Giuseppe Verdi

1. Introducere:

Se poate observa că iradierile artistice meridionale, în special cele provenind din Italia, își mai
continuă acțiunea şi dincolo de perioada barocă şi clasică. În principalele centre culturale europene,
muzicieni din Peninsula Italică, creatori sau interpreți caută condiții favorabile de manifestare şi, nu
arareori, se implică în contextul artistic, cultural şi social respectiv. Fenomenul nu este nici acum
sporadic, iar integrarea în noile condiții se învecinează adesea cu asimilarea reciprocă. El este parțial
observabil la muzicieni austru-germani (exemple vin chiar de la Christian Bach, Gluck, Haydn sau
Mozart) şi mai puțin la cei francezi, a căror școală muzicală era încă pe făgașul devenirilor. Italienii
luptă însă pentru păstrarea supremației, chiar în condițiile în care împrejurările activității lor se combină
cu procesul tranziției de la Clasicism spre Romantism.

2. Munca lui Verdi

Prezența care domină secolul al XIX-lea în arta lirică meridională este cea a lui Giuseppe Verdi
(1813 – 1901). Giuseppe (Fortunino Francesco) Verdi s-a născut la 09/10 octombrie 1813, Le
Roncole, ducatul Parma – 27 ianuarie 1901, Milano, Italia), compozitor romantic italian, unul dintre cei
mai influenţi compozitori ai secolului XIX.
Verdi, fiul hangiului Carlo Giuseppe Verdi şi al Luigiei Uttini, de condiție modestă şi aproape
analfabeți, s-a născut în Le Roncole, un sat de lângă Busseto, aparținând ulterior departamentului Taro,
care, după anexarea ducatului Parma şi Piacenza, a făcut parte din Primul Imperiu Francez. Verdi apare
în registrul de botez din 11 octombrie ca fiind „născut ieri”, dar, din moment ce zilele erau calculate
adesea ca începând de la apusul soarelui, acest lucru poate fixa data venirii pe lume fie pe 9, fie pe 10
octombrie. Ziua imediat următoare, a fost botezat în rit romano-catolic, primind numele latinesc Joseph
Fortuninus Franciscus. A doua zi după naștere (într-o marți), tatăl lui Verdi a luat nou-născutul şi l-a
dus la Busseto, aflat la trei mile depărtare, unde copilul a fost înregistrat ca Iosif Fortunin François.
Grefierul a redactat următoarele în limba franceză: „Așa s-a întâmplat, pentru că Verdi s-a născut
francez”.

1
 Cu o educație muzicală modestă, respins la concursul de admitere pentru Conservatorul din
Milano, a fost încurajat spre compoziție de producția lirică a predecesorilor săi, Donizetti, Bellini,
Vaccai şi Rossini. Comanda Scalei din Milano pentru prima operă, Oberto (1839), îl lansează către
creația de gen, urmată însă de opera comică Un giorno di regno, care a fost un eşec. Tentat de a părăsi
creaţia, este convins să mai încerce o dată şi, tot la Scala, va prezenta Nabucco, subiect refuzat de Otto
Nicolai. Triumful premierei se datorează unui limbaj teatral ce va marca nașterea unei arte lirice
„populare”, cu coruri spectaculoase şi expresie patriotică. Italienii aveau nevoie în preajma afirmării
Rissorgiment-ului de o asemenea atitudine. Alte opere, cu același profil (Lombarzii, Ernani), contribuie
la formarea compozitorului, Verdi depășind cu eforturi proprii (numite de el „anii galerelor”)
dificultățile profesiunii şi cucerind notorietatea.
Talentul său s-a manifestat de timpuriu. Iniţial, şi-a câştigat existenţa ca organist la Milano,
unde a început să compună şi opere; în 1839, Oberto a fost pusă cu succes în scenă la Scala şi a marcat
începutul lungii colaborări dintre Verdi şi editura lui Giulio Ricordi. Următoarea sa operă, Rege pentru
o zi (Un giorno di regno, 1840), nu a avut succes, dar Nabucodonosor (1842) a reprezentat primul său
mare triumf, fiind urmată de o altă operă devenită extrem de cunoscută, Lombarzii (I Lombardi alla
Prima Crociata, 1843). Lucrările scrise după aceea au reprezentat numai capodopere: Rigoletto (1851),
La Traviata (1853), Aida (1871) şi cele două opere ale deplinei maturităţi, Otello (1886) şi Falstaff
(1890), compuse după ce Ricordi i-a făcut cunoștință cu Arrigo Boito.
Lucrările lui Verdi sunt adesea prezentate pe scenele operelor din întreaga lume şi, depășind
limitele specifice genului, unele teme au intrat de multă vreme în cultura populară – cum ar fi ,,La
donna e mobile” din Rigoletto va pensiero (Corul robilor evrei) din Nabucco, Libiano ne lieti calici
(Cântec de pahar) din La Traviata şi Marşul din Aida. Capodoperele lui Verdi încă domină repertoriul
standard, chiar la un secol şi jumătate după crearea lor.

