ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare” Jean Guehenno de la Academia Franceză „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>” Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte
Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi. Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”. Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism

de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici. Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare. Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect. Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa. Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi. Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie. Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa. Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică. În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă: „Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...” Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare. „Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era întrun fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil). Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist. În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile

naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris: „Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939). Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor: „Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214). În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”. Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele: „Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...” „ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933) Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă. În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.” „Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108). De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa. Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”: „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?” „Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?” „Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss) În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular: „Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i

denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.” „Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.” „Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss). Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă. După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale. Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris: „Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...” „În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach.” Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia. Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar

Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor. înzestraţi cu vitejie. „L’Osservatore Romano”..” Papa Paul VI „De la restaurarea ei... familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid... *** Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite.” „Oferită în Roma. lângă Sf.. membrii Societăţii au realizat multe fapte importante. în timpul celui de al doilea an al său ca Papă”..... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General. de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce.. pe atât de feroce sunt acţiunile sale.. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965” Iată apoteoza .. toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului..dulci”. Secţiunea I . Petru pe 20 august 1964..Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi” Papa Paul VI *** Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de .. a susţinut Sf.. înarmaţi cu credinţă de neintimidat.. în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor.. gata să înfrunte dificultăţi. *** Pe 29 octombrie 1965.trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”.Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos.. General al iezuiţilor. anunţă: . Preasfinţitul Părinte Arrupe... 2 aprilie 1946). În acest fel. fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut. veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor. vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus.eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII: .

înfăţişare familiară”. preamăririi lui Dumnezeu. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă. spune unul dintre confidenţii săi. . fapt care merge până la asemănarea fizică. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat . Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase. pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea. el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea.Un soldat de nestăpânit şi orgolios”. Ca şi în acest caz. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui . Un raport al poliţiei spune că acesta era . pariurile şi duelurile atunci când era cazul”. Ducând până atunci viaţa unui curtean.. brutal şi răzbunător”. Asemenea multor altor sfinţi. pe insula Nipponese.înşelător. După acestea. a adăugat secretarul lui Polanco.ad majorem Dei gloriam”.. dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor.Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile. s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa. R. P. Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii. un artist japonez a făcut portretul. tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola.. spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde. Un glonte ia rănit piciorul. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt.FONDAREA ORDINULUI IEZUIT Capitolul 1 IGNATIUS DIN LOYOLA Fondatorul Societăţii lui Iisus. cu umorul rasei sale. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui.. pe atunci un lucru comun. Rouquette. Acesta poate fi motivul pentru acea .. ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice. în anul 1491. tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic. .

Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult.Vieţii lui Hristos” şi . cu toţii având mari capacităţi de organizare.. acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel... Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară.creatori” ai societăţilor religioase. astfel ceea ce este real ocupă locul doi.misticism activ” şi . Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând.. hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum . dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică. În urma tuturor acestora.. nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis. răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast. la castelul din Loyola. nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ.şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă . Nu în ultimul rând.... chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. cu atât mai puţin unor . poate. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral. Mintea slabă. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă.. care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" .Martin Garcia. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an...distorsionare a voinţei”. ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat.. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială”. Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc. care. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie.Viaţa Sfinţilor”. acest diagnostic.este. "Darul lacrimilor". Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă..Gotic”. . Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: . de acum înainte. totul se transformă în fanatism.A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei.Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui .. La o primă vedere. Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi . urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult. transformarea războinicului domn în . Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea .”.Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului. acesta plănuia să meargă la Ierusalim.. În plus. doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale.

a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau.nu doar din motive politice. spune H. flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie. Axioma .faptul că a început să mănânce carne din nou. Boehmer. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi. . şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi. o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală. practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului. cerea aprobarea lui Dumnezeu. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea. cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el” Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii . coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie. biciuindu-se. un sentiment a ceva miraculos.posturi lungi. ..Se datorează unei viziuni”. ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă”. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană. “Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule.Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului. deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. I-a rămas doar o amintire înceţoşată. acesta a gustat din fericirea celestă. Încă de la început. . Cu aceste ocazii.. Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor? Dl. dar. prin condamnare. decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor. de asemenea. este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. vorbea cu Sf.. iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real. mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus. fiind bine îndoctrinaţi. asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare.

să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Secţiune I Capitolul 2 EXERCIŢIILE SPIRITUALE Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa. sihăstrie şi înţelepciune mondială. Astfel. Misionarul dezamăgit. literatura. precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau . ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete. a trecut prin Veneţia. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate. paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi . Era precum un misionar. acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. ..fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani. conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. în realitate devenind un . Pe lângă metodele individuale. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea..Toate lucrurile pentru toţi oamenii”.vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari.. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie. misticism şi raţiune. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. astfel este marca acestui ordin”. la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu. . Mai presus de acestea. Geneva şi Barcelona..temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. nu un simplu pelegrin. Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului... astfel este caracterul lui Loyola. În primul rând.În aceste mănăstiri.. Acolo este locul unde el începe . fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale.sa de bază este: .Regatului lui Dumnezeu”. în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice.intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide. În acest mod. Artele. ei lucrează pentru naşterea .

Boehmer afirmă mai târziu: . în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila.. A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu.adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui . Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament..director”. dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri. Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil”. gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi. celelelate simţuri precum auzul. acesta este închis din nou. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. Răzvrătirea îngerilor. forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez. toate . Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult. auto-sugestia este controlată. În aprilie 1527. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm . Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu. ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. Dl. conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia.Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Astfel. izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut.. mirosul. Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi.. Eliberat. Pe lângă vedere. Pe scurt.Exerciţiile Spirituale” . tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani.isteriile leşinate. Cu alte cuvinte. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: . Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori.

Secţiunea I . candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. să plângă. suspin înăbuşit şi cuvânt>>. devine o maşină care trebuie să suspine. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R.” În orice caz. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul. Iată ce a scris Edgar Quinet: „Nu doar viziunile sunt prearanjate. acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu la aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut. să geamă. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”).prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. fie că este inspirat. cu concertul îngrozitor de ţipete. cu întinderile de sulf şi carne arzând. Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune . Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante: „ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă. fie că nu.controlat cu mare grijă. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. autor al „Mental Prayer for All”. este de înţeles.” Astfel. să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil. inhalarea şi respiraţia sunt notate. ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie. Pinard de la Boullaye. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane. ci şi vederea. P.

aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”. Toată această încredere era justificată pe deplin. prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”. de îndată ce vor termina studiile. Cu toate acestea. Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin. pentru a-i converti pe păcatoşi. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese. în anul 1540. au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Constituţia Societăţii lui Iisus. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. Domnul Boehmer scrie următoarele: „Atunci. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma. uniunea cu cele doua elemente. în Veneţia. folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. împreună cu bunul său prieten. Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. Lainez. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt. . predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. Cardinalul Morone. cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican. În anul 1546. Astfel. s-au lansat în cariera lor politică. spovedania. proiectul lor a fost imposibil de realizat. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor. iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”. Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”. Iezuiţii şi Lainez în mod special. Astfel. la capela Notre-Dame de Montmartre. Din această cauză. misiunile străine nu au fost excluse. A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III. unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Ignatius avea pe atunci 44 de ani. astfel că în 1541.Capitolul 3 FONDAREA SOCIETĂŢII „Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954. Învăţătura. datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. Vaticanul s-a ridicat mai puternic. incluzând căsătoria preoţilor.

oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba . şi să fie campionii unităţii catolice. Sudul şi Vestul Germaniei. activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor. mai ales în jurul claselor conducătoare. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată.. „Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite. „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>. Istoria lor.. Secţiuna I Capitolul 4 SPIRITUL ORDINULUI „Să nu uităm”. La început numărul membrilor a fost limitat la 60. plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. Astfel.” Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune. adevăratul cap al creştinismului. iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei. Portugalia şi chiar Anglia. Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei. spune iezuitul Rouquette. Spania. În 1556. iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite.Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine. Pe de altă parte. dacă aceşti prinţi se răzvrăteau. Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. China. New York şi în special din Europa: Franţa. unde au luptat împotriva ereziei. atunci când Ignatius a murit. ajungând chiar şi în Irlanda. fiii săi lucrau printre păgânii din India. întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici. Japonia.. dar curând această restricţie a fost ridicată. iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor. unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos..

transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor.. dar R. scrie Loyola. cea de a doua este mai extinsa. de fapt incontestabil. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi. Conform D-lui Folliet. această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate. Dl. propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica. Huber. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător. o eliberare de sub propria sclavie”.. profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui. în general vorbnd. concepţia de subordonare. în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”. J. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii.” Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. atunci când superiorul cere ceva”. cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci . „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita. faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special. P. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. De la începutul lor ca iezuiţi. disciplina ecleziastică şi.de intrigi. Pe lângă acestea. „Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just.” Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls.” Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. după cum este rezumat în regulile Ordinului. fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate. nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului.

” Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri. nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect. mai ales de cele catolice.solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi. Nu în ultimul rând. întru-cât este supus total conducătorului său. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor. adaugă R. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. întru-cât activitatea Ordinului. În paralel. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Rouquette. Societatea – campioana universalismului. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”. fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Dl. altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala. P. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate.. prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică.. Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>. Secţiunea I Capitolul 5 PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII . Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el. superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam.” Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta.” Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile. ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi.

Germania. Anglia şi America. de excomunicare. atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente. de asemenea. pe scurt. La începutul anilor 1545. Gaston Bally scrie următoarele: „Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. Franţa. promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile. o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici. Prin Constituţiile lor. .” „El absolvă.” „Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa. subtilul tactician al Consiliului de la Trent. ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. mai târziu. suspendare sau interzicere. un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii. etc. să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni. el răspunzând doar în faţa Papei. au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. Un învăţat. crime. Dl. a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. De fapt. Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare. înainte sau după intrarea acestora în Ordin. să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze. Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase. îi putea absolvi de păcate. Lainez. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. vătămări aduse altora. de asemenea. iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. sau schisma. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase. ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. Pentru această miliţie. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor.După 1558. neregulile provenite din bigamie. spovedanii. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron. administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia. Aveau puterea de a oferi iertare. Spania. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate. asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal. drept de care aceasta s-a folosit mult. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali. falsificări de scrieri apostolice. puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor.” În cele din urmă. chiar şi de cele precum erezia. îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia.

ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice. mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III.” La fel se întâmplă azi. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere. aceasta şi-a primit programul şi constituţia. magistraţi.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu.. În anul 1574. în Biserică şi împotriva Bisericii. etc. Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi. oficiali de nivel înalt. ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. în consecinţă. În acest mod.. Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora. Sigismond III. Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se . interesele ambelor părţi erau bine legete între ele. „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia. Secţiunea II IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII Capitolul 1 ITALIA. „Astfel. SPANIA „Franţa”. Astfel. în calitate de cadre. toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii. Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. regele Poloniei.” „Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii.” Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi.. muncii lui Dumnezeu. doctori. un duce al Savoiei. profesori universitari. întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. în propriile lor sfere „l’Opus Dei”.„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă. care a aparţinut oficial Societăţii. o bulă a Papei. Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi. Cardinalul Infant.. generali. s-au predat în mâinile acestora. PORTUGALIA. spune dl Boehmer.

răspândească. promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice. au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei. Nu în ultimul rând. secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. pe perioada secolelor XVI şi XVII. „Aflată deja . se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor. cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade. „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. a compus din nou poezii şi imnuri religioase... Într-un raport al iezuitului Possevino. bucuria. arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală. fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte.. ei au nevoie de paradă. Italia abia a fost atinsă de Reformă. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre. erau ocupaţi cu convertirea victimelor. plictis. li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a celei deţinute în trecut. literatură precum şi în politică şi etică. el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară.. teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”. sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. Dar în Veneţia. oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?” „Duse au fost simplitatea copilărească. În cele din urmă. vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură.” Aceasta este marca sui generis a Societăţii.. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz.. în continuare. Această dragoste pentru deformare. „dar” spune el.” Iezuiţii deţineau putere în Parma . De la sfârşitul secolului al XVI-lea. ostentativitatea. unde au fost încărcaţi cu favoruri.. la curtea de la Farnese precum şi în Naples. Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680). Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”. dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea.” „Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi.” În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ . strălucitor. Lipsa de odihnă. stralucire şi acte teatrale.. a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni.

clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. cu atât Spania devenea mai săracă.” De fapt. pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Chiar şi Părintele Neidhart.. prim-ministru şi Mare Inchizitor. printre înaltele clase sociale şi la Curte. astfel clerii. Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. Ca şi în Portugalia. tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat. aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului..În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat. una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte.. pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat. ei au fost atotputernici în Spania. încât atunci când Charles II a murit.” Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta: „Oriunde o dinastie moare.sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559). De asemnea. stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor. „Totuşi. ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. În Spania.” Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat.” . Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. „Pe perioada secolului al XVII-lea... şi politicile externe se aflau sub conducerea lor.” Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640. cu multă viclenie. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II. în urma căreia Braganza a fost pus la tron. Sub conducerea primului rege al casei Barganza. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II. în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată. Părintele Fernandez era un membru al guvernului. Cu cât Ordinul devenea mai puternic. în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului.. Dintr-una din mărturiile lor. rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. Dar.. este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea..

Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început. Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit. Totuşi. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt. docili. tânărul duce Albert V. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi. chiar şi în Austria şi în Boemia... Polonia. De fapt.” Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus” Situaţia era gravă în Germania.. fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie.Secţiunea II Capitolul 2 GERMANIA „Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor. statul a primit un nou sigiliu.” În Bavaria. Germania... opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. De la următoarele generaţii. vechiul oraş catolic.. din următoarele: „Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: ..” „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia: „Pe 7 iulie 1556.. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria.” Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile.. ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace.. locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Olanda. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute.Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri.

să jure că va continua munca începută de el. acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său. Ferdinand a .” „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare.. „Din anul 1585. a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. În orice caz.” Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul. şi lanţurilor..” În anul 1617. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi. „Timp de 5 ani. vestul şi nordul Gemaniei. aceştia apărând în Neuss şi Bonn. În 1586. încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi. Târziu. l-a pus pe fiul său.<<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi. În ciuda tuturor acestora.. atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Ferdinand.. criminali. spune el. în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. iar atunci când a murit. focului. mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach. au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. el era atât de îngust în gandire. Pe lângă aceasta. Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller. arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618. şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca.” „Eu prefer”. „De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria. Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta.” Arhiducele Charles din Styrie. O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism. ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului. în 1590.” „Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei. unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului. o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. închisorii. falsificatori şi revoluţionari>>” Succesorii lui Albert V. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el.

Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite.. cu o dură francheţe.. La sfârşitul războilui. „Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. împărat pe atunci. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. iar protestanţii din Ungaria. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte. spune Tomek.. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.” „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii.. dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi.” Curând după aceea. politica dusă . unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier. Totul a fost însă în zadar. astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707. Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor... Sub influenţa lor. chiar şi numele marelui Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor..” „În acelaşi timp.” Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I. tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.început să combată protestantismul din regatul său. Dar falimentul moral era şi mai groaznic. ruinarea materială a ţării a fost completă.” „Prinţul Eugene a învinovăţit. ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri.” „Iezuitul Balbinus. Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul.. care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. „Escortat de dragoni imperiali. iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis. În 1618. promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. iar aceştia au ars în masă literatura ceha. iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Astfel.” „Înălţarea puterii iezuite”. s-au răzvrătit de asemenea.

instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial. decadenţa intelectuală.. corupţia morală.” „Mizeria profundă care a urmat războiului religios. în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor. Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel. politica fără putere. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor. care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578.. având la guvernare conducători mai mult politici decât religioşi. vom fi siliţi să o abolim.” „Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor.” Secţiunea II Capitolul 3 ELVEŢIA Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia.” . „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor. cel puţin în practica. Arhiepiscopul din Milano.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite. în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. după cum ne aminteşte J. apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus. scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului. fapt plauzibil. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi. devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară.de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. Charles Borromee.

Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile.” „În 1712. au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. .. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. haosul şi confuzia. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi.În acelaşi timp. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. De asemenea.. În urma bătăliei care a urmat...” „În anul 1656.” Nu este această plângere împotriva Societăţii.” „În anul 1620.. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii.” „Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor. în Franţa.” „Din acel moment. catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare. Mai târziu. cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare. aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice.” Astăzi. un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi. în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos. toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă. Aceştia au numit consilieri moderaţi. influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.. Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor. „Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici. în Aarau s-a discutat despre pace.

iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew. Fără a mai sta pe gânduri. Această acuzaţie este exagerată. În anul 1581. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri. Doi ani mai târziu. Boehmer. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă.” Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol. în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris . aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite. care a fost asasinat. Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Astfel. Dintre toate statele. fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939. un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii. „Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. regelui Sigismund III şi Papei. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar.” La o diferenţă de câteva secole. a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Plin de speranţă. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice. a spus după războiul dintre anii 19391945: „Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat. Polonia. Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia. fiul ţarului Ivan. Părintele Possevino. Iezuiţii nu au permis aceasta. Aceştia au vorbit în numele său. Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală. Acest lucru este dovedit de H.Secţiunea II Capitolul 4 POLONIA ŞI RUSIA Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. reprezentant pontif la Moscova. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă.

ci şi un rege iezuit. printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. rege al Poloniei.. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. De asemenea. erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc. Aici. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului. Ca o recompensă pentru aceste favoruri. Jean-Casimir. numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751. o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova.Godounov. „Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri.” „În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare. o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. fapte încurajate de Ordin.” Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului.. lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”. Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia. „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic.” „Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor. nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia. aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. sub dominaţia iezuită. viitorul Sigismond III. falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie. În 1574. Pe scurt. Apoi. vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond.” Secţiunea II Capitolul 5 SUEDIA ŞI ANGLIA „În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique. condiţiile regelui. După . dar de acum. acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică.

sub conducerea iezuiţilor din Douai. Sub Charles I. papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. Regina Christine. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. Răzvrătirea irlandezilor. situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera. Ajunşi în Anglia în 1580. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite. dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut.” .. A sosit apoi expediţia spaniolă. Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda.” Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră. regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara. cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. Seara realizau spovedanii. De aceea. „Cincizeci de ani mai târziu. „Apoi sub diferite deghizări. În urma complotului împotriva lui James I. aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.” Au fost create seminarii. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558. Încă din 1542. „Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. a fost învinsă. În acord cu Philip II al Spaniei. din 15 iulie Elizabetha i-a interzis. 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime. irlandezi şi scoţieni..” Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit. fiica lui Gustave-Adolphe.moarte soţiei sale. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte. provocată de Roma. Sevilla.” Pe de altă parte. aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. succesorul Elizabethei. pretinzând că sunt nobili călători italieni. PontaMousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi. Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub învăţăturile a doi profesori iezuiţi. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart. mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. în Anglia. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm. Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.

fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea. De acolo. oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou. Faimosul Lainez. La fel ca şi în alte ţări. aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale.. acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. iezuiţii au crezut că au victoria în mână. chiar în palat. „Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. într-un colţ al Auvergne. a determinat furia populaţiei. Au pierdut cauza.O întrunire a iezuiţilor. „Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>. De fapt. O dată cu ascensiunea lui James II la tron. aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei.” „Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. în care opinuia generală nu era în favoarea lor. Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor.. aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre. Totuşi.. Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul. Pentru o perioadă de timp.” Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon.. la Paris. Parlamentul. regele a folosit jocul lui Mary Tudor. Astfel. . Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. Ea este un inamic al păcii bisericii. iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. dar a folosit mijloace mai uşoare. Totuşi. Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum. Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Totuşi.” Secţiunea II Capitolul 6 FRANŢA Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. unde 400 de studenţi s-au mutat.

Colegiul Clermont. s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile. nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu. dacă .participant la Consiliul de la Trent.. Guignard. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. Catherine de Medici.. Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania. nu la mult timp după aceea. şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină. exerciţii latine care conţineau texte tiranice. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale. Opoziţia din partea Universităţii. mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651). fiind inspirat de Sf. cel puţin. atunci lăsaţi-ne să o facem. au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. s-a luptat cu protestanţii.. după asasinarea ducelui Guise. Trei ani mai târziu. acesta fiind în competiţie cu Universitatea. În acord cu Henry din Navarra. Duh. Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet.Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare. politica Papei fiind „distrugerea ereziei”.. făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. Henry III a fost asasinat. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?.. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director. Totul trebuie subordonat acestui scop major. organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. De asemenea. „Isteţul Henry III. a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. iar societatea s-a putut baza pe familia Guise” Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani. ca o modelare a opiniilor lor. a oferit studenţilor săi.” „Iezuiţii.. aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos. puternici în Paris. poreclit „regele Parisului”. Dacă putem face război împotriva regelui. Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană.” Printre altele. Deoarece moştenitorul era protestant. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt. Liga a fost cea care. aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului. un alt iezuit care în final a fost spânzurat. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop. Datorită Reginei Mame." „Astfel. Bartolomew în 1572. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate.

Din nou acest mare general a complotat bine. în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat. un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV. Dar.”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. s-a declanşat o ciocnire de voinţe. au prezentat doctrina în toată cinstea ei. ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale. Aquaviva era încă acolo.” Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt. Părintelui iezuit D’Aubigny. Generalul iezuiţilor. exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel. Mulţumită Părintelui Cotton. sfătuitor al regelui a simţit . Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze. rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. mascau totul foarte bine. în ajunul campaniei sale împotriva Austriei. cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare. care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit.. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care. care a preluat situaţia în mâinile sale.” Parlamentul. Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. Pe data de 16 mai 1610.” În 1592. Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton. condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători. Ducele de Epernon. era un prieten notoriu al iezuiţilor. atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat. acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. în liniştea studiilor lor... Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii. Societatea a avut întotdeauna autori care. a fost ucis de Ravaillac. convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate.nu putem face război împotriva sa. Iezuitul Caussis. fost elev al iezuiţilor. În anul 1594. iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. Cu această ocazie. lăsaţi-ne să-l omorâm. atunci când era necesar. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple. a mărturisit că Părintele Varade. a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana. „Părintele a fost spânzurat la Greve. „Din fericire.. Bartolomeu.

această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă. dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu. Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi. iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii.aceasta pe propria piele. recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. În final. . Doar pentru a rămâne în Franţa. Întreaga familie regală. iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. negustori. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor. Franţa a pierdut în acest fel 400. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică. pe 7 octombrie 1685. Se înţelege că aceştia au acceptat. pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. împotriva voinţei lor. protestanţii fugeau în masă din regat. într-un etern ridicol. Statul a plătit victoria iezuiţilor. Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi. armatori.” Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma. H. cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor. O dată cu îmbătrânirea sa.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. meşteşugari pricepuţi. În ciuda tuturor acestora. În anul 1681. Conform lui Marchal Vauban. fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism. aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”. Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase. În timp ce fanaticii aclamau. Fabricanţi. a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi. atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început. locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. iezuiţii. acesta i-a prezentat pe adversarii săi.

În regatul Travancore. Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete.” Pe parcursul secolului următor. Francisc Xavier. entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune. din nou. el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. De fapt. Secţiunea III MISIUNILE STRĂINE Capitolul 1 INDIA. acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea. căreia i-am făcut doar un scurt rezumat. CHINA Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. JAPONIA. În 1542.000 de idolatri. Pentru a obţine . această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă. farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni. Macassar şi Ceylon. Dar. aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină. el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop. pe insula Banda. a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească. rezultatul fiind convertirea a 70. Arzător.„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. la Malacca. canonizat de Biserică. fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii.

un nativ. Neobosit. Aceste rezultate. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ. în 1575. s-a schimbat întru totul. aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore. Deoarece. . De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine. Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. totul s-a prăbuşit şi cei 250. el a convertit. dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China. Datorită acestei ambiguităţi. un musulmanortodox a pus capăt acestei aventuri. iar Ordinul a fost izgonit. acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus. ironizându-i. 250. un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios. doi Părinţi au rămas în urmă. În anul 1587. toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. În anii care au urmat. De asemenea. mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi. atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse. în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali. unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552. pe care l-a convertit la Malacca. nu vorbea japoneză prea bine. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi. tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată.” Yagiro.aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor.” Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar. În 1549. Când a părăsit această ţară.000 de hinduşi. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. samuraii. Părinţii s-au stabilit la Nagasaki.” Hideyoshi. a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează. Dar „la un secol după moartea lui. Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro. cu succes în Europa. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. mai mult de faţadă decât solide. a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. Începuturile nu erau prea promiţătoare. El a făcut apel la clasele sociale înalte. după cum declară. În consecinţă. distrusă de războaiele dintre clanuri. situaţia internă a acestei ţări. Succesorul său în India. obicediurile şi modul de trai al brahmanilor.000 de pseudocatolici au dispărut. aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo. Robert de Nobile. A adoptat îmbrăcămintea. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. De asemenea. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707).

el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Conform unei versiuni mai târzii. Într-o biografie publicată în 1872. poveşile miraculoase au început să apară. aceştia erau supravegheaţi în deaproape. în 1622. s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican. Pe lângă aceasta. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare. deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci.” Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul. Profunda neîncredere a tuturor străinilor. astfel. ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor. În acestea. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte . primul şogun. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. În 1614. Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor. publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. „Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. iar persecutarea a început din nou. se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. un crab i l-a adun înapoi.Totuşi. Curând după moartea lui Xavier. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice. de asemenea. Decretul nu a fost dus până la capăt. Joseph Acosta. În China. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours. danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi. Pentru iezuiţi. fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi. aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp.” „S-au spus poveşti despre cum. Atunci când a fost canonizat. că acesta a realizat miracole.” „Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Tokugawa Yagasu. atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare. Se spunea că avea darul limbilor.

Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking. Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui .” Un Părinte belgian. a fost înlocuit de un german. fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte. ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu.” „În China. Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822.. Totuşi. Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile. de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului. interesul faţă de aceasta a fost minimal. Atunci când Ricci a murit. prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599.similare. respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (JeanAdam Shall). Părintele Ricci. Între timp.” „Un italian. acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”.” În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest. în timp de la Roma. Părintele Shall von Bell. În 1617. punând cu grijă China în centrul universului. Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi. În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism. a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. a fost iniţiatorul.. În anul 1644. lucrurile s-au dezvoltat în pace. complicii lui au trebui să părăsească China. comunităţile creştine s-au organizat. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. Verbiest a continuat misiunea lui Shall. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. „În ciuda tuturor acestora. iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor. Ajungând la Peking. împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. Erau astronomi atât de buni! Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China... El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional. stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze.

neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor. să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. „despotul cel iluminat”. cel mai măreţ rege din Est. Secţiunea III Capitolul 2 Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. care a domnit timp de 61 de ani. În Canada. acest protector fiind Tu. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”. Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi. De asemnea.” Totuşi. a condamnat această doctrină „relaxată”. dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea. iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest.precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez. la fel în China. a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Kang-Hi. în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece . ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie. nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace. Acolo. Papa Clement XI. această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus). Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice. vânători nomazi şi pescari. după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii. Dar mă rog Lui. şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. ca şi în Malabar. foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu.

aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal. Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă.. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei. La începutul secolului al XVIIlea. Totuşi. Nici unul dintre ei nu poate deveni preot. pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. un oraş al lui Dumnezeu. iar dacă este băiat să citească şi să scrie... Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite.. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada. cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. conform propriilor lor dorinţe. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte. dar în limba guarană. Acesta era tipul perfect de colonie.Atunci când copilul creşte. Dimineaţa. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate.. „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit. În America de Sud.cu aproximativ 300 de supravieţuitori. proprietatea lui Dumnezeu. Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare. De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16.. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. după liturghie. pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele. Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite. Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun. material vorbind. călugăr şi cu atât mai puţin iezuit. Uruguay-ului şi Argentinei. învaţă.. Seara.. iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea. aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. Pe perioada converitrii nativilor. uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele. Astfel. când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului.. este <<Tupambac>>. armele pe care le poartă. portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. În 1546. departe de corupţia albilor.. acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi . fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia. dacă este fată să ţeasă. Sugarul se află sub protecţia mamei.

nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor. pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. lacom şi murdar. senzual.” Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii? Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul.. După cum spuneau Părinţii. închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică. poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc.. Biciul... şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini. Părinţii au inventat de asemenea.. purtătorul unei sentinţe a morţii. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri. guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş. aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte. Aceste rezultate nu foarte extraordinare.. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi. cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. nevoia de activitate şi sentimentul . îngust la minte. Aceştia nu bănuiesc. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive. ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală.” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>” După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor.. Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa. uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie.” Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul. dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic.pentru a face mâtănii. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal.” „Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor. a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră. dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. De îndată ce sunt lăsaţi singuri. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa. el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa..

