Spațiul Românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu

Contextul în care se declanșează „Cruciada târzie”:

Statele medievale românești extracarpatice sunt consolidate în contextul dominației

geopolitice și geostrategice ungaro-polonă. Țările Române, vor oscila între politica de alianță și
cea de conflict cu aceste două puteri, folosind-o pe una ca putere protectoare împotriva politicilor
de expansiune ale celeilalte. De pildă, Petru Mușat va depune omagiu de vasalitate în 1387 lui
Vladislav al II-lea Jagello, suzeranitatea polonă apărând ca un scut împotriva expansiunii
extracarpatice a Regatului ungar.

În acestă ordine politico-strategică irupe, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, statul otoman,
care manifestă un dinamism agresiv fără precedent în lumea țărilor europene. Expansiunea
otomană este posibilă în contextul declinului înregistrat de Imperiul Bizantin. La sfârșitul secolului
al XIV-lea, turcii otomani stăpânesc o întinsă parte a Peninsulei Balcanice și țin sub control alte
zone, iar după victoria de la Cirmen, bizantinii încep să plătească tribut turcilor. După bătălia de
la Kosovopolje (1389), Serbia devine vasala Porții.

Caracteristici : Țările Române au fost angajate succesiv în acest conflict cu statul otoman,
mai întâi Dobrogea (1388) și Țara Românească (1388, 1391), apoi Moldova (1420) și Transilvania
(1420-1421).
Conflictul/Războiul asimetric

Aceste confruntări au inaugurat un conflict de secole, în care vor fi îmbinate politicile

diplomatice, fie cu regatele și puterile creștine (alianțe și acceptarea plurivasalității), fie cu
Imperiul Otoman (încheierea de tratate, sulhname, ahdname, capitulații), cu politica de conflict
militar, timp în care Țările Române vor fi încadrate în Casa Războiului (Dar ul Harb).
Disproporția de potențial demografic și militar dintre Țările Române și Imperiul Otoman
va face ca războiul să fie unul asimetric. În conflictul/războiul asimetric, partea aflată în
inferioritate nu poate să obțină succese de valoare strategică în câmp deschis, cu atatât mai puțin
să amenințe direct teritoriul adversarului, astfel că va apela la o rezistență îndelungată, fie la
retrageri tactice, la hărțuirea inamicului sau tactica pământului pârjolit (retragerea tactică în zone
bine cunoscute de autohtoni, păduri, munți, mlaștini, distrugerea resurselor: arderea lanurilor,
otrăvirea fântânilor pentru a descuraja inamicul, și atacul surpriză).

Spre exemplu, campania lui Mehmet al II-lea împotriva Moldovei este relevantă în acest
sens. Martor ocular, italianul Angiollelo, vistier al sultanului, descrie imaginea Moldovei pustiite,
din ordinul lui Ștefan cel Mare, pentru a-l slăbi pe adversar : „... noi am intrat în țara Moldovei,
unde am găsit toate satele și așezările părăsite și ogoarele arse, deoarece contele Ștefan dându-
și seama că nu va putea ține piept sultanului se gândise să izbândească în alt chip. Astfel a pus pe
locuitori să fugă din țara sa dincolo de munți și să meargă spre Polonia. De asemenea a poruncit
ca toate grânele să fie tăiate, să fie totul ars, astfel că sultanul a rămas păcălit deoarece credea
că găsește țara îmbelșugată în grâne și pășuni, și a găsit-o deșartă de oameni și pretutindeni se
ridica un praf de cărbune într-atât încât umplea cerul de fum (...).”

Domnitorii români, între conflict și alianță:

1. Mircea cel Bătrân (1386-1394; 1397-1418)

Domnitorul Țării Românești va participa alături de cneazul Lazăr al Serbiei la lupta

împotriva otomanilor din 1389, de la Kosovopolje. Mircea cel Bătrân se teme că ajutorul pe care
el l-a acordat sârbilor va fi un motiv în plus ca Imperiul Otoman să vizeze Țara Românească.

20 ianuarie 1390 – Lublin: Este ratificat tratatul dintre regele Poloniei. Vladislav Jagello
și Mircea cel Bătrân, semnat în decembrie 1389. Pricipalul scop al tratatului era acela de a
descuraja tendințele expansioniste ale Regatului ungar, cu atât mai mult cu cât amenințarea
otomană era iminentă. Cele două state semnatare, de pe poziții de egalitate, își garantează ajutor
reciproc împotriva Ungariei și altor inamici.

