PRIMA CRUCIADĂ

1095-1099
INCEPUTUL:

Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga

controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite la acel moment de
către musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat rapid
într-o incursiune pe scară largă, și o cucerire a teritoriilor aflate în afara Europei, în 
Orientul Mijlociu. Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o
conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul
în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celealte state cruciate. Deși acestea au rezistat
mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în
expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de 
multele care au urmat — care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.
CONDUCATORI:
 Godfrey de Bouillon  Kilij Arslan I
 Raimond de Toulouse Yaghi-Shiyan†
 Ștefan de Blois Kerbogha
 Balduin de Boulogne Dukak
 Eustațiu de Boulogne Fakhr al-Mulk Radwan
 Robert de Flandra  Danișmend Gazi
 Ademar de Le Puy  Iftikhar ad-Daula
 Hugo de Vermandois  Al-Afdal Șahanșah
 Robert de Normandia
 Boemund de Taranto
 Tancred de Taranto
 Alexios I Comnen
 Tatikios
 Guglielmo Embriaco
 Constantin I
 CRONOLOGIE:

În martie 1095, Alexius I a trimis emisari către Conciliul de la Piacenza, pentru a-i cere ajutorul Papei Urban al II-lea împotriva turcilor. Cererea împăratului a fost
întâmpinată cu un răspuns favorabil din partea papei, care spera să rezolve disputa apărută cu ocazia Marii Schisme, ce avusese loc cu 40 de ani înainte, și să
reușescă să reunească Biserica sub autoritatea papei, ca „arhiepiscop și prelat asupra întregii lumi” după cum s-a autodenumit la Clermont [2], prin ajutarea bisericii
răsăritene la nevoie. Totuși, apelul său pentru convingerea a „mulți să permită, prin jurământ, să îl ajute pe împărat cu credință atâta cât se poate împotriva
păgânilor” nu a avut rezultatele scontate.

La Conciliul de la Clermont din inima Franței, din noiembrie 1095, Urban a ținut o predică plină de pasiune în fața unei audiențe formată din nobilimea și clerul
francez. El a cerut acestora să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franța, a afirmat el, era suprapopulată, iar în ținutul Canaanului curgea
laptele și mierea. A vorbit despre violența și desfrâul nobililor și a afirmat că soluția era de a întoarce săbiile în seviciul Domnului: „Fie ca hoții să devină
cavaleri.”[2] A vorbit despre răsplăți, atât pe pământ cât și în rai, unde iertarea păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creștinism. Mulțimea a fost
cuprinsă de un entuziasm frenetic, cu strigăte de Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”).

Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există mai multe versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea
Ierusalimului, astfel încât este greu de afirmat care este cea reală și care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea ce este evident este că a avut un
ecou neașteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 și începutul lui 1096, Urban a răspândit mesajul în întreaga Franță și i-a îndemnat pe episcopii și legații
săi să o facă în diocezele lor în restul Franței, Germaniei și Italiei. Papa a încercat să interzică unor categorii de oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se
alăture cruciaților, însă acest lucru s-a dovedit aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci țărani, săraci și
fără pregătire militară, însă cărora această expediție le oferea o evadare de la greutățile zilnice și o descătușare a pietății personale, neîngrădită de autoritățile
ecleziastice și laice.
 CRUCIADA TARANILOR:

Urban a organizat plecarea cruciaților pentru data de 15 august 1096 , însă, cu mai multe luni înainte, mai multe armate de țărani și cavaleri de rang inferior s-
au organizat și au pornit spre Ierusalim pe cont propriu. . Răspunsul a depășit orice prognoze: Urban se aștepta la câteva mii de cavaleri, însă, până la urmă,
numărul participanților a ajuns la 100.000 — majoritatea luptători neinstruiți, inclusiv femei și copii.

