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. senzual. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. Aceste rezultate nu foarte extraordinare. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte. După cum spuneau Părinţii. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame.pentru a face mâtănii. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. Biciul.. Părinţii au inventat de asemenea.. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi.. nevoia de activitate şi sentimentul . şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini.. îngust la minte. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. Aceştia nu bănuiesc.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor.. lacom şi murdar. nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc... După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal.” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor..” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul.

” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei.P. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. S. o Europă care s-a îndepărtat în timp.. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R.” . nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii. de Părintele general şi de Sfântul Tată.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat. Cu speranţa „reformării lumii”. care aparent este ideal pentru fanatici. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor.” Mai târziu. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi.. Charmot. aşa cum este văzută de Societate. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit. după cum scrie R. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor. spunea Părintele Bonhours. A fost astfel aranjat. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII... „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor.J.. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. P. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer..de responsabilitate. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”. a voinţei şi chiar a judecăţii.

şi pe bună dreptate.. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei.. Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Ei au instituit un cult special. profesor de teologie catolică. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. Încă unul.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . că a fost adevărata religie a iezuiţilor. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. Un novice al Ordinului.. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. dedicat venerării acestor obiecte. care a murit în Roma. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer.” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. În faţă. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă.. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. Rodrigue de Gois. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. Doctrina lui Duns Scot. Huber.” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. după cum este specific acestui Ordin. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854. în 1581. Fatima etc). a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. „Pentru Loyola. Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. o găsim pe Fecioara Maria.

În plus. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. Astfel. Mariam”. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). iar dacă diavolul. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei.D. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. au reuşit aceasta. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat.Feciarei Maria. Printre alte lucruri. fiii lui Loyola. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. atunci când suntem aproape de moarte.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. În final. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. să nu mănânci niciodată vreun măr. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. important este să intrăm. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. . încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit.

Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei..” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. Ascultaţi „Ratio studiorum”. toate ştiinţele. întrucât reprezintă doar demoni. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. sau pe alţi zei sau zeiţe. vor fi „interpretate”. care era fatală.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. Aceasta este regula notată de Sf. dacă e să-i menţionăm.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. pe Apollo. nu neapărat din cauza decadenţei lor. H. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. în special ştiinţele naturii. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. munţi. Mai mult decât atât. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. scuza „miracolului”. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. nimfe etc. ci mai . venerarea sfinţilor. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. după cum scria în 1943 R.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. R. pe Calliope.” Astfel.. adoraţia Inimii Sfânte. un călugăr al secolului XIII. mai bine să o facem ridiculizându-i.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. imaginile. Charmot. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. în ceea ce privea învăţătura. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. Vom compune poezii. relicvele.P. P. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. Astfel. P.

. De fapt.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe..” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi. „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu..” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat.” Dl. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe. După cum am văzut şi anterior.. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. pe perioada secolului XVI. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor.. Astfel. iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”.. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi.

dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar. Suedia şi Rusia.atotputernici. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice.. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. ca împuternicit ponfit în Polonia.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. Mariana Sanchez. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino.. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. Părintele Petre – ministru în Anglia. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei.” Dl. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice. <<creator de regi>>. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză.

de asemenea. citat de „Le grand flambeau”. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. Boehmer: „după cum s-a văzut. rezervarea mentală. depinzând de circumstanţe.” Datorită acesteia. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor. vom fi capabili să comitem. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul.care ucide încalcă această poruncă. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. Iată ce are de spus dl. Dacă o tânără fată este însărcinată. . fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. Mai este. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie.” În concluzie. Astfel.” Dintre toate maximele criminale iezuite. Totuşi. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. ieşind din Societate. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. acesta îşi poate ucide agresorul. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea. De exemplu. sunt prea „vorbăreţi”. fără păcat..” „În acelaşi fel.. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. Totuşi. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola.

Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. Colegiul Roman. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. Mexic şi Brazilia. La Martinique. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. de asemenea.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. De asemenea. Antile. vite şi exportau 80. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. „În Mexic. Centrele lor din India. Oricum.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. în comerţ. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao. Pentru a avea un profit şi mai mare. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. În afara politicii în care erau adânc implicaţi. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. timpul nu lucra în favoarea lor. Episcopul . În cele ce privesc toate acestea. în schimburi şi în lichidarea falimentelor. dar după cum am menţionat deja. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite.000 de tractoare în fiecare an. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. fabrici de covoare. aceştia creşteau.

ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie.” Afacerile financiare „la Roma. prosperitatea materială de care se bucura Societatea. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. Totuşi. În consecinţă. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. încheiat între Spania şi Portugalia. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. trimis de Papa Innocent VIII. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată. intrigile politice continue şi de asemenea. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. După mai multe certuri cu ei. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . unul din principalii lor susţinători în Europa. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. s-a simţit foarte insultat. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. libertatea eticii. iar în final a interzis Societatea. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. încă de la începutul secolului. iar în Franţa.Palafox. mai devreme sau mai târziu. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. 50 sau chiar 100%. care a stârnit mare agitaţie. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. În China. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. În 1757. Părinţii Vienei. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. Aceştia şi-au înarmat guaranii. prim-ministru portughez. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. cerându-le o dobândă de 25. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. Marchizul de Pombal. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. în toate teritoriile sale.

. În Roma.Societate.” În concluzie. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. Guvernele Naple. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii.. ostilă drepturilor naţiunii. Dar era deja prea târziu. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. jignitoare pentru etica creştină. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . Pe 6 aprilie 1662. proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale.. fatală societăţii civile. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state. secrete şi cinstite. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile. În Spania.” „Clement XIII. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale.>>.” În Franţa. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări..

acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif.” Moartea lui Clement XIV. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. Sara Sede Vacante>> (în septembrie. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. în principiu cel puţin. şi toată lumea se întreba ce însemnau.. Astfel. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. împărăteasa Rusiei. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife..de Clement XIV. nepot al ministrului pentru venerare. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort). spunea Scipion de Ricci.” Între timp. V.” Ganganelli avea dreptate. Patru ani au trecut până când Clement XIV. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. S. Ricci. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. S. „.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”.. împărăteasa Austriei. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre.. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. dar această suprimare mă va ucide. iezuiţii din statele sale. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. Din câte ştim noi. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile.” . Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. „Iezuiţii. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv.. S. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat... Marie-Therese a interzis de asemenea. nu mai existau”. unde a şi murit câţiva ani mai târziu. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar.

El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie. Oricum. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. un mare prieten al iezuiţilor.. Datorită evenimentelor politice favorabile. eclipsa nu a fost niciodată totală.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt. cele două . În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. Franţa. Spania. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate.. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. În 1799. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. Italia amestecându-se cu clericii. Dizgraţia Ordinului. În anul 1794. în ceea ce privea dominaţia mondială. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie.” Fraza pare suficient de plauzibilă.. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său.. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. în 1820. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. aceasta fiind un corp profesoral.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări.” În cele din urmă. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat. Trei ani mai târziu.

ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. în Elveţia în 1848. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. iezuiţii erau izgoniţi. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. se găsea pretutindeni. În 1803. Urâţi şi acoperiţi de ruşine.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. un om îngust la minte şi sincer. plantând cruci comemorative. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei.” „În Italia. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. În Franţa. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. 1835 şi 1868. Pe de altă parte. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. dar deja era prea târziu. magistraţii. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. Ceva coerent revenea la viaţă. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. Dacă trebuie trimis ceva către noi. primul tip de Opus Dei. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. În 1828. iezuiţilor le-a fost mai uşor.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. Pe perioada secolului XIX. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. în Spania în 1820. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. Louis XVIII. pretinzând „a curăţa” armata. dar cu Charles X la tron. au fost interzişi în Portugalia în 1834. atunci când iezuiţii trimfau. administraţia şi educaţia. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. Dar timpurile s-au schimbat. Atfel. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. peste tot unde mergeau. . Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni.

” Sincer vorbind. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad. scria Monseniorul Fulop-Miller.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”. publicişti. succesorului său Thomas Jefferson.. Fără nici o îndoială. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. scriitori. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. în 1816. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. în Brazilia în 1874. „Plini de ei. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. în Mexic în 1873. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. judecând după următoarele: „clerici cer. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul.. „În Statele Unite”. Nu putea fi altfel. aceasta este Societatea lui Loyola. în aceste ţări. Suedia. dar explicaţia zace în faptul că. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică..” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. Danemarca şi Statele Unite ale Americii.. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”. legislaţie şi administraţie. îi scria fostul preşedinte al Uniuni. profesori scolari etc. Astfel..” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. John Adams. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.

pe atunci un „Carbonari”.. 17. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. în cursul dicuţiei. Nu credem. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). pe de altă parte.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor...” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran.2). Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. astfel. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii. Această luptă este rezultatul opiniilor.. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său.Pe data de 4 ianuarie 1849.. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. ura revoluţiei şi a libertăţii. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea.. dreptul de a conduce. ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma.tinerii. Suntem incorecţi şi nedrepţi. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor .” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi. În trecut. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol). Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. instruirea publicului pentru propriul interes. 49). Statul. Din nefericire. după cum o face un binecunoscut orator. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. cere. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850.

iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870.” Legea a fost semnată. dar par a fi foarte urmărite azi. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon. l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. Revoluţia din 1848. El l-a ales deja ca împărat. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. cât de bine posibil. de asemenea. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia. susţine guvernul republicii. Printr-un paradox scandalos. A fost proclamată Republica Romană. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. Acum împărat. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit..” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. Republica Franceză. El însuşi l-a aclamat. Da. dragii mei confraţi..şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. Louis Napoleon. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. „Un regiment francez.Victor Hugo exclamă. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. Niciodată în Franţa.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii. asediind Roma. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei.” Începutul era foarte promiţător. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional.

În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani.. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant. şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze. refuză şi astfel izbucneşte războiul. acesta fiind un episod costisitor. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. care este susţinută de Franţa. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). dacă nu am observa ceea ce le-a unit. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. după ce a urcat la tron. Bătăliile sângeroase... primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional. merită o recompensă. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii. ea s-a îmbogăţit. Dar la abia 2 ani..” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. epidemiile mortale şi . Anglia. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. A fost lăudat de toţi clericii. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. unul împotriva celuilalt?.. aparent fără nici o legătură între ele. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. Nu un anticleric. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul.... iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est. a declarat noul suveran.” „Imperiul înseamnă pace”..lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane..

a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice.” Recunoaşterea nu este ambiguă. Vaticanul a asigurat tronul imperial. de dragul sprijinului politic. o Cruciadă. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou.. Prusia ştie . pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval.” Ştim cum în 1867.. conform Monseniorului Sibour. după ce armata franceză s-a îmbarcat. are loc expediţia de la Mexic.000 de morţi. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Totuşi. arhiduce al Austriei. scria Rothan. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă.suferinţele inumane au costat Franţa 100. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. „Artileria este demodată. Austria a fost înşelată de propriul complice. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin.. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. În acord cu Prusia. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. ministrul francez la Francfort.. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. Prusia. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. Armata franceză nu este pregătită. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. Maximilien. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. care prevedea sosirea unui dezastru. Austria este principalul stâlp al papalităţii.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. De acum înainte.

Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). nu sunt îngrijoraţi. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. şi Bismark voia tronul. adaugă acesta împreună cu alţi observatori.. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”.” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette.. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. vai! era desupra cenuşei Franţei.” „Episcopatul francez. Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. favoriza noile rugăciuni. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. vechi sau noi.. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. Franţa însăşi a declarat război. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social. dar. Instigatorii la război. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. Venerarea Sfintei Fecioare. Ei au binecuvântat cu . „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice.. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. De asemnea.

căldură şi recunoştinţă.. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. cel învăţat şi cel ignorant. În 1830. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult.. vechi sau noi”. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. Din punct de vedere intelectual. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. În ceea ce priveşte aceasta. sarbătoarea Inimii Sacre. Franţa modernă spune că toţi . catolicismul şi-a încheiat cariera. în anul 1854. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. ca un întreg. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului. Episcopatul a adus în Paris. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Pentru învăţământul secundar al fetelor. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. pentru baptiştii prinţului imperial. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale.” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. După cum am văzut şi anterior. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. În 1864. în 1856. care era atât de dragă iezuiţilor.

Prin învăţăturile lor. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870..>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult.. Ea se afla în Roma. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie.” „Conform Monseniorului Pie. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. noi vrem ca Franţa să fie liberă. Biserica va readuce Inchiziţia. Noi vrem armonie. datorită ei. lasaţi-ne să ne apărăm. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. înseamnă că nu poate. idolului pe care l- . maxime şi libertăţi franceze sau galice. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar. ei vor conflict. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor.francezii sunt egali în faţa legii. ei se luptă cu noi. sunetul doctrinei şi dreptul civil. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. ei vor război. ei vor ca ea să fie în sclavie. care au pus Franţa în doliu. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. motivul şi istoria. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. lasaţi-ne să-i dezarmăm.. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. ei ne ameninţă.. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină. noi vrem pace. dacă nu va face acest lucru. <<rezumatul spiritului Bisericii>>. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. câţiva ani mai târziu. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze.

aşteaptă de la voi spovedanie. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. Întro manieră ascuţită şi amară. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea.au pus la Vatican.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii.” . pocăinţa. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite.. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. pocăinţă.” „Voi oameni cu credinţă mică. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea.. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. papalitatea a aspirat la noi ambiţii. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă. înainte să vă ierte. Unul dintre ei. care conform lui. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. asociindu-i cu factori dăunători. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife.” De asemenea. voi aţi condamnat-o. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. dar timpul părea perfect atunci. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii. La acea vreme. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie.

>> Această mărturie este destul de clară. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. Prin <<Programa analitică>> din 1864. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. Întrucât schema ei. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. Mulţi Părinţi urmau să exercite. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. pe care ei înşişi au desenat-o. se formează ca un sistem de guvernare. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. lucru care urma să fie necesar foarte curând. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Conform planului adepţilor lui Loyola. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. pătrund peste tot.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. este să dividă cu scopul de a cuceri. ei inspiră totul. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. conduc totul. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. . atotputernici în Roma. bine găndită. devotată total cauzei sale. Papa a redescoperit această credincioasă grupare.

. Şi.. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles.. În acest text publicat de „La Croix”. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. iezuiţii.Astfel. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta. mai mult. precum Mussolini şi Hitler. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de . partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată.” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. s-au ascuns în gaura lor.” Astăzi. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german.. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89.. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. spre marele necaz al naţiunilor lor. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. astfel sfidând Revoluţia. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. erau toţi întunecaţi.. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”. ca întotdeauna. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. Aceşti „fii ai Satanei”. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă.

Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus. atunci când. „Astfel.” „Acest lucru părea monstruos. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. scria Gaston Bally. de asemenea.” Astfel. „Pentru a realiza pericolul”. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. poate părea. La o primă vedere. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). apostolatele. Franţa a fost cucerită. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. fanatocii. chiar inocentă. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. asociaţiile. frăţia <<Guard of Honor>>. după cum i-a invitat doamne Alacoque... Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. în 1873. lăudată de iezuiţi. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . întrucât moartea.. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice.bine putea din noroi. în locul unde şi-a început viaţa. deşi fiind la bază idolatră. dar acest lucru a fost uitat. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus. Astfel. gărzile de onoare. Reprezintă. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze. veneratorii. Apostolatul de rugăciuni etc..Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. în realitate este pe departe de a fi inocentă. În ceea ce priveşte aceasta. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>.” . când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. misionarii. Frăţiile. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi.

majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. la exprimarea credinţei.” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa..„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct.” „Încă de atunci. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici. după cum vom vedea mai târziu. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii.” Abbe Brugerette. neavând convingere. care au ridicat speranţe înalte.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”... Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. un puternic impuls împotriva clericismului. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”.. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante.. la un moment dat. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. scria Abbe Brugerette. Fără a se . „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> .. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. al întregii societăţi. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o.

” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. după cum Gambetta a stigmatizat-o. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate . mama Revoluţiei.” Mărturia este clară.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux.. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă... descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa.. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii. Per ansamblu.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război. care a scris acest fragment. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. Articolul 7 al acestei legi spune. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. O lege.” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care.. de asemenea.” „Să-i lovim pe ei”. pe 29 martie 1880. de asemenea. în mod evident.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. În adâncul său. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică. scriu aceştia. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice. Abbe Brugerette. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era. a speriat-o. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată..

Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor.” După 11 martie.” Fără vreo întârziere. loialitate regimului nazist german şi statului. aceştia puteau fi văzuţi. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. voi lucra pentru binele şi interesul statului german. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. iezuiţii. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter.. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. Aşa cum îmi este datoria. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său. pe atunci preşedinte al consiliului. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi.. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. ministru... Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de . făcându-le astfel o favoare. pentru a-i tolera în continuare. în anumite momente ale zilei. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise. jur şi promit.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi.congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. o mişcare de opoziţie a fost organizată. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet.. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. ar putea părea inofensivă astăzi. aşa cum face un episcop..

” Dar această linişte a fost scurtă. că profesorii. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. conducător al eudiştilor. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică.. şi altul totalitar şi intolerant. Unul dintre autori. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. şi unul dintre ei. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. Congregaţia romană a Indexului. un călugăr capucin şi Le Dore. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică. „asumpţionist”. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen. Stanislas.P. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. Bally. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea.” Ca şi un accident. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. de asemenea. atât de urât de Biserica Romană. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament.. . dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. după cum ne putem imagina. Ştiam. problema este gravă. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. am putea reaminti bunuli Părinte. În 1883. În cele din urmă. unul democratic şi liberal. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. În cele ce privesc instrumentele de tortură. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. Bineînţeles.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist.” Astfel. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. un iezuit camuflat.

în special cele iezuite.. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. De fapt. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. În cele ce privesc colegile „libere”. în statul Republican. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. la mijlocul secolului al XIX-lea.595 elevi. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. În anul 1873. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. acesta fiind un lucru bun.655 şi aveau 824. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie.. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. În plus. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. 1901 şi 1904. nu îi lipsea justificarea. Ei s-au adunat în spate la . în regiunile catolice din Vest şi Sud.Legile din 1886.

<<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. poporul francez. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor... defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. Este declarat că : 1. acest om tulburător. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată.. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. iar muncitorii sunt concediaţi. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane..” „Pentru un număr mare de catolici. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică. 2. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul. faptul că preotul. sentimente. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873. Aceştia nu doresc clericismul.Veuillot cu familia regală din Chambord. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi.” De asemnea... poporul francez votează candidaţi catolici.. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. acţiuni. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici. va primi din nou de la Dumnezeu. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin .” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. În alte părţi. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. controlând gândul.” Aceste excese din partea clericilor. mâncarea. ca un întreg.. 3. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut.. este refuzat ajutorul oamenilor săraci. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor. este de ajuns. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze.

Transparenţa. Acesta era Leo XIII. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe... Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. „Un acord tacit”. scria Monseniorul Pierre Dominique. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889..” .” De acum înainte. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun. Totuşi. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. apărători fideli ai Bisericii la Adunare. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier.. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII.păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. scrie Monseniorul Adrein Dansette. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor... „Prietenii lor sunt aici”. care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX.. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. Acesta a mai încheiat. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit.. Ministru al războiului în 1886. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului.. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. „boulangismul” decade rapid. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări.” „Calmul ministru de interne Constans. „o nobilime bigotă.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi. Aceştia au crezut. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889). ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. de asemenea. Dar..

nefericitul om este închis. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Un ofiţer al Serviciului Secret. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă.. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. Este evreul>>. a încercat să ia legătura cu mine. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus.. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche. Totuşi.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. pe care l-au concediat. un război civil care divide Franţa în două. „La un moment dat .” „Ministrul de război. De asemenea.„În anul 1890. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. Statul major a strigat imediat <<Este el. să deţină un post la ministerul de război. după cum vom vedea. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. de asemenea. a aporbat măsurile luate de Picquart. Esterhazy.” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. Astfel. şeful Serviciilor Secrete. din august de suspiciunile lui Picquart. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. generalul Baillot a fost informat. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. în iulie. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. din . condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. Ca să fie şi mai rău. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. a încercat.

Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. În ziua următoare. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează. Pentru prima dată. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. în vinovăţia lui Dreyfus. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. „Dacă Esterhazy este vinovat. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier. scrie Adrien Dansette. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat.. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont.nou. Dar. eram cu toţii în febra antisemită. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. asta aş fi făcut. o condamnare nedreptă. fără a le spune cine a scris-o. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. de asemenea. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. Rămas singur în birou. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. Bineînţeles. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. . monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”. Era seară.. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea.

Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Seara era înlănţuit din nou. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. conducătorul statului major al Armatei. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. pe Insula Diavolului. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi.” „În zori. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. care îşi merită numele în acel climat fatal.” Totuşi. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa.: Acolo.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. La piciorul patului său. pe care îl vede în fiecare zi. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. ambasadorul său.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. Seara. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. „În duminica de 6 septembrie. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă.” Adevărul nu mai era în îndoială acum. condamnatul continua să se declare nevinovat. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. membru al Societăţii lui Iisus. După un timp. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud. dimineaţa. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. Statul major se opune oricărei reexaminări a .

Nu putem cita toate întâmplările acestei drame.” „Astfel”. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie . care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. scria Abbe Brugerette.. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. Ilegalitatea acestui proces..” Trebuie să menţionăm că după câteva luni.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima.procesului. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. În final.. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.. În Germania. Dar Comitetul de război. În decembrie 1898. Astfel. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte.. În final.. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894.. vinovăţia lui Esterhazy. demisia şefului statului major. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. sinuciderea lui Henry. căderea miniştrilor. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret. reţinut la Mount Valerian. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august..

Ca să facem un scurt rezumat. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane.” Dar.. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. în ianuarie 1898.condamnat. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. „În Franţa. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale. Căteva zile mai târziu. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public. totul a fost doar o bufonerie sinistră.” Dar ura. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Mila era indispensabilă. evreilor şi profanilor. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. Totuşi. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare.” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”.” Peguy însuşi . Emil Zola a publicat în „Aurore”. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului.. falsele dezvăluiri publice.. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. Franţa era urâtă. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. Aceasta a venit din rândul protestanţilor.. La sfârşit. scria Abbe Brugerette. concedierea conducătorului statului major.

„să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului. rector al Şcolii Albert-le-Grand. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului. să pornim războaie.” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry. Ei. greve.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat.” „Oare trebuie”. Părintele Didon.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi.... venite din partea blânzilor clerici.. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se .” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp. Atunci când influenţarea a dat greş. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă.. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. îmi scot pistolul. trebuie să scoatem sabia. zi de premiere la Colegiul Arcueil. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie..” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.. spunea un călugăr elocvent. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals. să tăiem capete. să împărţim teroarea.recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război)...

. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus.” În realitate.. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.. Iezuiţii. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”. se răzvrătesc împotriva probelor. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>. Apoi.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. dar foarte eficient.opun examinării şi. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită. cu marea armonie a vechilor timpuri. Astăzi. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. prin natura lor.” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie. De data aceasta. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major.. . care este mai mult ebraică decât Franceza. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Evreii ţin Republica în mâna lor. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. Este un truc clasic. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. Un martor nu foarte suspicios. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare. foarte citit. ca întreg.. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric...” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon.. Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”. publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune.

