TEMA : Viaţa şi activitatea lui

Giuseppe Verdi

„Nici o artă nu a deschis atît de amplu şi de

profund porţile poporului român ca Muzica”
 Giuseppe Fortunio Francesco Verdi, cel mai mare
compozitor italian de operă. S-a nacut la 10 octombrie 1813
in satul Le Rencole, un sat din componenţa provinciei
Parma,care în acea vreme intra în Imperiul lui Napoleon, şi a
murit la 27 ianuarie 1901. Tatăl său era proprietarul unei mici
“oşterii” dar nu putea asigura familiei sale dacît un trai
modest.
La vârsta de şapte ani, el a devenit organist în oraşul San
Michele Arcangelo. Acolo tânărul Verdi a cântat pentru
biserică şi după legendă, în 1814 mama sa l-a salvat de către
cotropitorii francezi.
Bătrînul organist al bisericii din sat, Baistrocchi, i-a dat lui Verdi primele noţiuni
muzicale şi l-a învăţat să cînte şi la orgă. La varsta de 10 ani, Verdi a plecat in oraşelul din apropiere,
Bussetto, unde a urmat şcoala şi a invăţat mai departe muzica cu Ferdinando Provesi, un bun
muzician, absolvent a celebrei Academii de Muzică din Parma.
La vârsta de 13 ani, Verdi era ajutorul conducătorului orchestrei din Bussetto. Toate lucrările
muzicale scrise în acea perioadă au fost interpretate absolut toate, dar editate n-au fost nici una.
După ce a terminat şcoala, Verdi s-a prezentat pentru admitere la
conservatorul din Milano. Dar a fost respins, iar unul din
examinatori i-a spus să lase conservatorul şi să-şi ia un post de
maestru în oraş. Verdi a studiat compunerea în Milano cu Vicenzo
Lavigna, compozitor şi maestru la teatrul ”La Scala”. Filarmonica
îi comandă opera „Oberto, conte de san Bonfacio”, care la
moment, din păcate nu a fost pusă. El a oscilat între Milano şi
Bussetto până în Martie 1836, când se întoarce în Bussetto, dorind
să ocupe postul de organist al bisericii, dar din păcate, din cauza
intrigelor, îi este respinsă cererea. Uniunea muzicanţilor îi propune
o bursă pentru 3 ani primind 300 de lire. În acea perioadă compune mai multe marşuri şi o uvertură
pentru orchestra oraşului. Mai scrie muzică bisericească.
În mai 1836, el s-a însurat cu tânăra, Margarita Barezii, fiica binefăcătorului.
 La 17 noiembrie 1839 se întoarce la Milan, unde opera „Oberto” este pusă pe scena
teatrului „La Scala”, care trece foarte bine. Mai primeşte o comandă pentru opera „Rege pentru o
zi”(„Un giorno di regno”), care nu a fost primită de public.
Firma „Ricordi” a publicat „Oberto” şi pentru că aceasta a fost un mare succes,
firma s-a angajat să publice alte trei piese ale lui Verdi. El a început să lucreze la
următoarea sa operă „Un Giorno di Regno”, dar a fost întrerupt când, unul după
unul, toţi membrii familiei Verdi s-au îmbolnăvit. În curs de două săptămâni Verdi
şi-a pierdut fiul, fiica şi soţia. Din nefericire ”Un Giorno di Regno”, a fost un
fiasco total. Atunci Verdi a jurat că nu va mai compune niciodată comedii şi şi-a orientat gândirea
spre destinul inevitabil. Chiar şi aşa directorul teatrului „La Scala” şi-a păstrat încrederea în Verdi ,
care, mai târziu cu opera „Nabuco” a declarat : „cariera mea muzicală a început cu adevărat”. La
repetiţiile pentru „Nabuco”, la teatrul „La Scala” tâmplarii care reparau clădirea s-au oprit din
muncit şi s-au aşezat pe schele şi scări pentru a asculta opera. La terminarea operei toţi muncitorii au
izbucnit în strigăte de Bravo, bravo, viva il maestro!. Prezentarea piesei în 1842 la „La Scala” a fost
un succes. Verdi a devenit faimos cerând un onorariu mai mare decât oricare alt compozitor al
timpurilor sale.