Lipsindu-le disciplina militară și aflându-se în ceea ce li se părea un ținut străin (Europa Răsăriteană), cu obiceiuri ciudate, acești primi cruciați s-au lovit
repede de obstacole, încă aflându-se pe teritoriu creștin. Problema era atât una de provizii, cât și una de cultură: oamenii aveau nevoie de mâncare și provizii, și
așteptau ca orașele gazdă să le ofere lucrurile necesare — sau măcar să le vândă la prețuri rezonabile. Părăsind repede Europa Occidentală, nu au putut profita
de recolta îmbelșugată a acelei primăveri, precedată de ani de secetă și de recolte slabe. Din nefericire pentru cruciați, localnicii nu erau întotdeauna darnici,
lucru care a dus repede la lupte și conflicte. Coborând pe Dunăre, adepții lui Petru au jefuit teritoriul maghiar și au fost la rândul lor atacați de aceștia, de 
bulgari, și chiar de o armată bizantină în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanții la cruciadă au fost uciși, însă restul au ajuns la Constantinopol
 în august. Orașul era mare pentru Europa acelei perioade, însă mare era și „armata lui Petru”, iar diferențele culturale, și reticența de a aproviziona un număr
atât de mare de oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în Constantinopol, adepții lui Petru nu erau singura armată cruciată – li se alăturaseră alte grupuri din
Franța și Italia. Alexius, neștiind ce altceva să facă cu o asemenea mare și neobișnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.

După ce au ajuns în Asia Mică, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne și s-au despărțit în două tabere separate. Turcii erau experimentați, și cunoșteau
locurile; majoritatea participanților la Cruciada țăranilor – războinici amatori neorganizați – au fost masacrați după intrarea în teritoriul selgiucid. Petru totuși a
supraviețuit și s-a alăturat mai târziu principalei armate cruciate. O altă armată de boemi și saxoni nu a trecut de Ungaria, dezintegrându-se pe drum.
 CRUCIADA GERMANA:
Prima cruciadă a dat semnalul începerii unei lungi perioadă de violențe împotriva evreilor în cadrul Culturii europene. Deși antisemitismul exista în
Europa de secole, Prima cruciadă reprezintă primul caz de violență în masă îndreptată împotriva comunităților evreiești. Pornită la începutul verii
anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de soldați condusă de Gottschalk, Volkmar, și Emicho, s-a îndreptat către nord prin valea 
Rinului, în direcția opusă Ierusalimului, și a început o serie de pogromuri, pe care unii istorici le numesc „primul Holocaust” [3]
Predicile din timpul cruciadei au dus la creșterea sentimentului antisemit. Unii predicatori îi considerau pe evrei și musulmani ca dușmani ai lui
Cristos, oameni cu care trebuia luptat și care trebuiau convertiți la creștinism. Publicul a considerat că „luptat” înseamnă „luptat până la moarte” sau
„omorât”. Cucerirea creștină a Ierusalimului și instaurarea unui împărat creștin acolo ar fi trebuit teoretic să aducă  Sfârșitul timpului (perioadă care
precede a doua venire a lui Iisus Cristos). În anumite părți ale Franței și Germaniei, evreii erau făcuți responsabili de  crucificare, fiind în același timp
mult mai numeroși și mai aproape decât musulmanii. Mulți oameni nu considerau necesar să călătorească mii de kilometri pentru a se lupta cu
necredincioșii, când necredincioșii erau atât de aproape de casă.
Cruciații s-au deplasat către nord prin valea Rinului, ajungând la comunitățile evreiești, cum ar fi cele din Köln, și apoi către sud. Evreilor li s-a
oferit opțiunea de a se converti la creștinism sau de a fi masacrați. Majoritatea au refuzat prima opțiune, și, pe măsură ce veștile despre masacrele în
masă s-au răspândit, comunități întregi s-au sinucis în masă. Mii de evrei au fost masacrați, în ciuda încercărilor autorităților seculare și ale clerului
local de a-i adăposti. Masacrele au fost justificate prin afirmația că discursul papei Urban de la Clermont promitea răsplată de la Dumnezeu pentru
uciderea necreștinilor de orice fel, nu neapărat musulmani. Deși instituția papală a condamnat și a îndemnat la încetarea acțiunilor îndreptate
împotriva locuitorilor musulmani și evrei, atât în timpul acestei cruciade, cât și în timpul următoarelor, la fiecare mișcare cruciată au avut loc
numeroase atacuri îndreptate împotriva evreilor.
 CRUCIADA BARONILOR:
Prima cruciadă nu a luat sfârșit cu dezastrul cruciadei țăranilor și cu masacrarea evreilor.
Cruciada prinților, cunoscută și sub numele de cruciada baronilor, a pornit în anul 1096 într-o
manieră mai ordonată, condusă de diferiți nobili cu cete de cavaleri vasali din diferite regiuni
ale Europei. Cei mai importanți erau Raimond al IV-lea de Toulouse, care îi reprezenta pe 
cavalerii din Provența, însoțit de legatul papalAdemar de Le Puy; Boemund de Taranto,
reprezentându-i pe normanzii din Italia de sud, împreună cu nepotul său Tancred; Lorenii sub
frații Godfrey de Bouillon, Eustațiu și Balduin de Boulogne și Francezii din nord, conduși de
contele Robert al Flandrei, Robert al Normandiei (fratele mai mare al regelui 
William al II-lea al Angliei), Ștefan de Blois, și Hugo de Vermandois (fratele mai tânăr al
regelui Filip I al Franței, căruia i s-a interzis participarea, fiind excomunica
 ASEDIUL ANTIOHIEI:

Între timp, armatele cruciate au mărșăluit spre Antiohia, care se afla cam la jumătatea distanței dintre Constantinopol și Ierusalim. Creștinii au ajuns aici în octombrie 1097 și au asediat orașul
aproape opt luni. În timpul asediului cruciații au reușit să respingă două încercări de despresurare ale musulmanilor conduși de Dukak al Damascului și Ridwan al Alepului. Antiohia avea un sistem
de fortificații atât de întins, încât efectivele cruciaților s-au dovedit insuficiente pentru încercuirea completă a orașului. De aceea, Antiohia putea fi aprovizionată cu o oarecare greutate. În timp ce
asediul trena, a devenit din ce în ce mai evident că Boemund voia să cucerească orașul pentru el, nu să-l predea bizantinilor așa cum jurase. În mai 1098, Kerbogha al Mosulului s-a îndreptat spre
Antiohia în frantea unei mari armate musulmane pentru a despresura orașul. Boemund a mituit un comandant armean din armata orașului pentru ca acesta din urmă să predea fără luptă turnul pe
care îl apăra. În iunie, cruciații au intrat în oraș prin sectorul apărat de oamenii armeanului și au cucerit majoritatea locuitorilor. La numai câteva zile însă, armata musulmană condusă de Kerbogha a
ajuns în fața porților Antiohiei, asediindu-i pe creștinii care ocupaseră cetate. În timpul noului asediu, un călugăr necunoscut a pretins că a descoperit Lancea Sfântă și deși unii dintre cruciați și
dintre clerici s-au arătat neîncrezători, marea masă a creștinilor a luat această descoperire ca pe un semn divin al viitoarei lor victorii. Pe 28 iunie 1098, cruciații au înfrânt armatele musulmane într-o
bătălie în fața zidurilor cetății, Kerbogha dovedindu-se incapabil să conducă în mod unitar trupele eterogene conduse de comandanți care nu se supuneau autorității centrale. În momentul atacului
cruciat împotriva liniilor musulmane, soldații fatimizi au dezertat de pe câmpul de luptă. Legenda născută după victoria împotriva musulmanilor afirmă că alături de cruciații însuflețiți în luptă de
Lancea Sfântă, s-a aflat pe toată durata bătăliei și o armată de sfinți.

Boemund a afirmat că împăratul Alexios a trădat cauza cruciată, ceea ce ar fi invalidat toate jurămintele depuse la Constantinopol. Astfel el și proclamat pretențiile asupra orașului, și în ciuda
opoziției unora dintre liderii cruciați, Boemund a luat în stăpânire Antiohia. Cruciada a fost întârziată pentru tot restul anului, vreme în care nobilii s-au certat pe tema statutului Antiohiei.
Istoriografia modernă presupune de obicei că francii din nordul Franței, provensalii din sudul Franței și normanzii din Italia se considerau „națiuni” distincte și luptau între ele pentru o poziție
dominantă. Deși astfel de rivalități au putut să aibă un rol în disputele dintre cruciați, mult mai dăunătoare pentru unitatea lor au fost ambițiile personale ale unora dintre liderii creștinilor.

În rândurile cruciaților a izbucnit o epidemie, cel mai probabil de tifos, care a ucis pe mulți dintre luptători, inclusiv pe legatul papal Ademar. În același timp, o mulțime de cai a murit de foame sau
de boală, în condițiile în care țăranii musulmani refuzau să ofere cruciaților nutreț și alimente. În decembrie a fost cucerit orașul arab Maarrat al-Numan, fiind înregistrate în aceeași perioadă și
primele cazuri de canibalism printre cruciați. Cavalerii mărunți și soldații de rând au devenit din ce în ce mai indisciplinați și au amenințat că vor continua marșul spre Ierusalim fără să le mai pese
de conducătorii lor gâlcevitori. În cele din urmă, la începutul anului 1099, marșul spre Ierusalim a fost reluat, Boemund rămând în orașul cucerit, unde s-a încoronat ca primul Principe al Antiohie.
 ASEDIUL IERUSALIMULUI


Mărșaluind spre sud de-a lungul litoralului mediteranean, cruciații nu au avut de îmtâmpinat o rezistență puternică, mulți dintre conducătorii locali preferând să le
ofere alimente, furaje și bani decât să se angajeze în conflicte costisitoare. Pe 7 mai, cruciații au ajuns la Ierusalim, care era acum în stăpânirea fatimizilor egipteni,
care-l recuceriseră din mâinile segiucizilor cu doar un an mai înainte. Unii dintre cruciați au izbucnit în lacrimi când s-au văzut ajunși la capătul lungului lor drum.