. şi a Papei apostolic. generalul de Boisdeffre. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost..” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>. Cazul lui Bailly este foarte clar. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă.. Ce putem citi în „La Croix”. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. „Fiind un om foarte cinstit. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. prin îndurarea lui Dumnezeu. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză. Vincent-dePaul Bailly. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă. Maurice Feltin.. Iar.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. arhiepiscop al Parisului. dar dictate de el.. După citirea tuturor acestora.. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. note scrise de mână.” Este suficient de clară aceasta.. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. În .Conform lui Abbe Brugerette. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. Dreyfus este doar un pretext. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”.. scrisori. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el... fie ele cărţi tipărite. Deşi. pentru ei.” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi..” „În vederea dispoziţiilor. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta.

menbru catolic al Institutului.” „Curtea de la Roma”. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. Fără îndoială. impulsionarea urii. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. Părintele Bailly.. persecuţia evreilor. Totuşi. adaugă acesta.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi. fondator al „La Croix”. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. numeşte un <<scandal de nedescris>>.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii.” Într-adevăr Curtea de la Roma. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. conform „învăţatului” şi în special. blestemarea celor care îl apără. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. colecţia „La Croix”. Totuşi. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei.. referitoare la evrei. minciuni. Sfântului Thomas d’Aquin. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă.ceea ce privea materialul „tipărit”. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. uciderea acestora. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător.

. fără ascunzişuri. anul alianţei franco-ruse. Cu trei împotriva unuia. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. A avut efectul unui război religios.. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. perseverare diabolicum”. A început anti-militarismul. Secţiunea IV . „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată...” Pentru respectabilul prelat. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos.. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. De fapt. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc.. În loc să se lase inspirat de el. Cum de nu am observat că. de fapt. „Afacerea Dreyfus” a început în 1894. Papa. Chiar şi azi. implicând instituţia militară. înfrângerea campionilor săi.” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi.. Afacerea a crescut.. Italia. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). judecat de ofiţeri. a creat ură împotriva corpurilor militare. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. l-a ascuns sub sutana sa. „Errare humanum est. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. „un prelat al sfinţiei sale”. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit.. Atunci. Tripla Alianţă (Germania. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi. a devenit un conflict politic.. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată.

abolind Ordinele care predau. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. Intransigenţa Romei. spune zicala. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. reacţia a fost fatală. simbolul divin al ideii de justiţie. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea.” În cele din urmă. mai mare în număr şi mai militant. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor. în special sub ministrul Combes. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. dar nu suprimat. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. Waldek-Rousseau.” Atunci când opinia a fost lămurită. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. după cum s-a văzut într-un proces recent. Părintele Picard. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. şi justiţiei. dreptăţii. După aceasta. Această rezistenţă va întări atitudinea statului. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. Aceste reglementări. în 1901. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate . conducătorul „Asumpţionoştilor”.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Ordinul religios s-a format din nou.” În 1899. va da naştere legii din 1904. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. Părintele Bailly.

când Monseniorul Loubet. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. Conclavul. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. împăratul Austriei. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice.” Crdinalul Sarto este ales. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. noul pontif. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei. Monseniorul Merry del Val.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. În plus.” Astfel. Întradevăr. a mers la .” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. era pro-german şi anti-francez. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. este omul perfect dorit de Ordin. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. clericalismul politic. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904. a fost elevul favorit al iezuiţilor. „Înainte de războilul din 1870.va deveni una constantă. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . Pius X. nunţiul din Paris. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. de îndată ce a ocupat tronul. În plus. Papa şi-a rezervat dreptul. care avea 38 de ani şi asemenea lui. preşedintele Republicii. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie.

” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. ca papalitatea. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. Un autor catolic. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. nu va aproba niciodată aceasta. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. „Papa nu poate primi un şef de stat care. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. Dar. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. Părintele Wernuz. care . sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. ci împăratul Germaniei Guillaome II. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. În cele din urmă. În acea perioadă. Bineînţeles.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe.. „Ni se pare normal astăzi”. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. scrie Adrein Dansette. regele Austriei şi Ţarului. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat. Societatea lui Iisus.. bineînţeles.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. Victor Emmanul III. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. statul doar datorează libertate Bisericii. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă.

timp de 30 de ani. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege. el respinge toate reglementările. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii.au devenit indispensabili Vaticanului. în favoarea lui Bismark. exclamă Brunetiere. ne referim la politica iezuiţilor. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. azi. nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. spre satisfacţia tuturor. în Germania aceştia făceau exact opusul.” „În 1886. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. dar nu în război religios. prin bijuterii.. care are atât de mare nevoie de pace. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei.. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. în scrisoarea „Gravissiomo”. Sunt unul şi acelaşi. era încărcat cu favorurile acesteia. populaţia ca un întreg. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. atât de mult încât. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie. Abbe Fremont. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). Bismark. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Cu muţi alţi observatori calificaţi. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. pe data de 10 august 1906. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. Secretarul său de stat a scris . Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican.

. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo. aveam motive să credem.. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. Întrucât. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. în acelaşi timp.” După cum am văzut. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie. în special în Serbia.. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este.. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne. o misiune morală univerală. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. Pentru acel moment. Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere.” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război. În plus. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale. unde tratatul de la Bucureşti care punea .” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>.

Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la . Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. În primul rând. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. care a început discuţia. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. încerca să menţină pacea. Cardinalul Meery del Val. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei. cu Sfinţia Sa. spuse Sfinţia sa. Pe 28 iunie 1914. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. Sfântul Tată. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold.” Totuşi. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. săptămâna trecută. „elevul favorit al iezuiţilor”. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. În timp ce servea. afacerea s-a târât până în 1913. Acesta relata.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. ca şi anticipată. Cardinalul Merry del Val. problema Serbiei a fost adusă. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. Contele Palffy. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. Penreu Roma. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est.

” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. folosit pentru catehisme parohiale. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. Baronul Ritter. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. Cu o zi înainte.” Astfel. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. Monseniorul Yves Guyot. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. întrucât el va fi vicleanul . dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. De fapt.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. Dar 40 de ani mai târziu. a adăugat Cardinalul. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. ambele fiind contrare previziunilor sale. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane.” Dacă aceasta a fost o satiră. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. pe 26 iulie. Într-adevăr. Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.

. Într-adevăr. urma să zboare din Roma în 1916. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. o moarte care părea foarte oportună... Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale . câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci.. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. chiar înainte ca votul să aibă loc. Medicul care a fost chemat imediat. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Acest prelat germanic. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. În ceea ce îl privea pe Ferrata.. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X.” Instigatorul măcelului.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. Procesul său a fost reluat în 1919.. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe. cel publicat neavând nici o semnătură. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. Servitorii i-au sărit în ajutor. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870. un spion notoriu. Cardinalul Rampolla. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. noul Papă. Prin participarea acestui şambelan. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. Dar. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. care a explodat în Golful Tarente.

acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. nu este de mirare că Papa Benedict XV. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare. orice mijloc. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor..” În acelaşi timp. o pace separată. „Luând în considerare toate acestea. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă. în consecinţă. Din nou.. Franţa nu era plăcută de Papa. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici.” Dar acţiunile iezuiţilor. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica. prietenii habsburgilor. El este <<german>>. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună. orice loc era suficient de bun pentru ei. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea... nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului... în numele Papei. se spunea.. Între 2 şi 10 ianuarie 1916.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. un decret semnat de Cardinalul Gasparri. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale.” Monseniorul Charles Ledre... disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa.. Conform Abbe Brugerette. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. secretarul de stat al lui Benedict XV. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>. „Pe 10 ianuarie 1915. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale.. dar nunţiul şi Papa au . Papa.Vaticanului. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV..” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ. după cum spuseseră ei. în următoarele luni.

Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania. Câteva săptămâni mai târziu. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război.. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach. în America şi în special în Italia. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial.” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic.. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg.. pe 31 martie 1917.. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică. Da.” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor. „Prin art. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. Acestea au dus în final. Italia. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei. Pe 29 iunie.. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară. era normal să se încerce din nou în altă parte.Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă. . învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea. în iulie 1919. în Anglia. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. Unul dintre apărătorii lui.păstrat tăcerea. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles.P... care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict.” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă.. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu.” Astfel. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. preşedintelui Republicii.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. a insistat la excluderea Vaticanului.. iezuitul R. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. viitorul Pius XII.” „Apoi. Monseniorul Louis Canet.. Monseniorul Pacelli.

Părintele D’Herbigniy. Rusia. Scoţian (1600). aceasta s-a scufundat în haos. În ceea de privea Germania de neînvins. Franţa nu a cedat „sângerării complete”.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Irlandez (1628. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Canadian (1888). reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Etiopian (1919. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Englez (1578). reinstaurat în 1826). colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. Nord American (1859). Acesta i-a ceruit iezuitului. conform unora. Institutul Saint-John Damascene. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. anticlerică şi oficial ateistă. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este.

.Possevino. Iezuiţii. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. Iezuitul. cei ai succesorului său. Un secol mai târziu. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. generalul lor este Nalke von Ledochowski. în spatele lui Franco. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. Părintele Tacchi Venturi. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. Există un şef socialist zgomotos . Monseniorul Seipel. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. din nou. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. la momentul tratatului de la Lateran. după excluderea de către Ţarul Alexandru I.. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. „Papa. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. Din 1915. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. în februarie 1929. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. Pius XII. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. În Italia. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI.” În urma înfrângerii suferite.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini. Italia va fi primul teren de acţiune. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII.

pe ambele părţi. după cum ne spunea Gaston Gaillard. De fapt. Cardinalul Gasparri.. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist.” Agenţii secreţi. prăbuşirea regimului lui Mussolini. Francois Charles-Roux.. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. cu ceva pseudo-socialism. al Institutului. De acum înainte. Halke von Ledochowski. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.” Zece ani mai târziu. Acest lucru nu este surprinzător. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. De fapt. ambiguitate care este tipică pentru ei. Monumentul are.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass. Cardinalul Gasparri concluziona.” „Atunci când mi-a spus de interviu”. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa.. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. Chiar şi astăzi. deghizat când circumstanţele locale o cer. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat. presupus creştin-democrat. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea .care adună foştii servitori în jurul său. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa. Italia a fost în 1922.. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine. „În 16 noiembrie 1922. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra.

Monseniorul Cristiani. prelat al Sfinţiei sale. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor.publicaţiei: „Popolo d’Italia”.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. Acestea sunt simple fleacuri..” Războiul. dar al clericilor. campionul simbolic al Vaticanului. incluzând războiul din Etiopia. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat. Tratatul Lateran. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului. după cum a fost descris de Pius XI. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. Întrucât Mussolini este la conducere. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. idealul de nazism era la fel ca în Italia. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. Lipsurile. „După un an de controverse.. Din Italia. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. . naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. depinzând de circumstanţe. ambasadorul francez la Vatican.

Monseniorul Pacelli.. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli. Monseniorul Pacelli.. viitorul Pis XII. Bineînţeles. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme... Angl.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber.. capitala Bavariei catolice.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. Polonia. el este un catolic asemenea principalilor săi . Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. Monseniorul Pacelli.” Dintre toţi aceşti instigatori. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. recrutează cei mai puternici contingeţi.au aparţinut Italiei. Ungaria. În acea perioadă. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. Croaţia şi bineînţeles Bavaria. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. În 1923. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan.” În acea vreme. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. steaua viitorului dictator german începe să răsară. apoi în Berlin. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. leagăn al nazismului.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei. Slovacia. Boemia.toată compătimirea este pentru Berlin. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria. planul lui Ledochowski. a fost nunţiu în Munchen. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani.. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme. Despre acea ţară. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. De fapt. Acolo.

care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas.” În 1924. „Von Papen părăseşte Roma. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop.. Pentru el. d. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. Dar..” „În martie 1933.” Împreună cu mulţi alţi episcopi. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi.. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor.. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa..” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă.” Cardinalul Bertram. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere. În 1927.. Şi el va trebui să . şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>. îi va fura din palmă. ş. munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin. a... Acel bărbat al cărui trecut este blestemat. episcopii germani. Pius XII..” Succesorul său. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară. Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. şeful de partid al Centrului Catolic.colaboratori. „Cu aprobarea lui Hitler...”. m. dar foarte curând avea să fie învăţat. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale.. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

000 de bombe.. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J. scria Pius XI.. Ele vor pedepsi un popor prostesc. merge mai departe. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey. el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume. Preotul Cardijn. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important).. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios. De atunci. O. „Oamenii Acţiunii Catolice”. dacă de îndată ce şansa le permite.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>... Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul. după cum am văzut. promiţând cataclisme chiar mai teribile. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene.” Într-adevăr. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). al Părintelui Arendt (iezuit) etc. Din acea zi. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. un iezuit. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. fostul preot nu ne spune aceasta. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin. a fost proporţional cu entuziasmul său. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles.” „. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale. care se afla lângă Cardinalul Van Roey. C.. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre..remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>.C..O.. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor. Deci. fondatorul mişcării <<jociste>>. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată.

el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>. s-au adaptat imediat noului Ordin. asemenea lui. atunci când a fost publicată. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării.. conform Monseniorului Cardijn. Pentru Cardinal... au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut.. Cardinalul nu credea acestea... îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. întrucât am mers la el pentru un sfat. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea. aleşi cu multă grijă. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale.. cu Cardinalul Van Roey. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”.. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune...” Aserţiunea este mai degrabă severă..” „Mai mult de 1000 de primari catolici. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei. de fapt.<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic.. alţi catolici în toamna lui 1940.. Toţi acei oammeni . cu toţii secretari generali.” „De asemenea. aflat.. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler. tot ceea ce are este cârja episcopală. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă.. Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele.. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei. Înainte de plecare... din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. ziarele. instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine.El este condus de un ciclonic şi total fanatism.... Dacă era ceva bun. azi.. Astfel. dar tot ce era rău îl zdrobea. în toamna lui 1940. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă. partidele. războiul a luat sfârşit. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală. îl sprijinea.. cooperativele de agricultură. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. Întrucât este secolul XX.. Monseniorul Micara.

în Flandra.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică. În Paris. Monseniorul . când înainte de 1914.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. după toate acestea. În Vichy. Foarte curând. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german..” „Astfel. V.” Spre deosebire.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. în aceste memorii.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane..” „Pe 29 mai 1940... conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct. întemniţaţi sau insultaţi în 1944.. în urma interviului dintre Hitler şi Petain. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval..” „Pe perioada acelor săptămâni decisive. măreaţa maşină catolică.nevinovaţi..” „În Belgia.. la o zi după predare. acesta este purul adevăr. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines.” „Deşi nu foarte plăcut. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. afacerea avea profit.. pe 7 noiembrie 1940. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii.. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>. Abbe Verschaeve să declare. (Vlaamsch Nationalis Verbond). De asemenea. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond... datorită deciziei care trebuia luată. Cardinalul Van Roey. N.

” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio. solus eris. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. un prohitlerist notoiu. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. bineînţeles. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle.” De asemenea. apostolul svasticii a ajuns la un public vast. am realizat cu tristeţe.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. Tempora si fuerint nubila. în1942. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel. Astăzi.” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. Cardinalul Gasparri. multos numerabis amico. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei.Gaston Gaillard. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. pe 6 iunie 1923. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe.. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939.. P. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica. în spatele directivelor romane. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . chiar şi după declararea războiului. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. Părintele iezuit Coughlin.

P. iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman.000.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia. Astfel. peste 15 ani. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. un fost general al armatelor austriece. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. să fie de acord cu ea. Pe 7 martie 1936. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”. în Munchen. au adus anumite rezultate. încălcând Pactul de la Locarno.” În ceea ce priveşte aceasta R. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>. o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb. vocea gândului pontif. precum este notat în această caret.000.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. Fessard pare a fi un excelen iezuit. un agent al Papei. Oare a uitat R. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an. „Meditaţiile sale libere”. depăşeşte 20. binecunoscut pentru antisemitismul său. deşi mulţi ignoră faptul.evoluţia antiremitismului în Statele Unite.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului.P. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R. Această carte. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA .

onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. şi cu un sincronism „providenţial”. şeful naziştilor austrieci. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. Schussnigg (cancelarul Austriei). datorită lui Don Sturzo. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. iezuit şi şef al partidului catolic. „În primele zile din mai 1936. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. urmat de episcopat.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. „Pe 5 martie. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. dar. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. În ziua următoare. Cardinalul Innitzer (ieziut). cu un interval de doi ani şi. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. Cardinalul Innetzer. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. a pus la bătaie lui Hitler mulţimea.” Cardinalul Innitzer. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! .. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena. arhiepiscopm al Vienei. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German. Schussnigg era foarte sincer.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. Succesorii lui au urmat acel drum.” Astfel.a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. A rămas pe poziţie până în 1929. de-a lungul acestor ani decisivi. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. nu doar că acest Cardinal. iar von Papen şambelanul Papei. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. Argumentul poate părea ciudat. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei.

câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi. atunci când îndeplineşte această misiune. Ridley. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. A. Apoi.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler.” Acest lucru este evident. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. a anexat părţi din ea în numele patriei. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. în propriul lor acord. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg..” În ceea ce privea Anschluss-ul. Halke von Ledochowski. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. vedem nunţiul în Varşovia.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. „Mercure de France” observă: „.. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini. după ce a invadat-o. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. Hitler. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. conţine o singură frază. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. Câteve milioane de catolici în plus.Apoi. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. În realitate acest document absurd. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. De fapt. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini.

prin proprii săi oameni numiţi. după spusele lui Walter Hagen şi. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. adaugă fostul ambasador francez. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. Marie-Therese. printre aceştia. În Cehoslovacia. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. inoportun>>. bineînţeles.paznic” antrenat după principiile naziste. De acum înainte. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. care a încercat să respecte integritatea teritorială. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. hirotonisirea sa îl marchează. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea.. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. prin virtutea . Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel.P. Dar Hitler. Prima mea încercare a fost fără de succes.. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. inutil. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un . Acest lucru este confirmat şi explicat de R. la începutul lui septembrie 1938.în 1772. În 1939. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. prin virtutea <<caracterului>>. Dar. Dar.. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”. Ştim că. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer.” „Toate încercările mele. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos.

preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. şi a trecut Republica Slovacia.” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului.” Cu acordul Vaticanului. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz. Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. După cum a fost anticipat. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul.. pe 15 martie 1939. prin virtutea sutanei pe care o poartă. Astfel. Lordul Russell din Loverpool. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. acolo este şi Biserica.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. Totuşi. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului.” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941.” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat. un avocat al proceselor criminalilor de război. „În iunie 1940. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. în Slovacia. Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. „sub protecţia sa”. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit).” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz.” „Regimul lui Tiso. întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. „au multe în comun. Acolo unde este preotul . aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . încă de la început.

în 1941. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele. angajat de Mussolini. Louis Barthou. au făcut timp de mai bine de patru ani. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. Atunci când. Pe 18 mai al aceluiaşi an. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. general vicar al Monseniorul Stepinac. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. comandate şi împinse de clericii fanatici. în 1934. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. acestui triumf nu-i lipsea nimic. Astfel. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta.” „Astfel.De fapt. „În acea zi. La momentul eliberării. la Roma. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. Pius XII. Acest şef al teroriştilor. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. care atât de bogate într-un asemenea material. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. care a luat numele de „Tomislav II”. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. De asemnea. nu poate produce echivalentul în Europa. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane.

chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic. „Artukovic”. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă. secretar al Monseniorul Stepinac. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic.. care au fost oficial interzişi. „Katolicki Tjednik”.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac.. Sate întregi. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.Barthou. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent. Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite.” Andrija Artukovic. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea . trebuie citită toată presa croată catolică. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”. susţine iezuitul. De fapt. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii. pe 18 mai 1941. Între 1941 şi 1945. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice.. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. nu s-a schimbat niciodată. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. „Katolick List”.. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali.

apoi nunţiu apostolic în Berlin. 300. iezuiţii. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial.. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941. pe 22 iulie la Gospic. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre. de cel care a comis crime atât de monstruoase. Eugen Kvaternik – Dido.” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei. Noua epocă poate fi . Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice.” „În Croaţia. Acest grup croat. au înrădăcinat clericismul politic. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali.” Jurnalistul englez J. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928... încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare.sâgerosului „Poglavnik”... Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări.000 au fost masacraţi. deportări sau convertiri. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. Raditch.” În plus.. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat. Germanul iezuit. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. A. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. Dar.

„Scopul scuză mijloacele. Această pardă brută de la . discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. şi nenumăraţi franciscani.. brăţări. secreatar al Monseniorului Stepinac. fotografii. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină. Principalul organizator al acestor masacre.. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. preotul Nicolas Bilogrivic etc. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. au convertit fără a tresări sate întregi. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. Marcone. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi.” Astfel.obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. un iezuit.” Zece ani după ce acestea au fost scrise.. P. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. bineînţeles. cufere pline cu bijuterii. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. R. monezi de aur. „Cine se aseamănă se adună. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent.

dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. la spitalul german din Madrid. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal.” De acolo. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. Biserica avea nevoie de martiri. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”.000 au reuşit să se ascundă în munte. Pedeapsa era uşor de suportat.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. Peron. În dioceza lui. Cu acea ocazie. dar după cum se poate vedea. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. În cele ce îi priveau pe fugari.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. unde a murit în 28 decembrie 1956. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. citim în. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. 50. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită.000 au fost . dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. care au fost acuzaţi. până la vărsarea sângelui. Gornji Karlovac. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. Monseniorul Stepinac care avea.nefericiţii săraci. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. apoi în Spania. după cum spune el : „conştiinţa curată”. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte. Mai întâi a mers în Paraguay. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. Ca şi fostul preşedinte. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”. De atunci. Dacă aceasta este situaţia. creată special pentru a salva criminalii de război. parte a episcopiei sale din 460.

R. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . P. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi.” Pe 16 decembrie 1958. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. Dragoun. P. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. Odile. Cardinalul Stepinac. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. 40. Paris 17. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei. şi una dintre cele mai importante. P. pe Bulevardul Stephane. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea.” Iată o nouă figură.trimişi în Serbia. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. Dragoun nu răspunde la această întrebare. cu atât mai puţin înţelegem. arhiepiscop al Parisului. Mallarme. numărul 2. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. la ora 4 în cripta Sf.000 au fost masacraţi. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958. în acest volum care numără 285 de pagini. Excelenţa Sa. rector naţional al misiunii croate în Franţa. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. De fapt.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

„Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. Şi pentru a încheia această glorificare. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. C. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. C. Dar ştim de asemenea. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. literalmente. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. În ceea ce privea Belgia.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. N. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate. Faptul că F. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. o figură militară măreaţă. F. Dar. că . N. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. după cum ne-a fost spus.. este evident pentru toată lumea. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat.

Astfel. eroi ai Acţiunii Catolice.. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. O carte referitoare la F.Bunilor Părinţi. Leon Degrelle şi prietenii săi.. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor.. Astfel.. revizuite şi aduse la .. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. a spus Pius XI. sub controlul ierarhiei. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. liberalismul este condamnat. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat..etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”.. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul..N. Janvier.” Acest lucru este clar şi explicit. la fel ca şi în război.C. Deci.C. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. P.N.. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre. a căror păcat chinuitor este mândria..” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. nu pot fi date. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur.. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre.” „Trebuie”. 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. Ei au făcut acest lucru pentru F.. a cărei prefaţă a fost scrisă de R.. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus.” „Inimă Sacră a lui Iisus... considerate ca fiin drepturi native ale omului.” Acesta este principalul scop al F.C. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”.. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil. „În Acţiunea Catolică. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. libertatea de gândire a presei şi a venerării... Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI...N.. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat.. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”.. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi.

