Renașterea artistică

Introducere
Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în
perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în
secolul al XVI-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică,
știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat
metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă. În renașterea
neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul, dimpotrivă, cele mai multe lucrări
renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a
petrecut în modul în care intelectualii abordau religia. Dacă pentru omul medieval lumea,
dincolo de aspectele imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui Dumnezeu,
lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este plural. Spiritul divin se manifestă
în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă
aşadar şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta
constituie corespondentul ordinii exclusiv spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul
Renaşterii, lumea are o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă. Cei care
pun în valoare această ordine vizuală sunt artiştii, care se legitimează printr-o individualitate
socială clară. Anonimatul artistului medieval dispare în faţa creatorului conştient de virtuţile
sale. Artele liberale, artele intelectului, se diferenţiază de cele artizanale, care presupun doar
înzestrare şi îndemânare tehnică. Noile arte care constituie ordinea vizuală a Renaşterii sunt
pictura, sculptura şi arhitectura. Renașterea semnifică pentru istoria Europei trecerea spre
epoca modernă, iar pentru artă reîntoarcerea spre idealurile și practicile artei antice greco-
romane. Interesul crescut față de arta antică, autorii antici și familiarizarea cu acestea au
dezvăluit o lume nouă, mai captivantă și diversă, în centrul căreia se afla omul. Noile idei și
valorificarea științelor exacte sprijină dorința artiștilor de a apropia arta de realitate. Termenul
„renaștere” a fost folosit de Giorgio Vasari, contemporan cu mișcarea artistică, dar definiția
completă a perioadei se naște în secolul XIX fiind atribuită istoricilor Jules Michelet și Jacob
Burckhardt.
 Pictura
Pictura, prin descoperirea legilor perspectivei (ilustrată în pictura lui Masaccio, Paolo Uccello
şi Piero della Francesca şi teoretizată de Leon Battista Alberti şi Leonardo da Vinci) capătă
preeminenţă între artele cultivate în Renaştere. Modalitatea aplatizată de reprezentare a
spaţiului, tipică Antichităţii şi canonului bizantin, este acum depăşită prin descoperirea
principiilor care fac ca percepţia spaţiului să fie, aparent, pluridimensională. Această
importantă descoperire legitimează pe plan tehnic arta profană, imagine a lumii
înconjurătoare, care este, în gândirea umanistă, ea însăşi creaţie a lui Dumnezeu.
Concomitent, trupul uman devine subiect artistic,