Proiect desen

Covacs Tudor
Prof:Voropciuc Sorina
Renasterea
• Renașterea a debutat în secolele XIV-XVI,
perioada Evului Mediu Târziu, în Florența - Italia și s-a
răspândit în restul Europei. Această mișcare
culturală reprezintă înflorirea inovatoare a
literaturii latine și autohtone, începând din secolul al
XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din
antichitatea clasică creditată lui Francesco Petrarca.
Dezvoltarea în pictură a tehnicilor de perspectivă, de
acordare a unei realități mult mai naturale a dus și la
o reformă educațională. Schimbările Renașterii nu
au fost implementate uniform de întreaga Europă,
deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în
secolul al XV-lea.
Renasterea politica
În politică, precum în artă și știință, Renașterea a dus la schimbări de mentalitate și la evoluția convențiilor
diplomatice. Istorici consideră Renașterea ca o perioadă de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Schimbările sociale și politice, dar și preocupările intelectuale, au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile
unor personalități ca Leonardo da Vinci, supranumit „omul renașterii”. Diverse teorii au fost propuse pentru a
explica originea și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe
particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea
savanților greci în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub
puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-
au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de „Renaștere” a fost folosită pentru prima dată de către istoricul francez Jules Michelet, la
începutul secolului al XIX-lea și, preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală
"Die Kultur der Renaissance în Italien" („Cultura Renașterii în Italia”), (1860) care a definit Renașterea drept
perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo, considerând că în acest timp, omul recăpăta conștiința
de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.
Umanismul
• Termenul de umanism (din latină: humanitas = omenie,
umanitate) are două semnificații:
• Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de
orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul
constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine și nu un
mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea
adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul
intereselor acestora. Axându-se pe capacitatea de
autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor
transcendentale cum ar fi dependența de credință,
supranaturalul sau textele pretinse a fi revelații divine. Umaniștii
susțin moralitatea universală bazată pe condiția umană ca loc
comun, sugerând că soluțiile problemelor sociale și culturale
umane nu pot fi provincialiste.
• Mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în
secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv
în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată
de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc
ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație artistică.
Umanismul renascentist sublinia superioritatea literaturii latine și
grecești și în special valorile ei în materie de morală personală și
publică.[1]
• Inca din Duecento[1] activitatea artistica este intensa si
apar "scoli artistice" ale caror trasaturi sunt particularizate
si de specificul geo-cultural al centrelor in care se dezvolta
si de marile personalitati artistice care le marcheaza.
• Perioadele artistice importante ale Renasterii italiene:
• Prerenasterea, numita si Renasterea timpurie -
perioada primitivilor renasterii italiene, Duecento si
Trecento,
• Quattrocento- perioada maturitatii renasterii italiene,
• Cinquecento- prima parte a secolului al XVI-lea
(perioada de apogeu a Renasterii italiene, "perioada marilor
maestri".
perspectivă lineară
Perspectiva lineară este un sistem identic cu cel care defineşte spaţiul într-o fotografie şi în care observaţia se face cu un singur ochi.
Acest tip de perspectivă ţine seama de felul în care ochiul uman percepe spaţiul şi modificările suferite de obiecte, pe măsură ce
distanţa şi poziţia privitorului faţă de ele se schimbă. Câmpul vizual are forma unui con cu o deschidere de aproximativ 53 de grade, cu
vârful în ochiul privitorului şi care se lărgeşte pe măsură ce distanţa creşte la infinit. Obiectele din prim-plan apar mai mari, deoarece
ocupă toată suprafaţa retinei, iar cele din planul îndepărtat apar mai mici. Din acest motiv, perspectiva liniară mai poartă denumirea şi
de proiecţie conică.

“Cina cea de taină” de Salvador Dali

Chiar dacă imaginile redate din perspectivă liniară par reale datorită asemănării lor cu înregistrarea fotografică, ele nu sunt atât de reale,
deoarece oamenii privesc lumea cu doi ochi, iar acest lucru se reflectă în ceea ce se vede în realitate. Însă, perspectiva lineară, deşi este
un sistem artificial, a fost practicată de-a lungul timpului în arta academică ca fiind singura modalitate de redare corectă a spaţiului,
drept pentru care a mai fost numită şi perspectivă ştiinţifică.
Picturile care folosesc perspectiva liniară pornesc de la premisa că există un punct fix de observaţie din care este examinată scena.
Astfel, acest punct de vedere al privitorului se proiectează de regulă pe linia orizontului (care se numeşte şi nivel fix de observaţie), în
aşa-numitul punct de fugă. Obiectul este redat ca şi când ar fi aşezat perpendicular pe suprafaţa tabloului, iar pentru crearea iluziei de
spaţiu, liniile sunt dispuse în unghiuri faţă de planul pictural, în aşa fel încât să dea impresia de coerenţă şi convergenţă spre acelaşi
punct. Exemplificatoare în acest sens este aparenta convergenţă a celor două şine de cale ferată în depărtare.
Perspectiva lineară poate fi aplicată la sisteme care utilizează un punct de fugă (perspectivă paralelă), două puncte de fugă (perspectivă
angulară) sau trei puncte de fugă (perspectivă oblică). În perspectiva cu un singur punct, obiectul reprezentat este văzut frontal.
Înălţimea şi lăţimea sunt paralele cu planul pictural. Partea din faţă a obiectului nu prezintă adâncime. Părţile laterale, partea de sus şi
de jos se extind în desen şi creează iluzia de adâncime.
Leonardo da Vinci
• Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut
sub numele de Leonardo da Vinci, a fost un marcant reprezentant al Renașterii din perioada de
apogeu a acesteia.[4] Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu
din întreaga istorie a omenirii. [5]
• Viziunea lui Leonardo asupra lumii se bizuie pe logică.[6] Ca arhetip al omului renascentist, este
unul din inovatorii picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Mona Lisa (numele este de
fapt Monna Lisa sau La Gioconda), portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo,
aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este considerat ca cel mai cunoscut portret
realizat vreodată.[7]
• Nu mai puțin celebră este fresca intitulată „Cina cea de taină”, din refectoriul
mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.[8] „Omul Vitruvian” (numele complet
este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii
asupra operei arhitectului Vitruvius, imagine iconică, este un simbol al Renașterii. [9] Cele câteva
lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de note științifice
constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și știință,
rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit
universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc,
submarine, o mașină de socotit[10] și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în
practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o mașină automată de bobinat și o mașină de
încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de
asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe
care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod categoric progresul
științific. Artist orgolios, conștient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său
contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea
morții, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată legendă urbană,
nu se regăsește însă în notele sale.[11][12] De altfel, singurele notițe păstrate din anul 1518 sunt
câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din servitorii săi.