Grădinariu Cătălin

ISTORIA ARTEI- Curs

Evoluția conceptului de artă

Conceptul de artă în antichitate și evul mediu

Termenul de Artă provine din latinescul ARS

Pentru vechii greci termenul folosit pentru descrierea artistică era acela de
TEHNIS

Artistul în societatea antică era un simplu meșteșugar.

Deși artistul nu era apreciat în societatea antică, opera sa da; iar filosofii
greci își asumă rolul de judecători ai artei.

Judecarea frumuseții presupunea anumite criterii:

Platon

1. A stabili ce anume este reprezentat

2. Dacă este corect reprezentat
3. Dacă este frumos reprezentat

Platon privea arta în sensul unei mimesis (o teorie despre artă apărută în
Grecia Antică, care consideră că arta reprezintă o „imitație”).

Pentru el arta era o imitație a naturii iar natura o imitație a lumii ideilor.

Xenocrates din Atena

1. Proporționalitatea
2. Ritmul
3. Armonia
4. Iluzia optică

Proporționalitatea – raportul între masurile diferitelor părți ale artei la

întreg, iar intregul la dimensiunile corpului uman.
Ritmul – o noțiune pitagoreică a ritmurilor cosmice. Ritmul se aplica în special
în arhitectură și sculptură.

Armonia – vizează calitatea execuției, în sensul de a nu exista discrepanțe în

creația operei.

Iluzia optică – în artă iluziunismul este foarte important. Pentru pictura

efectele optice sunt mult mai importante dect in arhitectura sau sculptură.

O tehincă pentru a realiza iluzia optică este RACURSI

În evul mediu arta este apreciată in special de clerici, și are un scop in

primul rand practic decât estetic.

Concepția asupra artiștilor însă nu s a schimbat iar artistul era vazul=t tot
ca un meșteșugar.

Catre finalul evului mediu pictorii încep să dezvăluie anumite *secrete* ale
meseriei lor și așa apar primele manuale de pictură; însă se realizează la
acea vreme că tot ucenicia este cea mai bună metodă de a învăța pictura.

Evoluția conceptului de artă în modernitatea timpurie.

Trei chestiuni

1. Înființarea academiilor de artă

2. Disputa dintre academism și avangardă
3. Ideologizarea artei, punerea artei în
slujba societății;

În perioada renașterii termenul de artă a

ideologizat in prizma unui conceput creator,
intelectual, ceea ce îl așeza pe pictor la nivel cu marii intelectuali ai vremii.

Leonardo da Vinci afirma ca pictura este asemănătoare cu poezia. Pictura

înseamnă studierea asupra formelor, naturii.

Apare noțiunea de geniu creator ce va puna accentul pe originalitate, se

naște originalitatea

Apar în această perioadă cunoscători, intermediari între artiști și umanitate.

Pietro Aretino= il divino Aretino, nu era nici pictor, nici scriitor, însă era un
mare critic de artă, i-a dat sfaturi lui Michelangelo pt pictarea Capelei
Sixtine.

Începând cu 1585 tinde spre înființarea academiilor de artă unde viitorii

artiști învățau pictura, filosofia având posibilitatea de a studia pe modele
umane, astfel au funcționat primele academii de artă, prima fiind înființată
la Bologna

Academia regală (1648) în Franța a fost a doua academie de arta din lume
menită să sporească colecțiile regale de artă.

La începutul secolului al XVIII-lea se înființează și academia de artă din

Anglia.

Desparțirea de mediul tradițional duce la apariția academismului.

Academismul tinde către o dogmatizare a artei.

Avangardiștii sunt cei ce se opun curentului academist.

Pe parcursul iluminismului apare raționalismul și se ajunge la o ideologizare a

artei și a lumbajului artistic.

Artiștii încep sa foloseasca limbajul artistic după bunul lor plac, fapt ce va
favoriza apariția artei moderne.
 Istoricul si dezvoltarea disciplinei Istoria Artei

Istoria artei s-a dezvoltat în același timp cu evoluția conceptului de artă,

iar punctul de pornire il localizăm în renaștere.

În 1550 Giorgio Vasari tipărește o lucrare intitulată *Viețile celor mai

iluștrii pictori, sculptori și arhitecți*.

Lucrarea a fost reactualizată 18 ani mai târziu. Lucrarea cuprinde în

principal artiștii din Peninsula Italică iar în a doua ediție face referire la
artiștii din antichitate.

Un demers special îl avem și în țările de jos; în 1604 Fond Martăr publică o

lucrare ce cuprinde peste 250 de biografii ale pictorilor germani.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Johann Winckelmann (părintele

istoriei artei) publică în 1764 o lucrare de referință intitulată *Istoria
artei antice* unde face o distincție între arta elenistică, romană și arta
greacă clasică.

Lucrerea sa a influiențat concepția filosofilor, în special a lui Hegel.

Hegel a afirmat ca apogeul artei îl gasim în trecut.

În prima jumătate a secolului XIX-lea istoria artei devine materie de studiu

în universități. Inițial la universitatea din Berlin

Către mijlocul secolului XIX istoria artei pătrunde în majoritatea

universitatilor europene deoarece a beneficiat de susținerea unor istorici din
acea vreme.
Istoria artei a devenit disciplină de sine stătătoare odată cu contribuția a
doi savanți germani – Alois Reigl și Heirich Wolfflin. Ei plasează arta într-o
succesiune evolutivă.

