ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

.trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”. anunţă: ..Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos... înzestraţi cu vitejie.. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut.. În acest fel.. Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor. Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General. Secţiunea I . înarmaţi cu credinţă de neintimidat.. lângă Sf. în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”. vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus..... Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza . General al iezuiţilor. a susţinut Sf. familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid.” Papa Paul VI „De la restaurarea ei. *** Pe 29 octombrie 1965. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor. gata să înfrunte dificultăţi. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce.Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .” „Oferită în Roma. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante...eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: ..... „L’Osservatore Romano”. Preasfinţitul Părinte Arrupe. Petru pe 20 august 1964.. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor.. pe atât de feroce sunt acţiunile sale.. 2 aprilie 1946).dulci”.. *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite. toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului.

Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. fapt care merge până la asemănarea fizică. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui . Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică.înfăţişare familiară”. un artist japonez a făcut portretul.. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus.. Asemenea multor altor sfinţi.înşelător.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. După acestea. pe atunci un lucru comun.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. . spune unul dintre confidenţii săi. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. Ducând până atunci viaţa unui curtean. a adăugat secretarul lui Polanco. . Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea... ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice.ad majorem Dei gloriam”. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. Rouquette.. pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. R. P. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . Ca şi în acest caz. Acesta poate fi motivul pentru acea . el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. pe insula Nipponese. Un glonte ia rănit piciorul. preamăririi lui Dumnezeu. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt. în anul 1491. el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. cu umorul rasei sale. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii. brutal şi răzbunător”. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa. Un raport al poliţiei spune că acesta era . tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola.

Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel.”.Vieţii lui Hristos” şi . Mintea slabă. astfel ceea ce este real ocupă locul doi. cu atât mai puţin unor . Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă.A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale. care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" .. nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast. cu toţii având mari capacităţi de organizare.Martin Garcia.. la castelul din Loyola. care.. acesta plănuia să meargă la Ierusalim... Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând.. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ.. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei.este..şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă . Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. În plus. ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat.. chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. La o primă vedere. . Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea ..Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui . Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi ..Viaţa Sfinţilor”.Gotic”. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral.Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. poate. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului. dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică. transformarea războinicului domn în .misticism activ” şi . E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă.creatori” ai societăţilor religioase. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”... Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an.distorsionare a voinţei”. totul se transformă în fanatism. urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult. acest diagnostic. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc. "Darul lacrimilor". Nu în ultimul rând. În urma tuturor acestora. de acum înainte... Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: .

Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. vorbea cu Sf. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus.. şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. Axioma .posturi lungi. spune H. biciuindu-se. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. dar.Se datorează unei viziuni”. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. Cu aceste ocazii. practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . Încă de la început. Boehmer. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. acesta a gustat din fericirea celestă. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. prin condamnare. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. cerea aprobarea lui Dumnezeu. . decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie. fiind bine îndoctrinaţi. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare.faptul că a început să mănânce carne din nou. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. . I-a rămas doar o amintire înceţoşată.. . un sentiment a ceva miraculos.nu doar din motive politice. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie. de asemenea.Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală..

în realitate devenind un .temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. literatura. să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate. care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. astfel este marca acestui ordin”. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa.. sihăstrie şi înţelepciune mondială. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată.. În primul rând. ei lucrează pentru naşterea .sa de bază este: . A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea.. nu un simplu pelegrin. astfel este caracterul lui Loyola. Artele. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. Mai presus de acestea.Regatului lui Dumnezeu”. a trecut prin Veneţia. Misionarul dezamăgit. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi .fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani. Geneva şi Barcelona. misticism şi raţiune.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari. Pe lângă metodele individuale. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului.intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide. . ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete..În aceste mănăstiri. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. Era precum un misionar. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului. Acolo este locul unde el începe . Astfel.. .. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau .Toate lucrurile pentru toţi oamenii”.. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. În acest mod.

Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. toate . dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. Pe scurt. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi.isteriile leşinate. Astfel. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult. Boehmer afirmă mai târziu: .Exerciţiile Spirituale” . Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. acesta este închis din nou. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. Dl. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. Răzvrătirea îngerilor.. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: . Eliberat. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani. Pe lângă vedere.. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. celelelate simţuri precum auzul. În aprilie 1527. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor.director”. mirosul. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. auto-sugestia este controlată. în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila.. Cu alte cuvinte. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu. tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului.adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie.. Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori.

Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul.” În orice caz.” Astfel. P. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane.controlat cu mare grijă. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. Pinard de la Boullaye. cu întinderile de sulf şi carne arzând. este de înţeles. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”). suspin înăbuşit şi cuvânt>>. autor al „Mental Prayer for All”. devine o maşină care trebuie să suspine. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. fie că nu. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut. inhalarea şi respiraţia sunt notate. fie că este inspirat. cu concertul îngrozitor de ţipete. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Secţiunea I . Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R.prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. ci şi vederea. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. să plângă. candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. să geamă.

la capela Notre-Dame de Montmartre. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. Cu toate acestea. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. proiectul lor a fost imposibil de realizat. predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. În anul 1546. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. pentru a-i converti pe păcatoşi. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. . Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. uniunea cu cele doua elemente. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. în Veneţia. Învăţătura. Iezuiţii şi Lainez în mod special. Din această cauză. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. Astfel. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. spovedania. misiunile străine nu au fost excluse. Astfel. s-au lansat în cariera lor politică. de îndată ce vor termina studiile. incluzând căsătoria preoţilor. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. Lainez. Ignatius avea pe atunci 44 de ani. Cardinalul Morone. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. Toată această încredere era justificată pe deplin. aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. împreună cu bunul său prieten. astfel că în 1541. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. Constituţia Societăţii lui Iisus. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. în anul 1540.

dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit.. fiii săi lucrau printre păgânii din India. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor. şi să fie campionii unităţii catolice.” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. spune iezuitul Rouquette. atunci când Ignatius a murit. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite. oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată. Sudul şi Vestul Germaniei. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine. ajungând chiar şi în Irlanda. dar curând această restricţie a fost ridicată. unde au luptat împotriva ereziei. În 1556. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. adevăratul cap al creştinismului. mai ales în jurul claselor conducătoare. China. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. Japonia.. New York şi în special din Europa: Franţa. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos.. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Portugalia şi chiar Anglia.. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. Spania. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. Pe de altă parte. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. Astfel. Istoria lor.

cea de a doua este mai extinsa.. fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect.de intrigi.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi.. concepţia de subordonare. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. Huber.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just. dar R. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. scrie Loyola. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. Pe lângă acestea. transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. De la începutul lor ca iezuiţi. Dl. după cum este rezumat în regulile Ordinului. atunci când superiorul cere ceva”. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . P. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. în general vorbnd. o eliberare de sub propria sclavie”. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii. J. de fapt incontestabil. disciplina ecleziastică şi. Conform D-lui Folliet.

Rouquette. adaugă R. Nu în ultimul rând.” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII . Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. Societatea – campioana universalismului. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. întru-cât este supus total conducătorului său.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. P. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta. întru-cât activitatea Ordinului... Dl. mai ales de cele catolice. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. În paralel. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă.

De fapt. de asemenea. . La începutul anilor 1545. sau schisma. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. vătămări aduse altora. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. Lainez. Germania. crime. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii.” În cele din urmă. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. mai târziu. Anglia şi America. Pentru această miliţie. suspendare sau interzicere. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. pe scurt. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor.” „El absolvă. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. el răspunzând doar în faţa Papei. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. Aveau puterea de a oferi iertare. drept de care aceasta s-a folosit mult. Prin Constituţiile lor. etc. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. de asemenea. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze.După 1558. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. Franţa. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor. Un învăţat. îi putea absolvi de păcate. chiar şi de cele precum erezia. Dl. falsificări de scrieri apostolice. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. Spania. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. neregulile provenite din bigamie. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. spovedanii.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia. de excomunicare.

În acest mod. Astfel.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”. generali.” La fel se întâmplă azi. magistraţi. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. interesele ambelor părţi erau bine legete între ele.. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III. doctori.. ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. PORTUGALIA. etc. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. regele Poloniei. spune dl Boehmer. în calitate de cadre. SPANIA „Franţa”. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. s-au predat în mâinile acestora. oficiali de nivel înalt. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi. În anul 1574. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. muncii lui Dumnezeu.. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. în Biserică şi împotriva Bisericii. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . Cardinalul Infant.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. „Astfel. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. Sigismond III. în consecinţă. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu. care a aparţinut oficial Societăţii.. profesori universitari. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. un duce al Savoiei. o bulă a Papei.

literatură precum şi în politică şi etică. Italia abia a fost atinsă de Reformă.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară. strălucitor. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade... ostentativitatea. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea.. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni. În cele din urmă. De la sfârşitul secolului al XVI-lea. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. stralucire şi acte teatrale.. ei au nevoie de paradă. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. unde au fost încărcaţi cu favoruri.răspândească. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte. se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor.. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei.. Dar în Veneţia. Într-un raport al iezuitului Possevino. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. a compus din nou poezii şi imnuri religioase. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”.” Iezuiţii deţineau putere în Parma . plictis. Lipsa de odihnă. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. „Aflată deja . oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală. pe perioada secolelor XVI şi XVII. bucuria. Nu în ultimul rând. Această dragoste pentru deformare. „dar” spune el.. în continuare..” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ .

în urma căreia Braganza a fost pus la tron. „Pe perioada secolului al XVII-lea. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II.” De fapt. ei au fost atotputernici în Spania. printre înaltele clase sociale şi la Curte. prim-ministru şi Mare Inchizitor. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. Ca şi în Portugalia.. cu atât Spania devenea mai săracă.. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante.. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat. încât atunci când Charles II a murit... Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin.” . În Spania. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. astfel clerii. Chiar şi Părintele Neidhart. clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Dintr-una din mărturiile lor.. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului.. „Totuşi. Cu cât Ordinul devenea mai puternic.În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. Dar. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat.” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului. Sub conducerea primului rege al casei Barganza.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). cu multă viclenie. şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. De asemnea..

” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol.Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: . „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor.. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase.. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism.. tânărul duce Albert V...” În Bavaria. De fapt. De la următoarele generaţii.. chiar şi în Austria şi în Boemia.. Germania. statul a primit un nou sigiliu. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. docili.. opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Olanda.Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.. Totuşi.. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. Polonia. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace. vechiul oraş catolic.

” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic.” În anul 1617. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume.. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Pe lângă aceasta. Ferdinand a . „Timp de 5 ani.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. În ciuda tuturor acestora. focului. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el. „Din anul 1585. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. şi lanţurilor. vestul şi nordul Gemaniei.” „Eu prefer”. închisorii. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi.<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. iar atunci când a murit. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. Ferdinand. să jure că va continua munca începută de el. l-a pus pe fiul său. el era atât de îngust în gandire. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618. în 1590.. Târziu.” Arhiducele Charles din Styrie. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach. În orice caz. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată. spune el.” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare. În 1586. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta.. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată.. aceştia apărând în Neuss şi Bonn. criminali.

.început să combată protestantismul din regatul său. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. spune Tomek.. La sfârşitul războilui. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta..” Curând după aceea. iar protestanţii din Ungaria. unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul. Dar falimentul moral era şi mai groaznic..” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I..” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. împărat pe atunci.” „Prinţul Eugene a învinovăţit. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri.” „Iezuitul Balbinus. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans.. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor. Astfel. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie.” „În acelaşi timp. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias.” „Înălţarea puterii iezuite”. Sub influenţa lor.. politica dusă . astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor. s-au răzvrătit de asemenea. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. cu o dură francheţe. Totul a fost însă în zadar.. ruinarea materială a ţării a fost completă. „Escortat de dragoni imperiali. În 1618. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671.

Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor.” .de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. după cum ne aminteşte J. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. decadenţa intelectuală. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578.. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului. Charles Borromee. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. fapt plauzibil. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor. Arhiepiscopul din Milano. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor. politica fără putere.. cel puţin în practica. vom fi siliţi să o abolim. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei. instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. corupţia morală.

haosul şi confuzia.” Nu este această plângere împotriva Societăţii. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.” „În anul 1656. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare. De asemenea. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea.” „În anul 1620. în Aarau s-a discutat despre pace.. . Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei.În acelaşi timp. Mai târziu. În urma bătăliei care a urmat.. în Franţa. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos.. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor. Aceştia au numit consilieri moderaţi. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare.. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor.” „În 1712..” „Din acel moment. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici.” Astăzi. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi.. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii.

Dintre toate statele. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Iezuiţii nu au permis aceasta. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. Aceştia au vorbit în numele său. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. Fără a mai sta pe gânduri. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Boehmer. reprezentant pontif la Moscova. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. Această acuzaţie este exagerată. aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Astfel. Plin de speranţă. Acest lucru este dovedit de H. Părintele Possevino. Doi ani mai târziu. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. care a fost asasinat.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. regelui Sigismund III şi Papei. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. fiul ţarului Ivan. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris . Polonia. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. În anul 1581.” La o diferenţă de câteva secole.

numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. După . Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic. Pe scurt. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. rege al Poloniei.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. erau la fel de distrugătoare pentru Polonia.. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine. Aici. În 1574. De asemenea. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. sub dominaţia iezuită. condiţiile regelui. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia.Godounov. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. dar de acum. Apoi. ci şi un rege iezuit. fapte încurajate de Ordin. viitorul Sigismond III. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova. Jean-Casimir. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc.. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului.

Sevilla. „Apoi sub diferite deghizări. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. sub conducerea iezuiţilor din Douai. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark. a fost învinsă..” Pe de altă parte. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.” Au fost create seminarii..” . din 15 iulie Elizabetha i-a interzis. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. În acord cu Philip II al Spaniei. pretinzând că sunt nobili călători italieni. irlandezi şi scoţieni. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. A sosit apoi expediţia spaniolă. De aceea. Seara realizau spovedanii. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. Sub Charles I. Regina Christine. În urma complotului împotriva lui James I. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. Răzvrătirea irlandezilor.moarte soţiei sale.” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. Ajunşi în Anglia în 1580. „Cincizeci de ani mai târziu. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. Încă din 1542. în Anglia. succesorul Elizabethei. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. provocată de Roma. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. fiica lui Gustave-Adolphe. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion.

De acolo. Totuşi. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. Ea este un inamic al păcii bisericii. De fapt. Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. Faimosul Lainez. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. într-un colţ al Auvergne. Totuşi. Parlamentul.. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Au pierdut cauza..” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. Totuşi. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. chiar în palat. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. a determinat furia populaţiei. unde 400 de studenţi s-au mutat. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor. Astfel. dar a folosit mijloace mai uşoare. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. La fel ca şi în alte ţări. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă...O întrunire a iezuiţilor.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. Pentru o perioadă de timp. la Paris. . „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei.

aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. poreclit „regele Parisului”.” Printre altele. Duh. dacă . mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. De asemenea. Opoziţia din partea Universităţii." „Astfel. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. Colegiul Clermont. „Isteţul Henry III. Bartolomew în 1572. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană. Guignard. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. fiind inspirat de Sf. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. după asasinarea ducelui Guise. Henry III a fost asasinat. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. Trei ani mai târziu.. s-a luptat cu protestanţii.. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director. Datorită Reginei Mame. a oferit studenţilor săi. Liga a fost cea care. atunci lăsaţi-ne să o facem. Catherine de Medici.. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului.. acesta fiind în competiţie cu Universitatea. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf.. În acord cu Henry din Navarra.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Dacă putem face război împotriva regelui. Deoarece moştenitorul era protestant. ca o modelare a opiniilor lor.” „Iezuiţii. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop. a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale.. nu la mult timp după aceea. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. cel puţin. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. puternici în Paris. Totul trebuie subordonat acestui scop major.participant la Consiliul de la Trent.

în liniştea studiilor lor.. mascau totul foarte bine. Iezuitul Caussis.” În 1592. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii. a fost ucis de Ravaillac. Cu această ocazie.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat. Aquaviva era încă acolo. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. a mărturisit că Părintele Varade. lăsaţi-ne să-l omorâm. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. „Din fericire. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. Dar. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. Bartolomeu.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. Pe data de 16 mai 1610.nu putem face război împotriva sa. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. era un prieten notoriu al iezuiţilor.. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. Ducele de Epernon. Generalul iezuiţilor. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei. sfătuitor al regelui a simţit .. fost elev al iezuiţilor. care a preluat situaţia în mâinile sale. „Părintele a fost spânzurat la Greve. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. În anul 1594. au prezentat doctrina în toată cinstea ei. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate. Societatea a avut întotdeauna autori care.. Mulţumită Părintelui Cotton. Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. s-a declanşat o ciocnire de voinţe. Părintelui iezuit D’Aubigny.” Parlamentul. atunci când era necesar. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. Din nou acest mare general a complotat bine.

Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. Fabricanţi. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. În timp ce fanaticii aclamau. Conform lui Marchal Vauban. O dată cu îmbătrânirea sa. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. meşteşugari pricepuţi. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. Întreaga familie regală. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. protestanţii fugeau în masă din regat. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. armatori. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. Statul a plătit victoria iezuiţilor.aceasta pe propria piele. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. În anul 1681. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. Franţa a pierdut în acest fel 400. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. Doar pentru a rămâne în Franţa. într-un etern ridicol. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. H. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. În final. împotriva voinţei lor. iezuiţii. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. Se înţelege că aceştia au acceptat. negustori. . acesta i-a prezentat pe adversarii săi. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. pe 7 octombrie 1685. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. În ciuda tuturor acestora. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate.

căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. la Malacca. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. Dar. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA.” Pe parcursul secolului următor. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. rezultatul fiind convertirea a 70. JAPONIA. Pentru a obţine . pe insula Banda. Arzător. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. Macassar şi Ceylon. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. De fapt. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. din nou.000 de idolatri. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. canonizat de Biserică. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. În regatul Travancore. În 1542. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Francisc Xavier. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă.

aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. iar Ordinul a fost izgonit. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. distrusă de războaiele dintre clanuri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707). Aceste rezultate. un nativ. A adoptat îmbrăcămintea. Robert de Nobile. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Dar „la un secol după moartea lui. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. cu succes în Europa. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Deoarece. În 1549. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. În consecinţă. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. pe care l-a convertit la Malacca. . De asemenea. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine. samuraii. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. ironizându-i. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. În anii care au urmat. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo.” Yagiro. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. nu vorbea japoneză prea bine. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore. mai mult de faţadă decât solide. în 1575. De asemenea. totul s-a prăbuşit şi cei 250. În anul 1587. Când a părăsit această ţară. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. situaţia internă a acestei ţări. Neobosit. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. Datorită acestei ambiguităţi. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. doi Părinţi au rămas în urmă. Începuturile nu erau prea promiţătoare. El a făcut apel la clasele sociale înalte. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. după cum declară.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. Succesorul său în India.” Hideyoshi. toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV.000 de hinduşi. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. el a convertit. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. s-a schimbat întru totul.000 de pseudocatolici au dispărut. 250.

„Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. primul şogun. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. un crab i l-a adun înapoi. Decretul nu a fost dus până la capăt. de asemenea. Se spunea că avea darul limbilor. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. În 1614. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci. În acestea. Conform unei versiuni mai târzii. În China. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. Într-o biografie publicată în 1872. Joseph Acosta.” „S-au spus poveşti despre cum.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. poveşile miraculoase au început să apară.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. în 1622. iar persecutarea a început din nou. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. Pe lângă aceasta. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund.Totuşi. fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Curând după moartea lui Xavier. Pentru iezuiţi. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. că acesta a realizat miracole. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. el a transformat apa sărată în apă proaspătă. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului. Atunci când a fost canonizat. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. astfel. Tokugawa Yagasu.

Părintele Ricci. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor.” „Un italian. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. în timp de la Roma. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822. a fost iniţiatorul.” „În China. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile.similare. comunităţile creştine s-au organizat.. Atunci când Ricci a murit. Părintele Shall von Bell. Totuşi. a fost înlocuit de un german.. Ajungând la Peking. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. Verbiest a continuat misiunea lui Shall. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. „În ciuda tuturor acestora. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi.” Un Părinte belgian. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu.. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui . În anul 1644. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China. Între timp. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). În 1617. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. complicii lui au trebui să părăsească China. lucrurile s-au dezvoltat în pace. punând cu grijă China în centrul universului.. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. interesul faţă de aceasta a fost minimal.

care a domnit timp de 61 de ani. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. Acolo. ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez.” Totuşi. Papa Clement XI. a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. la fel în China. foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. Dar mă rog Lui. a condamnat această doctrină „relaxată”. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. acest protector fiind Tu. cel mai măreţ rege din Est.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. Kang-Hi. „despotul cel iluminat”. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. vânători nomazi şi pescari. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). În Canada. De asemnea. ca şi în Malabar.

aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt. La începutul secolului al XVIIlea. Totuşi.. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite. Uruguay-ului şi Argentinei. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. proprietatea lui Dumnezeu. aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal.. material vorbind. Astfel. Acesta era tipul perfect de colonie.cu aproximativ 300 de supravieţuitori. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. dar în limba guarană. Dimineaţa.. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. iar dacă este băiat să citească şi să scrie. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit. Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. Sugarul se află sub protecţia mamei. este <<Tupambac>>. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi.. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele.. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. În America de Sud.. învaţă. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. conform propriilor lor dorinţe. În 1546. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . dacă este fată să ţeasă... armele pe care le poartă. un oraş al lui Dumnezeu. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte.. departe de corupţia albilor. Pe perioada converitrii nativilor. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. după liturghie. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Seara. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada..Atunci când copilul creşte.

el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. purtătorul unei sentinţe a morţii..” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. Părinţii au inventat de asemenea.pentru a face mâtănii. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi.. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia.” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi... dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri. lacom şi murdar. senzual.. nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc. şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini. Aceste rezultate nu foarte extraordinare. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa.” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul.. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. Aceştia nu bănuiesc. nevoia de activitate şi sentimentul . El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge.. Biciul. După cum spuneau Părinţii. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal. îngust la minte.. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte.

aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. de Părintele general şi de Sfântul Tată. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum. care aparent este ideal pentru fanatici. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi.de responsabilitate.” . iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice.P..J. „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni. spunea Părintele Bonhours. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. P. Cu speranţa „reformării lumii”. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII.. S. aşa cum este văzută de Societate. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. Charmot. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”..” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat..” Mai târziu. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. A fost astfel aranjat. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor.. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe. a voinţei şi chiar a judecăţii..” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia. o Europă care s-a îndepărtat în timp. după cum scrie R. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei.

. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. În faţă.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes. Huber.. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului. Doctrina lui Duns Scot. Un novice al Ordinului. Fatima etc). Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. dedicat venerării acestor obiecte. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). după cum este specific acestui Ordin. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854.. Ei au instituit un cult special.. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. şi pe bună dreptate. profesor de teologie catolică.” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. care a murit în Roma. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen.” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Încă unul. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. o găsim pe Fecioara Maria. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu.” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Rodrigue de Gois. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. în 1581. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis. „Pentru Loyola. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului.

există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). important este să intrăm.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului.D. au reuşit aceasta. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. Astfel. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. fiii lui Loyola.Feciarei Maria. atunci când suntem aproape de moarte. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării. iar dacă diavolul. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. În plus. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. În final. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. . În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. să nu mănânci niciodată vreun măr. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. Printre alte lucruri.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc. îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Mariam”. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească.

tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. nu neapărat din cauza decadenţei lor. P. R. pe Apollo.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. H. Ascultaţi „Ratio studiorum”.P. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. munţi. adoraţia Inimii Sfânte. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”. Mai mult decât atât. în special ştiinţele naturii. venerarea sfinţilor. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. sau pe alţi zei sau zeiţe. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. Vom compune poezii.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. ci mai .” Astfel. pe Calliope. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. după cum scria în 1943 R.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. toate ştiinţele. întrucât reprezintă doar demoni. în ceea ce privea învăţătura.. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. un călugăr al secolului XIII. relicvele. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. vor fi „interpretate”.. care era fatală. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. dacă e să-i menţionăm. Charmot. Aceasta este regula notată de Sf. P. Astfel. nimfe etc. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. mai bine să o facem ridiculizându-i. imaginile. scuza „miracolului”.

De fapt. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat... „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius. referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe. iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta. pe perioada secolului XVI. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi. iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor..” Dl. După cum am văzut şi anterior..” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. Astfel. spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie..” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult.

aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă.” Dl. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor.” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal.. <<creator de regi>>. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. Suedia şi Rusia. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. Mariana Sanchez.” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice. Părintele Petre – ministru în Anglia.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii.atotputernici. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. ca împuternicit ponfit în Polonia. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om .. escortele lor erau tratate în acelaşi fel. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei.

ieşind din Societate. vom fi capabili să comitem. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi.” „În acelaşi fel.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. sunt prea „vorbăreţi”. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante. Iată ce are de spus dl. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul.” Datorită acesteia. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi. rezervarea mentală. Totuşi. Boehmer: „după cum s-a văzut. De exemplu.” Dintre toate maximele criminale iezuite. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. depinzând de circumstanţe.. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. de asemenea. Totuşi.. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe. fără păcat. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. Dacă o tânără fată este însărcinată. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. citat de „Le grand flambeau”. .” În concluzie. Astfel. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal. acesta îşi poate ucide agresorul. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea.care ucide încalcă această poruncă. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. Mai este.

dar după cum am menţionat deja. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. Centrele lor din India. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. Antile. în comerţ. în schimburi şi în lichidarea falimentelor. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. Mexic şi Brazilia.000 de tractoare în fiecare an. vite şi exportau 80. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. de asemenea. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. Pentru a avea un profit şi mai mare. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. În cele ce privesc toate acestea. În afara politicii în care erau adânc implicaţi. fabrici de covoare. Colegiul Roman. Oricum. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. „În Mexic. La Martinique. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. timpul nu lucra în favoarea lor. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. De asemenea. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. aceştia creşteau. Episcopul .

încheiat între Spania şi Portugalia. Totuşi. După mai multe certuri cu ei. care a stârnit mare agitaţie. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. s-a simţit foarte insultat.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. Părinţii Vienei. intrigile politice continue şi de asemenea. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. prim-ministru portughez. În China. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. iar în final a interzis Societatea. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. prosperitatea materială de care se bucura Societatea. în toate teritoriile sale. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. trimis de Papa Innocent VIII. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani.Palafox. unul din principalii lor susţinători în Europa. iar în Franţa. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . Marchizul de Pombal. libertatea eticii.” Afacerile financiare „la Roma. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. Un tratat prin care se fixau graniţele în America. cerându-le o dobândă de 25. mai devreme sau mai târziu. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. 50 sau chiar 100%. În consecinţă. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. încă de la începutul secolului. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. Aceştia şi-au înarmat guaranii. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată. În 1757. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez.

Dar era deja prea târziu. Pe 6 aprilie 1662. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>.>>. a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte.. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile. puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei.” „Clement XIII. secrete şi cinstite.” În Franţa. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. În Roma.Societate. Guvernele Naple. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor.. ostilă drepturilor naţiunii. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii. jignitoare pentru etica creştină. fatală societăţii civile. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor.” În concluzie. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii. În Spania.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state.. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări.. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă.

” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii.” . „Iezuiţii.de Clement XIV. V.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia... nepot al ministrului pentru venerare. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine. unde a şi murit câţiva ani mai târziu. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău.. spunea Scipion de Ricci. Sara Sede Vacante>> (în septembrie. Marie-Therese a interzis de asemenea. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat.. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. împărăteasa Rusiei. Ricci. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif.” Ganganelli avea dreptate. dar această suprimare mă va ucide.. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. S. „.. şi toată lumea se întreba ce însemnau. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. S. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre.” Între timp.” Moartea lui Clement XIV. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. împărăteasa Austriei. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. Patru ani au trecut până când Clement XIV. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului. Din câte ştim noi. S. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. nu mai existau”. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. în principiu cel puţin. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort).. Astfel. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. iezuiţii din statele sale. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773.

Franţa. în 1820. Oricum. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Spania. aceasta fiind un corp profesoral. un mare prieten al iezuiţilor. în ceea ce privea dominaţia mondială. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. „Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. Trei ani mai târziu. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. eclipsa nu a fost niciodată totală. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. În 1799. Dizgraţia Ordinului. Italia amestecându-se cu clericii.. cele două . În anul 1794. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops.” În cele din urmă.. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat.” Fraza pare suficient de plauzibilă.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. Datorită evenimentelor politice favorabile.. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său.

în Spania în 1820. pretinzând „a curăţa” armata. administraţia şi educaţia. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. au fost interzişi în Portugalia în 1834. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. 1835 şi 1868. Urâţi şi acoperiţi de ruşine. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor.” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. primul tip de Opus Dei. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. iezuiţii erau izgoniţi. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii. .” „În Italia. iezuiţilor le-a fost mai uşor. Atfel. magistraţii. în Elveţia în 1848. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. dar cu Charles X la tron. În Franţa. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. Dar timpurile s-au schimbat. În 1803. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. În 1828. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. peste tot unde mergeau. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. se găsea pretutindeni. un om îngust la minte şi sincer. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. dar deja era prea târziu. Dacă trebuie trimis ceva către noi. Ceva coerent revenea la viaţă. Louis XVIII. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. Pe de altă parte. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut. plantând cruci comemorative. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. Pe perioada secolului XIX.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. atunci când iezuiţii trimfau.

John Adams. „În Statele Unite”. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă.. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult.” Sincer vorbind. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori. scriitori. publicişti.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. îi scria fostul preşedinte al Uniuni. Nu putea fi altfel. profesori scolari etc. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. în Brazilia în 1874. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . judecând după următoarele: „clerici cer.. Danemarca şi Statele Unite ale Americii. în aceste ţări. în Mexic în 1873. dar explicaţia zace în faptul că.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872. legislaţie şi administraţie. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. aceasta este Societatea lui Loyola. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu. în 1816.. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. scria Monseniorul Fulop-Miller.. Suedia. succesorului său Thomas Jefferson. „Plini de ei.” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. Fără nici o îndoială. Astfel.. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”.

Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44).. instruirea publicului pentru propriul interes. astfel. unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. dreptul de a conduce. Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. cere. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite..Pe data de 4 ianuarie 1849. pe atunci un „Carbonari”. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor. Statul. Această luptă este rezultatul opiniilor. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta.. 49). acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. Nu credem. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii.2). 17. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască.. Suntem incorecţi şi nedrepţi. după cum o face un binecunoscut orator. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii.” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi.. Din nefericire. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor . Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol). ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. În trecut.” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. pe de altă parte. ura revoluţiei şi a libertăţii. în cursul dicuţiei.tinerii. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor.. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848.

” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit. Printr-un paradox scandalos. A fost proclamată Republica Romană. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. Louis Napoleon. de asemenea.. Da.” Începutul era foarte promiţător. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. susţine guvernul republicii. Republica Franceză.” Legea a fost semnată.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon. l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. dragii mei confraţi.Victor Hugo exclamă. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. „Un regiment francez. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870. Niciodată în Franţa.. El însuşi l-a aclamat. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole. pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. dar par a fi foarte urmărite azi. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. Acum împărat. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . cât de bine posibil. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani. Revoluţia din 1848. asediind Roma. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. El l-a ales deja ca împărat.

primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional.. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea.. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade.. Nu un anticleric.” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon.. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane... În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. refuză şi astfel izbucneşte războiul. Bătăliile sângeroase. Dar la abia 2 ani. Anglia. şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. care este susţinută de Franţa. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant. epidemiile mortale şi . membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). a declarat noul suveran.. după ce a urcat la tron. ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. acesta fiind un episod costisitor. dacă nu am observa ceea ce le-a unit. unul împotriva celuilalt?. ea s-a îmbogăţit. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani. merită o recompensă. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. A fost lăudat de toţi clericii....” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare. aparent fără nici o legătură între ele.lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii.” „Imperiul înseamnă pace”.

scria Rothan. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte.” Recunoaşterea nu este ambiguă. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. de dragul sprijinului politic. Maximilien. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud.suferinţele inumane au costat Franţa 100. Prusia ştie . care prevedea sosirea unui dezastru. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă.. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. Armata franceză nu este pregătită. Austria este principalul stâlp al papalităţii. În acord cu Prusia.. De acum înainte. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. Austria a fost înşelată de propriul complice. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. „Artileria este demodată. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. Vaticanul a asigurat tronul imperial. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”.. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Prusia. ministrul francez la Francfort.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. are loc expediţia de la Mexic.000 de morţi. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. după ce armata franceză s-a îmbarcat. nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat..” Ştim cum în 1867. o Cruciadă. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. conform Monseniorului Sibour. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. Totuşi. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. arhiduce al Austriei.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt.

” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette.. vai! era desupra cenuşei Franţei. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. Instigatorii la război. favoriza noile rugăciuni. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. vechi sau noi. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă.. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. dar.. De asemnea. erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. Venerarea Sfintei Fecioare. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat.. nu sunt îngrijoraţi. adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Ei au binecuvântat cu . şi Bismark voia tronul.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii.” „Episcopatul francez.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. după cum Monseniorul Gaston Bally a scris. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. Franţa însăşi a declarat război. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice.

. pentru baptiştii prinţului imperial. în 1856. Episcopatul a adus în Paris.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. catolicismul şi-a încheiat cariera. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. vechi sau noi”. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. în anul 1854. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. care era atât de dragă iezuiţilor. cel învăţat şi cel ignorant. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. ca un întreg. Din punct de vedere intelectual. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. În ceea ce priveşte aceasta. Pentru învăţământul secundar al fetelor. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate.” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. În 1830. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. În 1864. Franţa modernă spune că toţi .căldură şi recunoştinţă. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. După cum am văzut şi anterior. sarbătoarea Inimii Sacre..

libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică.francezii sunt egali în faţa legii. idolului pe care l- . noi vrem pace. înseamnă că nu poate. câţiva ani mai târziu. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican. maxime şi libertăţi franceze sau galice. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi.. Biserica Franceză nu se afla în Franţa. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină. noi vrem ca Franţa să fie liberă. motivul şi istoria.” „Conform Monseniorului Pie. sunetul doctrinei şi dreptul civil. ei vor ca ea să fie în sclavie.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor.. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. Noi vrem armonie. Biserica va readuce Inchiziţia. ei ne ameninţă. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă. Totul a fost plasat sub piciorul Papei. Prin învăţăturile lor. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. ei vor război. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar. datorită ei. lasaţi-ne să-i dezarmăm. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi..” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870. ei se luptă cu noi. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. care au pus Franţa în doliu.. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. ei vor conflict. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale. lasaţi-ne să ne apărăm. Ea se afla în Roma. <<rezumatul spiritului Bisericii>>. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. dacă nu va face acest lucru.

agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania. o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea.” De asemenea. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. asociindu-i cu factori dăunători.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie. Unul dintre ei. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică.. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. La acea vreme. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. Întro manieră ascuţită şi amară.. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. papalitatea a aspirat la noi ambiţii. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine. voi aţi condamnat-o. dar timpul părea perfect atunci.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo.au pus la Vatican. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. aşteaptă de la voi spovedanie.” . Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă. pocăinţa. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice.” „Voi oameni cu credinţă mică. pocăinţă. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. care conform lui. înainte să vă ierte. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă.

atotputernici în Roma.>> Această mărturie este destul de clară. Conform planului adepţilor lui Loyola.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Papa a redescoperit această credincioasă grupare. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. lucru care urma să fie necesar foarte curând. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. este să dividă cu scopul de a cuceri. ei inspiră totul. Întrucât schema ei. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Prin <<Programa analitică>> din 1864. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. bine găndită. pătrund peste tot. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. conduc totul. Mulţi Părinţi urmau să exercite. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. . Sub acoperişul dogmei şi al eticii. devotată total cauzei sale. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. pe care ei înşişi au desenat-o. se formează ca un sistem de guvernare.

iezuiţii.” Astăzi... Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux. spre marele necaz al naţiunilor lor. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german.. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de .” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului. fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. astfel sfidând Revoluţia. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris. mai mult. Şi.. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei.. În acest text publicat de „La Croix”. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. erau toţi întunecaţi. ca întotdeauna. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89.Astfel. Aceşti „fii ai Satanei”. s-au ascuns în gaura lor. partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. precum Mussolini şi Hitler..

deşi fiind la bază idolatră. apostolatele. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. atunci când. de asemenea. Frăţiile. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. „Astfel. în locul unde şi-a început viaţa. În ceea ce priveşte aceasta.. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm.” . după cum i-a invitat doamne Alacoque. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter).” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice. în realitate este pe departe de a fi inocentă. scria Gaston Bally. chiar inocentă. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. fanatocii. misionarii. dar acest lucru a fost uitat. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus. în 1873. Apostolatul de rugăciuni etc. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei. „Pentru a realiza pericolul”. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. Reprezintă.. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. La o primă vedere. întrucât moartea. nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. gărzile de onoare.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „..” Astfel. veneratorii.. asociaţiile. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja. lăudată de iezuiţi. Franţa a fost cucerită. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. poate părea.” „Acest lucru părea monstruos. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică.bine putea din noroi. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze. frăţia <<Guard of Honor>>. Astfel.

sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici.” Abbe Brugerette. neavând convingere. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”. la exprimarea credinţei. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma.” „Încă de atunci.. Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională.. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. care au ridicat speranţe înalte. Fără a se . „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> . Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. la un moment dat. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie.„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. după cum vom vedea mai târziu. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. scria Abbe Brugerette. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”.” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa.. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o.. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei.. al întregii societăţi. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. un puternic impuls împotriva clericismului.. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică.

de asemenea. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică..elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război. Per ansamblu.” Mărturia este clară.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. pe 29 martie 1880. O lege. Articolul 7 al acestei legi spune. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată.” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii. a speriat-o. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. mama Revoluţiei. de asemenea. scriu aceştia.. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care. care a scris acest fragment. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc. în mod evident.. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii.” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon. Abbe Brugerette.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice.. În adâncul său. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era.” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux..” „Să-i lovim pe ei”.. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate . Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. după cum Gambetta a stigmatizat-o. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă.

loialitate regimului nazist german şi statului. aceştia puteau fi văzuţi.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi.. ar putea părea inofensivă astăzi. o mişcare de opoziţie a fost organizată. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere.. voi lucra pentru binele şi interesul statului german. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat.. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi. iezuiţii.” Fără vreo întârziere. făcându-le astfel o favoare. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale.. Aşa cum îmi este datoria. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii.” După 11 martie. pe atunci preşedinte al consiliului. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale.congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. aşa cum face un episcop. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de . episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. ministru. pentru a-i tolera în continuare.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise.. în anumite momente ale zilei. jur şi promit.. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios.

Bineînţeles. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri. Congregaţia romană a Indexului. unul democratic şi liberal.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. după cum ne putem imagina. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. şi altul totalitar şi intolerant. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. „asumpţionist”.” Astfel. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. problema este gravă. de asemenea. În cele din urmă.” Dar această linişte a fost scurtă. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. În 1883. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. şi unul dintre ei. conducător al eudiştilor. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. că profesorii. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. un călugăr capucin şi Le Dore. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor.. atât de urât de Biserica Romană.” Ca şi un accident. .P. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. Unul dintre autori. Stanislas. am putea reaminti bunuli Părinte. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică. Ştiam. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. În cele ce privesc instrumentele de tortură. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P.. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. un iezuit camuflat. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen. Bally.

Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. în statul Republican.. În plus. În cele ce privesc colegile „libere”..Legile din 1886.655 şi aveau 824. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. la mijlocul secolului al XIX-lea. Ei s-au adunat în spate la . 1901 şi 1904. în special cele iezuite. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. De fapt. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale.595 elevi. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. în regiunile catolice din Vest şi Sud. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. În anul 1873. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. nu îi lipsea justificarea. acesta fiind un lucru bun. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi.

2. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie.. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. acest om tulburător.” De asemnea.. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. ca un întreg. poporul francez.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. Aceştia nu doresc clericismul. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin .” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă.... Este declarat că : 1. este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală. va primi din nou de la Dumnezeu. sentimente. poporul francez votează candidaţi catolici. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. acţiuni.” „Pentru un număr mare de catolici. este refuzat ajutorul oamenilor săraci.. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie.Veuillot cu familia regală din Chambord. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică. faptul că preotul. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873. este de ajuns.. În alte părţi. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor.” Aceste excese din partea clericilor.. mâncarea. controlând gândul. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut.. 3. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. iar muncitorii sunt concediaţi. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul.

” De acum înainte. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari.. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. Acesta era Leo XIII. „Prietenii lor sunt aici”.. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. scria Monseniorul Pierre Dominique.. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun.” „Calmul ministru de interne Constans.. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>. care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX. Aceştia au crezut. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. Dar. apărători fideli ai Bisericii la Adunare..” . Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier. „boulangismul” decade rapid. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator.. Transparenţa. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII..păstrarea independenţei lor ca cetăţeni.. scrie Monseniorul Adrein Dansette. ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. „o nobilime bigotă. Ministru al războiului în 1886. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor. Totuşi. Acesta a mai încheiat.. de asemenea.. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889). „Un acord tacit”. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii.

după cum vom vedea. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. „La un moment dat . Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. a aporbat măsurile luate de Picquart. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. Ca să fie şi mai rău. Totuşi. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. în iulie. din .” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. Un ofiţer al Serviciului Secret. pe care l-au concediat. Astfel. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus. şeful Serviciilor Secrete. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. generalul Baillot a fost informat.. Este evreul>>. Statul major a strigat imediat <<Este el. un război civil care divide Franţa în două. De asemenea. din august de suspiciunile lui Picquart.„În anul 1890. a încercat. să deţină un post la ministerul de război. nefericitul om este închis. Esterhazy. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat.. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. de asemenea.” „Ministrul de război. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. a încercat să ia legătura cu mine.

nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic.. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. o condamnare nedreptă. scrie Adrien Dansette. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. Rămas singur în birou. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. eram cu toţii în febra antisemită. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect.nou. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont. În ziua următoare. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. de asemenea. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. în vinovăţia lui Dreyfus. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. fără a le spune cine a scris-o. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon.. Bineînţeles. Pentru prima dată. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. „Dacă Esterhazy este vinovat. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus. . ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. Era seară. Dar. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. asta aş fi făcut. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni.

Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. ambasadorul său. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar. dimineaţa. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. pe care îl vede în fiecare zi.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. „În duminica de 6 septembrie. condamnatul continua să se declare nevinovat. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. Seara era înlănţuit din nou. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. conducătorul statului major al Armatei. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. Seara. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi.” Adevărul nu mai era în îndoială acum. pe Insula Diavolului.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van.” Totuşi. gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud.” „În zori. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. După un timp. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). membru al Societăţii lui Iisus. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. Statul major se opune oricărei reexaminări a . care îşi merită numele în acel climat fatal. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. La piciorul patului său.: Acolo. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze.

. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale.. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894.” „Astfel”. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. căderea miniştrilor. În decembrie 1898. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. sinuciderea lui Henry. În final. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. reţinut la Mount Valerian. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie . ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi. Astfel. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit.. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>.. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. În Germania..procesului. vinovăţia lui Esterhazy. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. Dar Comitetul de război. demisia şefului statului major.. scria Abbe Brugerette. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame..” Trebuie să menţionăm că după câteva luni.” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august.. În final.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. Ilegalitatea acestui proces.

După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război.” Dar. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului.” Dar ura. Aceasta a venit din rândul protestanţilor. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. Franţa era urâtă. concedierea conducătorului statului major. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Mila era indispensabilă.. evreilor şi profanilor. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. „În Franţa. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. Căteva zile mai târziu. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot.” Peguy însuşi .” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. totul a fost doar o bufonerie sinistră. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”. La sfârşit. Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public. Ca să facem un scurt rezumat. scria Abbe Brugerette... falsele dezvăluiri publice. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală.condamnat. Totuşi. în ianuarie 1898. Emil Zola a publicat în „Aurore”. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”.. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale.

să tăiem capete. preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie. să împărţim teroarea. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi.. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă. trebuie să scoatem sabia. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry.recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus. greve. trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara.. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se .” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals. spunea un călugăr elocvent... în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. îmi scot pistolul... a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare.” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898. zi de premiere la Colegiul Arcueil.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat... să pornim războaie. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului. venite din partea blânzilor clerici.” „Oare trebuie”.” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry..” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp. Atunci când influenţarea a dat greş. Părintele Didon. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război). rector al Şcolii Albert-le-Grand. Ei.

. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. cu marea armonie a vechilor timpuri. se răzvrătesc împotriva probelor. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric. Un martor nu foarte suspicios.. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. Iezuiţii. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută. Apoi. Este un truc clasic. Evreii ţin Republica în mâna lor. foarte citit.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. ca întreg. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului..” În realitate. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. care este mai mult ebraică decât Franceza. prin natura lor. dar foarte eficient. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare. publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. Astăzi. vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>.” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>.” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon... Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune.. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”. ..” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie.opun examinării şi.. De data aceasta.

să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. Iar.” „În vederea dispoziţiilor. Cazul lui Bailly este foarte clar. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă..Conform lui Abbe Brugerette. Maurice Feltin. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois.” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului.. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el. Dreyfus este doar un pretext. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză.” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi.. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>.” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. note scrise de mână. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. fie ele cărţi tipărite. dar dictate de el. şi a Papei apostolic. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă... pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. „Fiind un om foarte cinstit. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. generalul de Boisdeffre. Ce putem citi în „La Croix”. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956.. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”.” Este suficient de clară aceasta. După citirea tuturor acestora. pentru ei. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii.. Vincent-dePaul Bailly. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi. prin îndurarea lui Dumnezeu.. este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. scrisori.. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată.. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. În .. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost. arhiepiscop al Parisului. Deşi. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte.

impulsionarea urii.ceea ce privea materialul „tipărit”.” Într-adevăr Curtea de la Roma. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. colecţia „La Croix”. adaugă acesta. Totuşi. persecuţia evreilor. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. uciderea acestora. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă. conform „învăţatului” şi în special. Totuşi. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. referitoare la evrei. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. fondator al „La Croix”. menbru catolic al Institutului. Sfântului Thomas d’Aquin. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. blestemarea celor care îl apără... este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu. numeşte un <<scandal de nedescris>>. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii .” „Curtea de la Roma”. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. Părintele Bailly. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. Fără îndoială. minciuni.

„un prelat al sfinţiei sale”. Tripla Alianţă (Germania.. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania). nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. fără ascunzişuri. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. În loc să se lase inspirat de el. De fapt. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. de fapt. implicând instituţia militară. Afacerea a crescut.. înfrângerea campionilor săi.” Pentru respectabilul prelat. Chiar şi azi.. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată.. a creat ură împotriva corpurilor militare.. Italia. Secţiunea IV . „Afacerea Dreyfus” a început în 1894.. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată.. l-a ascuns sub sutana sa. A început anti-militarismul. perseverare diabolicum”.. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. „Errare humanum est. alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare. A avut efectul unui război religios. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada. anul alianţei franco-ruse. Cum de nu am observat că. Atunci. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos.” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. a devenit un conflict politic. Papa. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv.. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi.. judecat de ofiţeri. Cu trei împotriva unuia.

Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. Aceste reglementări. reacţia a fost fatală. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. dreptăţii. Părintele Picard. Părintele Bailly. după cum s-a văzut într-un proces recent. dar nu suprimat. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. abolind Ordinele care predau. După aceasta. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. în special sub ministrul Combes. Această rezistenţă va întări atitudinea statului.” În cele din urmă. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. şi justiţiei. Ordinul religios s-a format din nou. simbolul divin al ideii de justiţie. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi.” Atunci când opinia a fost lămurită.” În 1899. Waldek-Rousseau. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată. conducătorul „Asumpţionoştilor”. „Casa unui om reprezintă castelul lui”. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. mai mare în număr şi mai militant. Intransigenţa Romei. spune zicala. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate . va da naştere legii din 1904. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. în 1901.

Conclavul.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. Monseniorul Merry del Val. Întradevăr. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. a fost elevul favorit al iezuiţilor. Pius X. era pro-german şi anti-francez. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică. care avea 38 de ani şi asemenea lui. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice.” Crdinalul Sarto este ales. În plus. noul pontif. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică. când Monseniorul Loubet. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. În plus.” Astfel. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă. a mers la . nunţiul din Paris. Papa şi-a rezervat dreptul. „Înainte de războilul din 1870.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. clericalismul politic.va deveni una constantă. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. este omul perfect dorit de Ordin. de îndată ce a ocupat tronul. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. preşedintele Republicii. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei. împăratul Austriei.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră.

Părintele Wernuz. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. ca papalitatea. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. Societatea lui Iisus.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei. Victor Emmanul III.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. nu va aproba niciodată aceasta. În acea perioadă. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. bineînţeles. care . Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. scrie Adrein Dansette. Dar. ci împăratul Germaniei Guillaome II. „Papa nu poate primi un şef de stat care. statul doar datorează libertate Bisericii. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună.. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. În cele din urmă. prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. regele Austriei şi Ţarului.. Un autor catolic. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Bineînţeles. „Ni se pare normal astăzi”.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare.

Sunt unul şi acelaşi. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican. timp de 30 de ani. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. atât de mult încât. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”. populaţia ca un întreg. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. Bismark. Abbe Fremont. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie.au devenit indispensabili Vaticanului. exclamă Brunetiere. ne referim la politica iezuiţilor. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). Secretarul său de stat a scris . pe data de 10 august 1906. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. prin bijuterii. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. dar nu în război religios. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. era încărcat cu favorurile acesteia. ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. în scrisoarea „Gravissiomo”. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. Cu muţi alţi observatori calificaţi. spre satisfacţia tuturor. nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat.” „În 1886. în favoarea lui Bismark. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă.. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale. care are atât de mare nevoie de pace. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei. el respinge toate reglementările. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. în Germania aceştia făceau exact opusul. azi.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege.. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”.

aveam motive să credem.” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>. Pentru acel moment. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. în acelaşi timp. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare... Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată. în special în Serbia. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. În plus. Întrucât. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo..” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. unde tratatul de la Bucureşti care punea . Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici.. va fi încheiată într-o manieră conciliatoare.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. o misiune morală univerală.” După cum am văzut. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este.

Pe 28 iunie 1914. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. În primul rând. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. care a început discuţia.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. cu Sfinţia Sa. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. Cardinalul Merry del Val. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold. Penreu Roma. Sfântul Tată. „elevul favorit al iezuiţilor”. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. încerca să menţină pacea. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. spuse Sfinţia sa.” Totuşi. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. afacerea s-a târât până în 1913. Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la . Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. Contele Palffy. ca şi anticipată. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. În timp ce servea. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. problema Serbiei a fost adusă. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi. Acesta relata. săptămâna trecută. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Cardinalul Meery del Val. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei.

Monseniorul Yves Guyot.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. întrucât el va fi vicleanul . Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. Cu o zi înainte. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război.” Astfel. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. folosit pentru catehisme parohiale.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. Într-adevăr. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. De fapt. a adăugat Cardinalul.” Dacă aceasta a fost o satiră. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. ambele fiind contrare previziunilor sale. Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia. pe 26 iulie. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. Baronul Ritter. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. Dar 40 de ani mai târziu. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane.

cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. noul Papă. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. cel publicat neavând nici o semnătură. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X. Medicul care a fost chemat imediat. Cardinalul Rampolla. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Într-adevăr. o moarte care părea foarte oportună. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie.. Acest prelat germanic. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. Prin participarea acestui şambelan. care a explodat în Golful Tarente. Procesul său a fost reluat în 1919.. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale .. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. un spion notoriu.. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. chiar înainte ca votul să aibă loc. Servitorii i-au sărit în ajutor.. În ceea ce îl privea pe Ferrata. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău.. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870.” Instigatorul măcelului. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. urma să zboare din Roma în 1916. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Dar. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. acesta moare brusc pe 20 octombrie.

Franţa nu era plăcută de Papa... aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa.. disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa.. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. se spunea.. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă. nu este de mirare că Papa Benedict XV. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună. dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. un decret semnat de Cardinalul Gasparri.” Dar acţiunile iezuiţilor.. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite... a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ. Între 2 şi 10 ianuarie 1916. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV. orice loc era suficient de bun pentru ei. nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. Conform Abbe Brugerette. în consecinţă. orice mijloc.” În acelaşi timp.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat.” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. secretarul de stat al lui Benedict XV... după cum spuseseră ei. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război. o pace separată. un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale. Papa. prietenii habsburgilor. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat. „Pe 10 ianuarie 1915..” Monseniorul Charles Ledre. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea. Din nou. în următoarele luni. El este <<german>>. dar nunţiul şi Papa au . în numele Papei.. „Luând în considerare toate acestea.Vaticanului.