2
 La Busseto, educația viitorului compozitor a fost pregnant influențată de frecventele vizite la
marea bibliotecă a școlii iezuite locale. Verdi a luat primele lecții de compoziție de la Antonio Barezzi,
un prosper negustor autohton şi mare iubitor de muzică (devenit ulterior socrul său), care a întrezărit
imediat talentul băiatului pentru muzică. În Busseto, el a urmat cursuri de educaţie generală şi a lucrat
cu profesorii locali de muzică, a învăţat să cânte la orgă şi chiar a dirijat ocazional orchestra din
localitate. Barezzi l-a convins pe Verdi să studieze la conservatorul din Milano. Spre rușinea lor, cei de
la Conservator au refuzat admiterea tânărului Verdi, pe motiv că nu ar avea suficient talent.
Barezzi nu şi-a pierdut încrederea în Verdi şi a adunat fonduri pentru a-l ajuta la plata unor lecţii
particulare. Drept urmare, la douăzeci de ani, Verdi a plecat la Milano să-şi continue studiile. A luat
lecţii de contrapunct în timp ce participa la spectacole de operă şi la concerte, cu deosebire de muzică
germană. Asociația milaneză Beaumonde l-a convins că ar trebui să urmeze o carieră specifică unui
compozitor de muzică pentru teatru. La mijlocul anilor 1830, Verdi a participat la saloanele Salotto
Maffei, găzduite la Milano de Clara Maffei. Șederea lui de trei ani la Milano a fost dificilă datorită
greutăţilor Financiare cu care s-a confruntat. A studiat cu Vincenzo Lavigna, un dirijor de la
renumita Scala, care l-a familiarizat cu măreţia operei Don Giovanni a lui Mozart.
Cu toate acestea, experienţa milaneză s-a dovedit a fi una puţin benefică, la finele acestei
perioade nimeni nefiind în mod real interesat de capacităţile muzicale ale tânărului Verdi. Dispreţuit şi
respins, Verdi a revenit la Busseto, devenind profesor de muzică şi, cu sprijinul lui Antonio Barezzi, a
susținut în 1830 prima reprezentație publică, la reședința mentorului său. Pentru că a îndrăgit cu
adevărat muzica lui Verdi, Barezzi l-a invitat să devină profesorul de muzică al fiicei sale, Margherita.
Curând, între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă, urmată de căsătorie la 4 mai 1836. Margherita a născut
doi copii: Virginia Maria Luigia (26 martie 1837-12 august 1838) şi Icilio Romano (11 iulie 1838-22
octombrie 1839).

3
 La Busseto, în 1839, şi-a finalizat opera Oberto, Conte de San Bonifacio. În noiembrie 1839,
când Scala din Milano a decis să pună în scenă Oberto, Verdi s-a mutat cu familia în marele oraş. Cum
opera s-a bucurat de un mare succes, Bartolomeo Merelli, impresarul Scalei, i-a oferit lui Verdi un
contract pentru încă două lucrări.
Cu toate acestea, Verdi a suferit o serie de teribile tragedii personale: decesul prematur al fiicei
sale în 1838, urmat de moartea fiului său în 1839 şi de a soției, în 1840.

