Sugestii de rezolvare

– Argumentări –

◼ Exemplul I

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia

diplomaţia promovată de conducătorii Ţărilor Române este parte integrantă a relaţiilor
internaţionale de la începutul epocii moderne. (Se punctează coerenţa şi pertinenţa
argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) – 4 puncte

Diplomaţia promovată de conducătorii Ţărilor Române este parte integrană a relaţiilor

internaţionale de la începutul epocii medievale. Această realitate este susţinută de politica
externă promovată de domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul. Deşi cumpără domnia,
conform obiceiului din epocă impus de otomani, el nu este fidel acestora; dimpotrivă, în anul
imediat următor dobândirii domniei( 1594) el începe colaborarea cu Liga Sfântă, deoarece
era hotărât să declanşeze lupta antiotomană. Liga era o alianţă a unor state creştine (statul
papal, Spania, Toscana, Transilvania) condusă de împăratul german Rudolf al II-lea de
Habsburg.
Aşadar, pregătind lupta pentru a înlătura stăpânirea otomană, domitorul Ţării
Româneşti se implică într-o alianţă la nivel european. Faptul este dovedit de declanşarea
răscoalei antiotomane la sfârşitul aceluiaşi an, 1594.

◼ Exemplul II

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia

diplomaţia românească face parte din relaţiile internaţionale de la începutului epocii
moderne. (Se punctează coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea
unui fapt istoric relevant, respectiv, aconectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia.) – 4 puncte

Argumentări │1
 Varianta 1 de răspuns

La sfârşitul secolului al XVII-lea se conturează în centrul şi sud-estul Europei un nou

raport de forţe între Imperiul Habsburgic, Polonia, Rusia şi Imperiul Otoman, prin
declanşarea „Chestiunii Orientale”, adică problema moştenirii Imperiului Otoman intrat într-o
criză ireversibilă, disputată acum de celelalte Mari Puteri.
Ca urmare, Ţările Române au încercat să iasă din sistemul dominaţiei otomane,
apropiindu-se de Imperiul Habsburgic, de Polonia iar mai târziu de Rusia şi să ducă o politică
de echilibru. Iniţiate de Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi continuate de Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), tratativele cu Habsburgii au eşuat din cauza lipsei unor garanţii
imperiale cu caracter antiotoman, precum şi din cauza intenţiilor tot mai vădite ale Austriei
de extindere a propriei sale dominaţii dincolo de Carpaţi, după ce realizase acest lucru în
Transilvania. Aceeaşi soartă au avut-o relaţiile cu Polonia. În condiţiile afirmării Rusiei sub
ţarul Petru I, domnitorii români se orientează spre această forţă politică tot mai importantă. În
Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încheiat la Luţk (1711) o alianţă cu ţarul, care
prevedea emanciparea de sub dominaţia otomană,asigurarea independenţei Moldovei, domnia
ereditară a lui Dimitrie Cantemir şi înlăturarea regimului nobiliar.
Înfrângerea de la Stănileşti suferită de trupele ruseşti în cadrul războiului ruso-turc
din acelaşi an a pus capăt domniei lui Cantemir şi ultimei încercări de eliberare a ţării pe cale
militară. Trei ani mai târziu Consatntin Brâncoveanu, acuzat de tradare şi uneltire cu statele
creştine este mazilit şi ucis de turci. În noile condiţii de la începutul secolului al XVIII-lea,
dominat de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii, otomanii nu mai au
încredere în domnitorii români şi înlocuiesc domniile pământene cu un nou regim, cel
fanariot.

Varianta 2 de răspuns

În noile condiţii de la începutul secolului al XVIII-lea, dominat de „Chestiunea

Orientală” şi de conflictele din ce în ce mai deschise dintre cele trei imperii – Rus,
Habsburgic şi Otoman – turcii nu mai au încredere în domnitorii români şi înlocuiesc
domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot. În timpul acestui regim dominaţia
otomană s-a accentuat. Înlăturată din funcţii de către fanarioţi, boierimea pământeană a dorit
să recâştige puterea şi a recurs la o intensă activitate diplomatică în perioada dominată de
numeroase războaie ruso-austro-turce. Constituită în „partida naţională” şi invocând vechile
capitulaţii, boierimea căuta să obţină creşterea autonomiei şi chiar independenţa. „Chestiunea