Câteva săptămâni mai târziu.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu. viitorul Pius XII. Monseniorul Pacelli... era normal să se încerce din nou în altă parte. că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.păstrat tăcerea.Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre... Unul dintre apărătorii lui. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă.” Astfel. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane. .” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic. în America şi în special în Italia. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue. Da. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg.” „Apoi. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului..” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor. preşedintelui Republicii. în Anglia. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace. poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.. „Prin art. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921. Acestea au dus în final. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. pe 31 martie 1917. în iulie 1919.. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger.. Italia. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică.” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. Monseniorul Louis Canet.” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive.P. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach... împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. Pe 29 iunie. a insistat la excluderea Vaticanului. iezuitul R. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei.

aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Nord American (1859). Rusia. anticlerică şi oficial ateistă. În ceea de privea Germania de neînvins. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. Scoţian (1600). Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. Etiopian (1919. Englez (1578). să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Acesta i-a ceruit iezuitului. reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui .” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. reinstaurat în 1826). Părintele D’Herbigniy. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal. eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. aceasta s-a scufundat în haos. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. conform unora. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Institutul Saint-John Damascene. Canadian (1888). Irlandez (1628. Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este.

„Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. în spatele lui Franco. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce.Possevino. „Papa. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. În Italia. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Părintele Tacchi Venturi. cei ai succesorului său. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini.. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. din nou. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. Iezuiţii. Iezuitul. Un secol mai târziu.. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. în februarie 1929. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. Din 1915. Monseniorul Seipel. nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. generalul lor este Nalke von Ledochowski. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI. la momentul tratatului de la Lateran.” În urma înfrângerii suferite. Pius XII. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. Italia va fi primul teren de acţiune.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. Există un şef socialist zgomotos . iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor.

pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. întrucât aceasta domină stadionul olimpic. Chiar şi astăzi.” Agenţii secreţi. De fapt. cu ceva pseudo-socialism. după cum ne spunea Gaston Gaillard. ambiguitate care este tipică pentru ei.care adună foştii servitori în jurul său.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. „În 16 noiembrie 1922. Acest lucru nu este surprinzător. deghizat când circumstanţele locale o cer. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. De fapt. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. prăbuşirea regimului lui Mussolini. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. De acum înainte.. Cardinalul Gasparri concluziona.. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea . care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat. pe ambele părţi. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass. Halke von Ledochowski. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine.” Zece ani mai târziu. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. Cardinalul Gasparri. Francois Charles-Roux. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo. al Institutului. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. Monumentul are. presupus creştin-democrat... acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul.” „Atunci când mi-a spus de interviu”. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. Italia a fost în 1922. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa.

Tratatul Lateran. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică.. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. Lipsurile. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care. Întrucât Mussolini este la conducere.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. idealul de nazism era la fel ca în Italia. prelat al Sfinţiei sale. Monseniorul Cristiani. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918.. Acestea sunt simple fleacuri. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. „După un an de controverse. dar al clericilor. incluzând războiul din Etiopia. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. . depinzând de circumstanţe. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. după cum a fost descris de Pius XI. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână.” Războiul. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat. Din Italia. campionul simbolic al Vaticanului.publicaţiei: „Popolo d’Italia”. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii. ambasadorul francez la Vatican. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei.

viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan.. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. Angl. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. Croaţia şi bineînţeles Bavaria. capitala Bavariei catolice. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli. În 1923. apoi în Berlin... Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast. Slovacia. Boemia. De fapt. Bineînţeles. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. el este un catolic asemenea principalilor săi .” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. În acea perioadă.au aparţinut Italiei.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată.toată compătimirea este pentru Berlin. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII. steaua viitorului dictator german începe să răsară.. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme..” În acea vreme. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen.” Dintre toţi aceşti instigatori. viitorul Pis XII. planul lui Ledochowski. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme. Despre acea ţară. Ungaria. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria. Polonia. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani. Monseniorul Pacelli. a fost nunţiu în Munchen. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen.. leagăn al nazismului. recrutează cei mai puternici contingeţi. Monseniorul Pacelli. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. Acolo. Monseniorul Pacelli.

„Von Papen părăseşte Roma.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin. d.. m. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>. catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop.. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932. episcopii germani. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor. Pentru el.. munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute... arhiepiscop al Breslau declară: „Noi.. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat.” „În martie 1933. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German. Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”.colaboratori.... pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”.”.” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. Pius XII. şeful de partid al Centrului Catolic. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. Şi el va trebui să .” În 1924. dar foarte curând avea să fie învăţat. În 1927. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas.. „Cu aprobarea lui Hitler. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. ş. a.” Cardinalul Bertram... Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere.” Succesorul său. Dar. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. îi va fura din palmă. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere.” Împreună cu mulţi alţi episcopi.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

Din acea zi.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>. fostul preot nu ne spune aceasta. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. promiţând cataclisme chiar mai teribile. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul.. după cum am văzut. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor.O. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin. care se afla lângă Cardinalul Van Roey. fondatorul mişcării <<jociste>>. a fost proporţional cu entuziasmul său. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important). ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice.000 de bombe. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze. De atunci.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J.. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale. O.. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios.C. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey. Preotul Cardijn. un iezuit. merge mai departe. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). Ele vor pedepsi un popor prostesc. Deci.. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard.. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre. la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.” Într-adevăr.. el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume. dacă de îndată ce şansa le permite. C.. al Părintelui Arendt (iezuit) etc.” „..” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . scria Pius XI. „Oamenii Acţiunii Catolice”. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă..

. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler. întrucât am mers la el pentru un sfat. azi. conform Monseniorului Cardijn. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>. cu Cardinalul Van Roey. Pentru Cardinal. aleşi cu multă grijă. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale.. aflat. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă.. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă... instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”.. atunci când a fost publicată. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care..” Aserţiunea este mai degrabă severă. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării.. de fapt.<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii.” „De asemenea. războiul a luat sfârşit.. Înainte de plecare. Astfel. Cardinalul nu credea acestea.. el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei. s-au adaptat imediat noului Ordin. partidele. Dacă era ceva bun. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe.. Întrucât este secolul XX. Toţi acei oammeni . Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. îl sprijinea. ziarele. fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele.. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea... în toamna lui 1940.. Monseniorul Micara. cu toţii secretari generali.. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler.. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”. Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. alţi catolici în toamna lui 1940.. cooperativele de agricultură. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune.. dar tot ce era rău îl zdrobea. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării... au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut. asemenea lui. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut.El este condus de un ciclonic şi total fanatism.. tot ceea ce are este cârja episcopală..” „Mai mult de 1000 de primari catolici. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei..

când înainte de 1914.” „În Belgia. în Flandra.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive...” „Astfel. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. pe 7 noiembrie 1940.” „Pe 29 mai 1940.. În Vichy.” Spre deosebire..nevinovaţi.. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane.” „Deşi nu foarte plăcut. întemniţaţi sau insultaţi în 1944. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii... după toate acestea..” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori. V. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>. măreaţa maşină catolică. conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici... afacerea avea profit.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria. Monseniorul . Foarte curând. la o zi după predare. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor. în aceste memorii. acesta este purul adevăr. Cardinalul Van Roey. De asemenea.. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german. În Paris. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. datorită deciziei care trebuia luată. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”. Abbe Verschaeve să declare.. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>. în urma interviului dintre Hitler şi Petain. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders. (Vlaamsch Nationalis Verbond). N.

un prohitlerist notoiu.. multos numerabis amico. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. Părintele iezuit Coughlin. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. solus eris. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917.. bineînţeles. pe 6 iunie 1923. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. P. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. în1942. apostolul svasticii a ajuns la un public vast.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin. am realizat cu tristeţe. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart. Cardinalul Gasparri. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. Tempora si fuerint nubila.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio.Gaston Gaillard. chiar şi după declararea războiului.” De asemenea. în spatele directivelor romane. Astăzi. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican.

dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. au adus anumite rezultate. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. peste 15 ani. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. Oare a uitat R. deşi mulţi ignoră faptul. încălcând Pactul de la Locarno. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. binecunoscut pentru antisemitismul său. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”. chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. precum este notat în această caret. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman. vocea gândului pontif.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. depăşeşte 20.” În ceea ce priveşte aceasta R.000. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. un fost general al armatelor austriece. iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. un agent al Papei. Pe 7 martie 1936. Astfel. Această carte. Fessard pare a fi un excelen iezuit.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. „Meditaţiile sale libere”. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. în Munchen.000.P. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler.P. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. să fie de acord cu ea.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului.evoluţia antiremitismului în Statele Unite.

el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. arhiepiscopm al Vienei. iezuit şi şef al partidului catolic.” Astfel. şeful naziştilor austrieci. Argumentul poate părea ciudat. Schussnigg (cancelarul Austriei). În ziua următoare. „În primele zile din mai 1936. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. de-a lungul acestor ani decisivi.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. Succesorii lui au urmat acel drum.a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. urmat de episcopat. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr.” Cardinalul Innitzer. iar von Papen şambelanul Papei. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. Cardinalul Innetzer. Schussnigg era foarte sincer. „Pe 5 martie. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. datorită lui Don Sturzo. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. Cardinalul Innitzer (ieziut). lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi.. cu un interval de doi ani şi. şi cu un sincronism „providenţial”. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. A rămas pe poziţie până în 1929. dar. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena. nu doar că acest Cardinal. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! .

Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini. în propriul lor acord. Câteve milioane de catolici în plus. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. Ridley. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi.Apoi. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Hitler. Apoi. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. conţine o singură frază. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. A. De fapt. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini.. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. vedem nunţiul în Varşovia.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler. În realitate acest document absurd. teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând.. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. atunci când îndeplineşte această misiune. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. a anexat părţi din ea în numele patriei. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. „Mercure de France” observă: „. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F.” În ceea ce privea Anschluss-ul. după ce a invadat-o. Halke von Ledochowski.” Acest lucru este evident. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii.

Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German. după spusele lui Walter Hagen şi. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel.” „Toate încercările mele. Dar Hitler.. bineînţeles. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un . „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos. care a încercat să respecte integritatea teritorială. În Cehoslovacia. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea.paznic” antrenat după principiile naziste. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. Dar. În 1939.. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. Acest lucru este confirmat şi explicat de R. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel. prin virtutea . Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi.în 1772. Dar. printre aceştia. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. adaugă fostul ambasador francez. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte. Marie-Therese. prin proprii săi oameni numiţi. inutil. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. Prima mea încercare a fost fără de succes. hirotonisirea sa îl marchează.P. la începutul lui septembrie 1938. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului. De acum înainte. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur.. Ştim că. inoportun>>. prin virtutea <<caracterului>>.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German.

” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. în Slovacia.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. Lordul Russell din Loverpool. „au multe în comun. aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare..” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. Astfel. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.. După cum a fost anticipat. prin virtutea sutanei pe care o poartă. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. „sub protecţia sa”. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său. şi a trecut Republica Slovacia. un avocat al proceselor criminalilor de război. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul.” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. pe 15 martie 1939.” „Regimul lui Tiso. acolo este şi Biserica. încă de la început. „În iunie 1940. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. Acolo unde este preotul .” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat.” Cu acordul Vaticanului. Totuşi. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler.

a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta. au făcut timp de mai bine de patru ani. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. general vicar al Monseniorul Stepinac. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. Atunci când. Pius XII. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. Acest şef al teroriştilor.De fapt. „În acea zi. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. la Roma. acestui triumf nu-i lipsea nimic. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis. în 1934. comandate şi împinse de clericii fanatici. care atât de bogate într-un asemenea material. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. Pe 18 mai al aceluiaşi an. Louis Barthou. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. angajat de Mussolini. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. Astfel. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. nu poate produce echivalentul în Europa.” „Astfel. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. în 1941. De asemnea. care a luat numele de „Tomislav II”. La momentul eliberării. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră.

Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat.. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros.” Andrija Artukovic.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac. „Katolick List”. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării. pe 18 mai 1941.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. nu s-a schimbat niciodată. care au fost oficial interzişi. Sate întregi. „Katolicki Tjednik”. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea . Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. Între 1941 şi 1945. De fapt. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. secretar al Monseniorul Stepinac. susţine iezuitul. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic. este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii.. trebuie citită toată presa croată catolică.. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali.. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac.Barthou. „Artukovic”. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”.

Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. 300. iezuiţii. Germanul iezuit. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos... de cel care a comis crime atât de monstruoase. deportări sau convertiri. Eugen Kvaternik – Dido.sâgerosului „Poglavnik”. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea.” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi.000 au fost masacraţi. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei. Raditch.. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări. Noua epocă poate fi .” În plus.” Jurnalistul englez J.. au înrădăcinat clericismul politic. Dar. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. pentru a obţine aceste rezultate ridicole. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor.” „În Croaţia. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi... Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om. pe 22 iulie la Gospic.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii. Acest grup croat. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. A. apoi nunţiu apostolic în Berlin.

.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. un iezuit. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz.obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină. Principalul organizator al acestor masacre.. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. „Scopul scuză mijloacele. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism. monezi de aur. au convertit fără a tresări sate întregi. „Cine se aseamănă se adună.. preotul Nicolas Bilogrivic etc. Această pardă brută de la . Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată.” Zece ani după ce acestea au fost scrise. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. Marcone. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. cufere pline cu bijuterii. şi nenumăraţi franciscani. dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. bineînţeles. secreatar al Monseniorului Stepinac. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”. discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. R. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. brăţări. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. P. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. fotografii.” Astfel. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent.

la spitalul german din Madrid. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. Pedeapsa era uşor de suportat. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”.nefericiţii săraci. Peron. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie.” De acolo.000 ortodocşi care au locuit acolo 50. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită. Ca şi fostul preşedinte. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”. În cele ce îi priveau pe fugari. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. creată special pentru a salva criminalii de război. parte a episcopiei sale din 460. citim în. Cu acea ocazie. Dacă aceasta este situaţia.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă. după cum spune el : „conştiinţa curată”. apoi în Spania. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte.000 au fost . presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat. unde a murit în 28 decembrie 1956. Mai întâi a mers în Paraguay. care au fost acuzaţi. până la vărsarea sângelui. dar după cum se poate vedea. Monseniorul Stepinac care avea.000 au reuşit să se ascundă în munte. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. 50. Biserica avea nevoie de martiri. Gornji Karlovac. De atunci. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. În dioceza lui.

000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. pe Bulevardul Stephane. în acest volum care numără 285 de pagini. cu atât mai puţin înţelegem. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt. Odile.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Dragoun. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. P. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei. 40. numărul 2. P. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. De fapt. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. P. la ora 4 în cripta Sf. rector naţional al misiunii croate în Franţa. Mallarme. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. Dragoun nu răspunde la această întrebare. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. R. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. şi una dintre cele mai importante. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult.000 au fost masacraţi.” Pe 16 decembrie 1958. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. Excelenţa Sa. Cardinalul Stepinac. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. arhiepiscop al Parisului. Paris 17.trimişi în Serbia.” Iată o nouă figură.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. Faptul că F. este evident pentru toată lumea. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate. după cum ne-a fost spus. literalmente. „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. Dar ştim de asemenea. C. cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau. F.. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. că . Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. N. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”. C. N. o figură militară măreaţă. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. Şi pentru a încheia această glorificare. În ceea ce privea Belgia. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. Dar. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare.

au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”.etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”. a cărei prefaţă a fost scrisă de R. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. considerate ca fiin drepturi native ale omului. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii.. libertatea de gândire a presei şi a venerării.. eroi ai Acţiunii Catolice. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre. Leon Degrelle şi prietenii săi.. revizuite şi aduse la .N. liberalismul este condamnat. Deci. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general.” Acest lucru este clar şi explicit. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi..N... sub controlul ierarhiei... 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare.” Acesta este principalul scop al F.” „Inimă Sacră a lui Iisus. nu pot fi date.C. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur.. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus... ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor. „În Acţiunea Catolică..” „Trebuie”... asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat. Astfel. Astfel... „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. P. a spus Pius XI... Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. a căror păcat chinuitor este mândria.. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. la fel ca şi în război. O carte referitoare la F. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil. Janvier.” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre..Bunilor Părinţi. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>.N..C..C. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”. Ei au făcut acest lucru pentru F.

În plus.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă.. Delattre (iezuit).. Bucard. Pentru a „regenera” tărâmul. din care am avut onoarea să fac parte.. Bucard. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit).” Dintre toţi cei din această serie variată. Deat. la . Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi. a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare.. Ştim că Goebbels. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte.” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane.. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris. 56. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. „dixit”). care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. 56 BK al Serviciului Secret German. şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană. „Iată raportul secret al agentului 654 J. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice. 5 iulie 1939.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen . Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI. Doriot. Printre aceştia se numără: Deat.zi de Părintele iezuit Staempfle. autor discret al „Mein Kampf”.. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940. Aceştia sunt oameni precum Luchaire. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. Doriot. Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani. PP.

Avem şi noi un om preovidenţial. Vrei să-i ştii numele? Este Petain. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale... Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu.... acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval.. Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit.... calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă. pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare.” „În 1935..” „Ascultaţi: pe timp de pace.. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri... Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor..Sigmaringen. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti. calea de urmat a fost clară în 1935. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. Este într-adevăr un război al . ia dat putere deplină. Doriot era o stea în urcare..prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea. În anul 1943. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar. mai era necesar un om. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară..” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase. mai poate încă ridica mântuitori... un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. În 1936.

În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.religiei! Da. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului. care l-a anulat.. O. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy. după cum. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult.” Se poate citi în „Artaban”. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. În Franţa.”. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi.” Dar în aceeaşi perioadă. Dezbateri Parlamentare. După eliberare. Nu există ziar sau periodic . Cardinalul Suhard. nu au fost aduşi la judecată. Cardinalul Baudrillart.. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru.” Astfel. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor. „Franţa a uitat. în Franţa ocupată. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei. este să supravegheze toată presa catolică. arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios.. un război al religiei. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J.” Bineînţeles.. pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris.” De fapt. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. scria Monseniorul Maurice Nadeau. „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. pp.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă. din partea lui Pierre Laval.

Baudrillart. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. Acest lucru continuă. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. bineînţeles. Pe 25 august 1944. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor. prin munca apărătorilor săi. au fost o simplă problemă. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare.. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”.I. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. după cum scria unn glumeţ. arhiepiscop al Parisului. acest tip perfect de iezuit.” Citim în „France-Dimanche”. mari scriitori ai „romanelor istorice”. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. cum ar fi: Suhard. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. scria un gânditor deziluzionat. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. mandatele episcopale. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. din pânză albă”. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”. sfătuia Basile. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet.V.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. Şi această ascundere este vast îndeplinită. De-a lungul anilor. Auvity. Contribuţia iezuiţilor este vastă. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici. Cardinalul iezuit Suhard. scrisorile pastorale. Duthoit.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.F. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. Mayol de Luppe etc. Comparativ cu această trăsătură abilă. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. du Bois de la Villerabel. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. Au făcut aceasta şi după eliberare. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. Mulţi „istorici” contribuie la ea. „îmbrăcat cu o onestitate naivă. la aniversarea intrării sale . arhiepiscop al Parisului. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Cardinalul Suhard. spuneau succesorii lui.F. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. Uitate.

O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. Bineînţeles. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. Atunci când oraşul a fost preluat. colaborator distins. Leiber şi R. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. de multe lucruri. luând forma unei pălării de Cardinal.P.” Felicitările Sf. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII.P. Chiar şi canarul. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. În acea perioadă. Părinte sunt de înţeles. Hentrich. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit. Datorită acestei atitudine. erou al rezistenţei germane. Sora Pasqualina. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. Dar oare. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop.

În acest caz...” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor... Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor.. „soluţia finală” era întârziată... a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945...<<Reichsfuhrer SS>> .S. „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”.. „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul.. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler. a spus Hitler. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele. Îţi voi spune un secret. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid.. Walter Schellenberg. Franco.GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume.. Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea. Bineînţeles. acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt.care era numele lui Himmler ca şef . fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S.” Un alt sus pus Hitlerist. întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Fondez un Ordin.

Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste.N.” În ceea ce privea partea lor. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil.C. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.S.. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă..” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane... resortul principal al Pactului .. P..La Croix” la 10 anu după război ... Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună. de la Gorres şi până la Vogelsang.. Pe perioada acestei ocupaţii R.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F. acela putând fi numit o mănăstire SS. fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică.. în Biserica din Muntmartre”. libertatea nu mai pare a merita respect. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice.. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia.. promis Europei. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de ... O altă persoană bine informată. Merklen a scris: „În aceste zile...Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII. Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice...suprem al S. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX. În ceea ce privea munca.

Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia. Biserica nu are o asemenea timiditate. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi. Bazându-mă în primul rând pe practici. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. P.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. Totul este acolo. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . această candoare era păstrată cu sârguinţă: „.. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici.. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”. referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc.. Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii.. Desigur. luând în considerare secolul XX. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive. Discursul său este clar şi concis. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav. Aici. Janvier. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte.

