13. 1. Noţiunea de Renaştere. Condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii.

Renașterea (în franceză: Renaissance, în italiană: Rinascimento) este denumirea curentului de

înnoire socială și culturală care a apărut în Europa occidentală la sfârșitul Evului Mediu, în
secolele al XIV-lea și al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea interesului
pentru cultura și arta antichității clasice. Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în
secolul al XIV-lea în Italia, prin punerea sub acuzare a Evului Mediu de către Petrarca, primul
care formulează conceptul de „timpuri întunecate” (tenebrae), de „barbarie” medievală.
Boccaccio este cel dintâi care defineşte „noua eră culturală” atribuindu-i meritul restaurării
literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. Ideea va fi dezvoltată spre sfârşitul aceluiaşi
secol de către Filippo Villani, urmat în secolul următor de Bruni, Flavio Biondo, Poggio
Bracciolini şi Elena Silvio Piccolomini. Primul autor italian care va folosi termenul Renaşterii
(rinascita) în istoria artei va fi Giorgio Vasari (1550).
Pentru Erasm, cultura medievală era o expresie a barbariei (Antibarbarorum liber se intitulează
una din primele sale opere), - în timp ce acum „au renăscut” literele şi, alături de aceasta, artele.
Erasm salută cu entuziasm această reînflorire a literaturii şi artei, pe care o vede ca având loc nu
numai în Italia, ci în toată Europa Occidentală. Dar, cu toată această lărgire de orizont sugerată
de Erasm, „ideea umaniştilor despre Renaştere a rămas limitată la aspectele intelectuale şi
estetice ale culturii”. (W.K. Ferguson).
În secolul al XVIII-lea viziunea asupra Renaşterii se lărgeşte considerabil. În explicarea
culturii Renaşterii, Condorcet relevă evenimentele precum invenţia tiparului şi a noilor tehnici
industriale, căderea Constantinopolului, descoperirea Americii, reacţia contra abuzurilor Bisericii
Catolice, Reforma care a încurajat libertatea de gândire, studiul clasicismului şi a monumentelor
antice.
Jules Michelet în „Renaissance” (1855) este cel dintâi care defineşte Renaşterea ca o perioadă
determinată a istoriei generale europene. Termenul nu mai este acum limitat la definirea unei
epoci de strălucire artistică şi literară, la redescoperirea clasicilor şi la opera juriştilor timpului, ci
este aplicat, unei perioade în ansamblul său, şi care ar fi fost animată de un spirit particular,
prezent în toate manifestările vieţii ei. Meritul lui Michelet constă în faptul că a fi acordat
conceptului de Renaştere o însemnătate universală şi concret umană, chiar dacă a limitat această
perioadă la secolul al XVI-lea, fără să-i extindă limitele temporale şi fără să acorde italienilor
paternitatea culturii şi civilizaţiei Renaşterii.
Ideea că Renaşterea se defineşte de fapt ca o fază istorică general - europeană și nu doar ca o
simplă mişcare artistico-literară, a întâmpinat mult timp o rezistenţă constantă. Athur Gobinean,
în seria sa de scene istorice dramatizate (La Renaissance, 1877), înţelege Renaşterea doar ca
expresie a unor personalităţi şi a unor culturi de elită. Pentru Nietzsche, Renaşterea este marea
epocă a Supraomului şi o antiteză a civilizaţiei creştine.
Pentru Fr.de Sanctis, Renaşterea, splendidă prin arta sa, este o perioadă de decadenţă morală,
religioasă şi civică. În schimb, H. Taine şi Ph. Monnier dau artei renascentiste italiene o
interpretare istorico-culturală.
Spre deosebire de Franţa şi Anglia, în Germania - ţară în care literatura epocii n-a produs
opere de o valoare deosebită, iar în domeniul artei a rămas caracteristic german stilul goticului
târziu - Renaşterea a avut o durată mai redusă şi s-a afirmat ca un fenomen cultural secundar; în
timp ce Reforma a fost considerată, expresia naţională germană a renaşterii.
Seria iluştrilor creatori a Renaşterii culminează cu Johan Nordstrom, a cărui teză extremistă,
afirmă că nimic din aporturile civilizaţiei şi culturii renaşterii n-a fost un produs original.
„Conştiinţa naţională, cultura orăşenească, umanismul clasicizant, libertatea gândirii, cultivarea
filosofiei platonice, studiul empiric, al ştiinţelor naturale, interesul puternic pentru om şi natură,
formarea unei societăţi modeme şi cu gusturi tot mai rafinate, realism şi influenţe clasice în artă,
toate acestea n-au fost un produs original al Italiei Renascentiste, întrucât toate fuseseră pe deplin
obţinute şi realizate în Evul Mediu” (după Ferguson). Cultura Renaşterii n-a creat nimic cu
adevărat nou, toate elementele ei importante existând încă din Evul Mediu (Et.Gilson). În
schimb, noua epocă a adus tot ce e rău în lumea modernă, deoarece cultura Renaşterii „s-a
separat de sacru - afirmă J. Maritain, - îndreptându-se spre om”.
Renaşterea este un fenomen European, nu doar italian, cum îl concepe Burckhardt. Termenul
circumscrie nu numai un fenomen cultural, în speţă artistico-literar, ci şi o epocă determinată a
istoriei, a civilizaţiei şi culturii europene, ale cărei trăsături caracteristice s-au definit pentru
prima dată şi în modul cel mai complicat în Italia, de unde a iradiat - în proporţii şi în domenii
diferite - în alte ţări europene. În sfera noţiunii de Renaştere se înscriu 3 mari evenimente:
Mişcarea intelectuală a umanismului, Reforma religioasă şi strălucita mişcare artistică (şi
literară) a cărei denumire convenţională, general, dar nejust acceptată ca atare (şi deci creând
confuzia terminologică), s-a suprapus întregii noţiuni de Renaştere ca fază istorică, ceea ce a
făcut ca splendoarea artistico-literară renascentistă să fie proiectată asupra epocii în ansamblul ei,
idealizând-o.
Epoca Renaşterii rămâne impresionantă prin extraordinara ei vitalitate, prin optimismul
iremediabil, prin pasiunea aventurii şi a libertăţii; refuzând nu numai autoritarismul unor dogme,
ci considerând şi moralitatea comportamentului ca fiind un dat limitativ şi restrictiv.