17 martie 1390 – Suceava: Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, văzându-se

amenințat din două părți, caută o apropiere de domnul muntean. Mircea cel Bătrân, la rândul său,
înțelege că apropierea de ungurii i-ar fi utilă, astfel că, se vor întâlni la Suceava pentru a
reinterpreta dispozițiile tratatului de la Lublin cu Jagello, încercând să pacifice relațiile dintre
regele Poloniei și cel al Ungariei, aflați într-o dispută dinastică.

Politica externă a lui Mircea în ce privește legăturile cu creștinii începea să capete o altă
orientare, ținând seama în primul rând de interesele propriei țări, amenințate de primejdia
iminentă pe care o reprezentau turcii otomani.

Bătălia de la Rovine – 10 octombrie 1394: După ce în 1393, Baiazid cucerește Bulgaria,

acesta va întreprinde o expediție împotriva lui Mircea cel Bătrân. Lupta s-ar fi dat într-o zonă cu
șanțuri, de aici și numele de Rovine. Izvoarele vremii descriu bătălia ca foarte violentă. O cronică
bulgară povestește: „și lănci nenumărate s-au frânt atunci și mulțimea săgeților a fost nenumărată,
încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor.” Râul lângă care s-a dat bătălia: „curgea rosu
de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute.” Cu toate că Mircea obține o victorie de
moment, el nu o poate fructifica, nemaiavând forțe suficiente să elibereze teritoriul de inamic,
izgonindu-i peste Dunăre. Mircea se va retrage spre Argeș, de unde va trece în Ardeal. Baiazid va
pune pe Vlad pe tronul Țării Românești,

Tratatul de la Brașov – 7 martie 1395. Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân:

În condiții de perfectă egalitate se va semna un tratat de alianță între cei doi monarhi, prin care ei
își oferă garanții reciproce împotriva otomanilor. Astfel, când oastea lui Sigismund va lupta
împotriva otomanilor, Mircea îl va urma, și invers.

A doua luptă antiotomană – 6 aprilie 1395: Armatele româno-ungare reunite, atacă

oastea lui Baiazid. Ofensiva creștină este un eșec, iar Vlad păstrează tronul Țării Românești.

Cruciada de la Nicopole – 25 septembrie 1396: Succesele turcilor au redeșteptat idealul

cruciadei, războiului sfânt împotriva „păgânilor”. Regele Sigismund hotărăște că este momentul
să întreprindă o mare expediție creștină împotriva acestor „necredincioși” spre a-i goni de la
Dunăre, și dacă este cu putință, din Europa. În baza tratatului de la Brasov, din 1395, Mircea
participă și el alături de Sigismund. Cu totul, creștinii erau vreo 100 000, dintre care 60 000
cavaleri și 40 000 pedestrași. Cavalerii francezi, burgunzi, germani și englezi vor veni la luptă sub
binecuvântarea papei Bonifaciu al IX-lea. Cruciada va fi un dezastru pentru creștini, sultanul însuși
a fost surprins de victoria sa.

https://brego-weard.com/lib/newosp/Nicopolis%201396%20-%20The%20Last%20Crusade.pdf

(Să vă uitați la hărțile și imaginile din cartea de mai sus!!!!!)

 2. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1456) :

Descendent al unei familii românești transilvănene care primește de la Sigismund de

Luxemburg domeniul Hunedoarei, Iancu se va integra, prin confesiunea catolică și stilul de viață,
nobilimii ungare, devenind voievod al Transilvaniei.

Este unul dintre principalii reprezentanți ai cruciadei târzii din întreaga Europă.

Cruciada de la Varna – 10 noiembrie 1444: „Campania cea lungă” întreprinsă de Iancu de

Hunedoara în Balcani împotriva turcilor și cucerirea Sofiei de către luptătorul creștin, îl determină
pe regele Ungariei și Poloniei, care încheiaseră o pace avantajoasă cu Imperiul Otoman, să i se
alăture lui Iancu la cruciada antiotomană. Astfel bătălia se va da la Varna, unde ostea creștină este
înfrântă.