şi printre alte lucruri. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. O concluzie „iluminatoare”. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici. iar aceste drepturi nu sunt reale.. Himmler şi majoritatea membrilor partidului. <<vechi gărzi>> erau catolici”. Următoarele cuvinte.. linguşitorii conştiinţei liniştite. astfel el accentuează supunerea. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte... perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei). .” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă..” Să spună această.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915)...”... exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. Dispreţ pentru adevăr. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola. Fiecare pagină. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline.” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier.şi chiar prin „chemarea statelor creştine”.. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei. Goebbels. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate. Referitor la aceasta. scria Monseniorul Frederic Hoffet.. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept... iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici.. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. „Hitler. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german.

Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit. acesta a fost găsit mort în celula sa. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. Într-o dimineaţă. Totuşi. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. iezuitul Himmler. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Nu vom insulta memoria acestui cleric. fost preot la curtea din Bavaria.. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit.În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană.” Ca un rezultat. Părintele Staempfle. Fratele său. va fi privit ca fiind creator de probleme. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Reichsfuhrer al SS. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. Părintele ieziut Himmler. şeful Geatapoului.. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. După capitularea regimului nazist. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. Acest lucru este normal pentru orice spectacol. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. . Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. în Serviciul Secret Central SS. Într-adevăr au coincis în mod ciudat.

daspre nasul moale. înfăţişându-l ca omul minune. Rudolf Hess. pe atunci ambasador francez la Berlin. o piartă de nemişcat. Acesta pare a fi cazul lui Himmler. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. fiindu-i mână dreaptă şi anume.. „omul pentru orice slujbă. ochii să mari şi negri. Primul. Cel de al doilea a fost grotescul Goering. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. orgolios şi obez. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi. Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă.” şi căruia îi era menit să fie achitat.Totuşi. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. nu citea. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. . Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. excepţie făcând efectele lor particulare.. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară.” Monseniorul Francois-Poncet. şambelanul Sfiinţiei Sale. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi.

amărăciunea şi ura. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Bine cunoscutul fost minstru. în mod constant indecis. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. în timp ce Monseniorul Pacelli. nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . va fi recunoscut. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. sperăm. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. dar nu suficient de pliabili. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. Părinte. înţelegem că era un om. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. un om care nu a fost împiedicat de cultură. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă.

Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. Aceasta a fost suficeintă. Mistiaen. R. Nerin F.” Fără nici o îndoială Sf. jurnalist elveţian. Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. Belsen. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. Dachau. totuşi. O dată. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Gestapoul lui Hitler. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. Atunci când a dat un interviu lui Dr. P. acestei puternice organizaţii. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. Hitler. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. Gun. în care catolicii să conducă.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican.

Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi. În ceea ce privea cruciada antievrei. la Vatican..oameni condamnaţi la deportare. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso. Monseniorul Andre Ribard. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi.. era în principal protestantă.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. căreia statul său era satelit. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain... supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit . care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. domnule. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio. Am văzut de asemenea. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă.

Ernest-von-Weiszaeker. Roma. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici.800.000 au fost copii. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . de germani. ocupată. depăşeşte 20 milioane. în propaganda lor împotriva catolicismului. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite. nazismul a fost autorul profanării. Luând în considerarea această delicată problemă.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. Dintre aceste 6 milioane 1. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani. deşi împins din toate părţile. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop. nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase. după prăbuşirea italiană. de asemenea. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul..Brenneder Sorge”. care a fost pusă în practică.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. fiind sub auspiciul „Imprimatur”.. referitor la acest subiect. blasfemiei şi crimei. împotriva rasismului. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. ca pretutindeni.” Semnat. al Academiei Franceze. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. ca. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. 28 octombrie 1943. De la Paris ne îndreptăm spre Roma. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană. binecunoscut pentru antisemitismul său.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv. s-a numit la Vatican.

Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. cercul se închide. El a descoperit svastica acolo. părea să sprijine ideea. azi.>> Într-adevăr sentimente onorabile. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. Dachan a fost propriul lor merit. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată. Eminentul profesor. MonseniorulJules Isaac. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. unii dintre ei. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri. astfel. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. originară din India. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie.. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici. magicienii orientali.. Pentru a umple acest gol. un gol evident simţit de toţi... dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei. actele de caritate creştine nu au de ales. de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler.. administratorul mănăstirii. Ştiinţele oculte. Fără îndoială. ca insignă apartidului nazist. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge.Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden.” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz.. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. ştim de asemenea că ..ale sale „Iisus şi vremurile sale”. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta.. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei.. iar alegerea svasticii. oriunde rasa evreiască era împrăştiată. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”.

. această aventură a devenit cea mai importantă. Riscul.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. să „pedepsească sârbii”principalul a fost. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist. Pius X. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. În spatele micilor naţiuni sârbe.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. în schimb au divizat Austro-Ungaria. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. Îndemnat de secretarul său de stat. după cum am văzut. prin silirea Împăratului Austriei. În plus. astfel. Francis Joseph. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. iezuitul Merry del Val. acest vechi şi urât rival de secole. Vaticanul a ţintit spre Rusia. „Drang nach osten”.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. sunt fabricaţi. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine.” Astfel. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. profesor al Universităţii Potife Gregoriene. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. am ajunge pe cruce. De exemplu. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale . Tot aceiaşi. Deci. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. voluntari sau nu. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect.” Conform acestei publicaţii. Dacă ne-am gândi la el.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof.” „. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. El a râs. 4 Eşti inventiv Părinte. politicile Vaticanului au nevoie de martiri. Ouroussof a izbucnit în râs.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit.

Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare. Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. În ciuda lecţiei de istorie. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). Pentru această . idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. Dar. În SUA. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. care era oaspetele preşedintelui america. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. Vatincanul. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. extem de puternic se ghidează după această maxime. evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. În realitate. Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi.

este cel mai imprudent lucru . a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. decât pământ pustiu. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. Pe 8 ianuarie. Sfinţia Sa Ioan XXIII. atunci Cardinalul Ottaviani. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. un prinţ al Bisericii.crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. credinţa noastră faţă de Hristos. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om. a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. conducătorul Moscovei. „Timpul tamerlanilor a revenit”. Vaticanul a afişat o faţă bună. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican. De fapt. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare.. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment. a afirmat Cardinalul Ottaviani.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. furtuna a izbucnit brusc. întemniţare. „Niciodată până acum.parte şi fără a exprima clar.. Dar până acum.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor.” În final. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma.

nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile.Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. în faţa crongresului Statelor Unite.” Părintele iezuit Cavalli.. ca mulţi alţii dinaintea sa. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă. care nu este formată din soldaţi obişnuiţi.. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care . nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. ieri.. art. În ziua de azi. Secretarul Biroului Sfânt. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi. în Roma.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane. nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. nu contau. 15) „. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani. joi.a condamnat coexistenţa.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea.”(„Syllabus”. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii.ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate.. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. al cărui trecut este foarte bine cunoscut. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. acest tribunal suprem. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime.

Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”. Fecioară în persoană.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. întradevăr. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. ea a bântuit minţile clerilor. aparent anunţată la Fatima de către Sf. dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. declaraţii solemne. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . cancelarul Konrad Adenaur. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici.întreaga violenţă a fost omisă. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. şambelanul secret al Papei.. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri. Ne referim la converirea Rusiei. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. predici. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . Pentru a relua marşul lui spre Est. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. Inteligent oportunism.. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. Luciei. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul.

pe care Dl. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. Pariem. Astfel... Astfel ne este permis să credem că Dr. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate.” De fapt. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. Expunând la început precauţie. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . Roma era conştientă de aceasta. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă. Bineînţele.” „Predica”. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr.ştampila papalităţii. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii.

Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta.. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. reprentanţii puterii centrale. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. Putem vedea că Vaticanul. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. în prejudiciul intereselor naţiunii.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. nu se va mai putea opune naţiunilor. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. nu va mai putea complota. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. Este un război fără milă. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară.. În faţa acţiunii pentru . Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. silit să folosească arme spirituale. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor.

Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone.gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. această organizaţie amfibă. Joseph Hours. În acelaşi timp. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. Chiar şi pe continent. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor. pentru a le cita doar pe cele mai importante. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Referitor la acest subiect Dl. un martor mai recent. Aceste 56 de expulzări. este tentat să devină antifrancez.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi. Papalitatea. fiind oportunistă.” Dl. Camuflajul inteligent. oricând catolicismul este tentat să devină politic. Vaticanul. afirmaţiile de inocenţă. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. T. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab.

aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). să fie miezul Universităţii. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor. Ar putea fi aşa.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale.” Fără îndoială. în noiembrie 1954.controlează. al administraţiei.. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. el excelează în a fi încăpăţânat.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. Consiliul de la Trent. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea. în special în lumile medicale şi academice. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. doctoranzi sau studenţi la medicină. considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. presupusă a fi „unca lui .” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. Dar în spatele acestor meschine distracţii.. după cum. eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Este ultimul consiliu veritabil. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. pare deja a fi testamentul catolicismului. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.” În „Le Monde” din 7 mai 1956.

eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori. oameni de ştiinţă. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. Opus Dei. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. „Apoi. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. „Spunemi. publicişti. în care presupunem că se află şi iezuiţii. după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. pe lângă mov. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. dacă nu sunt capabili de aceasta. conform oportunităţilor. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. pe toţi ceilalţi membri.. în spirit. aş fi crezut că este o glumă. acesta este fanatismul iezuit”.. dragă prieten. Printr-o vocaţie specială.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă.Dumnezeu”. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „. .. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie.. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. nu pare a fi clandestină.” La această întrebare. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. dar nu a conştientizat conţinutul său. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere.

această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile. stăpân absolut al Bisericii Romane. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele.” „Acel geniu nu este cel al Generalului.. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane..Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. în ciuda planurilor lui Himmler. Sub grija sa. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. ad majorem Dei Gloriam. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est.. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. lumea a „tremurat”. a fost redusă. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. conform dorinţelor sale. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine. împrumutăm de la acelaşi autor. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor. Alienarea crimei este mascată de eroism.” „Este geniul viu al acestui vast corp. fără a exclude epoca barbară. În cele din urmă. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. .. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. acum ca niciodată. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa. în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea.Mai îngrozitor. a lagărelor de concentrare.. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. „cea mai catolică Germanie. într-adevăr.. fanatismul iezuit.

iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. rezultată din propria natură.” „Într-o mare acumulare de nori. ruinând Europa. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . dar din care.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. fulgerul poate lovi din nou. nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. . Astăzi. o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”. datorită Societăţii. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. Pericolul la care lumea este expusă. Trebuie să fim în gardă. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful