Tema iubirii si a naturii in lirica

eminesciana
 Mihai Eminescu
• Mihai Eminescu(Mihai
Eminovici), nascut in 15
ianuarie 1850 a fost un poet, 
prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și
de critica literară postumă
drept cea mai importantă
voce poetică din 
literatura română
• Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in
poezialirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au fost
poetiiromantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu
este onoutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment
intemeietor, ca un mitfundamental al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici
aveau ca model cuplul adamic,romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta
perfecta cu ritmurile lumii cosmice.Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai materiei in
descompunere, au asociat dragostea cumoartea. Pentru ei iubirea nu mai este
proiectata in absolut, ci este traita ca un sentiment bolnavicios si condamnat
esecului. Mihai Eminescu nu a fost pastelist, ci percepe naturadin perspectiva
romanticului.
• Ibraileanu vorbind dessre cele doua faze din creatia
matura a lui Eminescu preciza ca prima (1870,1879) se
caracteriteata prin aceea ca “sentimentul iubirii in fata
aceasta emereu amestecat cu sentimentul naturii”.Aceste
sentimente se c!eama unul pe celalalt.Uneori nici nu poti
hotari bine daca aceste poetii sunt imnuri inc!inate
naturii ori iubirii.Intr-adevar in prima fata intalnim multe
din poetiile in care poetul canta o dragoste senina ,
frumoasa si impacata implinita cel mai adesea intr,un
cadru feeric de natura proaspata si viguroasa ca in ”
Fat,Frumos din tei “.Povestea codrului din ”Fat,Frumos
din tei” cu totu repre-entativa in acest sens este
chemarea din “Dorinta”:
• Poezia Dorinţa este o idilă clasică, tăcând parte din
categoria creaţiilor veroniene (celeadresate Veronicăi
Micle) şi a fost publicată în revista „Convorbiri literare11
din 1septembrie 1876, alături de „Crăiasa din
poveşti", „Lacul“ şi ,Melancolie".
•  Cea de-a patra ipostază,cea a iubirii elegiace,
corespunde, în general, perioadei a doua
(1880-1883) a liricii eroticeeminesciene,în
care preferinţa poetului se îndreaptă spre
elegii, opuse idilelor
caracteristice primei perioade. Natura paradisi
acă din idile este înlocuită cu una pustie, sting
heră, înmijlocul căreia eul liric trăieşte
sentimentul trecerii în nefiinţă („De câte ori,
iubito",”In valurile vremii", „Departe sunt de
tine", „Pe lângă plopii fără soţ").
• Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si
alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in
rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este
umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina
concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu
atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta sentimentului
naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu
este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un
pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am
vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-
daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia
obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca
de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua, natura e
intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia
starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii.
• Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment,
asigurând împlinirea. Dispariţia iubirii însă pustieşte şi determină
mutilarea spirituală definitivă. Reluarea preocupărilor obişnuite,
abstracte, nu mai e posibilă. Încercarea de transcendere a
condiţiei umane este evidentă în Floare albastră, aşa cum
încercarea de transcendere a condiţiei divine este evidentă
în Luceafărul. Entităţi separate prin legi implacabile, nici
îndrăgostitul nici Hyperion nu vor reuşi să depăşească limitele.
Încercarea de a se umaniza prin iubire a zeului este similară cu
încercarea de a se eterniza a omului prin aspiraţia la etern.
Implacabilul destin impune ambilor renunţarea. Ceea ce rămâne
este amintirea experienţei sau a încercării. Atitudinea pesimistă
din Floare albastră prefigurează răceala, detaşarea,
din Luceafărul, la fel cum primele strofe ale poeziei construite
pe metafora morţii, anticipează finalul tragic al acesteia.