. la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor.. el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf..P. Secţiunea IV IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ Capitolul 1 ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR „Metoda pedagocigă a Societăţii”. a voinţei şi chiar a judecăţii. care aparent este ideal pentru fanatici. iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice.. ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni..” Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit.” Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat.” Mai târziu. reprezintă guvernarea similară celei îngerilor. de Părintele general şi de Sfântul Tată. A fost astfel aranjat. aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”. S. aşa cum este văzută de Societate.” . Scopul lor deplâns de domnul Boehmer. spunea Părintele Bonhours. P. Cu speranţa „reformării lumii”.. nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii.J. o Europă care s-a îndepărtat în timp. după cum scrie R.de responsabilitate. „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor. încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei. Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor. fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos. le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. Charmot. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior? Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII. reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală. Duh săi umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe.” Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia.

” „Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate . Doctrina lui Duns Scot. care a murit în Roma.. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis.” Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. Rodrigue de Gois. aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri.Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!. Fatima etc). după cum este specific acestui Ordin. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei. în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854. o găsim pe Fecioara Maria. Huber. în 1581. o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes.” Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen. Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Un novice al Ordinului. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”. Ei au instituit un cult special.. şi pe bună dreptate. profesor de teologie catolică. „Pentru Loyola. dedicat venerării acestor obiecte. „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional. Încă unul. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului. a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului.” „Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu.” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. „Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria. În faţă. că a fost adevărata religie a iezuiţilor. smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei.” Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa.. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat). Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă..

. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. au reuşit aceasta. Astfel. încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării.D. important este să intrăm.” „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei. fiii lui Loyola. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea. aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară. mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul. „Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept. În plus. dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească.” În a sa „Pietas quotidiana erga S. atunci când suntem aproape de moarte. exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc. nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei. iar dacă diavolul. care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii. Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu. întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el” Toate acestea au fost scrise în 1764. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii.” Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. Printre alte lucruri. ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS). îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei. încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important. Mariam”. întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii. În final.Feciarei Maria. purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc. să nu mănânci niciodată vreun măr.

nimfe etc. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică. relicvele. care era fatală.. dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas. dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei. P.. Charmot.” „Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi sau dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină. munţi. dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze. cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren. H. imaginile. după cum scria în 1943 R. Mai mult decât atât. Astfel. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate. în special ştiinţele naturii. adoraţia Inimii Sfânte. ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”. Ignatius în <<Constituţiile>> sale. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. P. tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. pe Calliope. vor fi „interpretate”. în ceea ce privea învăţătura.Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice. greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară. întrucât reprezintă doar demoni.” În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele. sau pe alţi zei sau zeiţe.P. Aceasta este regula notată de Sf. pe Apollo. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. un călugăr al secolului XIII. scuza „miracolului”. venerarea sfinţilor. Vom compune poezii. Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor. dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.” Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. ci mai . mai bine să o facem ridiculizându-i. R. colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. nu neapărat din cauza decadenţei lor. Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua.” Astfel. Ascultaţi „Ratio studiorum”. toate ştiinţele. dacă e să-i menţionăm.

iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine.. dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor. pe perioada secolului XVI. dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele.” „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă ia făcut pe aceştia duhovnici de succes.. Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi.ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor.” Capitolul 2 ETICA IEZUITĂ Spiritul de cucerire al Societăţii. Astfel. „Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.” Dl. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi. au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi.. decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. „Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte. iar fiii săi s-au inspirat din aceasta. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”. spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. De fapt... referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe. După cum am văzut şi anterior.” „Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori . Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu.” „Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius.. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat.

” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal..” „Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor.” Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă.. faimoşii <<sofişti>> precum Escobar. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor.atotputernici. ea poate spune <<sunt fără de păcat>>. dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă. ca împuternicit ponfit în Polonia. <<creator de regi>>. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei. escortele lor erau tratate în acelaşi fel.” Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase! De asemenea. dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. Părintele Petre – ministru în Anglia.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia. Suedia şi Rusia. mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om . Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză. Mariana Sanchez. aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. „Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino. aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există.” Dl.

Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat. fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante.” Dintre toate maximele criminale iezuite. Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. citat de „Le grand flambeau”. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor. Astfel.” În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi.” Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul. nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. Mai este. Dacă o tânără fată este însărcinată. iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>. acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe. Totuşi. Boehmer: „după cum s-a văzut.care ucide încalcă această poruncă. vom fi capabili să comitem. astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!” Un alt fiu al lui Loyola. acesta îşi poate ucide agresorul. de asemenea. ieşind din Societate.” Datorită acesteia.” În concluzie. există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”. un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului. De exemplu.. trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul.. rezervarea mentală. dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie. un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată. depinzând de circumstanţe. Totuşi. dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.” „În acelaşi fel. dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal. sunt prea „vorbăreţi”. nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. . Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi. întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie. Iată ce are de spus dl. fără păcat. Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care. Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea.

În cele ce privesc toate acestea. care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite. Episcopul . în schimburi şi în lichidarea falimentelor. cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord. deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp. iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. Pentru a avea un profit şi mai mare. dar după cum am menţionat deja. Mexic şi Brazilia. Oricum. activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei. după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale. în comerţ. aceştia creşteau. avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. Centrele lor din India. La Martinique. un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii. „Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia. oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”.” După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile. în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao.000 de tractoare în fiecare an. curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora. multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. Antile. Colegiul Roman. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. fabrici de covoare. vite şi exportau 80. obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate. În afara politicii în care erau adânc implicaţi.” Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. de asemenea. De asemenea.Secţiunea IV Capitolul 3 ECLIPSA SOCIETĂŢII Succesele Societăţii lui Iisus. „În Mexic. aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr. timpul nu lucra în favoarea lor.

Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia. prosperitatea materială de care se bucura Societatea. au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei. Un tratat prin care se fixau graniţele în America.” Lăcomia scandaloasă a Ordinului. Aceştia şi-au înarmat guaranii. În China. în toate teritoriile sale. Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. În 1757. poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. Totuşi. prim-ministru portughez.” Afacerile financiare „la Roma. mai devreme sau mai târziu. a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor. iar în final a interzis Societatea. toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor. Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani. Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori. unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. intrigile politice continue şi de asemenea. ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie. cerându-le o dobândă de 25. i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. care a stârnit mare agitaţie. încheiat între Spania şi Portugalia.Palafox. încă de la începutul secolului. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru . 50 sau chiar 100%. acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia. iar în Franţa. s-a simţit foarte insultat. trimis de Papa Innocent VIII. încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă. După mai multe certuri cu ei. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute. unul din principalii lor susţinători în Europa. Părinţii Vienei. teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa. libertatea eticii. În consecinţă. Marchizul de Pombal. Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice. a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor. în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată.

puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor.Societate. au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări... a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale.. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor. ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. Dar era deja prea târziu.>>. aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase. proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat. fatală societăţii civile. În Roma. burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii. Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. În Spania. doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă. să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor. jignitoare pentru etica creştină.. potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele . Guvernele Naple.” În concluzie.” În Franţa. atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. secrete şi cinstite. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica. nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei. generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Pe 6 aprilie 1662. o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite. ostilă drepturilor naţiunii.” O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni.” „Clement XIII. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii.

şi toată lumea se întreba ce însemnau. „Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat. Ricci. S. locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort). Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine.de Clement XIV. Marie-Therese a interzis de asemenea.. a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Patru ani au trecut până când Clement XIV. Din câte ştim noi. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. unde a şi murit câţiva ani mai târziu. în principiu cel puţin. S. a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău. nu mai existau”. Astfel. dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”. acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. spunea Scipion de Ricci.” .. constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate. Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. împărăteasa Rusiei.” Moartea lui Clement XIV.. „.. aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786.. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!” „Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774.” Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”. în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului. Papa Clement XIV a murit prin otrăvire. împărăteasa Austriei. nepot al ministrului pentru venerare. Sara Sede Vacante>> (în septembrie.Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a. dar această suprimare mă va ucide. 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. S. Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815. „Iezuiţii..” Ganganelli avea dreptate. i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia. generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange. V.. iezuiţii din statele sale. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv.” Între timp.

„Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria. eclipsa nu a fost niciodată totală.. un mare prieten al iezuiţilor. aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie. religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru.. Franţa. Datorită evenimentelor politice favorabile. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase. Italia amestecându-se cu clericii. aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri. aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814. Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre. În anul 1794. Trei ani mai târziu. În 1799.. aceasta fiind un corp profesoral. o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. Oricum. În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici întro ţară străină. Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops. Spania. Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate. în 1820. Dizgraţia Ordinului.” Fraza pare suficient de plauzibilă.” Secţiunea IV Capitolul 4 RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIXLEA Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.” În cele din urmă. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat.. cele două . El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie.Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. în ceea ce privea dominaţia mondială.

Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. Pe perioada secolului XIX.” „În Italia. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice. am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari. Atfel. în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. În 1803. Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă. în Spania în 1820. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani. Pe de altă parte. iezuiţii erau izgoniţi. istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri. plantând cruci comemorative. restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. administraţia şi educaţia. noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă. ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu. Urâţi şi acoperiţi de ruşine. magistraţii. atunci când iezuiţii trimfau. dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate. încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. Louis XVIII. În 1828. Dar timpurile s-au schimbat. peste tot unde mergeau. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”. Dacă trebuie trimis ceva către noi. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. primul tip de Opus Dei. 1835 şi 1868. fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa. iezuiţilor le-a fost mai uşor. dar deja era prea târziu. un om îngust la minte şi sincer. pretinzând „a curăţa” armata. Ceva coerent revenea la viaţă. dar cu Charles X la tron. se găsea pretutindeni. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. în Elveţia în 1848. ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei. „Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale. .” Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată.societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. au fost interzişi în Portugalia în 1834. Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda. În Franţa. un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut.

Suedia.” Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. în 1816. Fără nici o îndoială. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”. în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884. aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări..” „Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia. „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad. aceasta este Societatea lui Loyola. sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui . această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. întrun mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.” Sincer vorbind. Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”. publicişti. Astfel. Nu putea fi altfel. în Mexic în 1873. „În Statele Unite”. întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege. aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori.. o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844. succesorului său Thomas Jefferson. îi scria fostul preşedinte al Uniuni. judecând după următoarele: „clerici cer. scria Monseniorul Fulop-Miller.. legislaţie şi administraţie. profesori scolari etc. „Plini de ei. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu. în Brazilia în 1874. în aceste ţări.Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872.” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului.” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”. Danemarca şi Statele Unite ale Americii.. întrucât acel regim datora lor existenţa sa. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul.. dar explicaţia zace în faptul că. aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă. scriitori. John Adams.

Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său. Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. 17. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor.. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască. Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu..tinerii.Pe data de 4 ianuarie 1849. Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Nu credem.2). că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune. Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor.. unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. astfel. Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor . Suntem incorecţi şi nedrepţi. ura revoluţiei şi a libertăţii. Statul..” Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi. 49). pe atunci un „Carbonari”. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848. în cursul dicuţiei. pe de altă parte. ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea. acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>. după cum o face un binecunoscut orator. obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta. Din nefericire.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. cere. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?” „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii.” Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran. instruirea publicului pentru propriul interes. Această luptă este rezultatul opiniilor.. În trecut. dreptul de a conduce. clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44).. aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol).

” Legea a fost semnată. Niciodată în Franţa. dar par a fi foarte urmărite azi. A fost proclamată Republica Romană..” Începutul era foarte promiţător. dragii mei confraţi. El l-a ales deja ca împărat. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole. de asemenea. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. Acum împărat. El însuşi l-a aclamat. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi. „Un regiment francez. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia.” Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani.” Dar adunarea a ignorat aceste proteste. Louis Napoleon. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional.. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei. în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran.>>” Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon. Republica Franceză. Da. asediind Roma. oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul . pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX. mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii. suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului. cât de bine posibil.şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor. preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. susţine guvernul republicii.Victor Hugo exclamă. care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie. Printr-un paradox scandalos. Revoluţia din 1848. iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită.

ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. Nu un anticleric. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia. acesta fiind un episod costisitor. primul dintre aceste aventuri nebuneşti care neau slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional. dacă nu am observa ceea ce le-a unit. primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit.” Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea. aparent fără nici o legătură între ele. şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. ea s-a îmbogăţit.. care este susţinută de Franţa.. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani.lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei. Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii. refuză şi astfel izbucneşte războiul. epidemiile mortale şi .. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade. merită o recompensă. Dar la abia 2 ani..” Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie.” „Imperiul înseamnă pace”. cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze.. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant.. Bătăliile sângeroase. aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul.. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu..” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare. Anglia. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est. de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului. şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa.. unul împotriva celuilalt?. În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. după ce a urcat la tron. membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina).. mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870. Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane. A fost lăudat de toţi clericii. a declarat noul suveran.

În acord cu Prusia. în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau. Maximilien. Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. ministrul francez la Francfort.. Vaticanul a asigurat tronul imperial. „Artileria este demodată. Totuşi. de dragul sprijinului politic. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane.suferinţele inumane au costat Franţa 100. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli. asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China. pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval. arhiduce al Austriei. conform Monseniorului Sibour. Prusia. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”. Prusia ştie . nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat. Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien. care prevedea sosirea unui dezastru. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă. care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein. Austria a fost înşelată de propriul complice. Austria este principalul stâlp al papalităţii. o Cruciadă. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud. după ce armata franceză s-a îmbarcat. De acum înainte. are loc expediţia de la Mexic. sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”. era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863. nu este un stat care luptă împotriva altui stat. făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte.” Trebuie să subliniem că aceşti 100. a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice.” Recunoaşterea nu este ambiguă.” Ştim cum în 1867. Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă. „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Armata franceză nu este pregătită.. se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”. scria Rothan.000 de morţi... Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia.