Alois Reigl publică o lucrare în 1938 o lucrare intitulată *Problemele

stilului*, lucrare in care stilul este tratat ca un termen nou. Reigl explica
stilul unei epoci prin intermediul conceptului – *voința de artă*. El afirmă ca
fiecare epocă are propria voință de artă.

Ideile lui Reigl au fost preluate de Wolfflin. El poerează mult mai meticulos
noțiunea de stil. El vorbește de mai multe categorii de stil. (împarte stilul
epocii dezvoltat de Reigle in mai multe categorii:

 Stilul bizantin
 Stilul romanic
 Stilul gotic
 Stilul renascentist
 Stilul manierist
 Stilul baroc
 Stilul baroc târziu
 Stilul neoclasicist
 Stilul romantist
 Stilul realist
 Stilul impresionist
 Etc

Tot Wolfflin afirmă ce există un stil al epocii care se manifestă diferit de

la o regiune la alta. Există in interiorul stilului regional, stilul școlii ( stilul
imprimat de maiestru asupra ucenicului)

Stilul artistic este legat de cel al epocii, dar din dorința de originalitate
aceste iese din tipare.

Interpretarea stilului se bazează pe analiza liniilor si a formelor.

La scurt timp dupa apariția lucrarilor celor doi apar criticii de artă.

Aby Warburg – critic insemnat – propune folosirea unui termen nou in istoria
artei – studii culturale- (trebuie studiat inițial mediul cultural în care a trăit
artistul).

Dupa al doilea război mondial critica artiștilor s a accentuat.

 Direcțiile interpretative în istoria artei

Direcțiile interpretative sunt date de felul in care istoricul privește la artă

și la autor.

1. Direcția biografică – biografia – urmarește reconstituirea vieții

artistului și a operelor sale.
2. Direcția iconografică – iconografia – are în vedere analiza conținutului
unei opere de artă pentru a stabili ce anume este reprezentat.
3. Iconologia – are la bază contextul cultural prin care se crează
imaginea. Iconologia se bazează si pe studiul textelor (nu putem
intelege tabloul CINA CEA DE TAINĂ fara a avea cunostinte despre
religia creștina)
4. Interpretarea marxistă – principiul antagonismului între clasa
muncitoare și cea exploatatoare.
5. Direcția psihanalitică – urmarește subconștientul în creația artistică.
Considerând creația artistică o exprimare a instinctului.
6. Direcția feministă – această direcție insista asupra discriminării dintre
sexe și asupra condiției femeii. ( multă vreme domeniul artei a fost
dominat de barbați).
 Arta greciei antice

Arta greciei antice reprezintă momentul de apogeu al artei antichității,

inspirându-se din arta egipteană, ducând arta la un rafinament
nemaicunoscut până atunci.

Caracteristuci principale:

- Inovația- o remarcabilă perfecționare

- Creativitatea tehnicilor – conostințe avansate de matematică și
geometrie.

Din punct de vedere cronologic arta greacă este divizată în trei perioade:

1. Perioada arhaică (700-480 î.Hr.)

- Perioada arhaică timpurie
- Perioada arhaică târzie
2. Perioada clasică (480-330 î.Hr)
- Clasicism sever și clasicism tarziu
3. Arta elenistică (330-31 î.Hr. ) – moartea Cleopatrei

Evoluția artei grecești – Arhitectura

Evoluția arhitecturii grecești a fost puternic influențată de caractere

sociale, economice și politice.

Triburile grecești, deși s-au manifestat într-un mod unitar prin limbă,
cultură și civilizație au format o rețea de orașe (polisuri), răspândite în
întreg bazinul mediteranean, inclusiv cel am Mării Negre.
Acest proces este cunoscut sub numele de marea colonizare greacă.

Aceste aspecte au favorizat o anumită uniformizare la nivel arhitectural,

noile colonii urmărind stilul metropolei

Diferențe :

Grecia continentală – stilul doric

Asia Mică –Stilul Ionic

Din punct de vedere arhitectural, realizarea cea mai importantă a

arhitecturii grecești este templul, fiind etalonul în materie de arhitectură.

Templul grec evoluează din megaronul micenian (camera mare, un fel de sală
a tronului).

În perioada următoare apare conceptul în doua ape, fiind eliminate orificiul

pentru fum și coloanele interioare.

Coloanele interioare dobândesc numele de peristil.

Vestibulul se lărgește și devine naos (acolo era statuia zeului)

Opistodomul sau camera tezaurului nu mai comunică cu naosul, având intrări

separate.

Inițial templele erau construite din lemn.

În periada arhaică (epoca tiranilor) societarea grecească va cunoaște un

avânt important iar templele vor începe să fie realizate din piatră, fapt ce a
dus la apariția primelor ordine arhitecturale, valabile până astăzi- doric și
ionic.

Ordinul doric

- Specific greciei continentale

- Frumusețea liniilor și simplitate în același timp
- Dificultatea de a crea acest ordin, de a lucra cu el, de jos in sus:
Stylobat – trei trepte din piatră în retragere,(fundația)
Colonada – elemant de rezistență ce înconjoară templul.
Coloana dorică este așezată direct pe stylobat
Fusul coloanei are formă de trunchi de con, nu este cilindrică și are
16 caneluri (în perioada romană 20 de caneluri cu muchii ascuțite).
Coloana dorică este ușor bombată, la întâlnirea primei cu cea de a
doua treime a coloanei.
 Capitelul – alcătuit din echină (trunchi de con) și abac (formă
paralelipipedă).
Arhitrava – realizată dintr-un bloc masiv
Triglife- 3 muchii
Metope – sculpturi în relief.