După Nabuco, a urmat opera ”Il Lombardi”, care a câştigat o victorie neaşteptată
asupra cenzorilor austrieci. Triumful lui Verdi în reţinerea libretului şi a temelor melodice i-a adus
compozitorului o reputaţie de erou ideologic al italienilor. Aceasta a fost una din multele bătăliile pe
care Verdi le-a avut cu cenzorii pentru libertate artistică.
Peste următorii şapte ani, compozitorul a scris zece opere de succes variat, făcând legătura
între două ere distincte ale compoziţiei lui. Scrie operele : Ernani 1844, după drama lui Iugo.
Datorită ei compozirotul devine vestit şi peste hotarele Italiei. Apoi au urmat mai multe opere la
care, chiar Verdi spunea că a lucrat ca un prizonier: Idue Foscari,1844, Giovanna d’Arco, 1845,
Alzira 1845, Attila,1846, Iamasnadieri, 1847, Il cosaro, 1848, La battaglia di Legnanol, 1849,
Stiffelio, 1850. Fiind încîntat de creaţia lui Shakespeare scrie operele „Lady Macbeth”, 1847 şi opera
”Luisa Miller”, 1849, avînd un caracter mai de cameră. Fiind în căutare de noi teme se adresează lui
Iugo, Shakespeare, Shiller, Bairon.
Din 1847-1849 compozitorul trăieşte la Paris, unde scrie varianta franceză a operei „I Lombardi”,
numită „Ieruslem”. Aici face cunoştinţă cu Giuseppina Stripponi, cu care peste 10 ani se căsătoreşte.
Cu opera „Rigoletto” în 1851 Verdi inaugureză seria marii triologii, completată peste 2 ani de
„Travatore”, şi „Traviata”.
 „ Il Trovatore” a fost o străfulgerare de îndrăzneală despre care Verdi a spus că este nucleul
muncii sale:” Cred, dacă nu mă înşel că ceea ce am făcut, am făcut bine; dar am făcut mereu după
cum îmi dictează sufletul”. Cu toate că era un geniu Verdi a compus numai din inimă. Ca un
muzician şcolit el a plasat sensibilitatea emoţională deasupra intelectului în tot ceea ce scria.

Creaţia unui tur operativ de forţă bazat pe ingeniozitatea formulării artistice i-a
asigurat lui Verdi nemurirea, începând în 1851 cu „Rigoletto”, urmată de „Il
Trovatore”, „La Traviata”, şi în 1871 de „Aida”. Chiar şi fără capodoperele care au
urmat – Simon Boccanegra, Un Ballo în Maschera, La Forza del Destino şi Don
Carlos s-au Requiem Mass – maestrul s-ar fi putut retrage fără teama că-l va putea
depăşi vreodată alt compozitor. Dar de fapt cu „Aida”, Verdi părea că a abandonat să mai compună
pentru cincisprezece ani.
La începutul anilor 60 el era preocupat de evenimentele politice şi după războiul cu Austria mulţi
copii din ţară rămăsese orfani. Verdi a încercat să-i ajute. În 1860 a fost format Parlamentul Italian,
iar Verdi a fost ales în parlament din partea alegătorilor din Busetto. În acea perioadă Romei i se
atribuie statutul de capitală. Lucrul politic îi încurcă compozitorului să mai scrie.
Dar din fericire pentru posteritate, „Otello”, un libret electrizant, creat de poetul Arrigo Boito a
adus compozitozitorului o retragere forţată. Deschiderea operei „Otello” în februarie 1887 a atras o
audientă internaţională la Milano.