Un giorno di regno (Rege pentru o zi) a fost un eşec şi Verdi, devastat de dispariţia precoce
a copiilor şi a soţiei, a fost aproape de a renunţa la activitatea de compozitor. Cu toate acestea, Merelli
a refuzat să accepte retragerea lui Verdi şi l-a convins să scrie Nabucco. Merelli i-a înmânat libretul
spunând: ,,Este superb, magnific, tensionat, grandios, plin de situaţii dramatice. Ştiu că ai renunţat la
compoziţie, dar… citeşte acest manuscris”. Elaborarea operei a dat un nou curs vieţii lui Verdi,
reînviind scena lirică italiană într-un moment în care nici un compozitor autohton nu mai reuşea să
satisfacă aşteptările publicului din Peninsulă. Premiera din martie 1842 l-a adus pe Verdi în fruntea
pleiadei de compozitori italieni de operă.
După Nabucco, Verdi a compus 14 opere, deceniul de după 1843 fiind caracterizat de către
Verdi drept „anii de galeră”. Printre cele mai reuşite se numără I Lombardi, în 1843, Ernani în 1844
şi Macbeth în 1847.
Pentru prima dată, rupând convenția fundamentală a operei italiene specifice secolului XIX,
Verdi a abordat o operă fără clasica poveste de dragoste. În 1847, opera I Lombardi, revizuită şi
redenumită ulterior Ierusalim, a fost pusă în scenă de Opera din Paris. Datorită obligativității onorării
unui număr de convenții caracteristic pariziene (inclusiv scene ample de balet), ea a devenit prima
lucrare a lui Verdi în stilul francez de Grand Opera.

4
 Pe la mijlocul anilor 1840, Verdi a început o aventură cu Giuseppina Strepponi, o soprană în
amurgul carierei. Coabitarea lor înainte de căsătorie a fost considerată în unele cercuri drept
scandaloasă, dar Verdi şi Giuseppina s-au căsătorit pe 29 august 1859, la Collonges-sous-Saléve, lângă
Geneva. În perioada şederii la Busseto, cu Strepponi, Verdi a achiziţionat în 1848 o proprietate, situată
la două mile de oraş. Iniţial, părinţii lui locuiau acolo, dar, după moartea mamei sale în 1851, Verdi a
transformat vila în reşedinţa în care a locuit până la moarte.
„Anii de galeră” apropiindu-se de sfârşit, Verdi a creat una dintre capodoperele sale cele mai
renumite, Rigoletto, a cărei premieră de la Veneţia, din 1851, s-a bucurat de un succes răsunător. Din
cauza tipului de cenzură specific epocii, libretul, bazat pe o piesă a lui Victor Hugo (Le roi s’ amuse,
Regele se amuză), a trebuit supus unor revizuiri substanţiale, iar compozitorul a fost de mai multe ori
pe punctul de a lăsa totul de izbelişte. În foarte scurt timp, opera a devenit un mare succes.
Prin Rigoletto, Verdi dă viaţă imaginii sale originale despre conceptul de dramă muzicală,
îmbrăcând forma unui amalgam de elemente eterogene, care surprind complexitatea social-culturală,
apelând la un amestec eclectic de situaţii tragicomice. Rigoletto propune abordări muzicale variate,
pornind de la cea specifică micilor grupuri de muzicanți – precum în prima scenă sau „La donna e
mobile” -, la melodicitatea italiană – precum faimosul cvartet „Bella figlia dell’amore” -, traversând
muzica de cameră – cum ar fi duetul dintre Rigoletto şi Sparafucile – şi până la declamato-uri puternic-
concise, regăsite în registrul superior adoptat de Rigoletto şi de Monterone. Opera este mult mai bine
integrată din punct de vedere teatral-muzical decât lucrările anterioare ale lui Verdi. Rolul titular din
Rigoletto reprezintă un veritabil tur de forță pentru orice bariton.
Au urmat a doua şi a treia lucrare din trilogia operelor majore ale perioadei de mijloc. Il
Trovatore (Trubadurul) a avut premiera încununată de succes la Roma, în ianuarie 1853, fiind,
probabil, cea mai melodramatică lucrare din repertoriul verdian. În luna martie a aceluiași an, a avut
loc, la Veneția, premiera Traviatei (La Traviata). Inspirată din romanul Dama cu camelii a lui
Alexandre Dumas - fiul, aceasta a devenit, probabil, cea mai populară dintre operele lui Verdi. Violetta,
eroina operei (care, inițial, a dat şi numele lucrării), continuă şi azi să ne înfierbânte imaginația prin
caracterul şi farmecul său de curtezană. Întreaga operă emană tandrețe şi strălucire, lirismul verdian
umplându-ne sufletele de compasiune şi de regret pentru această „femeie ușoară” (traviata), care reflectă
şi sfidează convențiile burgheze.
Între 1855 şi 1867 a urmat o adevărată revărsare a operelor verdiene, în acest repertoriu
numărându-se Un ballo in maschera (Bal mascat) – 1859, La forza del destino (Forţa destinului) –
comandată de Teatrul Imperial din Sankt Petersburg pentru 1861, dar pusă în scenă doar în 1862 – şi o
versiune revizuită a lui Macbeth (1865), operă inspirată din piesa lui William Shakespeare. Printre
lucrările care au văzut mai rar luminile rampei se numără Les vêpres siciliennes (Vecerniile Siciliene)
-1855 şi Don Carlos (1867), ambele comandate de Opera din Paris şi jucate inițial în limba franceză.
Azi, aceste două lucrări sunt cel mai adesea prezentate in versiunile lor revizuite în limba italiană. În
1857 a urmat Simon Boccanegra.