Ordinul Ionic
- Specific orașelor grecești de pe coasta Asiei Mici
- Asemănător ordinului doric, dar are și diferențe:
Coloana ionică este așezată direct pe stylobat prin intermediul unui
soclu.
Fusul coloanei este mai zvelt
Canelurile sunt în număr de 24 și sunt rotunjite
Capitelurile coloanei ionice cunt alcătuite din volute răsucite către
interior
 - Originar din arhitectura de lemn
- Abacul este mai subțire
- Arhitrava este alcătuită din 3 plabande
- Friza este continuă, oarbă, sau împodobită cu sculpturi în relief

Ordinul ionic este specific templelor mai mici și mai puțin edificiilor mari.

Ordinul corintic

Este folosit în special în perioada elenistică

Reproduce în mare măsură ordinul ionic, dar fiind mult mai elegant

Diferența dintre ordinul ionic și cel corintic se vede în special la capitel

În perioada arhaică acest ordin era folosit la interior

În privința planului cea mai folosită formă este cea rectangulară însă în zona
Asiei Mici se folosește și planul circular.
 Arhitectura perioadei clasice

Schimbări

Acropola ateniană

Acropola din atena a adăpostit încă din cele mai vechi timpuri principalele
edificii de cult ale Atenei

Distrusă complet in perioada războaielor medice, e a fost refăcută in timpul

secolului de aur

La realizarea acesteia au participat o serie de arhitecți și sculptori

Monumentele mai importante de pe acropolă sunt templele Parteon și

Erehteion, ambele dedicate zeiței Atena.

Acropola este o simbioză intre ordinul doric si cel ionic

Partenonul este un templu în stil doric alcătuit dintr-o celulă în care este
păstrată statuia zeițai Atena

Intreg edificiul este înconjurat de coloane

Stilobatul nu este perfect drept, ci este bombat la mijloc cu 7 cm.

Coloanele nu sunt perfect așezate pe stylobat, ci sunt înclinate spre interior

A fost folosită contracția dublă pentru așezarea corectă a triglifelor

Coloanele de pe colț sunt mai groase

Metopele înfățișează lupta zeilor cu titanii

partenonul

EREHTEIONUL

Este un templu in stil ionic, mai mic decât panteonul

Inlocuirea fusului coloanei cu statui ale unor fecioare

TEMPLUL ZEIȚEI NIKE

- Giuvaierul necropolei
- Este de mici dimensiuni dar de o deosebită frumusețe

TEMPLUL LUI ZEUS DIN OLIMPIA

- Etalonul pentru ordinul doric

THESEIONUL

-situat la baza acropolei; ordinul doric târziu1.

1
http://istoria-artei.blogspot.com/2010/04/templul-grec-ordinele-doric-ionic.html
 Sculptura greacă

Clasificarea și tipologia sculpturii grecești

- Sculptura în perioada arhaică (sec 5 -4 îhr)

- Sculptura in perioda clasică

Strâns legată de arhitectură, sculptura greacă a cunoscut o evoluție

spectaculoasă.

Începând de la Winchelman, sculptura greacă a fost privită într-o manieră

ciclică.

Sculptura arhaică

Sculptura clasicismului, a clasicismului sever si a celui tarziu dominat de

accente lirice.

Perioada elenistica a însemnat declinul sculpturii grecești.

Clasificarea sculpturilor grecești

Calitatea materialului avut la dispoziție- (cele mai multe sculături grecești au

ajuns la noi mutilate)

Această mutilare starnește interesul istoricilor de artă.

Marea majoritate a operelor din perioada clasică nu s au păstrat ci au ajuns

la noi sub forma unor copii realizate în perioada romană realizate din piatră
sau marmură, copii care nu erau executate după original ci după desene sau
alte copii.

Astfel, prin copiere se pierd caracteristici ale originalului, precum si

probabilitatea ca copia să fie mai bună ca originalul, ținându-se cont de
destinația lucrării și de scopurile comandatare.

Clasificarea sculpturilor grecești în funcție de materialul din care au fost

realizate și de destinația acestora

Clasificarea sculpturii grecești în funcție de material

1. Sculpturile din lemn (de obicei înfățișând idoli, în general s-au păstrat
sculpturi feminine)
- Sunt în principal statui realizate cu tehnica acrolitului ( trunchi de
lemn și membre de piatră)
- Statuile erau tratate cromatic și îmbrăcate cu haine.
2. Sculpturile din piatră (în special marmură)
- Reprezentative pentru arta sculpturală grecească datorită abundenței
materialului
- Se remarcă prin policromia lor,fapt ce arată că pictura și sculptura
erau strâns legate una de alta
3. Sculpturile din bronz
- Material preferat de marii sculptori
- Realizarea lor implica cunoștințe mult mai avansate
- Materialul permite sculptorului o mai mare libertate de exprimare
(bronzul este mult mai maleabil decât piatra)
4. Sculpturile în aur și fildeș
- Erau realizate în special prin tehnica chris elephantine
- Erau cele mai scumpe, multe dintre ele fiind supradimensionate.
- Doua exemple relevante pentru acest tip de sculptură sunt statuia lui
Zeus din Olimpia (foto 1) și Athena Parthenos (fig 2) ambele realizate
de sculptorul Phidias.

