Una dintre marile bătălii ale istoriei românilor, este bătălia de la Nicopole, dată între cruciații

creștini (printre care și Mircea cel Bătrân) și Imperiul Otoman, condus de sultanul Baiazid I.
Bătălia, datată la 25 septembrie 1396, a avut drept cauză principală îngrijorarea statelor
creștine față de politica tot mai mare de expansiune a Imperiului Otoman. Punctul critic, ca
să îi spunem așa, a fost cucerirea țaratului de Vidin, de către turci.
La inițiativa regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, o oaste cruciată, formată din
aproximativ 15.000 de soldați (franco-burgunzi, unguri, români, polonezi, italieni, spanioli,
englezi, etc) a început campania împotriva turcilor otomani, prin traversarea Dunării la
Severin, înaintând pe mal către direcția cetăților Vidin, Rahova, Nicopole.
Ajunși în fața cetății fortificate de la Nicopole, cruciații creștini și-au ocupat pozițiile,
încercând să cucerească incinta cetății, ce era apărată de forțele otomane, conduse de Dogan
Bey. S-au folosit catapulte și tunuri, însă fără succes (după un asediu de 16 zile).
Ceea ce nu știau cruciații creștini era faptul că de la Târnovo avea să vină în sprijinul turcilor
o altă armată, condusă de această dată de însuși sultanul Baiazid I. Efectivelor acestuia nu
depaseau 15.000 de oameni (deși se exagerează undeva către un număr de 200.000 de
soldați).
Mircea cel Bătrân a cerut regelui Ungariei să îi acorde șansă pentru a merge în recunoaștere,
lucru acceptat de către Sigismund. Ceea ce nu știau cruciații creștini era faptul că majoritatea
efectivului militar otoman era după un deal, ceea ce era greu de văzut. Cruciații au crezut că
este doar un efectiv de 1000 de oameni, așa că Mircea a cerut să înceapă el bătălia, deoarece
avea ceva experiență în luptele cu turcii. Aici intră însă rivalitatea principilor creștini, care
doreau că ei să facă onorurile. Cavalerii burgunzi au plecat primii în atac, însă cu un mare
dezastru, deoarece, pe drumul spre armata turcă fuseseră înfipți niste pari în pământ, ceea ce
a dus la căderea cailor cavalerilor creștini. Din cauza armurii foarte grele, cruciații nu au
putut să se împotrivească turcilor, fiind o prada destul de ușoară. În ajutor au venit foarte
repede trupele lui Mircea și ale lui Sigismund, însă slăbite și micșorate, care au dus la un
insucces și la una dintre cele mai mari înfrângeri ale unei armate creștine.
Bătălia de la Nicopole a dovedit clar faptul că armata creștină (cavaleria grea) era deja
depășită de cavaleria ușoară și că venise timpul să se adopte noi strategii, dacă doreau să țină
în continuare piept Imperiului Otoman, în extindere.
 MIRCEA CEL BĂTRÂN
Mircea cel Bătrân a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418. Fiu al lui Radu I și
frate al lui Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, se intitula în actele oficiale
emise în timpul domniei sale: „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul
și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriogafia românească s-a
consacrat însă numele Mircea cel Bătrân, folosit de cronicarii din secolele XVI-XVII pentru
a-l deosebi de nepotul său Mircea al II-lea.[1] În timpul său, Țara Românească a ajuns la cea
mai mare întindere teritorială din istoria sa. Mircea cel Bătrân a dus o politică de
independență, reușind să stăvilească tendințele de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care
urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să facă față forțelor otomane aflate în
plină expansiune în Peninsula Balcanică. A rămas vestit și pentru remarcabila sa operă de
organizare politică, administrativă și ecleziastică a Țării Românești, fiind în același timp un
mare ctitor de mănăstiri și biserici.
Mircea se trăgea din dinastia Basarabilor, fiind fiul lui Radu I, domn al Țării Românești
(1377-1383). Acesta a avut doi fii: pe Dan I, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna
Calinichia.
Mircea i-a succedat pe tronul Țării Românești fratelui său Dan I, după moartea acestuia (23
septembrie 1386). Primul document păstrat de la el este datat la 27 iunie 1387, în acest act
vorbindu-se despre „sfântrăposatul fratele domniei mele, Io Dan voievod”.
Țara se afla în plin proces de dezvoltare, datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii
săi, iar Mircea a continuat consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.
Pe plan intern, el a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe,
prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin
stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine, țari cu care încheie tratate și privilegii în
acest sens. Au apărut noi surse de venit datorită deschiderii minelor de aramă, în timp ce
producțiile de cereale, animale și sare au crescut. Administrația este organizată centralizat,
punându-se accentul pe sfatul boieresc („Sfatul Țării”) alcătuit în principal din dregătorii
curții domnești (aflată în acele timpuri la Curtea de Argeș). Armata era organizată în „oastea
cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și „oastea cea mică” (boierii și curtenii). Mircea a
înzestrat armata cu arme noi, a întărit cetățile din punctelele strategice ale țării și chiar a
înființat unele noi.
Pe plan extern, în paralel cu organizarea și întărirea țării, Mircea a pus bazele unor alianțe
solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența Țării Românești. Astfel, el a păstrat
relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (și ulterior împărat al Sfântului
Imperiu Roman de Națiune Germană), bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman, aflat pe atunci în plină expansiune spre centrul Europei.
Mircea a fost vasal al regelui Sigismund de Luxemburg, dar numai pentru feudele din
Transilvania pe care acesta i le-a recunoscut: Făgărașul, Amlașul și Banatul de Severin; în
plus, Sigismund i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.[6]
 Mircea cel Bătrân a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei în 1389, iar mai
târziu, în 1401, l-a îndepărtat de la tronul moldovean pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe
Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Până la moartea sa, relațiile dintre cele două țări
au rămas cordiale.
A întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii slavi de la sud de Dunăre. În perspectiva
iminentă a căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona
porturilor dunărene, Mircea a preluat inițiativa și a alipit-o la Țara Românească în 1388.
Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit
marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31”.
A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica Mănăstirii Cozia, în partea de sud a pronaosului,
într-un sarcofag de piatră, sculptat în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având
deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, așezate în trepte,
vădind o influență central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul
Dunării, lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală.