Modelul dascălului şi profesionalismul contextual

Se spune despre educaţie că este binevenită fiinţei umane, iar această stare exprimă în fond o
formă de a trăi. Mai mult, educaţia privită ca investiţie constituie un punct de plecare important în
asumarea unui demers educaţional. Or, calitatea unui astfel de demers educaţional depinde de
modelul social căruia acesta îi aparţine şi pe care actorii şi-l asumă prin raportare la o etică a
responsabilităţii profesionale.
A fi profesor înseamnă a te transpune într-un discurs mediatic (public) unde realitatea
dobândeşte înţelesuri multiple. Aici este paradoxul, credem, caracteristic identităţii profesorului, în
sensul că se poate pierde prin propria experienţă semnificaţia însăşi a întregului 1. Acesta reprezintă,
de altfel, un fenomen caracteristic profesorului postmodernist care în dorinţa de ,,a fi mai bun” şi
mai realist se transpune într-un relativism existenţial (accent pus pe pluralism şi diversitate,
toleranţa exagerată a ambiguităţii, de-construirea realităţii, etc.). Identitatea profesorului se
construieşte în această fază pe contextul uşor de observat de către cei din jur, prin consum de idei şi
chiar prin asumare de roluri. Altfel spus, pentru a supravieţui într-o lume aflată în permanentă
schimbare, profesorul (dascălul) adoptă identităţi flexibile.
Avem nevoie de o conştiinţă a cărei menire este de trezi umanitatea din somnul indiferenţei
şi de a stimula educaţia să reacţioneze în faţa nebuniei. Structurile afective sunt importante în
procesul de învăţare. Altfel spus, o înţelegere a educaţiei trebuie să se concretizeze într-o
dimensiune a logicii afective. Mai mult, considerăm că această logică afectivă trebuie să se coreleze
cu o dimensiune în care structurile epistemice deţin un rol important în procesul de înţelegere a unei
noi paradigme socio-educaţionale. În acest sens, acceptarea unei noi paradigme educaţionale,
consider că trebuie să aibă în vedere şi o analiză a modului în care este posibil, de ce nu, un model
al dascălului.
Tocmai de aceea, în cele ce urmează vă voi spune o întâmplare prin care tocmai am trecut...
Această întâmplare nu face decât să reflecte o poveste. Se ştie că aproape orice poveste începe
cu ,,A fost odatǎ…” sau cu orice altǎ formulǎ prin care se exprimǎ trecutul. Povestea însă care va
urma este o poveste diferitǎ de poveştile obişnuite pentru cǎ este cea mai normalǎ şi banalǎ dintre
toate cele care se ştiu. Dar poate cǎ normalitatea şi banalitatea nu mai conteazǎ atât timp cât sunt
lipsite de senzaţional şi de importanţǎ.
Această poveste însă începe cu …

1
Kellner Douglas, Cultura media, Iaşi, Editura Institutul European, 2001, p. 12.
Aseară am ieşit la o plimbare prin Parcul Educaţiei. Totul era atât de frumos şi plăcut.
În timp ce încercam să mă bucur de vremea superbă de afară şi de aerul proaspăt şi cu
gândul la cursul de a doua zi ce avea drept temă aspecte legate de domeniul Legislaţiei
şi deontologiei, curs pe care, de altfel, urma să îl susţin într-un mediu elevat, undeva la
o şcoală din Suceava, deodată, brusc, în faţa mea, au apărut din senin trei persoane
necunoscute pe care imediat m-am şi grăbit să le etichetez drept a fi ciudate. Erau
nişte persoane îmbrăcate sărăcăcios, care inspirau milă şi, peste care, timpul, se
vedea, că şi-a lăsat serios amprenta. Se mişcau haotic pe drum. De fapt, fiecare avea
drumul său deşi, curios, cele trei persoane aveau aceeaşi direcţie. Nu prea am reuşit în
acel moment să-mi dau seama dacă aceste trei persoane vorbeau singure, independent
una de cealaltă sau vorbeau între ele. Cert este că se întrezărea o formă primară, vagă
de comunicare. Cele trei fiinţe se îndreptau spre mine. Eram pus în încurcătură, nu
ştiam cum să procedez, dacă să rămân, sau să încerc să-mi văd de drum mai departe,
ocolind acele făpturi ciudate. Ceva însă parcă mă ţintuia fix în mijlocul drumului, o
forţă necunoscută mă îndemna să stau şi să aştept destinul să se împlinească.
Observai că prima persoană se îndreptă spre mine cu mâna întinsă şi bolborosind
nişte cuvinte de neînţeles.