5
 În 1869, Verdi a fost solicitat pentru a compune o secțiune pentru o misă funebră în memoria
lui Gioacchino Rossini. Dând curs invitației, el a propus ca acest recviem să cuprindă o colecție de
secțiuni compuse de alți muzicieni italieni contemporani lui Rossini. Requiem-ul a fost finalizat, dar
prezentarea lui s-a anulat în ultimul moment (şi nu a fost interpretat niciodată în timpul vieții lui Verdi).
Vina pentru acest eșec a fost atribuită de Verdi lipsei de entuziasm a dirijorului însărcinat cu derularea
proiectului, Angelo Mariani, un vechi prieten de-al său. Respectivul episod a dus la ruperea relațiilor
lor personale. Soprana Teresa Stolz (care a avut ulterior o strânsă relație profesională – şi, probabil,
romantică – cu Verdi) era logodită şi urma să se căsătorească cu Mariani, dar l-a părăsit imediat după
incident. Cinci ani mai târziu, Verdi a refăcut Libera me din Requiem şi l-a inclus în cutremurătorul
său Requiem (Missa da Requiem), compus in onoarea celebrului romancier şi poet Alessandro
Manzoni, care a murit în 1873. Requiem-ul finalizat a avut premiera pe 22 mai 1874, la catedrala din
Milano.

Grandioasa operă verdiană Aida se pare că a fost comandată pentru festivitățile de inaugurare
a Canalului de Suez din 1869, dar, dacă este să dăm crezare unui important critic al vremii, Verdi a
refuzat invitația (vicerege) Egiptului de a scrie o „odă” pentru noua clădire a operei ce avea să fie
deschisă ca parte a ceremoniilor dedicate canalului. Opera a fost inaugurată cu spectacolul Rigoletto.
Ulterior, prin 1869-1870, organizatorii au adresat din nou o invitație lui Verdi (de această dată
sugerându-i-se ideea de a scrie o operă), dar el le-a întors din nou spatele. După avertizările că vor apela
la Charles Gounod şi după amenințările că vor solicita serviciile lui Richard Wagner, Verdi a început

