12. 2. Islamul şi dreptul islamic.

Triburile arabe, cele nomade şi cele sedentare au crezut în mai multe zeităţi. Ei divinizau
Luna, fiind influenţaţi de anumite divinităţi de origine străină. În anul 600 divinitatea supremă
devine Allah – creatorul lumii, atotputernicul şi atotştiutorul, protectorul tuturor oamenilor.
Islamul a apărut la începutul secolului al VII-lea. În 610 Muhammed a avut prima revelaţie
(descoperire, relatare) fiind îndrumat de îngerul Gabriel, trimisul lui Allah – Dumnezeu, să se
ocupe cu propovăduirea noii credinţe. El a făcut o călătorie în Ierusalim, care a jucat un rol
fundamental în teologia islamică, mai apoi Ierusalimul este considerat de musulmani al 3-lea
oraş sfânt (după Mecca şi Medina).
Islamul este cuvânt arab ce înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza că se bazează
pe o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam. Unii mai interpretează islamul – ca pace, iar
cuvintele din cartea sfântă „Coranul” îi îndeamnă pe credincioşi „pe calea Domnului”. Însă
există o minoritate a musulmanilor, care consideră că „trebuie să lupte împotriva
necredincioşilor” prin intermediul Jihadului „a războiului sfânt”.
Sursele de inspiraţie dogmatică ale Coranului sunt mai ales ebraice – Vechiul Testament şi
Talmudul – şi într-o măsură mai mică creştine (evangheliile apocrifite). Religia islamică nu
propune credinciosului idealuri cu neputinţă de atins, este o învăţătură practică, reflectând
spiritul practic al fondatorului său, o religie care se adresează oamenilor simpli: nu face apel la
misticism, nu se pronunţă pentru asceză şi renunţări. În locul ascetismului Coranul recomanda
activităţi folositoare oamenilor – ca ajutorarea săracilor, a văduvilor şi a orfanilor.
Coranul este compus din 114 surate (capitole) care conţin 6236 de versete. Coranul – care
alături de Biblie este cartea cea mai larg citită din câte s-au scris vreodată este şi textul de bază la
care s-au făcut cele mai frecvente referiri, căci teologia, jurisprudenţa, morala, ştiinţa sunt
considerate de musulmani ca fiind aspecte ale unuia şi aceluiaşi „adevăr”.
Dogma fundamentală a islamului este afirmarea monoteismului. Allah este divinitatea
supremă; este unic, nu este asociat într-o „Sfântă Treime” şi n-a avut un fiu. Credinţa în
unicitatea lui Dumnezeu este cea mai importantă în islam: şi acest concept stă la baza dogmei
islamice. Obligaţiunile de bază ale fiecărui musulman adult sunt cuprinse în învăţătura a „celor
cinci stâlpi”- care susţin edificiul islamului. Ei sunt: mărturisirea de credinţă, rugăciunea
canonică, opera de binefacere, postul Ramadanului şi pelerinajul în locurile sfinte.
Conceptul de „drept islamic” (şaria) nu presupune un ansamblu sistemic organizat de legi şi
de practici juridice. Dreptul islamic reflectă voinţa lui Allah şi sfera sa este foarte largă. Şaria nu
este legea reală, ci legea ideală, semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci
deseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de „revelaţie”. Ca atare, acest ansamblu de
norme, de prescripţii, este stabilit în primul rând în textul Coranului, a fost complectat pe baza
tradiţiilor, iar în perioada sec. VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi enunţat în principiile de
jurisprudenţă ale diferitor şcoli de drept.
Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea reglementări bazate pe
texte canonice. De exemplu, pedepsele pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea
judecătorului, a perfectului poliţiei. Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei victimei
dreptul la răzbunare, conform „legii talionului” (dintotdeauna funcționând în Arabia şi admisă de
Coran), dar spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă preislamică – răzbunătorul
(vendeta) putea lovi pe cel vinovat, nu şi pe orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă
parte actul de răzbunare putea fi executat numai sub controlul gadiului (judecătorului). De
obicei, dreptul islamic caută să înlocuiască răzbunarea prin plata unui preţ de răscumpărare dar
numai pentru primul omor, nu şi în cazul de recidivă, căci Coranul recomandă să faci binele în
locul răului, promițând celui ce iartă fericirea raiului.
Referitor, la dreptul de proprietate este recunoscut tuturor (cu excepţia sclavilor) - bărbaţi sau
femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescripţii formulau extrem de minuţios
condiţiile de moştenire şi care vizau în mod special protejarea femeilor şi anumitor categorii de
moştenitori. Testatorul nu putea dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din
cuantumul succesiunii, restul era supus unor foarte precise şi detaliate partajări. Orice testament
şi orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezenţa a doi martori. O prevedere,
probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea mânii drepte, iar tâlhăria, cu moartea.
Împrumutul cu dobânda este interzis expres.
Aşadar, islamul este o religie a legii. Printre toate expresiile pietăţii islamice, cea mai
caracteristică este legea. Locul central al legii în gândirea şi în viaţa religioasă provine din natura
fundamentală a experienţei islamice însăşi. Probabil, cel mai important cuvânt religios al
musulmanilor este călăuzirea. Călăuzirea este ceea ce Coranul a adus de sus, a elaborat şi stabilit,
exemplul profetului şi tradiţia comunităţii islamice. Călăuzirea este deasupra tuturor lucrurilor pe
care musulmanii le aşteaptă de la religie, o serie de îndrumări concrete pentru conduita vieţii,
astfel în nici o situaţie să nu fie vreun dubiu asupra căii concrete de urmat.