1 2
5. Sculpturile din teracotă
- Sunt de mici dimensiuni
- Cele de mari dimensiuni sunt specifice artei etrusce

Clasificarea sculpturilor grecești în funcție de destinație

1. Sculpturi arhitecturale
- Destinate pentru împodobirea templelor
- Sculptura era strâns legată de arhitectură
2. Statuiile de cult
 - Sunt statuile din temple (fiecare templu avea statuia zeitatii caruia ii
fusese ridicat, precum și statui ale altor zeități)
3. Statuile votive
- Prin intermediul lor grecii aduceau ofrande zeilor.
- Există o gamă largă de statui votive.
4. Sculpturile funarare
- Sarcofagul, lespedea,
- Aceste sculpturi devin comune greciei incepând cu secolul 6 îhr.
5. Statuile onorifice
- Acele statui prin care oemenii ii onorează pe acei barbați de seamă ai
comunitații lor.
6. Sculpturile ornamentale
- Nu au un caracter public
- Sunt destinate împodobirii locuințelor

Pentru perioada arhaică avem puține reprezentări

In epoca arhaica, pe fondul colonizării grecești și a emancipării elitelor

funciare se dezvoltă o artă sculpturală marcată de reprezentări cu chipuri
tinere care se remarcau prin structura atletica si un surâs enigmatic.

Una din cele mai vechi reprezentări de acest fel este o statuie votivă
dăruită zeiței Artemis.

Putem afirma ca perioada arhaica a fost influiențată de arta statuară

egipteană (frontalitatea, imobilismul, simetria și piciorul stang proiectat în
față).

Asemănări între scultpura greceasca și cea egipteană

Sculptura egipteană avea un caracter religios

Frontalitatea corpului este reprezentată din față (statuia avea fata

orientată înainte)

Simetria – privește realizarea statuii din două jumătăți perfect simetrice

Portretizarea (doar la egipteni) și caracterul monolitic (spațiul dintre brațe)-

in arta egipteana nu se acorda atenție acestui detaliu

Reprezentarea nud – nu se găsește în arta egipteană

Corpul masculin este elementul de frumusețe in perioada arhaică

Elementull principal pentru statuile din perioada arhaica îl reprezintă surâsul
(mimica feței exprima veselie)

Sculptura din perioda arhaică este marcată de un anumit dinamism (statuile

sunt reprezentate in mișcare)

Rolul religios dispare in arta greaca însă religia are un anumit impact asupra
ei

Arta greaca are o măsura antropocentrică (omul este în centrul universului)-

această caracteristica se remarcă începând cu perioada clasica

Trecerea de la perioada arhaica la cea clasică nu a fost una bruscă; totuși

dispare acel surâs, statuia are o înfățișare severă (de aici clasicism sever)

Dispare podoaba capilară (parul este scurt și acoperit cu o bentiță) 😊

A dispărut șoldul ințepenit

Dispare frontalitatea (corpul este ușor înclinat)

Apariția contrapostului

Sculptura în perioada clasică

După razboaiele medice apare clasicismul sever

Dispare imobilismul prin arcuirea șoldului

Se acorda o mai mare importanță staturii atletice a personajelor. Sculptorii

din aceasta perioada iși aleg ca modele atleți.

Ne apropiem de idealul sculpturii (cao cagatea)- acel echilibru între

înfățisare și spirit.

 Tinaroptoru – aceleași trăsături sunt acordate și grupului statuar

Harmodius și Aristogetion (fig 1)
 . 1
 Grupul statuar Athena și Marsyas (fig 2) -grupul făuririi flautului
dublu. Surprinde acel ideal ap epocii ( cau cagateea) și satirul.

 O altă statuie reprezentativă pentru perioada sculpturii clasice este

discobolul (fig 3) realizată în perioada 460–450 î.en de catre
sculptorul Miron.
Este o sinteză între dinamism și concentrare.
Redă foarte bine senzația de dinamism

3
 Grupul statuar realizat de sculptorul Phidias – statuia lui Zeus din
Olimpia, cu o înălțime de 15 m (fig 4) și Athena Phartenos cu o
 înălțime de 12 m (fig 5). Ambele au dispărut la începutul perioadel
creștine.
În cazul Athenei s-a păstrat o copie (Varvakeion Athena – fig 6 ) la
dimensiuni mult mai mici.

4 5 6

 O altă opera a lui Phidias este statuia zeiței Nike (fig 7) – un relief
din marmură păstrat fragmentar. Reprezentarea este emblematică
pentru ideea de echilibru.
Derapaj ud – o tehnică prin care sunt realizate acele cute pe haină,
rolul lor fiind acela de a sublinia formele trupului (valorizarea corpului
feminin).
În perioada clasică are lor o valorizare a corpului feminin.

 Polictet din Argos realizează o statuie numită Diadumenos (fig 8)

Redă foarte bine idealul epocii
Pentru Polictet sculptura este matematică pură
Cea mai reprezentativă sculptură a lui Polictet este Canonul celor 7
capete. (fig 9)
 Polictet mai este cunoscut pentru ponderația clasică a corpului uman
sau perioada echilibrului tranzitoriu – construcția statuii pe baza a
doua axe: piciorul drept și mâna stângă, în timp ce piciorul stâng si
mana dreaptă sunt in stare de repaos.

