Cruciada copiilor

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a

cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat,
îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și
sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele
participând toate clasele și păturile sociale.
Cruciada copiilor este denumirea dată unei varietăți de evenimente
imaginare sau reale din 1212, care combină unele sau toate elementele de
mai jos: vedeniile unui băiat francez sau german, intenția de a converti prin
mijloace pașnice la creștinism musulmanii din Țara Sfântă, mulțimile de copii
călătorind spre Italia și aceiași copii vânduți ca sclavi. Există mai multe
mărturii care se contrazic însă între ele, iar cruciada copiilor este un subiect
care nu este elucidat complet de cercetarea istorică.
Au existat însă şi armate comandate de copii. S-a întâmplat acest lucru pe
timpul Cruciadei copiilor din anul 1212 care a fost purtată împotriva
conducătorilor musulmani[1]ce conduceau Ierusalimul.
Cruciada copiilor, am putea spune, este unul din cele mai neobişnuit
evenimente ce au avut loc în perioada medievală a omenirii. Ea a avut loc
după Cruciada a patra[2]. La sfârşitul acesteia a fost clar că participanţi
creştini la cruciadă nu au obţinut un succes pe termen lung. De fapt a fost un
dezastru pentru că nici un cruciat nu a ajuns pe Pământul Sfânt, abandonând
lupta.
„Mii de băieţi, cu vârste cuprinse între şase ani şi maturitatea deplină, au
părăsit plugurile şi carele pe care le foloseau, cirezile pe cu care mergeau la
păşunat sau orice îndeletnicire pe care ar fi avut-o. Au făcut acest lucru în
ciuda rugăminţilor părinţilor, fraţilor, rudelor şi prietenilor care ar fi dorit să
renunţe. Dintr-o dată, unul după altul, au urmat drumul crucii. Grupuri de 20,
50 sau 100 de copii şi-au făcut bannere cu lozinci şi au început călătoria spre
Ierusalim”[3].
Dar Cruciada Copiilor era diferită de celelalte. În primul rând, nu avea
aprobarea Papei și a Bisericii și a demarat în mod independent, potrivit
History.com. În al doilea rând, participanții nici măcar nu erau
înarmați. Copiii au pornit spre Țara Sfântă echipați cu cruci, steaguri și
presupunerea optimistă că, odată ajunși acolo, îi vor converti pe musulmani
cu ajutorul puterii de convingere și prin intervenție divină.
Potrivit cărții „Cruciadele”, de John Child, Nigel Kelly și Martyn Whittock ,
Stephen era un băiat de 12 ani care se ocupa cu păstoritul. Cel mai probabil,
era analfabet, ca aproape toți copiii acelor vremuri. În mai 1212, băiatul s-a
prezentat la curtea Regelui Filip al II-lea, susținând că a primit un mesaj în
care Isus îl îndemna să organizeze o cruciadă. Regele nu a fost impresionat de
ambițiile băiatului și i-a spus să se întoarcă după ce va mai crește. Dar Stephen era
atât de convins că îndeplinește voia divinității, încât a început să propovăduiască
ideea cruciadei mulțimilor de copii. Mulțumită poveștii sale pline de entuziasm,
Stephen a reușit să adune – în doar câteva luni – peste 30.000 de copii în
orașul Vendôme.

Într-o serie de evenimente care au fost descrise drept o formă de isterie în

masă, Stephen de Cloyes și adepții săi au călătorit spre Marsilia, intenționând
să traverseze Marea Mediterană și să se îndrepte spre Țara Sfântă.

Studii științifice
Mai înainte de studiile lui Raedts, nu au existat decât câteva cercetări
științifice care să fi abordat problema cruciadei copiilor. Primele studii serioase
au fost făcute de francezul G. de Janssens (1891) și de germanul R. Röhricht
(1876). Ei au analizat sursele dar nu au analizat și credibilitatea relatărilor.
Medievalistul americab D. C. Munro (1913-14), după cum afirmă și Raedts, a
oferit cea mai bună analiză a surselor și a fost primul care a făcut
diferențierea între faptele istorice și legendă.[4] Mai târziu, J. E. Hansbery
(1938-1939) a publicat unele corecții la lucrarea lui Munro, dar în zilele
noastre această ultimă contribuție este considerată ca bazată pe surse care
nu sunt demne de încredere.[5] Psihiatrul german J. F. C. Hecker (1865) a dat
o interpretare originală evenimentelor, considerată a fi "emoționalism religios
maladiv".[5]
P. Alphandery (1916) și-a publicat cercetările despre cruciadă într-un
articol, republicat în 1959 într-o carte. El considera cruciada ca o expresie a
cultului medieval al "inocenților", un soi de ritual de sacrificiu în care în care
"inocenții" se jertfeau pentru Dumnezeul creștin. Totuși, el își baza ideile pe
niște suse considerate în zilele noastre ca îndoielnice.[6]
Adolf Waas (1956) a văzut cruciada copiilor ca pe o manifestare a
cucerniciei cavalerești și ca pe un protest împotriva glorificării războiului
sfânt.[7]
H. E. Mayer (1960) a dezvoltat teoria "inocenților" a lui Alphandery,
afirmând că toți copii erau "poporul ales" al lui Dumnezeu deoarece erau cei
mai săraci, afirmând: ""Cruciada copiilor a marcat atât triumful cât și
decăderea ideii de sărăcie."[8]
Giovanni Miccoli (1961) a fost primul care a remarcat că sursele
contemporane nu se referă la copii atunci când denumesc participanții la
mișcare.[9]
Analiza din 1977 a lui Peter Raedts este considerată cea mai completă și mai
bine documentată asupra fenomenului reprezentat de "cruciada copiilor".[10]
 Cruciada copiilor de Gustave Doré

Bibliografie

https://incredibilia.ro/cruciada-copiilor-isteria-religioasa-pornita-de-doi-
adolescenti/
https://historia.ro/sectiune/general/cruciada-copiilor-cand-la-razboi-sunt-trimisi-
575927.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_copiilor

Note
[1]În perioada medievală în Europa s-a folosit termenul de Saracendesemnând locuitorii care
trăiau în zona deşertică a provinciei romane Arabia.

[2] Cruciada a patra(1202–1204), convocată inițial pentru recucerireaIerusalimului printr-o

invazie aEgiptului, a sfârșit în anul1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea
capitaleiortodoxiei și aImperiului Bizantin, Constantinopol. Aceasta este văzută ca unul dintre
actele finale dinMarea Schismă.
[3] Chronica regia Coloniensis(Royal Chronicle of Cologne)

[4] Munro, D.C. (1913-191414). "The Children's Crusade". American Historical Review.
19:516-24.

[5] Raedts, 1977

[6] Alphandery, P. (1954). La Chrétienté et l'idée de croisade. 2 vols.
[7] Waas, A. (1956). Geschichte der Kreuzzüge
[8] Mayer, H.E. (1972). The Crusades
[9] Miccoli, G. (1961). "La crociata dei fancifulli". Studi medievali. Seria treia, 2:407-43
[10] Russell, 1989