Argumentări │2
orientală” a oferit elitei politice româneşti ocazia de a adresa puterilor aflate în conflict cu
Poarta numeroase memorii prin care solicita modificarea statutului politic internaţional al
Ţărilor Române. Patruzeci dintre acestea solicitau înlăturarea domniilor fanariote, iar zece,
obţinerea independenţei. Astfel de memorii au fost trimise Marilor Puteri în 1772, 1787,
1791, 1822, 1829. Drept rezultat, revendicările româneşti atrag atenţia Europei, soarta
politică a Principatelor ajungând în dezbaterile internaţionale iar deciziile luate cu privire la
acestea incluse în acordurile şi tratatele încheiate.
Astfel, în perioada 1774 şi 1802 Poarta a fost obligată să modifice printr-o serie de
firmane şi hatişerifuri statutul juridic al Principatelor, puterea suzerană fiind constrănsă să
garanteze privilegiile principatelor şi să ţină seama în exercitarea drepturilor sale de clauzele
tratatelor încheiate cu puterile străine. În 1822 în Principate se revenea la domniile
pământene.

◼ Exemplul III

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia

participarea românilor la confruntări militare este o componentă a relaţiilor
internaţionale în Evul Mediu. (Se punctează coerenţa şi pertinenţa argumentării
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia.) – 4 puncte

Formarea unei coalitii creștine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure
condiții favorabile unei noi acțiuni europene comune pentru alungarea otomanilor din
Europa. Astfel, voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, deoarece avea o armată bine
instruită şi echipată, a putut duce o politică agresivă faţă de Imperiul otoman, organizând
campanii pe teritoriul acestuia, pentru a nu-i permită să atace direct Transilvania sau Ungaria.
De aceea, el a condus Campania cea lungă, organizată la sud de Balcani în anul 1443.
A reusit sa elibereze Sofia și ameninta chiar centrul imperiului, dar venirea iernii i-a oprit
inaintarea. La inceputul anului 1444 a obținut o victorie decisiva. Urmarea acestei campanii a
fost încheierea unei păci la Seghedin pe o perioda de 10 ani. Cu toate acestea, puterile
creștine au hotărâr organizarea unei noi ofensive, profitând de presupusa slăbiciune a turcilor.
Principala bătălie s-a dat la Varna, în anul 1444. Prin tactica folosita, Iancu a reusit să câștige
câteva poziții importante, dar moartea regelui a determinat pierderea luptei. Înfrangerea de la

Argumentări │3
Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Peninsula Balcanică și pregătirea unor
noi expediții spre centrul Europei.
În 1456, Iancu a pregătit o nouă ofenivă antiotomană. Anticipând că Imperiul va
ordona Țărilor Române să lupte împotriva cruciadei, Iancu de Hunedoara îl adue la tronul
Țării Românești pe Vlad Țepes, implicând astfel românii în lupta contra turcilor. La
Belgrad, în 1456, Iancu de Hunedoara, alături de aliați, obţine victoria; asadar el întârzie cu
aproape 70 de ani transformarea Ungariei în paşalâc şi cucerirea Belgradului, considerat
cheia Europei Centrale.
În epoca, s-a considerat că aceasta bătălie a decis soarta creștinătății europene, oprind
înaintarea otomană, cu atat mai mult cu cat, în urma cu doar trei ani, Constantinopolul a fost
cucerit, devenind capital Imperiului Otoman.

◼ Exemplul IV

Argumentati, printr-un fapt istoric relevant, afirmatia conform careia

diplomatia promovata de statele romane este o componenta a relatiilor internationale
din Evul Mediu. (Se punctează coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea
şi concluzia.) – 4 puncte

Cel mai mare pericol pentru creștinătatea occidentală era reprezentat de pătrunderea,
la mijlocul sec. al-XIV-lea, a Imperiului Otoman în Europa. Politica agresiva și rapida
expansiune teritoriala a acestuia expuneau statele din Pen. Balcanica si sud-estul Europei
unui mare pericol.
Constient de pericolul otoman iminent, ca urmare a victoriei de la Rovine, domnitorul
Țării Românești, Mircea cel Batran, se apropie de Regatul Ungariei, condus de Sigismund
de Luxemburg. Tratatul semnat în anul 1395 la Brașov prevede ajutor reciproc antiotoman.
Este primul tratat din sud-estul Europei îndreptat împotriva Imp. Otoman. În virtutea acestui
tratat, Mircea cel Batran a participat la cruciada da la Nicopole din anul 1396.

Argumentări │4