8 9

Clasicism târziu în sec 4 îhr

Lisip a fost sculptorul oficial a lui Alexandru Macedon

A preluat de la Polictet canonul de 7 capete și l-a imbunătățit (canonul de 8

capete )

 Apoxyomenos realizează o statuie (fig 10) , un luptătăor care dupa

finalul luptei își șterge pielea de nisip.
Atletul pare mult mai supluApare iar calo cagateea
 Praxiteles – celebru pentru accentele de lirism și pentru că valorizează
pentru prima dată în sculptură nudul feminin (zeița Afrodita – fig 11)

11
Sculptura a generat în epoca un anume scandal
Praxiteles inovează îndoirea corpului (curba lui Praxiteles )
Dispariția atitudinii severe în operele lui
Apare o abandonare a colocagateei
În acest sens s-a remarcat Scopas un sculptor faimos pentru operele
sale patetice (menadă dansând – fig 12)

12
Sculptura perioadei elenistice este considerată ca intrând într-o
perioadp de decadență.
În această perioada sculptura este influiențată de comanditari
Apare imaginea lui eros sub forma unui copil
Nudul feminin este exploatat sub formă erotică (Afrodita din Melos –
fig 13)

13
Statuile cu atleți suferă schimbări
Apare tema morții, a morții barbarului. Este redată agonia înaintea
morții. (statuia unui gal care se sinucide -fig 14).

14
 ARTA ROMANĂ

Civilizația romană a fost cea mai bine organizată și cea mai bine
documentată civilizație a antichității.

Construită pe structurile civilizației grecești, cultura romanp s-a întins mult

mai mult. Spațiul vast al Imperiului Roman a permis circulația oamenilor și a
ideilor pe o distanță mult mai mare.

Cultura romană este o vastă rețea de orașe unite între ele de drumuri, unele
practicabil e și astăzi.

Arhitectura în perioada romană a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă,

ingeniozitatea arhitecților romani constând în faptul ca au construit edificii
impresionante folosind materiale mult mai ieftine și mai rezistente decât
grecii (romanii foloseau cimentul, grecii nu), de asemenea romanii foloseau
arcele butante ce permitea construirea unor edificii mult mai mari si mai
rezistente.

Sunt doua categorii ale edificiilor romane:

1. Edificii publice
2. Edificii private.

Edificii publice:

- Forumul – este elementul central al orașului roman

Este o structură pătrată flancată pe trei părți de coloane și pe a
patra de basilică (forumul din Roma- fig 15)

15
Spre deosebire de agora grecească, forumul roman era mai puțin supus
arbitrariului.
 In forum avem templele, basilica
Basilica avea rol de întâlnire politică
- Templele
Romanii nu au adus schimbări majore față de greci în ceea ce privește
arhitectura templelor.
In perioada romană se răspândește templul pseudo peripter.
Arhitecții romani au creat un model original îmbinand planul
rectangular cu tolosul- Panteonul (fig 16).

16
Inovația majoră din punct de vedere arhitectural este cupola, un
element ce va fascina generațiile următoare.
La panteon arhitecții au optat pentru o structură ușoară. În vârful
cupolei se află un oculus (ochiul lui Jupiter)
Panteonul a fost transformat în evul mediu în biserică creștină.
- Baia romnă
Baile nu erau un spațiu doar pentru igienă ci si pentru socializare.
Cele mai importante monumente de acest fel sunt băile lui Caracal
În arhitectura băilor se folosește bolta în leagăn.
Pentru decorarea băilor se folosește mozaicul.
- Amfiteatrul roman
Destinat pentru lupte și alte spectecole de acest fel
Coloseumul este cel mai cunoscut edificiu de acest fel, ridicat pe 4
nivele, primele 3 aparținând celor 3 stiluri arhitecturale. Este realizat
prin arce butante.
Arcele butante au avut un rol important în construirea apeductelor
- Monumente cu caracter comemorativ:
Decorațiunile înfățișează belșugul și pacea.
Columna – decorarea columnei prin sculpturi în relief este o inovație
romană.
Mausoleul – realizat prin folosirea tolosului (mausoleul lui Galenius).
Arcul de truimf – dedicat pentru o victorie importantă
 Vor avea un rol important în perioada creștină pentru construirea
intrării în biserică. (arcul lui Constantin cel Mare, ce conține si părți
din acrul de triumf a lui Traian)

Edificii private

- Casa romană
Elementul central al acesteia este atriumul- se intră printr-un vestibul
direct din stradă (un fel de curte interioară dar acoperită)
Tavernele erau casele cu fereastră la stradă
Casele romane erau racordate la apa și canalizare
Pentru plebei se construiai insule (un fel de blocuri) – aveau la parter
spații comerciale iar la etaj apartamente.
Bucătăriile erau spații comune deoarece focul trebuia supravegheat
mereu.

Sculptura romană

În principal sculptorii romani au fost preocupați de copierea sculpturilor

grecești.

Aceste copii erau realizate in mare parte tot de artiști greci din Imperiul
Roman.

Există însă și anumite particularități ale sculpturii romane: portretistica si

folosirea bustului. Acesta este un aspect ce se leagă de cultul strămoșilor

Cultul strămoșilor este mult mai amplu (se luau mulaje de pe fata defunctului
care se păstrau în casă iar apoi bustul ce înfățișează chipul decedatului.

Grecii au folosit prea puțin bustul, ei fiind interesați de întreg.

Busturile romane sunt realizate într-o manieră realistă și nu retușează

defectele fizice. Ele înfățișează virtuți ale defunctului (experiență,
maturitate, dârzenie)

Același lucru este valabil și pentru bustul feminin. Virtuțile feminine puse în
slujba republicii romane (afecțiunea, cinstea, frumusețea...)

Idealizarea portretului apare în perioada imperială datorită influenței

elenistice. (busturile lui Augustus sunt identice deși el a treit 80 de ani).
In timp idealizarea va căpăta proporții (bustul lui Caligula)

Statuia equestră - statuia lui Marcus Aurelius (fig 17)

17

O statuie care va influiența sculptorii renașterii și va deveni un standard

pentru reprezentarea comandantului victorios.