PP. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Aceştia sunt oameni precum Luchaire. În plus. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. Printre aceştia se numără: Deat. a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. autor discret al „Mein Kampf”. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. Bucard..” Dintre toţi cei din această serie variată. Bucard. 5 iulie 1939. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. 56. Doriot. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. „dixit”). Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. Delattre (iezuit). şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI. „Iată raportul secret al agentului 654 J. Pentru a „regenera” tărâmul. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control.. Ştim că Goebbels. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare.. Doriot. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen . şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane. din care am avut onoarea să fac parte... de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit).zi de Părintele iezuit Staempfle. Deat.. la . Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. 56 BK al Serviciului Secret German. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania.

Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. Doriot era o stea în urcare. mai era necesar un om. calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile.. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>. În 1936. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti.” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă.... Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit. un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval. calea de urmat a fost clară în 1935.. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?. Este într-adevăr un război al . Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului.prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea.” „În 1935... Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri. Vrei să-i ştii numele? Este Petain. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”.. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat. În anul 1943... Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare.Sigmaringen... contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar.. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor... pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită.. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. mai poate încă ridica mântuitori. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului. Avem şi noi un om preovidenţial... ia dat putere deplină.” „Ascultaţi: pe timp de pace.

pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului. scria Monseniorul Maurice Nadeau. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult. „Franţa a uitat. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri.” Dar în aceeaşi perioadă. Dezbateri Parlamentare. din partea lui Pierre Laval. în Franţa ocupată. După eliberare.” Bineînţeles. nu au fost aduşi la judecată. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia. un război al religiei. pp. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei.. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea.” Astfel.” Se poate citi în „Artaban”. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior.” De fapt.. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy. Nu există ziar sau periodic . Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. În Franţa. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit..”. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios. care l-a anulat. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi.religiei! Da. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene. O. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. Cardinalul Suhard. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. Cardinalul Baudrillart. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. după cum. este să supravegheze toată presa catolică. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat..

arhiepiscop al Parisului. acest tip perfect de iezuit. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. au fost o simplă problemă. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. cum ar fi: Suhard. Şi această ascundere este vast îndeplinită. spuneau succesorii lui. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”. Cardinalul Suhard. Auvity. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. Pe 25 august 1944. Mulţi „istorici” contribuie la ea. Uitate. Baudrillart. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare. De-a lungul anilor.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F.V. mari scriitori ai „romanelor istorice”. Au făcut aceasta şi după eliberare. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet. scria un gânditor deziluzionat. din pânză albă”. după cum scria unn glumeţ. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon. Contribuţia iezuiţilor este vastă. Comparativ cu această trăsătură abilă.F.F. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. Mayol de Luppe etc. la aniversarea intrării sale . aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. Acest lucru continuă. arhiepiscop al Parisului. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. scrisorile pastorale. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor.. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. Cardinalul iezuit Suhard. sfătuia Basile. prin munca apărătorilor săi. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. mandatele episcopale. bineînţeles. „îmbrăcat cu o onestitate naivă.” Citim în „France-Dimanche”. Duthoit. du Bois de la Villerabel.I.

după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . Bineînţeles. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. erou al rezistenţei germane. colaborator distins. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat.P. Leiber şi R.” Felicitările Sf. de multe lucruri. Părinte sunt de înţeles. el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Atunci când oraşul a fost preluat. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. luând forma unei pălării de Cardinal.P. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. Sora Pasqualina. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. În acea perioadă. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. Dar oare. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. Chiar şi canarul. Datorită acestei atitudine. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. Hentrich.

Walter Schellenberg. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele.<<Reichsfuhrer SS>> . Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate.. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe.” Un alt sus pus Hitlerist. Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti.care era numele lui Himmler ca şef . Bineînţeles. Fondez un Ordin.. „soluţia finală” era întârziată. fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S.... Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume. Îţi voi spune un secret. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”.GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican.. În acest caz.. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor. întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler.... Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”. „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945.S. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă.. a spus Hitler... Franco. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit..

. resortul principal al Pactului .S. Merklen a scris: „În aceste zile. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă... Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F.. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia. Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar.Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler.. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de . Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord. În ceea ce privea munca. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus..” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile.N. de la Gorres şi până la Vogelsang. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. acela putând fi numit o mănăstire SS. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. P. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX..C. libertatea nu mai pare a merita respect.suprem al S... O altă persoană bine informată.. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste.... promis Europei.. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat.. în Biserica din Muntmartre”.La Croix” la 10 anu după război . Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania.” În ceea ce privea partea lor. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil. Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună... Pe perioada acestei ocupaţii R. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.

Biserica nu are o asemenea timiditate. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini.. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . Totul este acolo.. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului. considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!. Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Bazându-mă în primul rând pe practici. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. Janvier. P. Aici... Discursul său este clar şi concis. luând în considerare secolul XX. Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. Desigur.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori.

. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte. scria Monseniorul Frederic Hoffet.. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola.şi chiar prin „chemarea statelor creştine”. Fiecare pagină. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii.. Dispreţ pentru adevăr. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată.. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept... Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei).. O concluzie „iluminatoare”.. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici. . exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. Referitor la aceasta.. întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei. Următoarele cuvinte. <<vechi gărzi>> erau catolici”. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă.” Să spună această. Goebbels. astfel el accentuează supunerea.. linguşitorii conştiinţei liniştite. Himmler şi majoritatea membrilor partidului.. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi.. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici. şi printre alte lucruri... Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune.”.” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915). nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. iar aceste drepturi nu sunt reale. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său.” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline. „Hitler. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>.

forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria.” Ca un rezultat. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Nu vom insulta memoria acestui cleric. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate. Într-o dimineaţă. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. Părintele ieziut Himmler. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg.. Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. Acest lucru este normal pentru orice spectacol. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. şeful Geatapoului. în Serviciul Secret Central SS. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. Părintele Staempfle. Fratele său. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. . Totuşi. Reichsfuhrer al SS. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană. fost preot la curtea din Bavaria. acesta a fost găsit mort în celula sa.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. iezuitul Himmler. După capitularea regimului nazist. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. va fi privit ca fiind creator de probleme.. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen.

Primul. Rudolf Hess. fiindu-i mână dreaptă şi anume. excepţie făcând efectele lor particulare.” şi căruia îi era menit să fie achitat. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte. daspre nasul moale. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. pe atunci ambasador francez la Berlin. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. Acesta pare a fi cazul lui Himmler. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare.. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare. o piartă de nemişcat. ochii să mari şi negri. . orgolios şi obez. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. „omul pentru orice slujbă. înfăţişându-l ca omul minune. Cel de al doilea a fost grotescul Goering.” Monseniorul Francois-Poncet. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică.. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă.Totuşi. nu citea. şambelanul Sfiinţiei Sale.

Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. dar nu suficient de pliabili. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. amărăciunea şi ura. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. în timp ce Monseniorul Pacelli. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. sperăm. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Părinte. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. Bine cunoscutul fost minstru. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. în mod constant indecis. înţelegem că era un om. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. un om care nu a fost împiedicat de cultură. va fi recunoscut.

” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. Belsen. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. P. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. Gun. Nerin F. jurnalist elveţian. Dachau. Atunci când a dat un interviu lui Dr. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite.” Fără nici o îndoială Sf. Aceasta a fost suficeintă. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. Mistiaen. acestei puternice organizaţii. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Hitler. totuşi. Gestapoul lui Hitler. O dată. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. în care catolicii să conducă. R. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit.

iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. căreia statul său era satelit. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit . Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines.. la Vatican. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar..oameni condamnaţi la deportare.. care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso.. În ceea ce privea cruciada antievrei. domnule. Monseniorul Andre Ribard. Am văzut de asemenea. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso. era în principal protestantă. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus.

notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). Dintre aceste 6 milioane 1. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. Ernest-von-Weiszaeker. binecunoscut pentru antisemitismul său. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani. Luând în considerarea această delicată problemă. al Academiei Franceze. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. Roma. ca pretutindeni. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase. în propaganda lor împotriva catolicismului. după prăbuşirea italiană. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. de germani. 28 octombrie 1943. referitor la acest subiect.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv.” Semnat. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. depăşeşte 20 milioane. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate.Brenneder Sorge”.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. ca. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . blasfemiei şi crimei. ocupată.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. fiind sub auspiciul „Imprimatur”. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. care a fost pusă în practică. de asemenea.. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma.800. deşi împins din toate părţile.000 au fost copii. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop. s-a numit la Vatican. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942. împotriva rasismului.. nazismul a fost autorul profanării. De la Paris ne îndreptăm spre Roma.

dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. cercul se închide. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”.. El a descoperit svastica acolo. Pentru a umple acest gol. Fără îndoială.ale sale „Iisus şi vremurile sale”.. părea să sprijine ideea. actele de caritate creştine nu au de ales. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea).. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori.. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei. de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici.. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge. administratorul mănăstirii. ştim de asemenea că . astfel. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri.. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei. ca insignă apartidului nazist. iar alegerea svasticii. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. Ştiinţele oculte.>> Într-adevăr sentimente onorabile.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. Dachan a fost propriul lor merit. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare.. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii.. magicienii orientali.. unii dintre ei.Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden. Eminentul profesor.” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz. un gol evident simţit de toţi. azi. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. MonseniorulJules Isaac. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen. originară din India. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie.

privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. Vaticanul a ţintit spre Rusia.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. Francis Joseph. Pius X. „Drang nach osten”. Îndemnat de secretarul său de stat. Riscul. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. în schimb au divizat Austro-Ungaria. În plus. acest vechi şi urât rival de secole. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. să „pedepsească sârbii”principalul a fost.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. această aventură a devenit cea mai importantă. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. . prin silirea Împăratului Austriei. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. În spatele micilor naţiuni sârbe. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. iezuitul Merry del Val. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. după cum am văzut. astfel. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

sunt fabricaţi. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. profesor al Universităţii Potife Gregoriene.” Conform acestei publicaţii. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. Tot aceiaşi.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. De exemplu. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect.” „. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. Dacă ne-am gândi la el. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne. Deci.” Astfel. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german. Ouroussof a izbucnit în râs. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale . politicile Vaticanului au nevoie de martiri. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. am ajunge pe cruce. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. El a râs. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. voluntari sau nu. 4 Eşti inventiv Părinte.

În ciuda lecţiei de istorie. extem de puternic se ghidează după această maxime. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. Dar. Pentru această . ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. În SUA. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. Vatincanul. În realitate. care era oaspetele preşedintelui america.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice.

Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om.” În final. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare. decât pământ pustiu. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. conducătorul Moscovei. este cel mai imprudent lucru . Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. atunci Cardinalul Ottaviani. Sfinţia Sa Ioan XXIII.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. De fapt. Pe 8 ianuarie.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. un prinţ al Bisericii. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor. Dar până acum. a afirmat Cardinalul Ottaviani. furtuna a izbucnit brusc. „Timpul tamerlanilor a revenit”... succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”.parte şi fără a exprima clar. întemniţare. „Niciodată până acum. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. Vaticanul a afişat o faţă bună. credinţa noastră faţă de Hristos.

Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. joi.a condamnat coexistenţa. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care .ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea.. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane. în Roma. ieri.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. ca mulţi alţii dinaintea sa. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate. Secretarul Biroului Sfânt.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii. art.”(„Syllabus”. nu contau. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii. În ziua de azi. acest tribunal suprem...” Părintele iezuit Cavalli. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi. al cărui trecut este foarte bine cunoscut.. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. 15) „. în faţa crongresului Statelor Unite. care nu este formată din soldaţi obişnuiţi.

credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”.. Fecioară în persoană. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri. Inteligent oportunism. întradevăr. Pentru a relua marşul lui spre Est. Ne referim la converirea Rusiei. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Luciei. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi..întreaga violenţă a fost omisă. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. aparent anunţată la Fatima de către Sf. predici. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. declaraţii solemne. cancelarul Konrad Adenaur. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul. şambelanul secret al Papei.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. ea a bântuit minţile clerilor. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri.

Astfel ne este permis să credem că Dr.. Pariem. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. Roma era conştientă de aceasta. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Astfel. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta.. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „. Expunând la început precauţie.” „Predica”.” De fapt. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Bineînţele. pe care Dl.ştampila papalităţii. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri.

Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. În faţa acţiunii pentru . nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. Este un război fără milă. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. nu va mai putea complota. silit să folosească arme spirituale.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. Putem vedea că Vaticanul. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională.. în prejudiciul intereselor naţiunii. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. reprentanţii puterii centrale. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului.. nu se va mai putea opune naţiunilor. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare.

gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. această organizaţie amfibă. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. Referitor la acest subiect Dl. Aceste 56 de expulzări. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale.” Dl.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. În acelaşi timp. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. pentru a le cita doar pe cele mai importante. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. este tentat să devină antifrancez. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. fiind oportunistă. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. afirmaţiile de inocenţă. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . un martor mai recent. Papalitatea. Vaticanul. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. T. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. Camuflajul inteligent. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate. Joseph Hours. Chiar şi pe continent. oricând catolicismul este tentat să devină politic. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect.

doctoranzi sau studenţi la medicină. Consiliul de la Trent. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). să fie miezul Universităţii. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol. el excelează în a fi încăpăţânat. Ar putea fi aşa. considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă.controlează. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii. în noiembrie 1954.” Fără îndoială. Dar în spatele acestor meschine distracţii. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. presupusă a fi „unca lui . Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa.. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului.. eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”.” În „Le Monde” din 7 mai 1956. al administraţiei. pare deja a fi testamentul catolicismului. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. în special în lumile medicale şi academice. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor. după cum.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. Este ultimul consiliu veritabil. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea.

dar nu a conştientizat conţinutul său. „Apoi. nu pare a fi clandestină.. .Dumnezeu”. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. Opus Dei. în spirit. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. în care presupunem că se află şi iezuiţii.” La această întrebare. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. Printr-o vocaţie specială. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>.. dragă prieten. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor.. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. pe lângă mov. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. „Spunemi. acesta este fanatismul iezuit”. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. publicişti. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. conform oportunităţilor. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori. oameni de ştiinţă. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. dacă nu sunt capabili de aceasta. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. pe toţi ceilalţi membri. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „.. aş fi crezut că este o glumă. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă.

. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. a lagărelor de concentrare. acum ca niciodată. lumea a „tremurat”.. în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. fără a exclude epoca barbară. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. împrumutăm de la acelaşi autor.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. „cea mai catolică Germanie. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei. conform dorinţelor sale. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt. a fost redusă. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa..” „Este geniul viu al acestui vast corp. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. În cele din urmă. stăpân absolut al Bisericii Romane. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. .. Sub grija sa.Mai îngrozitor. într-adevăr. ad majorem Dei Gloriam. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine.” „Acel geniu nu este cel al Generalului. Alienarea crimei este mascată de eroism. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. fanatismul iezuit. în ciuda planurilor lui Himmler. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate...

iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. Trebuie să fim în gardă. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. datorită Societăţii. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. fulgerul poate lovi din nou. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic.” „Într-o mare acumulare de nori. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”. Pericolul la care lumea este expusă. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. rezultată din propria natură. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. . dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. Astăzi. dar din care. ruinând Europa.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->