-Cine eşti şi ce vrei? Am adresat această întrebare mai mult dintr-o teamă inexplicabilă
amestecată cu o curiozitate specifică meseriei mele. Eram profesor la o şcoală din
apropiere. În momentul în care respectiva fiinţă s-a apropiat mai mult de mine mi-am
dat seama că mâna întinsă cerşea de la mine ceva care să-i satisfacă o anumită dorinţă
şi că bolboroseala era, de fapt, un cântec în care se vorbea despre o lume demult apusă
şi anume, cea a educaţiei. Băgai instinctiv mâna în buzunar după nişte bani ca să pot
îndeplini cererea acestei fiinţe, dar îmi dădui imediat seama că nici eu nu aveam ceva
de oferit. Probabil criza acelor vremuri era de vină sau, probabil, faptul că uitasem
acasă portofelul aproape gol. Posibil totuşi să-l fi lăsat intenţionat acasă la comanda
subconştientului. Încetasem de mult timp să mai acord atenţie la ceea ce s-ar mai putea
să se regăsească în respectivul portofel. Aproape jenat, o întrebai din nou pe fiinţa din
faţa mea cine este, dar întrebarea mea primi drept răspuns acelaşi cântec înfricoşător.
-Nu-ţi va răspunde niciodată cine este, am auzit dintr-o dată.
Era cea de-a doua fiinţă care se îndrepta spre mine.
-De ce?, întrebai eu.
-Pentru că a încetat de mult timp să mai discute cu ceilalţi. E bolnavă săraca şi se
numeşte EDUCAŢIA.
-Dar tu cine eşti?
-Eu sunt NEBUNIA şi o ajut să supravieţuiască.
-Dar despre ce anume cântă EDUCAŢIA?
-Este povestea ei, aşa spun cei care cândva au cunoscut-o, completă dintr-o dată cea de
a treia persoană care se apropiase şi ea de noi. Se spune că în vremuri străvechi,
aceasta era autoritară şi că impunea respect. Frumuseţea sufletului ei şi înţelepciunea
pe care o afişa copleşeau pe toţi cei care o curtau şi care îi urmau sfaturile. Dorinţa
lacomă de a stăpâni însă această lume în totalitate i-a luat minţile. Degeaba a luptat
mult timp cu sine însăşi, căci ignoranţa a trimis-o în lumea în care sensul şi
semnificaţia nu există. Oricum, ceea ce tocmai ţi-am spus nu mai are relevanţă în ziua
de azi…
-Tu cine mai eşti?, întrebai din nou.
-Eu sunt INDIFERENŢA şi le ajut pe EDUCAŢIA şi NEBUNIA cu care tocmai te-ai
întâlnit să facă faţă oamenilor din ziua de azi…
Dintr-o dată lumea în care mă situam începuse să capete o altă formă, iar timpul meu
aproape că nu-mi mai aparţinea. Undeva în timp şi spaţiu se întrezărea o fiinţă care se
plimba gânditoare la...
Peste ani, într-un colţ de lume, în timp ce mă plimbam cu gândul la problemele
educaţiei contemporane, un cerşetor nebun şi indiferent la angoasele mele, îmi întinde
mâna implorând milă. Îi ofer o parte din sărăcia mea, o monedă, iar acesta drept
mulţumire începe să-mi spună povestea vieţii lui. Cândva a fost un profesor respectat şi
cunoscut drept o persoană raţională, echilibrată. Toată viaţa se dedicase EDUCAŢIEI
la Şcoala…, în perioada…, a cunoscut oameni mari…Brusc, mi-am dat seama că în
acea perioadă şi eu am învăţat la acea şcoală şi că profesorul respectiv, da, era
profesorul meu preferat, modelul pe care l-am avut eu în viaţă şi după care m-am
ghidat. Între timp, bogăţia sufletească făcuse pact cu sărăcia socială, iar propria-i
raţiune fusese cucerită de nebunie. Da, e adevărat, profesorul meu drag era o fiinţă
care cerşea, era o fiinţă atinsă de nebunie şi de indiferenţă…Vag începusem să percep
versuri dintr-un cântec…Era un cântec, iar profesorul meu, modelul meu cânta…
cântecul Educaţiei: Când lumea e vrăjită / Şi taine lângă noi zâmbesc / Privesc la astă
clipă răvăşită / Gândesc la viaţa ce-o trăiesc / Nebun eu sunt! Şi viaţa-i nebunie /
Indiferenţă văd în jur mereu / Nebun eu voi rămâne pentru veşnicie / Iar eu voi fi
acelaşi zeu…
La auzul acestor cuvinte un cutremur puternic a început să se resimtă în interiorul
fiinţei mele. În clipa aceea totul s-a năruit deja. Miturile au căzut, iar modelele au
dispărut pentru totdeauna. Mi-am dat seama că viaţa mea se derula într-o lume în care
 valorile adevărate erau înlocuite cu mediocritatea. Lumea se transforma, dar nu
reuşeam să-mi dau seama dacă sensul urmat de ea era unul pozitiv sau nu. De
asemenea, tipul de educaţie care se transmitea generaţiilor era altul. Raţiunea mea o
luase şi ea razna. Cum puteam eu să mă gândesc la educaţie în condiţiile în care
profesorul meu drag se pierdea în nonluciditate? De fapt, se pierduse pe sine de multă
vreme. Mai mult, cum pot eu acum, în acest moment să discut probleme referitoare la
educaţie, dacă nu încerc să privesc spre sufletul celor care cândva au făcut parte din
destinul meu? Cum pot eu acum să aduc în discuţie aspecte care trimit la această
problematică dacă educaţia însăşi abia reuşeşte să supravieţuiască într-o lume nebună
şi bolnavă de indiferenţă? Educaţia a ajuns să cerşească educaţie!

Eu sunt un actor educaţional. Şi mă supun sistemului căruia îi aparţin. Este un sistem al

ştiinţelor în care înţelegerea rezultă prin modalităţi diferite de exprimare a limbajului. Uneori mă şi
revolt împotriva acestuia. Şi tu eşti astfel sau, cel puţin, vrei să fii, iar faptul că eşti mai mult sau
mai puţin de acord cu această idee, te determină să te crezi diferit şi poate, chiar original. Şi poate
că aşa şi este. Dar şi eu şi tu existăm, în acelaşi timp, fiecare pentru sine şi unul pentru celălalt.
Avem conştiinţă şi putem să oferim lumii ceea ce are nevoie: educaţie. Dar într-o lume în
care valorile se disociază de educaţie, e mai complicat să-ţi doreşti să faci educaţie, pentru că, deşi
toată lumea şi-o doreşte, la fel de bine, fiecare în vreme de criză şi de război uită de ea. Instinctul
socializării dispare, iar omenirea intră într-un conflict Poate, de aceea, suntem îndreptăţiţi să
susţinem ideea conform căreia educaţia nu salvează omenirea de la pieire, ci o ajută să se conserve.
Sunt două aspecte total diferite. Acest bellum omnium contra omnes nu face decât să mă determine
să accept această stare şi să îmi asum eventualele consecinţe. Iată un amestec de idei în care
succesiunea faptelor îşi poate găsi susţinerea şi justificarea din partea minţilor luminate, care ştiu
cu-adevărat să argumenteze în favoarea unei astfel de teorii, ce ar putea apărea la un moment dat
printre explicaţiile ontologice ale acestei lumi.
Trăim în vremuri în care omenirea se transformă şi, de aceea, e posibil ca ea să-şi dorească şi
un alt tip de educaţie.
Cum poţi să îţi mai doreşti ceva de la fostul tău dascăl? Sfâşietoare clipă cea a amintirilor!
Frumuseţea cuvintelor rostite în trecut, discuţiile de altădată care au dat naştere unor drumuri pline
de satisfacţii interioare nu pot decât să trezească subiectivitatea din somnul indiferenţei. Nu mi-a
mai rămas decât să vorbesc în acest timp cu florile, cu ceea ce a apărut după ce dascălul meu a
plantat cândva, într-un timp trecut, în grădina pedagogiei. Privesc spre mine şi spre celălalt, spre
noi.
 Această poveste despre modelul dascălului şi didacticismul contextual a ajuns să fie
cunoscută acum, într-un timp în care o nouă paradigmă educaţională se impune la nivel social.
Poate că era postmodernismului are nevoie să fie înlocuită de o alta, în care înţelegerea şi
transmiterea informaţiei implică niveluri multiple de organizare. Şi poate, ca cineva, undeva,
cândva o va înţelege acest lucru şi va reuşi să folosească noua educaţie şi noile tehnologii de
învăţare raportându-se la conştiinţa umană.
Printre nori albi de sinceritate educaţia trebuie să lase sufletul să vorbească despre magie,
despre identitatea propriei sale conştiinţe. Datoria celor care susţin educaţia este de a hrăni spiritul
tocmai cu libertatea de a exista şi de a se exprima. Mai mult, datoria celor care aparţin educaţiei este
de a accepta de fiecare dată că umanismul şi umanitatea depind în fiecare moment al istoriei de
comportamentul nostru. Acest modus vivendi dezvăluie, paradoxal, în acelaşi timp, nestatornicia,
dar şi încrederea într-o lume care ştie să râdă şi să plângă în numele educaţiei.