6
brusc să arate un interes considerabil în acest sens, semnând angajamentul în iunie 1870.
Teresa Stolz a fost asociată atât cu Aida, cât şi cu Requiem-ul. Rolul Aidei a fost scris pentru
ea şi, deși nu a apărut în cadrul premierei mondiale de la Cairo, din 1871, ea a interpretat-o pe Aida în
premiera europeană de la Milano, în februarie 1872. Ea a fost, de asemenea, soprana solista în primele
şi multe din ulterioarele concerte cu Requiem-ul. După decesul Giuseppinei Strepponi, Teresa Stolz a
devenit partenera de viață a lui Verdi, până la moartea acestuia.
Premiera Aidei a fost o știre care a făcut înconjurul lumii în 1871. Niciodată până atunci nu i se
acordase atâta atenție vreunui alt spectacol teatral. Verdi a fost dezgustat de acest lucru, stare pe care
şi-a consemnat-o în scris: „Fiecare operă este însoțită actualmente de o întreagă armată… Ce
construiește un mizerabil ambient de bârfă, care nu adaugă nimic la meritul unei opere, ci doar ascunde
valoarea sa reală. Acest lucru este profund deplorabil!”
La acea vreme, Verdi, alături de Garibaldi şi de Mazzini, a devenit un simbol al
naționalismului italian. Contele de Cavour chiar a reușit să-l convingă să ocupe un loc de senator, post
pe care, inevitabil, după câțiva ani de activitate, l-a abandonat, scârbit fiind de farsa politică şi de
politicianismul vremii.
La cincizeci şi opt de ani, Verdi a anunțat că Aida ar fi ultima lui operă. De nenumărate ori s-a
sugerat faptul că succesul lui Richard Wagner, contemporanul lui Verdi, ar avea ceva de-a face cu
retragerea acestuia. Muzica lui Wagner a început sa fie considerată ca aparținând unei clase superioare
şi armata tot mai mare de ,,wagnerieni” din toată Europa a indus tendința de a umbri statura oricărui
posibil rival în fața măreției compozitorului german.
În 1883, după moartea lui Wagner, Verdi a renăscut, găsind noi resurse de creativitate. Desigur,
prezența lui Arrigo Boito, cu treizeci de ani mai tânăr, a avut o puternică influență în resuscitarea
talentelor şi a creativității lirice verdiene. Boito, un poet distins şi, în același timp, remarcabil
compozitor, a pregătit o adaptare a piesei shakespeariene Othello. Premiera operei Otello a avut loc la
Milano, în 1887. Muzica sa este „continuă” şi nu poate fi ușor divizată în „numere” care să fie
interpretate în concert. În timp ce unii înclină să creadă că, deși orchestrată cu măiestrie, opera este
lipsită de luciu melodic – caracteristică regăsită în primele lucrări grandioase ale lui Verdi -, cei mai
mulți critici consideră că este vorba despre cea mai mare operă tragică verdiană, ce surprinde una dintre
cele mai frumoase şi mai expresive muzici, respectiv unele dintre cele mai complexe personaje ale
lucrărilor sale.
Ultima operă a lui Verdi, Falstaff al cărei libret a fost, de asemenea, redactat de Boito, pornește
de la piesa Nevestele vesele din Windsor a lui Shakespeare, în traducerea lui Victor Hugo. Spectacolul
a avut un succes internațional şi este una dintre operele comice supreme, ce scoate în evidență geniul
verdian. Premiera a avut loc în 1893, la Scala din Milano. Verdi apelează la orchestră într-o manieră
foarte diferita de celelalte opere ale sale, aceasta devenind figura centrală în Falstaff. Deși metodologia
urmată este asemănătoare celei din Otello, comicul radiază prin numărul redus de arii şi prin
efervescenta dialogurilor numeroase. Această abordare curajoasă este absolut uimitoare pentru un

7
compozitor de aproape optzeci de ani, a cărui întreagă carieră a fost focalizată pe tragedie. Ernest
Newman a avut perfectă dreptate atunci când declara: ,,Unul dintre cei mai gravi şi mai serioși bărbați,
aparent lipsit de simțul umorului, își ia rămas-bun de la lumea artei cu o fulminantă şi unic-
strălucitoare comedie ce va dăinui tuturor timpurilor”.