Cruciada de la Belgrad – 4-21 iulie 1456: După căderea Constantinopolului în mai 1453,
Mehmet al II-lea Cuceritorul, va încerca cucerirea Belgradului. Considerată „cheia Ungariei”,
cetatea va fi asediată. Asediul va fi respins, fiind urmat de atacul lui Iancu alături de oastea
organizată de Ioan de Capistano. Victoria creștină va face înconjurul lumii creștine. Papa Calix al
III-lea o va considera „momentul cel mai fericit al vieții sale”, iar Iancu de Hunedoara va fi numit
„atlet al lui Hristos.”

https://www.youtube.com/watch?v=YYY06WUHppk (faceți abstractie de filmarea oribilă)

3.Vlad Țepes (1456- 1462):

În 1459 Vlad Țepeș va înceta să mai plătească tribut turcilor. Acest fapt este posibil
în contextul în care Papa Pius al II-lea va convoca reprezentanții puterilor creștine la
Mantova, în 1459, pentru a organiza o nouă cruciadă antiotomană. Unul dintre pilonii
proiectului de cruciadă era Ungaria. La începutul anului 1460, Vlad Țepeș va încheia o
alianță antiotomană cu Matia Corvin.

Campania din 1461-1462: După dejucarea planului otoman de a-l captura pe domnitor muntean,
acesta din urmă cucerește Giurgiu, de unde lansează o serie de atacuri asupra orașelor și punctelor
fortificate. Vlad Ţepeş, „pe deplin iniţiat în rosturile turceşti” (N. Iorga), a aflat, cum ne spune el însuşi,
„despre şiretenia şi vicleşugul lor, şi noi am fost aceia care am pus mâna pe acel Hamza beg, în ţinutul şi
în ţara turcească, sub o cetate ce i se zice Giurgiul: deschizând turcii cetatea la strigătele oamenilor noştri,
cu gândul ca să intre numai ai lor, ai noştri, amestecându-se cu dânşii, au intrat şi au dobândit cetatea. Pe
care am şi ars-o îndată.” (Scrisoarea lui Vlad, din 11 februarie 1462)

Imediat după această lovitură încununată de succes, care se va fi întâmplat către sfârşitul lunii
ianuarie 1462, Vlad Ţepeş a poruncit căpitanilor săi să pustiască întreg malul sudic al Dunării, din dreptul
Rahovei (Oreahovo), până „unde se varsă Dunărea în Mare.” Vadul de la Nicopole „a fost ars cu totul şi
nimicit,” iar subaşa de Nicopole, fiul lui Firuz beg, „el a fost prins şi i-au tăiat capul; şi câţi turci erau, ce
se ţineau de Nicopole, toţi cei mai de frunte au pierit cu el.” Iar pe malul românesc au fost distruse alte două
puncte controlate de turci: „cetatea de peste Dunăre” de la Giurgiu - cu omorârea subaşei şi cu precizarea
că „Hamza beg acolo a fost prins” -, precum şi Turnu. Toate aceste date sunt extrase dintr-un foarte
impresionant „catastif în câte locuri, câţi oameni, bărbaţi şi femei ... au fost ucişi ... în ţara turcească de
dumnealui Vlad al Ţării Româneşti,” anexat buletinului de război expediat de Vlad Ţepeş din Bucureşti, la
11 februarie 1462. În scrisoare se dă cifra totală de 23.884 de oameni ucişi în timpul incursiunii la sudul
Dunării, iar în catastif se indică în detaliu socoteala victimelor pe fiecare localitate în parte, adăugându-se
în încheiere: „Iar cele de mai sus sunt numai numele morţilor ale căror capete şi semne au fost aduse
dregătorilor noştri aşezaţi în toate părţile; cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora
număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi …”

Atacul de noapte de la Târgoviște (17-18 iunie 1462): Un episod celebru, înregistrat de marea majoritate
a izvoarelor asupra campaniei din 1462, l-a reprezentat atacul de noapte al voievodului contra taberei
sultanului. Temerara acţiune a fost realizată cu şapte până la zece mii de călăreţi valahi, la lumina făcliilor.
Năvala, având în frunte pe însuşi Vlad Ţepeş, s-a izbit mai întâi de contingentul asiatic, din Anatolia, al
sultanului, care a luptat foarte puţin, fiind pus pe fugă. Intenţia voievodului a fost de a surprinde şi ucide
chiar pe Mehmet II, ceea ce, după gândul său, i-ar fi adus îndată biruinţa. Dar războinicii săi nu au nimerit
din primul moment în sectorul de tabără unde se afla sultanul. Înaintând „în ordine desăvârşită şi bine
închegată,” au căzut doar în dreptul corturilor vizirilor Mahmud şi Isaac. S-a dat încă o mare luptă, în timpul
căreia au pierit multe cămile, catâri şi alte animale de povară, însă aceasta a permis corpului de elită al
ienicerilor din preajma cortului sultanului să se pregătească şi să se aşeze în ordine de bătaie. Ciocnirea care
a urmat aici nu a mai durat mult fiindcă se apropiau zorile. Domnul a poruncit retragerea, care s-a făcut prin
centrul („piaţa”) taberei, cu uciderea tuturor celor ce ieşeau în calea oştenilor săi. Se pare că atacul acesta
s-a dat în noaptea de joi spre vineri, 17-18 iunie 1462.