. Franţa însăşi a declarat război. Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). după cum Monseniorul Gaston Bally a scris.. adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Ei au binecuvântat cu . erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. Instigatorii la război.” Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii.. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat.că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”.” „Episcopatul francez. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”. şi Bismark voia tronul. nu sunt îngrijoraţi.” Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette. se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole. datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate.. Venerarea Sfintei Fecioare. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems. De asemnea. dar. vechi sau noi. Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social. favoriza noile rugăciuni. susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”. vai! era desupra cenuşei Franţei. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict.

vechi sau noi”. ca un întreg. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. Din punct de vedere intelectual. scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate.” În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria. ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice. în anul 1854. a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului.căldură şi recunoştinţă. a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă. manifestau un mare interes pentru problemele teologice. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi.. în 1856. însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. Pentru învăţământul secundar al fetelor. trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. sarbătoarea Inimii Sacre. pentru baptiştii prinţului imperial. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul. dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale. În ceea ce priveşte aceasta. În 1864. Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. După cum am văzut şi anterior. catolicismul şi-a încheiat cariera. a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. În 1830. Franţa modernă spune că toţi . care era atât de dragă iezuiţilor.. Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. Episcopatul a adus în Paris. cel învăţat şi cel ignorant.” Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase.

” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii. foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X la convocat la Vatican.. libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. Biserica va readuce Inchiziţia. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert. luminoasa şi măreaţa sperţă creştină. << Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale.” „Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. idolului pe care l- . Totul a fost plasat sub piciorul Papei.. lasaţi-ne să-i dezarmăm. <<rezumatul spiritului Bisericii>>. care au pus Franţa în doliu. ei vor conflict. motivul şi istoria. ei vor război. nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă. Ea se afla în Roma. conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul. dacă nu va face acest lucru. Prin învăţăturile lor.. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 18701871.>>” Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult. i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru. ei ne ameninţă. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. ei se luptă cu noi.” Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor. noi vrem ca Franţa să fie liberă.. principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. noi vrem pace. lasaţi-ne să ne apărăm. dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi. maxime şi libertăţi franceze sau galice. câţiva ani mai târziu. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox. aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi. Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze.” „Conform Monseniorului Pie. datorită ei. ei vor ca ea să fie în sclavie. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei. înseamnă că nu poate. Biserica Franceză nu se afla în Franţa.francezii sunt egali în faţa legii.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870. Noi vrem armonie. sunetul doctrinei şi dreptul civil.” Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar. aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789.

o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. Unul dintre ei. pocăinţă. La acea vreme. declarând că „nu a fost o fraudă odioasă. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii. Întro manieră ascuţită şi amară.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii. principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX.” Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii. papalitatea a aspirat la noi ambiţii.” De asemenea. dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie.. cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII.au pus la Vatican. care conform lui. un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris. încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere. a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican. s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius. căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă.. dar timpul părea perfect atunci. voi aţi condamnat-o. evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps.” . Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale.” Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine. aşteaptă de la voi spovedanie. pocăinţa. asociindu-i cu factori dăunători. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice. agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania.” „Voi oameni cu credinţă mică. înainte să vă ierte. Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea.

bine găndită. pe care ei înşişi au desenat-o.„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului. ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani. conduc totul. nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”. Papa a redescoperit această credincioasă grupare. devotată total cauzei sale. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci. fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Întrucât schema ei. pătrund peste tot. Conform planului adepţilor lui Loyola. această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii. urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei. atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor. Mulţi Părinţi urmau să exercite. Sub acoperişul dogmei şi al eticii. atotputernici în Roma. se formează ca un sistem de guvernare. după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală. a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive. pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. lucru care urma să fie necesar foarte curând. ei inspiră totul. Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor.” Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate. dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. este să dividă cu scopul de a cuceri. Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. . Prin <<Programa analitică>> din 1864.>> Această mărturie este destul de clară.

fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii. care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa.. al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. Şi. la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta.. iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris. îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”.. mai mult.” Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului.” Astăzi. pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii. Aceşti „fii ai Satanei”. după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. În acest text publicat de „La Croix”. spre marele necaz al naţiunilor lor. sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei. precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre. pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice... ca întotdeauna. atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux. care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. astfel sfidând Revoluţia. erau toţi întunecaţi. s-au ascuns în gaura lor.. partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII. precum Mussolini şi Hitler. lăsând Republica să se scoată singură şi cât de . Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă. în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi. Cine nu şiar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89. Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. iezuiţii.Astfel.

poate părea. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja.. după cum i-a invitat doamne Alacoque. scria Gaston Bally. puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele.” Astfel. dar acest lucru a fost uitat. Franţa a fost cucerită. mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze. în 1873.Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. În ceea ce priveşte aceasta. apostolatele. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>. lăudată de iezuiţi. Reprezintă. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. în realitate este pe departe de a fi inocentă. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. fanatocii. „Pentru a realiza pericolul”.” Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „. frăţia <<Guard of Honor>>. cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi. această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. asociaţiile. de asemenea.” „Acest lucru părea monstruos. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. gărzile de onoare. Apostolatul de rugăciuni etc. Frăţiile. misionarii. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică. în locul unde şi-a început viaţa. „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit . nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase.” . chiar inocentă. bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate.. să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>. invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm. „Astfel. Astfel.. deşi fiind la bază idolatră.” Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice. La o primă vedere. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus.. intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute. întrucât moartea. când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei.bine putea din noroi. să se unească cu cele 9 coruri de îngeri. o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. veneratorii. atunci când.

Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma.” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa. sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii.. Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani.. dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> . neavând convingere.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”. cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”. marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”. care au ridicat speranţe înalte. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. scria Abbe Brugerette.” Abbe Brugerette.. majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie.„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului. după cum vom vedea mai târziu. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da.” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct. născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914. la un moment dat. la exprimarea credinţei.. acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie..” „Încă de atunci. Fără a se .. recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante. trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o. al întregii societăţi. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. un puternic impuls împotriva clericismului.

” „În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon. cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”.” Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă. în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873. Articolul 7 al acestei legi spune. a speriat-o.elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă. O lege. şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor.. care a scris acest fragment. dominicanii celui de al III-lea Ordin etc. că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată.” „Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”. Abbe Brugerette. aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o. în mod evident. dar adagă: „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii.. <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate .” Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii. de asemenea. după cum Gambetta a stigmatizat-o.. poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie. În adâncul său. pe 29 martie 1880. descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”. nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase. mama Revoluţiei.. de asemenea. iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care. inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>.” Mărturia este clară.” „Să-i lovim pe ei”. care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii..” Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux. scriu aceştia.. Per ansamblu. propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice. „înseamnă să ne lovim pe noi înşine.

o mişcare de opoziţie a fost organizată. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican. jur şi promit. în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor..” După 11 martie. acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet. În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale.. Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat. aceştia puteau fi văzuţi. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare: „Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze . în următorii termeni: Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi.. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. făcându-le astfel o favoare. „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios. iezuiţii.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de . voi lucra pentru binele şi interesul statului german.” Fără vreo întârziere. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii. episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter.. aşa cum face un episcop. în anumite momente ale zilei. ministru.. manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere. au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. loialitate regimului nazist german şi statului.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor. Aşa cum îmi este datoria. experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară..congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni. pe atunci preşedinte al consiliului.” Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise.” Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său. ar putea părea inofensivă astăzi. pentru a-i tolera în continuare. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate.

lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. că profesorii. şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli. „asumpţionist”.neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii.” Dar această linişte a fost scurtă. iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”. recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P. . atât de urât de Biserica Romană. Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică. un iezuit camuflat. inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. În cele ce privesc instrumentele de tortură.. şi altul totalitar şi intolerant. un călugăr capucin şi Le Dore.P. Ştiam. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor. Unul dintre autori. călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea. Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent. conducător al eudiştilor. Congregaţia romană a Indexului. şi unul dintre ei. Bally. congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea. mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante. izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor. În 1883. am putea reaminti bunuli Părinte. unul democratic şi liberal. principalul insuflător al „marelui entuziasm”. Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus. dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei. Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883. părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament.. Bineînţeles. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat. de asemenea.” Astfel. Bally era un „asumpţionist” sau de fapt. dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen.” Ca şi un accident. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia. că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican. problema este gravă. În cele din urmă. nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII. această „secularizare” care este normală pentru toate minţile tolerante. după cum ne putem imagina. Stanislas. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri.

în regiunile catolice din Vest şi Sud.Legile din 1886.655 şi aveau 824. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate. Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi. tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. în special cele iezuite. În anul 1873. la mijlocul secolului al XIX-lea. acesta fiind un lucru bun. De fapt. Ei s-au adunat în spate la . 1901 şi 1904.595 elevi. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică. în statul Republican.. nu îi lipsea justificarea. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate. În cele ce privesc colegile „libere”. numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11. recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă.. Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. În plus. Secţiunea IV Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid. încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie.

este de ajuns. controlând gândul. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală. Este declarat că : 1. Aceştia nu doresc clericismul. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin . poporul francez. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul. prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi. 2.” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă. 3... este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată.” Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. iar muncitorii sunt concediaţi. aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut. intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor.. episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător. ca un întreg... sentimente. acţiuni.” „Pentru un număr mare de catolici. ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici. întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>. poporul francez votează candidaţi catolici. va primi din nou de la Dumnezeu.Veuillot cu familia regală din Chambord. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane. <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital.. băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie. acest om tulburător. prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel: „La momentul alegerilor.” Aceste excese din partea clericilor.. este refuzat ajutorul oamenilor săraci. afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.. În alte părţi. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie. mâncarea. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi. faptul că preotul.. <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>. Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică.” De asemnea. într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873.

„Un acord tacit”. „o nobilime bigotă. Acesta a mai încheiat. „boulangismul” decade rapid. pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. Ministru al războiului în 1886. amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>... care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface. un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. Transparenţa..” De acum înainte. Totuşi.. <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889. acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator..” . aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii.. o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. Papă al „Programei analitice” şi care sa prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican: „În august (1889). ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie. „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii.păstrarea independenţei lor ca cetăţeni. scrie Monseniorul Adrein Dansette. Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII.” Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier.. deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor. Dar.. precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei.” Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi. Acesta era Leo XIII. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>. candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa. clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”! Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului.. de asemenea.. „Prietenii lor sunt aici”. scria Monseniorul Pierre Dominique.” „Calmul ministru de interne Constans. în care el promitea Papei <<că în ziua în care va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>” Aşa a fost acest Pontif iezuit. Aceştia au crezut. apărători fideli ai Bisericii la Adunare.

Este evreul>>. generalul Baillot a fost informat. folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche. să deţină un post la ministerul de război. Ca să fie şi mai rău. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. şeful Serviciilor Secrete. după cum vom vedea. în iulie. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>. Un ofiţer al Serviciului Secret. comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus. nefericitul om este închis. „La un moment dat . Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. a încercat. pe care l-au concediat. Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy.„În anul 1890.” „Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Astfel. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. De asemenea. condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială.” Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează: „ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat. condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă.. Picquart este dezonorat în noiembrie 1896. un război civil care divide Franţa în două. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat.” „Ministrul de război.” Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia. a încercat să ia legătura cu mine. Totuşi. după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. din august de suspiciunile lui Picquart. Statul major a strigat imediat <<Este el. de asemenea. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus. a aporbat măsurile luate de Picquart.. din . Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună. nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Esterhazy.

Dar. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849. fără a le spune cine a scris-o. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu. mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă. de asemenea. monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut. .nou. care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon.” „Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”.. judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. scrie Adrien Dansette. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont. Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>” Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic. Rămas singur în birou.” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!” „Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează. şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. Era seară. în vinovăţia lui Dreyfus. asta aş fi făcut. Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă. întrucât nimeni nu m-ar fi crezut. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”. acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus.” Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie.. eram cu toţii în febra antisemită. În ziua următoare. Bineînţeles. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. „Dacă Esterhazy este vinovat. iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă. Pentru prima dată. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart. ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier. Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. o condamnare nedreptă. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus.

gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster. Seara era înlănţuit din nou.” Adevărul nu mai era în îndoială acum. unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. Statul major se opune oricărei reexaminări a .” „În zori.care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac. care îşi merită numele în acel climat fatal.” Abbe Brugerette a menţionat de asemenea. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă. „În duminica de 6 septembrie. Gărzilor sale fiindu-le milă de el. ambasadorul său. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre. membru al Societăţii lui Iisus. La piciorul patului său. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă. aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul. conducătorul statului major al Armatei. condamnatul continua să se declare nevinovat. Seara. îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile. pe Insula Diavolului. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. care a avut multe de a face cu Afacerea: „El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>. conducătorul închisorii Lebar la informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. Abbe Brugerette mărturiseşte: „Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. dimineaţa. făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. După un timp. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul.” Totuşi. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. pe care îl vede în fiecare zi. victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud.: Acolo.

În decembrie 1898.” Trebuie să menţionăm că după câteva luni. Astfel. demisia şefului statului major. falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul.. după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie . În final. îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. scria Abbe Brugerette. Ilegalitatea acestui proces.. Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus. „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. În final. când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare. căderea miniştrilor. şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute. din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret. Nu putem cita toate întâmplările acestei drame. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa.... la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă. manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. Dar Comitetul de război.” „Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale. iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>. nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus.” „Astfel”. inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima. conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit.procesului. reţinut la Mount Valerian. vinovăţia lui Esterhazy.. semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi..” Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el. sinuciderea lui Henry.. În Germania.

Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. concedierea conducătorului statului major. Căteva zile mai târziu. în ianuarie 1898. Franţa era urâtă. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat. Totuşi. Emil Zola a publicat în „Aurore”. Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public.” Dar ura.condamnat.” „Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. Ca să facem un scurt rezumat. a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul... evreilor şi profanilor. prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”.” Peguy însuşi . Aceasta a venit din rândul protestanţilor. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război. Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. La sfârşit. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust. lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării. catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului. „Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. totul a fost doar o bufonerie sinistră. publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”.. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor. parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes.” Dar. Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate.. scria Abbe Brugerette. falsele dezvăluiri publice. „În Franţa. Mila era indispensabilă.

preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie..recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus.” „Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase. care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”. „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar. găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă. a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare.. zi de premiere la Colegiul Arcueil... trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach. Atunci când influenţarea a dat greş. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente: „Pe 5 iulie 1898. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry. greve. rector al Şcolii Albert-le-Grand. Ei. condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război).. după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele: „Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara.” „Oare trebuie”. Părintele Didon. să pornim războaie.” Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.” „Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul... Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals. trebuie să scoatem sabia. în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului.” Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. să tăiem capete. să împărţim teroarea.” Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry. venite din partea blânzilor clerici.. nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata. trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului. atunci când dragostea (!) a fost ineficientă. Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se .. spunea un călugăr elocvent.” „Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat.. îmi scot pistolul.

vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. ca întreg. încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare...” „Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon..opun examinării şi. ar trebui să fii orb într-un mod ciudat. creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Nu doar în Franţa ci şi în Germania. Iezuiţii. Apoi. Un martor nu foarte suspicios. cu marea armonie a vechilor timpuri. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus. instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită.. . publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”: „Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. dar foarte eficient.” Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. care este mai mult ebraică decât Franceza. De data aceasta. trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă.. Este un truc clasic. Austria şi Italia evreii trebuie izgoniţi din naţiune. naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută. a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez. Astăzi. şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>. se răzvrătesc împotriva probelor. Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. Evreii ţin Republica în mâna lor. mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei! Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”..” În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. foarte citit. Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>. mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?” În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric..” În realitate. Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat. prin natura lor. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major..” Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie. cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului. cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”.

este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte..” Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă. preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii. Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu. fie ele cărţi tipărite. pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat. chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el. Ce putem citi în „La Croix”. În .. dar dictate de el.. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. Iar.. acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”. Dreyfus este doar un pretext.Conform lui Abbe Brugerette.. generalul de Boisdeffre.” Este suficient de clară aceasta. prin îndurarea lui Dumnezeu. „Fiind un om foarte cinstit. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956: „Noi...” „În vederea dispoziţiilor..” Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte. După citirea tuturor acestora. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză. arhiepiscop al Parisului. note scrise de mână. de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu. şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta. pentru ei. iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost.. „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. şi a Papei apostolic. scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”. Maurice Feltin. trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956. scrisori. secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă. Vincent-dePaul Bailly. Cazul lui Bailly este foarte clar... Deşi. Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois. fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>.” „În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi. să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789. pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”.

. este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii. constituie la momentul respectiv pentru toate <<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet.” În cele ce privesc toate aceste cereri religioase. Sfântului Thomas d’Aquin. Părintele Bailly. referitoare la evrei. îngerul Şcolii: „Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu.” Într-adevăr Curtea de la Roma.ceea ce privea materialul „tipărit”. uciderea acestora. blestemarea celor care îl apără. minciuni. asasinarea apărătorilor lui Dreyfus. Totuşi. menbru catolic al Institutului. numeşte un <<scandal de nedescris>>..” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt) După cum am putut vedea. mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător. întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea. Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor. se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat. adaugă acesta. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane. şi crime împotriva adevărului şi justiţiei. când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi. ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956. a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă. Totuşi. le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor. titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase. acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei. acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă. conform „învăţatului” şi în special. persecuţia evreilor. Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii . Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli. impulsionarea urii. promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi. „Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>. ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”.” „Curtea de la Roma”. fondator al „La Croix”. colecţia „La Croix”. Fără îndoială. Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa.

. iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată. De fapt.. „Errare humanum est. „Afacerea Dreyfus” a început în 1894. a divizat familii şi a împărţit Franţa în două.. Secţiunea IV . alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare.. Cu trei împotriva unuia. AustroUngaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni. implicând instituţia militară.statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada.. În loc să se lase inspirat de el. ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania).” Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi. transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. Papa. a devenit un conflict politic. purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit. anul alianţei franco-ruse.. Afacerea a crescut. nu ar fi trebuit să deplângă în 1918. a creat ură împotriva corpurilor militare. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi.. Atunci. Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi. perseverare diabolicum”. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv. „un prelat al sfinţiei sale”...” Pentru respectabilul prelat. Chiar şi azi. fără ascunzişuri. în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. Italia. înfrângerea campionilor săi. A început anti-militarismul. Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie: „Prin intermediul politicilor. Cum de nu am observat că. judecat de ofiţeri. „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată.. A avut efectul unui război religios. l-a ascuns sub sutana sa. de fapt. Tripla Alianţă (Germania.

Intransigenţa Romei. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea. abolind Ordinele care predau. Aceste reglementări. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată. după cum s-a văzut într-un proces recent. şi justiţiei. Părintele Bailly.Capitolul 9 ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914 Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat. După aceasta. reacţia a fost fatală. Părintele Picard. în special sub ministrul Combes.” Atunci când opinia a fost lămurită. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată. dreptăţii. în 1901. conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi. mai mare în număr şi mai militant. pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat. Waldek-Rousseau.” Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus: „Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei.” În 1899. <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului. o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie. a fost constituit un minister al „apărării republicane”. conducătorul „Asumpţionoştilor”. Ordinul religios s-a format din nou. Această rezistenţă va întări atitudinea statului. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi. preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse. Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate . simbolul divin al ideii de justiţie. normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor.” În cele din urmă. vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele. dar nu suprimat. va da naştere legii din 1904. spune zicala. mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII. „Casa unui om reprezintă castelul lui”.

în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el. preşedintele Republicii. care avea 38 de ani şi asemenea lui. Pius X. a fost elevul favorit al iezuiţilor. regele Ungariei a fost inspirat în mod oficial să-l excludă pe secretarul de stat.” Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. Monseniorul Merry del Val. a mers la . a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie. împăratul Austriei. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict. pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont: „Merry del Val. „Înainte de războilul din 1870.” „Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică.” Astfel. Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică. Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei. întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot. În plus. Papa şi-a rezervat dreptul. În plus. alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative. noul pontif.” De îndată ce Pius X a devenit Papă. Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904. când Monseniorul Loubet. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică.va deveni una constantă. 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este profrancez. era pro-german şi anti-francez. clericalismul politic. „Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. nunţiul din Paris. papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus: „Când îl iubim pe Papă.” Crdinalul Sarto este ales. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate. Întradevăr. majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. pentru „a inspira” Cardinalii conclavului . de îndată ce a ocupat tronul. nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa. de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. este omul perfect dorit de Ordin.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră. această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol. descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”. Conclavul.

Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. bineînţeles.” Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm. regele Austriei şi Ţarului.” Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală. Monseniorul Charles Ledre scria următoarele: „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?” Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. Dar. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903. acest vizitator nu era preşedintele unei Republici. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii. prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. statul doar datorează libertate Bisericii. ca papalitatea.Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei. scrie Adrein Dansette. care . prin propria ei istorie şi pe care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe. Societatea lui Iisus. „Papa nu poate primi un şef de stat care. Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII. papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. În cele din urmă. Victor Emmanul III. astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună. ci împăratul Germaniei Guillaome II.” Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat. nu va aproba niciodată aceasta. Un autor catolic.” Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. Bineînţeles. „Ni se pare normal astăzi”. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor. În acea perioadă. guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate. sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat... Părintele Wernuz. Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă.” Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei.

În ciuda sfatului din partea episcopatului francez. Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege. în Germania aceştia făceau exact opusul. exclamă Brunetiere. statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. Chiar dacă ultramontanii agitau probleme. el respinge toate reglementările. sub conducerea unui preot pentu al e conduce. că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară. recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul. timp de 30 de ani. era încărcat cu favorurile acesteia. Sunt unul şi acelaşi. ne referim la politica iezuiţilor.” Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică.” Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat. dar nu în război religios. Dar merge el mai departe de aceste principii?” Vom ştii în curând. spre satisfacţia tuturor. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale. pe data de 10 august 1906. unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Bismark. azi. atât de mult încât. populaţia ca un întreg. Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie.au devenit indispensabili Vaticanului. prin bijuterii. la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei. În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”. Abbe Fremont. este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo. în scrisoarea „Gravissiomo”. Ce va face Roma? „În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906). nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat. care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice. Cu muţi alţi observatori calificaţi. Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”. în favoarea lui Bismark.. care are atât de mare nevoie de pace. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan: „Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale.” „În 1886. Secretarul său de stat a scris . ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”.. „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă. a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii.

va fi încheiată într-o manieră conciliatoare. unde tratatul de la Bucureşti care punea . de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne. Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este.. rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere..” Secţiunea V CICLUL INFERNAL Capitolul 1 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. Întrucât. în acelaşi timp. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. Centrul intră în război din 1914 convins de puritate. aveam motive să credem.” După cum am văzut. dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale.. Pentru acel moment. Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe. Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>.. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo. în special în Serbia.” Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă săşi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare. Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani. aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism. În plus. o misiune morală univerală. chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război.nunţiului de la Munchen: <<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care. pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie.

În primul rând. pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat. încerca să menţină pacea. spuse Sfinţia sa. cu Sfinţia Sa.” Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său. arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Pe 28 iunie 1914. reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold. Penreu Roma.capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>. menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad. „Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar.” Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. care a început discuţia. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>. Contele Palffy. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult. dar a reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est. Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Sfântul Tată. problema Serbiei a fost adusă.” Totuşi. erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului FrancoisFernand ar fi fost crescut cu măreţie. a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania. Cardinalul Merry del Val. Cardinalul Meery del Val. ca şi anticipată. afacerea s-a târât până în 1913. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment. pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold. „elevul favorit al iezuiţilor”. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele: „Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat. Puterea în creştere a Serbiei a scos-o în evidenţă pentru Roma şi Viena. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei. afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. În timp ce servea. cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad. săptămâna trecută. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian. Acesta relata. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi.” Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la . Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit.

Baronul Ritter. un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte. de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre. pe 26 iulie. respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele: „Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta. i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare: „Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.” Astfel. Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului. este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. ambele fiind contrare previziunilor sale. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război.” Dacă aceasta a fost o satiră. întrucât el va fi vicleanul . Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul. Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană. Monseniorul Yves Guyot. acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”. diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”. papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe. Dar 40 de ani mai târziu.” Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii. De fapt. Cu o zi înainte. Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire” (Rezumatul Sfintei Istorii). după cum i-a fost transmis: „Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. nu putea fi expusă mai bine! Cu căţiva ani înainte de 1914. a adăugat Cardinalul. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care.presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului. Într-adevăr. folosit pentru catehisme parohiale. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914.

Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914. Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii. redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale .. Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical. „Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o anchetă nu putea fi evitată. acesta moare brusc pe 20 octombrie. Dar Cardinalul nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. Cardinalul Rampolla..” Instigatorul măcelului. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!” Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare.. noul Papă. o moarte care părea foarte oportună. Într-adevăr. acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe. Medicul care a fost chemat imediat. Prin participarea acestui şambelan. cel publicat neavând nici o semnătură. întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach. cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil. Dar. fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului.” Acesta nu suferea de nici un fel ed boală. iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale. înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă. urma să zboare din Roma în 1916. un spion notoriu. chiar înainte ca votul să aibă loc... care a explodat în Golful Tarente. luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci. Von Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă. În ceea ce îl privea pe Ferrata. Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori. Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat. Procesul său a fost reluat în 1919. Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X. a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Acest prelat germanic. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”.instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870. El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican.. Servitorii i-au sărit în ajutor. „Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău.

dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. Conform Abbe Brugerette. se spunea. Franţa nu era plăcută de Papa.” În acelaşi timp.... un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>.. o pace separată. prietenii habsburgilor.. orice loc era suficient de bun pentru ei. în numele Papei. un decret semnat de Cardinalul Gasparri.. secretarul de stat al lui Benedict XV. Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. „Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare.. Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor. ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră. aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa. Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici.. Fiind în perfect acord cu Benedict XV. „Luând în considerare toate acestea. ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea. Din nou.Vaticanului. El este <<german>>. a făcut tot ce ia stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale.. după cum spuseseră ei. papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război.. etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.. „Pe 10 ianuarie 1915. acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite. Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV.” Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. Papa. orice mijloc.” „Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună. nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru crimele sale de neiertat.” Dar acţiunile iezuiţilor.. Între 2 şi 10 ianuarie 1916. dar nunţiul şi Papa au . în consecinţă.” Monseniorul Charles Ledre. nu este de mirare că Papa Benedict XV. câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica. în următoarele luni. a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ.

că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania. Câteva săptămâni mai târziu.P. aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict. instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler. preşedintelui Republicii. distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o. Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach. Acestea au dus în final. Da.” Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu. era normal să se încerce din nou în altă parte. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat. viitorul Pius XII.” Astfel. Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace. Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles.Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre. învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului.. în America şi în special în Italia..păstrat tăcerea. împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger.” „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor. Italia. 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică.. în Anglia. A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg. Monseniorul Pacelli. publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921.. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război. fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă..” „Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive. în iulie 1919. Monseniorul Louis Canet. care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen. atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles. ..” Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. Pe 29 iunie. Unul dintre apărătorii lui. iezuitul R. a insistat la excluderea Vaticanului.. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial... poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea. iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane.” „Apoi. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei.” Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic. pe 31 martie 1917. viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue.. „Prin art. Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară.

Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată. aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat. Etiopian (1919. reinstaurat în 1826). Institutul Saint-John Damascene. Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Canadian (1888). în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă. un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Irlandez (1628. fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Rusia. anticlerică şi oficial ateistă. Acesta i-a ceruit iezuitului.” „În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. Părintele D’Herbigniy.Secţiunea V Capitolul 2 PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL În 1919. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. În ceea de privea Germania de neînvins. reconstitut în 1930)” Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui . Scoţian (1600). eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Englez (1578). Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552). aceasta s-a scufundat în haos. Atunci când Benedict XV a murit în 1922. Nord American (1859). Nu este aceasta atotputernică în Roma? Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este. colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. conform unora. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal.

Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe. Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Există un şef socialist zgomotos . nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald.” În urma înfrângerii suferite. sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură. Părintele Tacchi Venturi. din nou. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice. iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit. căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare. Iezuitul. În Italia. Iezuiţii. Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Din 1915.” „Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940. Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini. îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar.” Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei. să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi. ei se găseau în spatele lui Gil Robbes.Possevino. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor. după excluderea de către Ţarul Alexandru I. că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse. „Papa. al cărui sfătuitor este Părintele Lopez. în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician.. în februarie 1929. vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi. Un secol mai târziu. iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave.. Italia va fi primul teren de acţiune. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică. generalul lor este Nalke von Ledochowski. Pius XII. în spatele lui Franco. Monseniorul Seipel. ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini. secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI. la momentul tratatului de la Lateran. ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo. Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. cei ai succesorului său.

De fapt. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass. aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo.care adună foştii servitori în jurul său. întrucât aceasta domină stadionul olimpic.. pe ambele părţi. ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. „În 16 noiembrie 1922.” Agenţii secreţi. „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere. a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă. De acum înainte.” „Atunci când mi-a spus de interviu”. Halke von Ledochowski. Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa. a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său.. înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican.” „Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini. principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şiau îndeplinit misiunile foarte bine. Cardinalul Gasparri. Acest lucru nu este surprinzător. Cardinalul Gasparri concluziona. Francois Charles-Roux. al Institutului. Iată ce poate fi citit în presă: „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa. Chiar şi astăzi. secretar de stat a avut un interviu secret cu el. după cum ne spunea Gaston Gaillard. cu ceva pseudo-socialism. care a fost ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat.. De fapt. deghizat când circumstanţele locale o cer. ambiguitate care este tipică pentru ei. prăbuşirea regimului lui Mussolini. blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea . Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa. Monumentul are. pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul. acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra.” Zece ani mai târziu. Italia a fost în 1922. ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist. presupus creştin-democrat.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”. Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma.

Lipsurile.” Războiul. prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire. „După un an de controverse. ambasadorul francez la Vatican.. Din Italia. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni? Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali. . Acestea sunt simple fleacuri. de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist. Tratatul Lateran. dar al clericilor. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. depinzând de circumstanţe.publicaţiei: „Popolo d’Italia”. mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”. fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. idealul de nazism era la fel ca în Italia. Monseniorul Cristiani. incluzând războiul din Etiopia. purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918. se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale? Prin ajutarea iezuiţilor. sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. după cum a fost descris de Pius XI. unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi. explică semnificaţia acestui eveniment: „Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului. guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână. suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. prelat al Sfinţiei sale.greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei. scrie Monseniorul Francois Charles-Roux. naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian. Întrucât Mussolini este la conducere. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini. a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor. Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care.” Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică. Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri.. „Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”. campionul simbolic al Vaticanului.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii. prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii.

Ungaria.. În acea perioadă.” Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles. Boemia. capitala Bavariei catolice.. apoi în Berlin. o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar. ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta. Polonia.. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII.” Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice. Acolo. cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane. Angl. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani. recrutează cei mai puternici contingeţi. fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. a fost nunţiu în Munchen.” „Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei. politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli.. crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic. „Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler. Slovacia. „După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast. Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică. Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia. un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski. De fapt. alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată.toată compătimirea este pentru Berlin. leagăn al nazismului. În 1923. Monseniorul Pacelli.” Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan. urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme.. viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi.. Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane.ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite.au aparţinut Italiei.” Dintre toţi aceşti instigatori.” În acea vreme. steaua viitorului dictator german începe să răsară. Bineînţeles. planul lui Ledochowski. a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria. Monseniorul Pacelli. Monseniorul Pacelli. el este un catolic asemenea principalilor săi . Croaţia şi bineînţeles Bavaria. pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme. Despre acea ţară. viitorul Pis XII. adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen. acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus. şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen.

un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere.. d.. pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care. m. „Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934: „La începutul lui 1932.. îi va fura din palmă. Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat. el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor.. Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru.” Împreună cu mulţi alţi episcopi. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. Şi el va trebui să . Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. şeful de partid al Centrului Catolic. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor. şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa..” În 1924. prin care inviolabilitatea doctrinei catolice.colaboratori. după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop.” Cardinalul Bertram. a...” „Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă. Goering este bavarian şi Goebbels este renan. Pentru el. „Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. „Cu aprobarea lui Hitler. Dar. Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană. „va avea întotdeauna o afecţiune specială”.”. care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin. „Von Papen părăseşte Roma.” „În martie 1933. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac... episcopii germani... catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară. munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute. Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas.” Succesorul său. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar. devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale. arhiepiscop al Breslau declară: „Noi. Pius XII. întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German. creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă. dar foarte curând avea să fie învăţat. În 1927.. ş.

rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.” De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul. Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.” Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.” Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.” Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.” În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German. În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte. „... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...” „Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.” Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.” În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.” Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”. În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale. „Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.” Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!” Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil. Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr

belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.” Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...” „Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.” Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii! Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului. Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<AvantGarde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.” Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”. Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.” „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin

Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard. a fost proporţional cu entuziasmul său. pe perioada marelui congres descris de către Degrelle: „Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930.. Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important). Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată... un iezuit. dacă de îndată ce şansa le permite. în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin.” Unde se ascundea atunci conducătorul al J. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”. fondatorul mişcării <<jociste>>. care se afla lângă Cardinalul Van Roey. merge mai departe. el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume. O. un om vizionar cu un temperament bolnav de furios. al Părintelui Arendt (iezuit) etc. rezultatele fiind catastrofe şi dezastre..C. ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor.” Într-adevăr..000 de bombe. Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”. aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene.” Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor. C. ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă.. atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice. „Oamenii Acţiunii Catolice”. se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles. şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale.” Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”.” „. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit). după cum am văzut.remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>. scria Pius XI. Ele vor pedepsi un popor prostesc.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”! Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea . la care mergeu în mod constant? Monseniorul Cardijn.. promiţând cataclisme chiar mai teribile. Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul.. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore. ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey. Deci. ritmul bombardamentelot urma să se accentueze. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.. Preotul Cardijn. De atunci. fostul preot nu ne spune aceasta. Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>.O. Din acea zi. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt.

” „De asemenea. în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei.. îl resping pe Degrelle şi „rexismul”.. Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme. Întrucât este secolul XX. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. cooperativele de agricultură. Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele. partidele. în toamna lui 1940. şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea. asemenea lui.. Dacă era ceva bun.. aleşi cu multă grijă... întrucât am mers la el pentru un sfat. dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe.. azi. alţi catolici în toamna lui 1940. Nici măcar nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă.. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler. Cardinalul nu credea acestea... instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine. iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat..El este condus de un ciclonic şi total fanatism. s-au adaptat imediat noului Ordin. îl sprijinea..<<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic. din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă.. Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa... fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele... Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines. cu toţii secretari generali.” Aserţiunea este mai degrabă severă. era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcuto>>. Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală.. Monseniorul Micara. Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării. Pentru Cardinal. el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică. războiul a luat sfârşit.. Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler. tot ceea ce are este cârja episcopală. Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune. de fapt.. dar tot ce era rău îl zdrobea.. Toţi acei oammeni . aflat. Înainte de plecare. Astfel.. cu Cardinalul Van Roey. a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care. ziarele. „Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut. conform Monseniorului Cardijn.. sub patronajul arhiepiscopului Belgiei..” „Mai mult de 1000 de primari catolici. atunci când a fost publicată. au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut.

. De asemenea. întemniţaţi sau insultaţi în 1944.. măreaţa maşină catolică. În Paris. Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii.” Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic. a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders. V.” „Deşi nu foarte plăcut. în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german. (Vlaamsch Nationalis Verbond). Cardinalul Van Roey.. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa. datorită deciziei care trebuia luată. N. Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist. poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori.. se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”. <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>.” Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.. episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!” „Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici.” „În Belgia. acesta este purul adevăr. Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian.. trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines..” „Pe 29 mai 1940. Monseniorul ... În Vichy..nevinovaţi. Abbe Verschaeve să declare. cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval.” „Pe perioada acelor săptămâni decisive. după toate acestea. când înainte de 1914. afacerea avea profit. în aceste memorii. conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct. preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>..” Spre deosebire. Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor. politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain. la o zi după predare.” „Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane.” „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică. Foarte curând. pe 7 noiembrie 1940. în urma interviului dintre Hitler şi Petain.. găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond. în Flandra.” „Astfel.

Fessard (iezuit): „În 1916 şi 1917. „Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia. Tempora si fuerint nubila. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia. aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi. Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi” Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind . solus eris. în spatele directivelor romane.” De asemenea.” Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart.” Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Astăzi. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat. Cardinalul Gasparri.” „Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio. un prohitlerist notoiu. în1942. am realizat cu tristeţe. „Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel. chiar şi după declararea războiului.Gaston Gaillard. putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. apostolul svasticii a ajuns la un public vast.. multos numerabis amico. Părintele iezuit Coughlin. am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939.îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid: „Donec eris felix. P.. pe 6 iunie 1923. bineînţeles. ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin.

o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler.” Ţinând cont de această mnemorie proastă. Această carte. Pe 7 martie 1936. depăşeşte 20. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an. Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme. precum este notat în această caret.evoluţia antiremitismului în Statele Unite. Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel. dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. observăm faptul că numărul scultătorilor al transmisiunilor ale Părintelui Caughlin. iar Fuhrer-ul l-a sprijinit. Fessard pare a fi un excelen iezuit. un fost general al armatelor austriece. Astfel. trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R. deşi mulţi ignoră faptul. SECTIUNE V Capitolul 3 AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-IUGOSLAVIA . chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul. binecunoscut pentru antisemitismul său. decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane? În acel moment. dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb. peste 15 ani. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski. un agent al Papei.000. Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului. în Munchen.P. „Meditaţiile sale libere”.” Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale. Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia. care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit. Oare a uitat R. au adus anumite rezultate. încălcând Pactul de la Locarno.” Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh. vocea gândului pontif. iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”.” În ceea ce priveşte aceasta R. să fie de acord cu ea.P. Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pangerman.000.

a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!” „Trei zile mai târziu. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă. el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”! . a pus la bătaie lui Hitler mulţimea. von Papen intră în negocieri în secret cu Dr. Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer. fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen.. urmat de episcopat.” Astfel. lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi. întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. Cardinalul Innitzer (ieziut). Succesorii lui au urmat acel drum. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. şi cu un sincronism „providenţial”. Schussnigg (cancelarul Austriei). a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei. Schussnigg era foarte sincer. de-a lungul acestor ani decisivi. Argumentul poate părea ciudat. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece.” Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938. iar von Papen şambelanul Papei. A fost o adeziune cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi. În ziua următoare. şeful naziştilor austrieci. iezuit şi şef al partidului catolic. când Mussolini a ajuns la putere în Italia. cu un interval de doi ani şi. dar. arhiepiscopm al Vienei. cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart.” Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German.” Cardinalul Innitzer. Cardinalul Innetzer. „În primele zile din mai 1936. A rămas pe poziţie până în 1929. nu doar că acest Cardinal.Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul: În primul rând. în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler.. datorită lui Don Sturzo. „Pe 5 martie. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena.

care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni. Hitler.” Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler.” Acest lucru este evident. A.Apoi. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini. Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini. atunci când îndeplineşte această misiune. la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler.Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini. De fapt. a anexat părţi din ea în numele patriei. vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie. câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe? Totuşi.. Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul. În realitate acest document absurd. Ridley. colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii. în propriul lor acord. după ce a invadat-o. „Mercure de France” observă: „. Câteve milioane de catolici în plus.. Halke von Ledochowski. ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând. Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită. vedem nunţiul în Varşovia.” Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei . teritoriile unde locuiau minorităţiile germane. Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle? „Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F.” În ceea ce privea Anschluss-ul. întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru. Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI. în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. conţine o singură frază. şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!” Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat. Apoi.

Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel.. prin proprii săi oameni numiţi.paznic” antrenat după principiile naziste. Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un .P. bineînţeles. în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.. prin virtutea <<caracterului>>. el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează: „Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot.în 1772. Acest lucru este confirmat şi explicat de R. Dar Hitler. la începutul lui septembrie 1938. Dar. când criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel. care a încercat să respecte integritatea teritorială. întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici. nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici. atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria. Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace. Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze. A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte. o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important. „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos. Prima mea încercare a fost fără de succes. polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin.. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea. inutil. nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi. inoportun>>. prin virtutea . adaugă fostul ambasador francez. Ştim că. În 1939. În Cehoslovacia.” Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German. Dar.” „Toate încercările mele. era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil” Desigur. De acum înainte. Marie-Therese. hirotonisirea sa îl marchează. „Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. printre aceştia. după spusele lui Walter Hagen şi. intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel. tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă.

” Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat. un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre. în Slovacia. a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie.” „Regimul lui Tiso. „În iunie 1940.funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine. Lordul Russell din Loverpool. încă de la început. pe care a creat-o cu lovitură a pixului său.” Cu acordul Vaticanului. „sub protecţia sa”. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso. întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului. ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii. Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare. pe 15 martie 1939. Acolo unde este preotul ..” Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941.” Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz. iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului. Totuşi. acolo este şi Biserica. un avocat al proceselor criminalilor de război. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună. prin virtutea sutanei pe care o poartă. „au multe în comun. întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită! . La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit). Astfel. şi a trecut Republica Slovacia. papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz. Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso. unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru.” Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului. „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul. preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului. aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare.. Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia. acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este vorba despre o acţiune publică. După cum a fost anticipat.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului.

i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi. De asemnea. care a luat numele de „Tomislav II”. Pius XII. Atunci când. extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. Acest şef al teroriştilor. au făcut timp de mai bine de patru ani. în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe. în 1934. „În acea zi. papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis . Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”. La momentul eliberării. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”. unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis.” Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului Tiso. ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia. comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta. dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia. comandate şi împinse de clericii fanatici. acestui triumf nu-i lipsea nimic. Astfel.De fapt. să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite. în 1941. condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele. conform tradiţiei neclintite a Bisericii. Pe 18 mai al aceluiaşi an. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac. după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere. general vicar al Monseniorul Stepinac.” „Astfel. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”. Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia. acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al Croaţiei”. Louis Barthou. angajat de Mussolini. care atât de bogate într-un asemenea material. a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său. Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete. „Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. la Roma. „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone! Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului. sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane. care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac. nu poate produce echivalentul în Europa. acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat. un alt iezuit? Organizaţia teroristă croată „Oustachis”.

este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri.. credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali.” Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă. ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>. „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea .Barthou. arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă. Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării. Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime.” Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac. „Katolicki Tjednik”. arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac.. Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică. care au fost oficial interzişi. nu s-a schimbat niciodată. „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.” El poartă decoraţii ale „Oustachis”. Între 1941 şi 1945. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic. pe 18 mai 1941. cineva a vorbit în numele său: iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite. nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou.” Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări. Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat. trebuie citită toată presa croată catolică... secretar al Monseniorul Stepinac. pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. susţine iezuitul. „Katolick List”.” Andrija Artukovic. Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>. „Artukovic”. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi. De fapt. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac. Sate întregi. Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură. masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism. iar bună-voinţa Papei faţă de criminali. chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic.

Dar.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. au înrădăcinat clericismul politic. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor. Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări..” Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat.000 au fost masacraţi.” Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Raditch. 300. Un alt „practicant catolic” Mile Budak. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240. îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928. care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea. ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. Noua epocă poate fi . pentru a obţine aceste rezultate ridicole.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice.” „În Croaţia.” Jurnalistul englez J. într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli. Eugen Kvaternik – Dido.sâgerosului „Poglavnik”. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om.. iezuiţii. acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi. Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb. „Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941. deportări sau convertiri. ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică. Germanul iezuit. A..000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500. Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică. pe 22 iulie la Gospic. Acest grup croat.. de cel care a comis crime atât de monstruoase.. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii..” În plus. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos. apoi nunţiu apostolic în Berlin. încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare. Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali.

fotografii. dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. copiind exemplul dat de Papa Pius XII. cufere pline cu bijuterii. Marcone. Această pardă brută de la . bineînţeles. aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme.. P. un iezuit. Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile. cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici. preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch. monezi de aur. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten.. şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac. Principalul organizator al acestor masacre. brăţări. cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism.obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui. discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch. cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa. mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. „Cine se aseamănă se adună.” Zece ani după ce acestea au fost scrise.. „Scopul scuză mijloacele. Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent. Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină.” Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric. au convertit fără a tresări sate întregi. episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia.” Astfel. R. dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”. preotul Nicolas Bilogrivic etc. au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi. şi nenumăraţi franciscani. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo. secreatar al Monseniorului Stepinac. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult.

000 ortodocşi care au locuit acolo 50. aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”.000 au reuşit să se ascundă în munte.000 au fost . Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte. ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei. Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie. Ca şi fostul preşedinte. De atunci. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch. la spitalul german din Madrid. Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”. În cele ce îi priveau pe fugari. apoi în Spania. după cum spune el : „conştiinţa curată”. Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal. creată special pentru a salva criminalii de război. care au fost acuzaţi. Cu acea ocazie. presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit. a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire. printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care. Monseniorul Stepinac care avea. În dioceza lui. Biserica avea nevoie de martiri. a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printrun atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt. dar după cum se poate vedea. dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid. 50. „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat.nefericiţii săraci. a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită. Pedeapsa era uşor de suportat. dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”. citim în. Mai întâi a mers în Paraguay.” De acolo. până la vărsarea sângelui. pe perioada vieţii sale de către Pius XII. parte a episcopiei sale din 460. unde a murit în 28 decembrie 1956. Dacă aceasta este situaţia. unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. Gornji Karlovac. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri. Peron.” „Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă.

însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt.000 au fost masacraţi.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280. arhiepiscop al Parisului. citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale. Cardinalul Stepinac.” Pe 16 decembrie 1958. Excelenţa Sa. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi.” Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului: „Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere.” Iată o nouă figură. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult. Odile. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare: „În textul copiei. Mallarme. dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul. Paris 17. rector naţional al misiunii croate în Franţa. Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania. la ora 4 în cripta Sf. Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. 40. De fapt. Dragoun nu răspunde la această întrebare. numărul 2. dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea. Dragoun. P. găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine! Fie ce o fi. pe Bulevardul Stephane. şi una dintre cele mai importante. Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele: Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb.trimişi în Serbia. P. Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul . cu atât mai puţin înţelegem. R. în acest volum care numără 285 de pagini. motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. P. o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958.

Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor. Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac! În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor. Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros. De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachislor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist. Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic! Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat. Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.” Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.” Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.” Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.” Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea. Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea. Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele. Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare: „Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.” Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte. Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i

locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde! Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican? Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat? Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol. Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi. „Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”. Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!” Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”. Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris. În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează. Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a

N. întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă. Dar ştim de asemenea. după cum ne-a fost spus. Dar. este evident pentru toată lumea. acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”. În ceea ce privea Belgia. Secţiunea V Capitolul 4 MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945 Am văzut cum Acţiunea Catolică. ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate. Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt. N. C. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau. presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă. onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. C.. F. Faptul că F. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate. chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său. o figură militară măreaţă.întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles. unde el însuşi va oferi iertarea absolută. literalmente. cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. că . „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. Şi pentru a încheia această glorificare. „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”.

sub controlul ierarhiei.C. au răspândit în jurul lor aceste „comori ale Ispăşirii”. Leon Degrelle şi prietenii săi... nu pot fi date. a căror păcat chinuitor este mândria.. Astfel. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre. Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. libertatea de gândire a presei şi a venerării.C. liberalismul este condamnat. cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre. intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil.C.. P. considerate ca fiin drepturi native ale omului. „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”.Bunilor Părinţi.. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI..” Acest lucru este clar şi explicit. de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea. asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor. „Non Abbiamo Bisogno”) În Belgia. Deci.... a spus Pius XI.. aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre. Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră. 15 august 1929) Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. O carte referitoare la F...” „Inimă Sacră a lui Iisus. revizuite şi aduse la . la fel ca şi în război.. „În Acţiunea Catolică. te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul.N. faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>. Janvier. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi.. şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu. Ei au făcut acest lucru pentru F..etc” Căt despre „crimele naţiunii franceze”.N..” „Trebuie”. acelaşi autor catolic le enumeră: „Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat.. le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii...” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey. ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor... Astfel.. eroi ai Acţiunii Catolice. Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur.” Acesta este principalul scop al F. a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. Vom cita doar câteva fraze: „Inima Sacră a lui Iisus. a cărei prefaţă a fost scrisă de R..N.

pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai. Deat. care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940.. Doriot. Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare. din care am avut onoarea să fac parte. Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă. 5 iulie 1939.zi de Părintele iezuit Staempfle. Bucard. Doriot. care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris.” „La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană.. a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Bucard. în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice.” Dintre toţi cei din această serie variată. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi. Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei. o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit). Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie! Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German. ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. autor discret al „Mein Kampf”. „dixit”).. 56 BK al Serviciului Secret German. Aceştia sunt oameni precum Luchaire.” „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Delattre (iezuit). 56. atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI. şi bineînţeles de Hitler care mai târziu. S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani.. Ştim că Goebbels. şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)” Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen .” În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane. PP. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania. Pentru a „regenera” tărâmul. În plus. la ... „Iată raportul secret al agentului 654 J. Printre aceştia se numără: Deat. şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte.

. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare... Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul potrivit. mai poate încă ridica mântuitori.. o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri.. Vrei să-i ştii numele? Este Petain. acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval. a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti. un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu... Avem şi noi un om preovidenţial.Sigmaringen. Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni. un regim poate fi înlăturat doar printro lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie... pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită. Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor. Este într-adevăr un război al .. Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>. Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina. mai era necesar un om. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. calea de urmat a fost clară în 1935... Dar în ceea ce privea viitorul apropiat. contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy: „Sper ca Germania să câştige.” „Ascultaţi: pe timp de pace.. În 1936.. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?. întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă.” „În 1935.” Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase. Doriot era o stea în urcare. calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile. ia dat putere deplină. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand: „O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>.. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului. dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară.prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea. Operaţiunea poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere” Aşadar. În anul 1943.” „Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă.. Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale... Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt săşi dorească victoria cuceritorului.

arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”.” De fapt. În Franţa. în Franţa ocupată.religiei! Da. „Artaban” ne aminteşte: „ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy.” Se poate citi în „Artaban”. un război al religiei.” Bineînţeles. pp. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. O. ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>. „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat. nu au fost aduşi la judecată. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor. care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă.. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon. Nu există ziar sau periodic . Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult.”. Cardinalul Baudrillart. Să îl ascultăm: „Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene. care l-a anulat. este să supravegheze toată presa catolică. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate. ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”.” Astfel... „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. din partea lui Pierre Laval. de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan. guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă.” Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea. deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior.. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului. pe 13 decembrie 1957 următoarele: „În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia. Dezbateri Parlamentare. Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism. Cardinalul Suhard. După eliberare. după cum. exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri. scria Monseniorul Maurice Nadeau. „Franţa a uitat. prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei.” Dar în aceeaşi perioadă.

Mulţi „istorici” contribuie la ea. „Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”. unii dintre ei fiind chiar canonizaţi. ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani. cum ar fi: Suhard. bineînţeles. Cardinalul iezuit Suhard. sfătuia Basile. îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L. comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor. abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice. mari scriitori ai „romanelor istorice”. pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa. arhiepiscop al Parisului. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată. du Bois de la Villerabel.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F. Comparativ cu această trăsătură abilă. Auvity. (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici. Şi această ascundere este vast îndeplinită. camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei. spuneau succesorii lui. vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului. Cardinalul Suhard. Acest lucru continuă. la aniversarea intrării sale . Pe 25 august 1944. cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit. Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Uitate. după cum scria unn glumeţ. din pânză albă”. De-a lungul anilor. astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic. mandatele episcopale.I. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”. asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet. Mayol de Luppe etc. după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate! „Istoria este un roman”.„creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi. Duthoit.F. Au făcut aceasta şi după eliberare. au fost o simplă problemă.V. a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon. acest tip perfect de iezuit. atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice. Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare.” Citim în „France-Dimanche”. „îmbrăcat cu o onestitate naivă. scrisorile pastorale. aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă. Baudrillart.F.. arhiepiscop al Parisului. scria un gânditor deziluzionat. a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. prin munca apărătorilor săi. Contribuţia iezuiţilor este vastă.

purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques. „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”. după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?” Secţiunea V Capitolul 5 . Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. Părinte sunt de înţeles. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris. de multe lucruri. Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare: După debarcarea aliaţilor. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard. el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze. O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în NotreDame. luând forma unei pălării de Cardinal. întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Bineînţeles. Leiber şi R. erou al rezistenţei germane. nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop. Dar oare. Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII. care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin. colaborator distins. dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany.în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat. Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă. oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit.P.” Felicitările Sf.P. o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. Sora Pasqualina. tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit. prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>. În acea perioadă. Atunci când oraşul a fost preluat. Chiar şi canarul. Datorită acestei atitudine. Hentrich.

„până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor. „soluţia finală” era întârziată.. Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe. Bineînţeles. a spus Hitler. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.. Conform „Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945. Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului.care era numele lui Himmler ca şef . El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele. aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare.. în ziua morţii lui Hitler: „Adolf Hitler. fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume. În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure.. o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco.S.. Walter Schellenberg.. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid. Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. În acest caz. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. Fondez un Ordin... Îţi voi spune un secret. Franco. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă.” Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor.” Un alt sus pus Hitlerist... fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război: „Organizaţia S. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea.... acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt.<<Reichsfuhrer SS>> . „Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”.GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican..

. „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de . de la Gorres şi până la Vogelsang.. cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste.. libertatea nu mai pare a merita respect..N.. Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia. acela putând fi numit o mănăstire SS. Merklen a scris: „În aceste zile.... Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord... O altă persoană bine informată.. în Biserica din Muntmartre”. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă. P.” Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile. În ceea ce privea munca.Marele Teolog din Munchen” şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII. Comandamentele naţionalsocialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop.” Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler. Pe perioada acestei ocupaţii R. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus.. Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună... promis Europei. Evident! Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice: „Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania. „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX. întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat. Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar.S. ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice. resortul principal al Pactului . Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice. Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil.suprem al S.. teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect: „Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist.” Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.... fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi.” În ceea ce privea partea lor.C.La Croix” la 10 anu după război . Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F.

referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc. apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii. luând în considerare secolul XX.” Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi. această candoare era păstrată cu sârguinţă: „. Bazându-mă în primul rând pe practici. „practicile” care o legitimează prin tradiţie . Discursul său este clar şi concis. dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine. Biserica nu are o asemenea timiditate. pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului.. Aici. P. Ce citim? „Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini. Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare” de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). Janvier. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. Desigur.Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!” Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici.” Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.” Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Totul este acolo.. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. un faimos orator la Notre-Dame: „Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu: „Eu apăr aceasta până la moarte!. considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive.dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei. Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav... Franz von Papen a fost mult mai explicit: „Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii.

. .”.<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>. „Hitler. O concluzie „iluminatoare”. iar aceste drepturi nu sunt reale. Himmler şi majoritatea membrilor partidului. perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei). întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei.. dacă studiem îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului. iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german.. şi printre alte lucruri. pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect. al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici. Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă.. pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline.. „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate... linguşitorii conştiinţei liniştite. Următoarele cuvinte..şi chiar prin „chemarea statelor creştine”.” Să spună această. astfel el accentuează supunerea. fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi. scria Monseniorul Frederic Hoffet. Dispreţ pentru adevăr. Referitor la aceasta. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept. Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier.” Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh? Deşi aceasta displace celor care manipulează.. <<vechi gărzi>> erau catolici”.. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă. Goebbels. Fiecare pagină. deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola. Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare. dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945. nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel..” Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă. proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată.” Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (19061915).. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii. Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu: „Biserica poate condamna ereticii la moarte. prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici.. exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut..

va fi privit ca fiind creator de probleme. şeful Geatapoului. Părintele ieziut Himmler. întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate. presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană. o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit.” Ca un rezultat. Reichsfuhrer al SS. iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul. un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach. care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului..În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler. Într-adevăr au coincis în mod ciudat. Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler. Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit. Totuşi. acesta a fost găsit mort în celula sa. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria. . Părintele Staempfle. Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler. Nu vom insulta memoria acestui cleric. nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen. forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei. După capitularea regimului nazist. iezuitul Himmler. Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. fost preot la curtea din Bavaria. Fratele său. moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit. Într-o dimineaţă. unul din favoriţii lui von Ledochowski. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă. apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. Acest lucru este normal pentru orice spectacol.. era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia. un Părinte iezuit şi ofiţer superior. în Serviciul Secret Central SS.

simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole. oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările. fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale? Să fi fost acest bâlbâit. Primul.. actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. fiindu-i mână dreaptă şi anume. care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin. Acesta pare a fi cazul lui Himmler. . Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen. ochii să mari şi negri. daspre nasul moale. la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că. Cel de al doilea a fost grotescul Goering.” şi căruia îi era menit să fie achitat. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte. Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică. pe atunci ambasador francez la Berlin. orgolios şi obez. excepţie făcând efectele lor particulare. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară. o piartă de nemişcat. nu citea.. cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval. Rudolf Hess. Hitler? Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când lam auzit ţinându-şi discursurile isterice. pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare.Totuşi. fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină. dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi. Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. înfăţişându-l ca omul minune. acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi. „omul pentru orice slujbă.” Monseniorul Francois-Poncet. iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau. un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus? Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea? El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă. accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer. şambelanul Sfiinţiei Sale.