La fel ca și în cazul Antiohiei, cruciații au asediat orașul pentru o lungă perioadă de timp, în timpul luptelor ei suferind pierderi importante, în principal datorită lipsei
de alimente și de apă. Din cei aproape 7.000 de aristocrați care porniseră în cruciadă, mai rămăseseră numai 1.500. În ciuda dificultății sarcinii de îndeplinit, moralul
cruciaților a crescut în momentul în care un călugăr, Desiderius, a pretins că a avut o viziune sfântă în timpul căreia ar fi fost instruit cu privire la tactica care trebuia
urmată pentru a cuceri orașul în 9 zile. Cruciații au postit și au mers în desculți într-o procesiune de jur-împrejurul zidurilor orașului pe 8 iulie, urmând exemplul 
biblic al asediului Ierihonului.

Între timp, militarii genovezi de sub conducerea lui Guglielmo Embriaco, își demontaseră corăbiile cu care navigaseră din patrie până în Țara Sfântă, folosind
cheresteaua pentru a construi câteva turnuri de asediu. Pe 15 iulie zidurile cetății au fost luate cu asalt și cruciații au pătruns în oraș.

În cursul acelei după-amiezei, și în dimineața zilei următoare, cruciații au măcelărit aproape întreaga populație a orașului: musulmani, evrei și chiar și creștini
ortodocși. Deși mulți musulmani au căutat să se refugieze în Templul lui Solomon (astăzi Moscheea Al-Aqsa), cruciații nu i-au cruțat nici pe cei din acest lăcaș sfânt.
După cum afirmă autorul anonim al cronicii Gesta Francorum, "...măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noștri înaintau prin sânge până la glezne..."[4]. Alte
mărturii amintind de nivelul sângelui până la frâiele cailor amintesc de un pasaj din Apocalipsa lui Ioan (14:20). Tancred a pretins ca pradă de război 
cartierul Templului și a oferit aici protecție mai multor musumani, dar nu a reușit să împiedice uciderea lor de către cruciații scăpați de sub control. Fulcher de
Chartres afirma: "Cu adevărat, dacă ai fost acolo ai fi văzut picioarele noastre colorate până la glezne cu sângele celor uciși. Dar ce altceva aș mai putea povesti
mai mult? Niciunul dintre ei nu au fost lăsați în viață; nu au fost cruțați nici femeile nici copii."[5]
 Gesta Francorum afirmă că unii dintre locuitorii orașului au reușit să scape cu viață. Autorul
anonim mai scria „Când păgânii au înfrânți, oamenii noștri au pus mâna pe mulți dintre ei, atât
bărbați cât și femei, ori ucigându-i ori ținându-i prizonieri, după cum au dorit.”[6]Același autor mai
aduce următoarea mărturie: "[Conducătorii noștri] au ordonat de asemenea ca toți sarazinii morți
să fie aruncați afară datorită duhorii grele, de timp ce întreg orașul era plin de cadavrele lor; și
astfel sarazinii vii au târât morții în fața porților de ieșire și i-au aranjat în stive de parcă erau
case. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare
fiind făcute piramide din trupurile lor și nimeni nu știe numărul lor cu excepția lui Dumnezeu." [7]

În zilele care au urmat cuceririi Ierusalimului și masacrării locuitorilor săi, Godfrey de Bouillon a
fost proclamat Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt). Godfrey a afirmat că
refuză să poarte o "coroană de aur" în orașul în care Isus Cristos a purtat o „coroană de spini”. În
ultima acțiune a cruciadei, Godfrey de Bouillon a condus armatele creștine în luptă împotriva
trupelor fatimide pe care le-a înfrânt în bătălia de la Ascalon. Godfrey a murit în iulie 1100,
urmându-i pe tron fratele său, Balduin de Edessa, care a luat titlul de „Rege al Ierusalimului”.