Verdi şi-a finalizat în 1897 ultima compoziție, o lucrare pornind de la tradiționalul text latin
Stabat Mater. Aceasta a fost ultima dintre cele patru piese sacre compuse de Verdi, Quattro Pezzi
Sacri, adesea interpretate azi atât integral, cât şi separat. Prima audiție a celor patru lucrări s-a desfășurat
pe 7 aprilie 1898, la Grande Opéra din Paris. Cele patru piese sunt: Ave Maria, pentru cor mixt; Stabat
Mater, pentru cor mixt şi orchestră; Laudi alla Vergine Maria, pentru cor feminin; şi Te Deum, pentru
cor dublu şi orchestră.

8
 În timpul șederii la Milano, Verdi a suferit un accident vascular cerebral la 21 ianuarie 1901 şi
a murit șase zile mai târziu, pe 27 ianuarie 1901. La Milano, în cadrul funeraliilor naționale dedicate lui
Verdi, cea mai mare adunare publică de acest fel din istoria Italiei, Arturo Toscanini a dirijat un
ansamblu de orchestre şi de coruri compuse din muzicieni adunați din întreaga Peninsulă.

3. Concluzii

Predecesorii care au influențat muzica lui Verdi sunt Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini,
Giacomo Meyerbeer şi, mai ales, Gaetano Donizetti şi Saverio Mercadante. Cu excepția operelor
Otello şi Falstaff el nu s-a aflat sub influenta lui Wagner. Deși îi purta respect lui Gounod, Verdi s-a
preocupat să nu preia absolut nimic de la francezul pe care contemporanii săi îl considerau cel mai mare
compozitor în viață.
Unii critici susțin că Verdi nu a acordat suficientă atenție aspectului tehnic al compoziției,
umbrind astfel educația sa muzicală şi rafinamentul său specific. La un moment dat, însuși Verdi a
declarat că „dintre toți compozitorii trecuți şi prezenți, eu sunt cel mai învățat”. Însă tot el s-a grăbit să
adauge: „cred cu toată tăria cele afirmate, dar prin învățătură nu mă refer la cunoștințe în ale muzicii”.
Cu toate acestea, ar fi incorectă presupunerea că Verdi ar fi subestimat puterea expresivă a
orchestrei sau că nu ar fi reușit să o folosească la capacitate maximă acolo şi atunci când se impune
acest lucru. În plus, ineditul orchestral şi contrapunctul sunt caracteristici indubitabile ale stilului său
componistic: spre exemplu, allegro-ul ascendent al coardelor în scena Monterone din Rigoletto – care
amplifică drama – sau, în cadrul aceleiași opere, corul din culise care, prin încântarea rapidă a grupului
de șase note strâns legate, portretizează acustic foarte eficient vuietele amenințătoare ale furtunii care
se apropie. Inovațiile lui Verdi sunt atât de distincte, încât alți compozitori nici măcar nu îndrăznesc să
le utilizeze, respectând astfel până azi semnătura verdiană.
Verdi a fost unul dintre primii compozitori care a perseverat cu răbdare în căutarea elementelor
sincrone talentului său special. În strânsă colaborare cu libretiștii săi şi conștient că expresia dramatică
reprezintă punctul său forte, el a făcut tot posibilul ca, din lucrarea inițială care a stat la baza libretului,
să fie eliminate toate detaliile „inutile” şi toate personajele ,,de prisos”, păstrând doar personajele pline
de pasiune şi scenele bogate în aspecte dramatice.
Multe dintre operele sale, cu deosebire cele târzii, create după 1851, ies din tiparul repertoriului
standard. Nici un alt compozitor italian de operă nu a reușit să atingă popularitatea lui Verdi, excepție
făcând, poate, Giacomo Puccini.

9
Bibliografie:

 Cursuri prof. univ. Rădulescu Irena;

 O călătorie prin istoria muzicii, Grigore Constantinescu, Irina Boga, editura Didacta si
Pedagogică R.A.;

 Surse internet.

10
Cuprins:

1. Introducere – pag. 1

2. Munca lui Verdi – pag. 1

3. Concluzii – pag. 9

4. Bibliografie – pag. 10

5. Cuprins – pag. 11

11