În secolul IV in antichitatea târzie apar statui supradimensionate (statuia lui

Constantin cel Mare- fig 18)

18

Pictura romană

În Roma antică circulau cărți de pictură. Marojitatea picturilor romane nu au

ajuns până la noi, iar cele care s-au păstrat provin din siturile arheologice
de la Pompei și Herculaneum. Acoperite cu cenușă vulcanică

Pe baza acelor picturi s-au distins 4 stiluri picturale.

1. Stil al pietrarilor – principala sa caracteristică este imitarea placilor

de marmură după palatele elenistice.
2. Al doilea stil se remarca prin folosirea de chinobar și vermion, doua
elemente care erau foarte scumpe.
Acest stil apare la mijlocul secolului I î.Hr.
(Vila Misterelor -fig 19).
 19
3. Cel de al treilea stil apare în perioada cuceririi Egiptului
Caracteristica acestui stil este fundalul într-o singură culoare, în
special închisă peste care se pictează stilizat, de obicei auriu. Stilul
era foarte apreciat de aristocrația perioadei respective.
4. Ultimul stil apare la începutul perioadei creștine și le combină pe
primele 3.
Tablourile devin mult mai mari
Reapar fundalurile închise

Temele picturii romane sunt teme de natură mitologică in principal, sau

picturi cu proprietarii locuințelor, scene cu caracter erotic, tema adulterului.

Mozaicul

Era pus pe perete si folosit in mod special pentru decorarea băilor romane .
 Arta creștină

ARTA CREȘTINĂ TIMPURIE – SEC 1-4

1. Perioada preconstantiniană- caracterizată de tradiții iudaice

2. Perioada postconstantiniană – caracterizată de ascensiunea cultului
creștin. Perioadă de căutări și experimente arhitecturale și
iconografice.
1. Perioada preconstantiniană
- Manifestările artistice sunt destul de rare în această perioadă
- Legătura cu tradiția iudaică, care interzicea imaginea a facut ca multă
vreme imaginile să nu fie folosite de către creștini.
- Se formează iconografie creștină inspirată de scrierile creștine
preluate din alte culte orientale și chiar din cultul imperial (odată cu
răspândirea creștinismului).

Odată cu începutul secolului al III-lea vedem și primele forme

cristalizate ale cultului creștin.

Ruinele bisericii-lociunță de la Dura Eurepes

- Construită în jurul anului 230 d.Hr.

- Prin construirea acestei biserici se încearcă pentru prima dată
oficializarea creștinismului în vremea impăratului Alexandru Severus
- S-a descoperit tema cunoscută sub numele de bunul păstor inspirată
din cultul lui Orfeu.
- Hristos mergând pe apă – inspirată din Noul Testament
- Hristos ca împărat ceresc (necropola vaticană sec IV), inspirată din
cultul lui Sol Imvictus, cult protejat de impărații romani din peroada
târzie.

Din secolul al IV-lea intrăm într-o nouă etapă de dezvoltare a artei

creștine, după edictul de la Milano din 313.

Specificul practicii creștine este legătura dintre cultul sfinților și cultul

morților (Sf. Meditație)

Importanța catacombelor ca și spații funerare

În viața comunității creștine apare recunoașterea oficială a cultului

creștin plus sprijinul împăratului.
 Arta creștină timpurie în perioada postconstantiniană

Impăratul Galerius emite în 308 un edict prin care oficializa religia

creștină, iar în 313 cand Constantin cel Mare emite edictul de la Milan,
aduce o singură năutate față de cel din 308: dreptul comunităților
creștine de a avea proprietăți.

Odata cu reconoașterea creștinismului a intervenit și problema organizării

lui. În fiecare civitas a apărut un episcop, el devenint parte a aparatului
birocratic imperial.

Drept edificiu a fost aleasă biserica din Ierusalim

În funcție de întrebuințare avem biserici pentru:

- Pentru săvârșirea Licurghiei duminicale –

- Biseriici funerare –(liturghia se săvârșea ocazional )- erau biserici de
plan central, cu volumele arhitecturale în jurul copolei, cu apsida
separată de nava centrală printr-un arc trimbfal.

Basilicile gemene din Trier

- Una este destinată creștinilor botezați cealaltă celor ce nu primiseră

această taină.
- Bisericile erau unite între ele printr-un baptisteriu

Prima biserică construită de Constantin cel Mare a fost Biserica Sf. Ioan
din Lateran

- Sfințită în anul 326 de către Papa Silvestru

- Aceasta era biserica Papei
- Biserica are o navă centrală, patru nave laterale
Biserica Sf. Sabina

- Biserica are o navă centrală, dar și navă exterioară. Interiorul a fost

decorat mai tarziu dar respectând planul inițial. O biserică cu tavan,
cu colonadă in stil corintic. A fost intrebuințată ca biserică parohială.

Basilica Sf. Petru de la Roma

- Situată deasupra necropolei vaticană (prin tradiție se crede că acolo

ar fi fost îngropat Sf. Petru.
- Inițial a fost construită fără tavan, are o navă centrață și patru nave
laterale
- Transeptul (locul mormântului) desparte apsida de axa centrală.
Biserica Sf. Mormânt de la Ierusalim

- A fost gândită pentru a lua un aflux mare de pelerini

- Este o biserică cu 5 nave (incă de pe vremea lui Constantin cel Mare)
- 420-430- a fost adăugată o nouă rotondă (rotonda învierii)
- În 615 complexul a fost distrus, a fost refacut apoi distrus definitiv
în 1001 din ordinul suntanului.