În dimineaţa de după atac, sultanul a poruncit lui Ali bei Mihaloglu să pornească în urmărirea voievodului,
cu oastea din Rumelia. Se pare că acesta a reuşit să-l ajungă şi s-a mai dat o luptă, în care războinicii lui
Vlad au fost răzbiţi. O mie dintre ei au fost încercuiţi şi prinşi, iar apoi au fost cu toţii ucişi. Chiar şi Ţepeş
ar fi scăpat cu greu, rănit.

Atacul de noapte nu a produs mari pierderi oştii sultanului Mehmet II, dar a stârnit mare panică,
demoralizând şi mai mult pe turci. Locul lui exact nu-l ştim. S-a întâmplat undeva pe drumul dintre
Nicopole şi Târgovişte. De acum încolo sultanul şi-a înconjurat tabăra cu palisade şi a poruncit ca „ostile
să-i fie zi şi noapte sub arme.” Ajuns la reşedinţa domnească din Târgovişte, Mehmet II a înaintat până
dincolo de oraş, „ca la douăzeci şi şapte de stadii” (aproape 5 km), unde a întâlnit o întinsă câmpie, acoperită
în întregime cu turci şi alţi osândiţi ai domnului traşi în ţepi: „spectacol pentru turci şi pentru însuşi
împăratul! Chiar şi împăratul, cuprins de uimire, spunea întruna că nu poate să ia ţara unui bărbat care face
lucruri aşa de mari şi, mai presus de fire, ştie să se folosească aşa de domnia şi de supuşii lui. Mai spunea
că acest bărbat care face astfel de isprăvi, ar fi vrednic de mai mult. Şi ceilalţi turci, văzând mulţimea de
oameni traşi în ţeapă, s-au înspăimântat foarte.”87 Şi cronicarul turc Enveri mărturiseşte că după atacul de
noapte al lui Vlad Ţepeş, „plecând de acolo, am văzut multe schelete trase în ţeapă, unele mai dinainte, iar
altele mai de curând.”

Pentru mai multe detalii citiți asta: http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/A/StefanAndreescu-

Vlad_Tepes.pdf

https://www.youtube.com/watch?v=FAvuzTQciew

4. Ștefan cel Mare (1457-1504)

Tratatul de la Overchelăuți - 4 aprilie 1459: Stefan cel Mare ajunge la tron prin înlăturarea lui Petru
Aron, în 1457, acesta din urmă refugiindu-se în Polonia. De teamă ca poloni să nu-l ajute pe Petru să-și
recâștige tronul, Ștefan semnează un act prin care recunoaște suzernanitatea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei
și cedează cetatea Hotinului. Acest fapt, menit să consolideze autoritatea domnească a lui Ștefan în
Moldova, este interpretată ca o îndepărtare de Ungaria. Conflictul dintre Ștefan și Vlad Țepeș, susținut de
Matia Corvin, pentru cetatea Chilia, va accentua tensiunile dintre Moldova și Ungaria.

Bătălia de la Baia – 1467 – Matia Corvin inaintează în fruntea unei mari armate spre Suceava. La Baia,
Ștefan dezlanțuie contraatacul și deși batălia rămâne indecisă, avântul ofensivei ungare este oprit.

Lupta antiotomană: este inegrată războiului veneto-otoman (1463-1479) și coaliției europene antiotomane

Moldova făcând parte din acestă coaliție, Mehmet al II-lea organizează, sub comanda beglerbegului
Rumeliei, Soliman, o mare expediție.

Bătălia de la Vaslui – 10 ianuarie 1475: Ștefan, folosind tactica pâmântului pustiit, va învinge oastea
otomană.

https://www.youtube.com/watch?v=KXx7Ybj7f1U (film de propagandă, făcut în anii național-

comunismului, dar este doar o secvență așa ca poate fi văzută fără sa vi se facă rău. Costumele, lupta, etc
cel mai probabil, seamănă)

Coaliția antiotomană: Înțelegând inevitabilitatea unei noi ofensive otomane, Ștefan începe să pregătească
o nouă luptă. Își va trimite solii în Polonia și Ungaria, Hanatul Crimeei, Veneția și Caffa.

 Tratatul dintre Ștefan și Matia Corvin – iulie 1475: Punând capăt conflictului, aceștia doi
încheie un tratat de alianță antiotomană. Își garantează reciproc legitimitatea la tron.
 Scrisoarea către principii creștini: „De aceea noi ne rugăm la amabilitatea voastră să ne trimiteți
în ajutorul nostru pe căpitanii voștri contra dușmanilor creștinătății, și cât mai este timp, fiindcă
turcul are mulți potrivnici și în multe părți are de-a face cu oameni care nu au opinia lui, pentru
apărare cu spada în mână stau contra lor, și noi, din partea noastră, promitem cu jurământul nostru
domnesc, cu viața noastră, că până la moarte ne vom apăra și vom lupta pentru credința creștină.
Și similar trebuie să faceți voi, și pe mare și pe uscat, pentru că după opinia pe care noi o avem, cu
ajutorul lui Dumnezeu noi i-am și luat mâna dreaptă, și de aceea fiți cu bunăvoință și gata fără
întârziere. (…)” Ștefan cel Mare

Bătălia de la Războieni/Valea Albă – 26 iulie 1476: După ce sultanul Mehmet organizează o expediție
prin care supune întregul sistem de colonii genoveze, el va intra în Moldova în fruntea unei oști imense
pentru aceea vreme. Ștefan încercă să oprească înaintarea sultanului spre Suceava. Lupta de la Războieni
va avea consecințe nefericite pentru oastea română, cu toate acestea, cetățile nu au putut fi cucerite de către
turci.
Ștefan va trimite la Veneția o solie, a cărei amplă expunere începe printr-un act de acuzare la adresa
conducătorilor creștini care l-au lăsat singur în fața dușmanului.

Tratatul de la Colomeea - 1485: Cetățile Chilia și Cetatea Albă vor fi cucerite în 1484 de către Baiazid al
II-lea, Marea Neagră devenind lac turcesc. Acest fapt îl va determina pe Ștefan să presteze omagiu vasalic
regelui Cazimir, pentru a-și recupera cetățile. Ajutor
ul polon s-a dovedit insuficient.
Bătălia de la Codrii Cosminului – octombrie 1497: Venirea la tron a lui Ioan Albert înseamnă reluarea
pregătirilor diplomatice și militare pentru recucerirea Cetații Albe și a Chiliei. În planul polon al ofensivei
antiotomane, era însă prevăzut ca Moldova să fie supusă Poloniei, Ștefan înlăturat, pentru ca în 1486
revenise la alinața cu Ungaria, prin care obținuse drept compensație cetățile transilvănene: Ciceul și
Cetatea de Baltă. În 1497 Ioan Albert va orgaiza o mare expediție în Moldova, dar rezistența prelungită și
ajutorul maghiar primit de moldoveni, îl va face sa se retragă. La Codrii Cosminului, Ștefan lansează atacul,
o parte din trupele polone, fiind nimicite. Pacea dintre Polonia și Moldova va fi restabilită prin tratatul
de la Hârlău, din 1499.

Concluzii/ Urmări:

Reluarea ofensivei turce pe linia Dunării, marcată de cucerirea Belgradului în 1521 și de

înfrângerea armatei Ungare la Mohacs din 1526, care anunță declinul Regatului ungar independent, a pus
capăt echilibrului internațional al forțelor, fapt care s-a răsfrânt asupra Țărilor Române.

Rezistența îndelungată opusă expansiunii otomane, îmbinarea luptei cu negocierile și compromisul,

au îngăduit Țării Românești și Moldovei să-și salveze entitatea statală, direct amenințată după supunerea
întregii Peninsule Balcanice de către otomani. Țelul otoman a fost neutralizarea Țărilor Române, nu
anihilarea lor.
Cele două state au fost obligate să accepte plata tributului și să se resemneze cu pierderea cetăților
Dunărene și pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă). În schimbul acestor renunțări, Imperiul Otoman
a recunoscut autonomia celor două țări și s-a angajat să respecte întregul lor sistem de guvernare, Țările
Române rămânând însă, până în 1593 (începutul domniei lui Mihai Viteazul) sub hegemonia otomană.