în mod constant indecis. acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri.Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi. sperăm. aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. Bine cunoscutul fost minstru. Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete. în timp ce Monseniorul Pacelli. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă. Părinte. Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei.” Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi. şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. dar nu suficient de pliabili. În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”. înţelegem că era un om. a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”. va fi recunoscut. Speranţa de a stăpânii Germania ca un . nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin. Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică. să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. un om care nu a fost împiedicat de cultură. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor. Carlo Sforza scria: „Într-o zi când timpul va fi atenuat. un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi. amărăciunea şi ura. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian. von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea. Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf.

în care catolicii să conducă. de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii. un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit. Belsen. Dachau.întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa. Atunci când a dat un interviu lui Dr. totuşi. Hitler. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz. care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman. papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor . Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii. acestei puternice organizaţii. Mistiaen. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb. Papa Pius XII a răspuns insultător: „Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste. Aceasta a fost suficeintă. O dată. Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate. „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. R. întrucât multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. jurnalist elveţian. Gun. Nerin F.” Fără nici o îndoială Sf. Secţiunea V Capitolul 6 LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă. declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite. care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi. Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori.” Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican. P. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”. Gestapoul lui Hitler.

domnule. În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard.Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. care ar fi putut fi interpretat ca dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm. Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso... iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania. nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor. m-aţi onorat cerândumi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic. în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi. În ceea ce privea cruciada antievrei. principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz.” Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit . În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941. Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio.oameni condamnaţi la deportare.. căreia statul său era satelit. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar. piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso.” Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. era în principal protestantă. 6 aprilie 1963 întrun raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment: „Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul. supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines. Am văzut de asemenea. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist. După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus. ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate: „Marshall Petain.. la Vatican. Monseniorul Andre Ribard. datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă. rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi.

nu este surprinzător de partea acestor ultramontani. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale.800. „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947: „Observând o înfrângere germană.” Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei. Dintre aceste 6 milioane 1. Ernest-von-Weiszaeker. deşi împins din toate părţile. binecunoscut pentru antisemitismul său. notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit). depăşeşte 20 milioane. ca. care a fost pusă în practică. Luând în considerarea această delicată problemă. întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici. împotriva rasismului. înainte de război: „Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite. în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942.. referitor la acest subiect. ocupată. profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul. Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov: „Propunerea Bisericii Franceze protestante. nazismul a fost autorul profanării. ca pretutindeni. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglosaxone. al Academiei Franceze.Brenneder Sorge”. Relatând cariera acestui von-Weiszaeker. pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv. de germani. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase.” Semnat.” Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite. ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat.. Roma. ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate. Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”: „Timp de 5 ani.000 au fost copii. 28 octombrie 1943. după prăbuşirea italiană. fiind sub auspiciul „Imprimatur”. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei.” Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări . de asemenea. De la Paris ne îndreptăm spre Roma. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops. s-a numit la Vatican. Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. în propaganda lor împotriva catolicismului. blasfemiei şi crimei.

. sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori.” Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz. părea să sprijine ideea. Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic? A existat o prăpastie. Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. ca insignă apartidului nazist. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite. Pentru a umple acest gol. Fără îndoială. Ştiinţele oculte. Eminentul profesor.” Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria. MonseniorulJules Isaac. Dachan a fost propriul lor merit. dar nu putem merge împotriva dovezilor istoriei.” „Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată. fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice.Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge. un gol evident simţit de toţi. iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta. magicienii orientali.. Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge. încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri. publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele: „De-a lungul secolelor. întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen. administratorul mănăstirii. astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden. dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea). oriunde rasa evreiască era împrăştiată. El a descoperit svastica acolo.. azi... Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”. legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate. preşedinte al „Amitie judeochretienne”. actele de caritate creştine nu au de ales. ştim de asemenea că .. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco. exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat. iar alegerea svasticii.. fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei. astfel.>> Într-adevăr sentimente onorabile. de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler. nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. originară din India.ale sale „Iisus şi vremurile sale”. a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici. cercul se închide. dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă.. unii dintre ei..

Vaticanul a ţintit spre Rusia. Riscul. iezuitul Merry del Val. prin silirea Împăratului Austriei. . În plus. această aventură a devenit cea mai importantă. Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist. astfel. nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei.acestea nu au nimic de a face cu magia orientală. tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est. „Drang nach osten”.” Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit.” Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor. Secţiunea V Capitolul 7 IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial. Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei. privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. acest vechi şi urât rival de secole. În spatele micilor naţiuni sârbe. după cum am văzut. mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. să „pedepsească sârbii”principalul a fost. Pius X.” Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. în schimb au divizat Austro-Ungaria. o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est. Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. Francis Joseph. Îndemnat de secretarul său de stat. realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe.

setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pangermane. Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori. Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit: „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.” Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII: „Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.” „Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost întradevăr un trimf pentru Roma! Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată. „Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.” În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”! Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte. „Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941. Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.” Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”. Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.” Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare. Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici. Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice. Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor. Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII. Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor. Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor? Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă. Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte

că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...” Înţelegem clar sentimentele bunului preot. Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 : „Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească? „Credibile quia ineptum” Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad. Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă. După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie. Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti. Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit. Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată. „Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”. Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus. La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

4 Eşti inventiv Părinte. politicile Vaticanului au nevoie de martiri. 3 Dar acesta este un joc necinstit! Acesta a dat din cap ironic. împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german. 6 Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. De exemplu. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate.” „Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof.” Conform acestei publicaţii. ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine. Şi din mărturiile unora foarte informaţi despre acest subiect. am ajunge pe cruce. totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate.” „. care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”. datorită muncii tale ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli. sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne. şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. voluntari sau nu. Deci.Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. sunt fabricaţi. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce. Ouroussof a izbucnit în râs. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Tot aceiaşi. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale . profesor al Universităţii Potife Gregoriene.„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. Dacă ne-am gândi la el. Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi. 5 Dar Iisus Hristos? am întrebat.” Astfel. după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof. El a râs. i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului. iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”.

extem de puternic se ghidează după această maxime. Vatincanul. În ciuda lecţiei de istorie. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată. Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice. Pentru această . Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. Dar. menţine fluxul de aur în aşa numita curea. care era oaspetele preşedintelui america. silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev. idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie. Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede. cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii. evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare.Secţiunea V Capitolul 8 PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume. În SUA. ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp? Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur). spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice. spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă. În realitate.

a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume. masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor.” „Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. atunci Cardinalul Ottaviani. succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”. De fapt. decât pământ pustiu.. întemniţare. „Niciodată până acum. care a fost încă o dată acoperit cu scuipat. întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie: „Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă. „Le Monde”scria: „În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. conducătorul Moscovei. a afirmat Cardinalul Ottaviani. Pe 8 ianuarie. nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică. ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican. Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om..crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există. furtuna a izbucnit brusc. Dar până acum.” În final. încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?” Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”. „Timpul tamerlanilor a revenit”. Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi. preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane? Indiferent de ce s-ar fi întâmplat. credinţa noastră faţă de Hristos. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare. o dorinţă care e obligatoriu de menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi. pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. Vaticanul a afişat o faţă bună. Sfinţia Sa Ioan XXIII.parte şi fără a exprima clar. este cel mai imprudent lucru . un prinţ al Bisericii.

care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta. Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961: „Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate. nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite” „Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă. proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane.a condamnat coexistenţa.”(„Quanta cura”) Judecând după felul în care tratează ereticii. joi. când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime. în Roma. în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani.” Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează.Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om. Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. În ziua de azi. art. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă.. al cărui trecut este foarte bine cunoscut. Secretarul Biroului Sfânt..ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar.. ca mulţi alţii dinaintea sa. ieri.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care .”(„Syllabus”. nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei..Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă. acest tribunal suprem. nu contau. în faţa crongresului Statelor Unite. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi. 15) „.” Părintele iezuit Cavalli.

Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul. cărţi şi pamflete şi prin călatorii. Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Inteligent oportunism. Luciei. ea a bântuit minţile clerilor. Pentru a relua marşul lui spre Est. declaraţii solemne. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”: „Fatima a devenit o răscruce de drumuri. şambelanul secret al Papei. „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. cancelarul Konrad Adenaur.. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere. Fecioară în persoană. principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. Am judeca greşit Vaticanul dacă lam crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi. Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur. aparent anunţată la Fatima de către Sf. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa. dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar . dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii.soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor. credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Ridicarea lui Hitler sa datorat acestei speranţe încăpăţânate. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”.întreaga violenţă a fost omisă. întradevăr. păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . Ne referim la converirea Rusiei. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei.” Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri.. Vaticândul alegând cea dea a doua variantă. predici. Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii.

Expunând la început precauţie. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară. vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon.” „Predica”. Pariem.” De fapt. trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Astfel ne este permis să credem că Dr. încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice. Adenauer a avut-o cu Cardinalul Cardini. omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”. Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” . Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă..ştampila papalităţii.” „Combat” a publicat : „Evocarea Dr. Roma era conştientă de aceasta. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Bineînţele. pe care Dl. reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. Citim în „L’Aurore”: „Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului: Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept criminali de război. şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”. Astfel. incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma.Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri. Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani: „. acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii..

nu se va mai putea opune naţiunilor. În faţa acţiunii pentru . silit să folosească arme spirituale. a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională. o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina. Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului.. nu va mai putea săşi folosescă influenţă. Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. reprentanţii puterii centrale. Este un război fără milă. în prejudiciul intereselor naţiunii. CONCLUZII Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte.ironiza autoritatea civilă cu această ocazie. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant. nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi? *Nimeni nu mai poate fi înşelat. nu va mai putea complota. arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman.. importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord. nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Putem vedea că Vaticanul. afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare.În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta. chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”.

Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime! Un autor catolic scria: „Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea ecleziastică pe care o . Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck. este tentat să devină antifrancez. În acelaşi timp.” O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei. Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. un martor mai recent. Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun. Referitor la acest subiect Dl. pentru a le cita doar pe cele mai importante. Aceste 56 de expulzări. ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale.” Dl. „Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. Vaticanul. a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre: „Nu este nici o îndoială despre aceasta. Camuflajul inteligent. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect. fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone. această organizaţie amfibă. Papalitatea. Chiar şi pe continent. pretenţie păstrată vie de către iezuiţi.gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. afirmaţiile de inocenţă. Joseph Hours. T. fiind oportunistă.” Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea. clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni. oferă un argument incontestabil! Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate. oricând catolicismul este tentat să devină politic. toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară. ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor.

în special în lumile medicale şi academice. aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). în noiembrie 1954. întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma. Avem respect sau cel puţin ne temem de ea.” Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru. Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii. Ar putea fi aşa. după cum. să fie miezul Universităţii. guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii. la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor. fiind adus de doi preoţi şi cinci profani.” În „Le Monde” din 7 mai 1956. presupusă a fi „unca lui . eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă.” „După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor. dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa. definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor. Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile.urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii. Consiliul de la Trent.” În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea. pare deja a fi testamentul catolicismului. Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală. Este ultimul consiliu veritabil. discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”.” Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului: „Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele.controlează.. al administraţiei.” Fără îndoială.. considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă. capabil de a înşela datorită abilităţilor sale. Dar în spatele acestor meschine distracţii.” „Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”. el excelează în a fi încăpăţânat. anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o. sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Totuşi ramura acestei acţiuni franceze. doctoranzi sau studenţi la medicină.

în spirit. Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare. . după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător. dacă nu sunt capabili de aceasta. pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil. eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori. oameni de ştiinţă. Printr-o vocaţie specială. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie. nu pare a fi clandestină.Dumnezeu”. publicişti. verifică de câteva luni ceea ce pubicăm... dragă prieten. întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”.. în care presupunem că se află şi iezuiţii.. ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere! Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor. atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere. noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”. conform oportunităţilor. pe toţi ceilalţi membri. autorul face următoarea afirmaţie: „Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. a căriu privire a fost resuscitată de către Greco. judecând după spusele lui Francois Mauriac: „. acesta este fanatismul iezuit”. „Apoi. „Spunemi.” La această întrebare. Acest prieten m-a întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor. pe lângă mov.Mi s-a făcut o ciudată confidenţă. judecând după spusele Monseniorului Jean Creach: „Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera. În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”. fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. aş fi crezut că este o glumă. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă. Opus Dei. dar nu a conştientizat conţinutul său.

ad majorem Dei Gloriam. conform dorinţelor sale. În ciuda planurilor lui von Ledochowski. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa” „Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general. toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate. afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est. un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge. „cea mai catolică Germanie. acum ca niciodată.. este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele. această judecată: „Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile.. şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor.. a lagărelor de concentrare. s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane. în ciuda planurilor lui Himmler. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor.. lumea a „tremurat”. organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei. ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa. în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?” „Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea. conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia. „Erau obligaţi să se supună idolului lor” Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare. care a analizat fanatismul iezuit atât de bine. într-adevăr.” „Acel geniu nu este cel al Generalului. celelalte fiinţe îşi pierd importanţa” De fapt. coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite. fanatismul iezuit.. În cele din urmă. fără a exclude epoca barbară. Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist. politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele. a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. stăpân absolut al Bisericii Romane.” „Este geniul viu al acestui vast corp. Alienarea crimei este mascată de eroism. a fost redusă. împrumutăm de la acelaşi autor.Mai îngrozitor.Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud. Sub grija sa. . „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite..

o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori. şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit. A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea. aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”. monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”. Astăzi. dar din care.trecutul a dovedit aceasta pentru a-şi atinge scopurile. Pericolul la care lumea este expusă. acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace. datorită Societăţii. iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. furtuna a ucis 57 milioane de suflete. ruinând Europa. . fulgerul poate lovi din nou.” „Într-o mare acumulare de nori. ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic . nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale. fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească” Între 1939 şi 1945. În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei. dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva. Trebuie să fim în gardă.este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului. rezultată din propria natură.