Biserica Sf. Duminică din Thesalonic.

- A fost construită pe locul unei băi romane

- A fost incendiată in 1917 (debarcarea trupelor franceze la Thasalonic)

Construcții de plan central

biserica Sf Ghiorghe din Thesalonic

Biserica San Stefano din Roma

A avut parte de mai multe restaurări succesive

Decorarea bisericilor

Uni dintre părinții bisericilor erau împotriva imaginilor, alții erau de acord.

Inițial s-a optat pentru decorarea apsidiei și a arcului triumfal.

Inițial a fost folosit mozaicul pentru decorare

Tehnica mozaicului apare în Mesopotamia

Teleme iconografice din aceaastă perioada

- Cele mai multe sunt păstrate la Roma

Tradițio Legis – (Santa Maria Maggiore)

- Hristos in mijlocul tuturor apostolilor

Botezul lui Hristos – (baptisteriul ortodox Ravenna)

Scene viticole – (Santa Constanza)

Copilăria lui Hristos –(Santa Maria Maggiore)

 Arta bizantină

Arta bizantină este o sinteză a elementelor greco-romane și orientale,

continuând sincretismul civilizației romane în noul cadru ideologic al
creștinismului.

Din punct de vedere cronologic specialiști mai vechi plasau începutul artei
bizantine în 330, odată cu ridicarea Constantinopolului, care va deveni
principalul centru cultural.

Ridicarea Constantinopolului nu a schimbat mult din punct de vedere artistic,

nu în primele secole.

În constantinopol s-a construit mult prin copierea unor edificii din alte parti
ale Europei.

Elementele caracteristice artei bizantine:

- Simetria compoziției
- Pandantivii folosiți la cupole
- Preferința pentru planul central
- Frontalitatea
- Erotismul
- Dematerializarea corpurilor
- Esența perspectivei
- Rigiditatea veșmintelor

Aceste caracteristici apar în prima jumătate a secolului al VI-lea cand are

loc tentativa de restaorare a Imperiului Roman.

Arta bizantină a fost influențată de disputele ideologice. Unii cercetatori

plaseaza începutul artei bizantină după criza iconoclastă.

Dezbateril ideologice influențează arta bizantină înca de la inceput.

Creștinismul se impune de sus în jos, de la conducătur către poporul său.

Biserica Sfânta Sophia din Constantinopol a pus o problemă de arhitectură la

acea vreme: formarea unui plan central pentru a susține cupola. Pandantivii
sunt elementele ce permit transformarea bazei pătrate în bază rotundă.

În 537 s-a sfințit biserica dar mai târziu în timpul unui cutremur cupola
bisericii a căzut deoarece nu era o cunstrucție stabilă.
Ulterior au fost folosiți contraforți iar pandantivii au fost așezați pe
suporți.

Sfânta Sophia

Din timpul lui Justinian s-a păstrat Biserica San Micael din Ravenna, în plan
octogonal, în acest edificiu se regăsesc elementele artei bizantine.

Abstractizarea conținutului- o altă caracteristică a artei bizantine care

apare în această perioadă- (scona împărțirii peștilor și a pâninlor ).

Cele mai spectaculoase elemente ale artei bizantine vin dinspre orient
(Biserica Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai)

Toate aceste elemente se regăsesc în această biserică. Hristos este

reprezentat altfel. Este ilustrată natura Sa divină vs natura umană a
apostolilor.

Icoana bizantină este preluată de la egipteni. Caracteristicile artei bizantine

vor fi transferate icoanei creștine. Urmează apoi iconoclasmul.

Reprezentarile imprumută catacteristici ce ce apăreau doar în reprezentările

cu Isus (corpuri alungite, dematerializarea)

Perioada Macedoneană este perioada de glorie a artei bizantine.

Ulterior va urma o prioadă numită renașterea paleologă – (o perioadă de
umanizare a Artei Bizantine; se modifică planul central; apare decorul de
fundal; pictura pentru decorațiunile interioare in detrimentul icoanei).

După 1263 pictura este mult mai utilizată pentru împodobirea bisericilor.

Tradiția iconografică devine una rigidă, artistul nu aduce noi contribuții.

Arta în occidentul medieval

Secolele 5-10

În această perioadă membrii familiilor feudale se orientează catre o carieră

sacerdotală. Biserica capată o importanță mult mai mare față de cea de la
Constantinopol.

Apare depopularea orașelor în vest și dispariția monedei – (arta este legată

de orașe și de economie).

Unii artiști se mută în imperiul de răsărit, alții renunță. Asistăm la o

decădere a artei față de începutul creștinismului.

Totuși s-au construit câteva biserici la inițiativa regilor barbari, însă puține
din aceste biserici s-au păstrat – (Biserica San Denis din Paris, necropolă a
regilor Franței, sistuată in Paris ).

biserica San Denis – Paris

O perioada favorabilă artei a fost în timpul lui Carol cel Mare, perioadă
caracterizată prin recuperarea artei romane.
Din perioada lui avem Capela palatină de la Aachen, o biserică de plan
central, o construcție originală.

Capela palatină de la Aachen.

Lipsa fluidității, spațiul este structurat prin intermediul arcelor. Tratarea

fațadei vestice a bisericii este un alt element specific artei occidentale, în
acea zonă era situat tronul împăratului.

Bisericile din această peroadă seamănă cu fortărețele (nu toate).