Ultima operă devine „Falstaff”. Ea se impune ca o întruchipare a experienţei sale de o viaţă, ca o
zugrăvire a societăţii în care a trăit, şi a dragostei de viaţă. Pe plan subiectiv e o operă ce pare a
transmite salutul luminos al unui compozitor ce atrecut prin viaţă dăruind semenilor săi doar
mărturisiri despre suferinţele lor. În 1893, cu premiera ei, Verdi şi audienţa sa au repetat întregul
succes pe care l-a avut cu „Otello”, în onoarea unei comedii pe care jurase să nu o mai scrie.
În final maestrul s-a retras în satul natal Sant’Agata cu a doua sa soţie, cântăreaţa Giuseppina
Strepponi. Care era descendentă dintr-o familie de muzicieni. Era fiica lui Feliciano Strepponi,
compozitor de opere. Soprana
Gioseppina Stripponi 1815-1897 a avut o strălucitoare carieră solistică la
şcoala din Milano, fiind cea care a încurajat talentul lui Verdi şi a contribuit la
marele succese ale operei „Nabucco”.
Aici, în Sant’Agata, Verdi continua să fie activ doar în privinţa preocupărilor
sale de binefacere. Voluptatea de a fi generos cu cei lipsiţi, bolnavi s-au bătrîni
se afirmase din perioada din care onorariile sale începuseră să depăşească cheltuielile necesare
pentru traiul său şi al familiei, pentru ca treptat să se transforme într-o rar întîlnită generozitate. El a
inaugurat în oraşul Bussetto 1869 un fond de premii pentru a onora periodic elevii dotaţi şi harnici.
El mai construieşte la Villanova un spital, de a cărui înzestrare cu utilaj şi medicamente va avea
permanent grijă şi pe care îl va lăsa testamentar autorităţilor din Busetto pentru a-i continua intenţia
de ajutoare. Cea mai mare grijă a sa s-a dovedit a fi construirea unui cămin pentru 100 de muzicieni
bătrîni din Milano „Casa di riposo”. Aşa a numit-o Verdi pentru a nu umili pe invitaţii săi, vîrstnici
colegi de breaslă, rămaşi fără posibilitatea de a mai avea un cămin.
Verdi împreună cu soţia sa au petrecut câţiva ani fericiţi, până la moartea ei în 1897. Moartea soţiei
sale l-a lăsat pe Verdi foarte îndurerat. El s-a mutat de la Sant’Agata la hotelul Grand din Milano, iar
după patru ani nefericiţi, Verdi a murit în 1901. Moartea lui Verdi a lăsat Italia în doliu.
Înmormîntarea s-a oficiat în zi tristă de iarnă (30 ianuarie). Un lung cortegiu de oameni au urmat
cortul funerar în sunetul corului din Nabucco. El a fost depus provizoriu în capela „Cimiterio
Monumentale” din Milano, mai apoi la 27 februarie corpul neînsufleţit
al marelui compozitor este transferat la casa sa „di riposo”şi
înmormîntat lîngă cripta Giuseppinei.
Dependent multă vreme de solicitările directorilor de teatre, creaţia sa
timpurie rămîne reprezintativă doar pentru cîteva laturi ale
manifestării harului său, dintre care cele stimulate de
intensa vibraţie patriotică şi cea a unei inepuizabile
inspiraţii melodice au hotărît categorica sa afirmare în viaţa muzicală italiană, cu
răsunet şi în unele metropole europene.
El este considerat în toată lumea muzicii un mare compozitor şi mai particular, În
Italia este considerat un erou patriotic şi un campion al drepturilor omului.
În afară de opere Verdi a mai scris „Recviemul” în cinstea lui A. Mandzoni,1874, „Sabat Mater”
,1898, „Te deum”,1898, de asemenea a scris şi lucrări corale, romanţe, un cvartet pentru
instrumentele cu corzi în mi minor, 1873.
Se poate spune cu uşurinţă faptul că numele lui Verdi a fost cel care a dominat timp de jumătate de
secol sunetele teatrelor din Italia, pentru ca mai apoi a cuceri aplauzele de la Landra la Petersburg.