In perioada otoniană apar bisericile otoniene – (biserica Sfantul Mihail de

Wildenstein).

Bisericile din această perioadă sunt construite ca biserici cu apside

simetrice.

Către anul 1000 clima în Europa începe să se răcească fapt ce duce la

apariția boltelor de biatră inspirate de la băile romane.

În decorațiunile artelor minore lucrurile stau mai rău. Are loc o sinteză între
elementele artei barbare si a celei creștine – (Evangheliarul din Emister).

În perioada otoniană apar în occident influențe bizantine (nu și Criza

iconoclastă). Ei nu considerau imaginile sacre ceea ce permitea pictoruluio
mai mare libertate de exprimare.

Secolele 11-12

Răcirea climei va influența construcțiile eclasiastice dar și încetarea

migrațiilor.

Pe fondul fărâmițării feudalismului apar orașele. În aceste orașe încep să fie

construite biserici tot mai mari, multe încadrându-se în stilul romanic-
(termenul are legătură cu formarea limbilor latine. În 1819 apare pentru
prima dată acest termen pentru a face distincția dintre gotic și alte stiluri).
Elementele caracteristice stilului romanic:

- Arcul de cerc
- Masivitatea clădirilor
- Dezvoltarea pe orizontală
- Ferestrele mici
- Ziduri masive

Acest stil avea particularități în funcție de regiune.

Întărirea bisericii după reforma gregoriană și apariția unor noi ordine

monahale subordonate sfântului scaun (mănăstirea de la Cluny)

manastirea de la Cluny

Edificiile stilului romanic sunt clunysiene și sunt amplasate pe drumurile ce

duceau la Santiago de Compostela.

Prototipul acelor biserici era Biserica Cluny 3 – o biserică cu boltă în leagăn

cu suport în lemn, iar la exterior se adăugau contraforțe pentru a prelua
greutatea bolții.

Decorarea bisericilor se realiza prin sculptură arhitecturală pentru a

înfrumuseța fațada vestică, tema favorită pentru sculptare fiind judecata
de apoi.

Despre pictură în acestă perioadă se poate spune ca se imita pictura

bizantină dar într-o manieră mult mai proastă.
 Arta occidentului medieval secolele 13-14.

Vremea catedralelor

O perioadă de avânt a occidentului din punct de vedere economic și cultural.

O perioadă de dezvoltare a agriculturii și a comerțului la mare distanță.

Aceste procese iau naștere după cucerirea Constantinopolului (1204-
Cruciada a IV-a).

În această perioadă apare scrisoarea de credit

O revitalizare culturală numită a doua renaștere (apariția universităților, a

unor noi religii -francistanii și dominicanii)

Dezvoltarea scolasticii influențează realizarea bisericilor

Dezvoltarea comerțului asigură suportul financiar pentru realizarea de noi

biserici.

Apare o competițe la nivelul orașelor în ceea ce privește construirea de

biserici

Schimbarea majoră pentru stilul gotic a venit de la abația Sant Denis –

necropola regilor Franței.

Termenul de gotic nu este cel mai potrivit și nu a fost folosit în epocă. În

epocă se folosea termenul de opus francigerum.

Termenul de gotig provine dintr-un periorativ, este întalnit la G. Vasari, și

se referă la un stil barbar.

Multă vreme termenul s-a folosit cu acest sens, iar stilul s-a păstrat până
în secolul 16.

La începutul secolului 19 acest stil a fost reapreciat ca un clasicism al evului

mediu.

In aceasta prioadă a avut loc o restaorare a catedralelor gotice.

Ideea stilului gotic era ca Dumnezeu era lumină.

Combinând arcul în agiva bolților, pereții nu mai erau la fel de groși și

permitea o creștere a spațiilor goale. Sunt folosite arcele butante, obținând
lumină din ferestre cu vitralii.
Fațada vestică este asemănătoare cu cea estică dar cu o intrare mai mare
in centru și două mai mici în laterale

Navele bisericilor au fost remodelate, au dispărut stâlpii masivi

In interior s au folosit bolți în cruce, ceea ce a permis ridicarea unei

biserici înalte. Structura de rezistență este in exterior.

Această dezvoltare pe verticală era utilă din perspectiva spațiului.

Catre a doua jumătate a secolului 13 stilul gotic ajunge la maturitate.

Odata cu noul stil se dezvoltă și sculptura arhitecturală, în special fațada

vestică, însă în fază târzie.

Sculptorii își perfecționează tehnica.

Modul in care realizează fagurile veșmintelor arată că se inspirau din

sculptura romană.

Apare contrapostul gotic (șoldul arcuit și capul înclinat într-p parte-

interacțiunea dintre personaje).

Aplecarea către realism, nota realistă a sculpturii.

Cptre sfârșitul secolului 14 arta își descoperă dimensiunea portretistică

(portretul catedralei arhitectului de la Praga).

Tot în această perioadă sculptura gotică ajunge la un nivel destul de ridicat,

încă din seclul 13.

Pictura in această perioadă iși caută un teren nou; reapare pictura pe

șevalet. Piața este favorabilă picturii datorită economiei bogate.

Pictorii dezvoltă o atenție mai mare pentru detalii. Cele mai spectaculoase
reprezentari cu caracter naturalist apar în această perioadă în nordul
Europei, inițial pe cărți.

O schimbare majoră apare și la pictarea bisericilor. Această schimnare

apare inițial în Italia. Capela Arena din Padoca a fost încredințată lui
Giotto. Giotto se abate mult de la tradiția bizantină. Inovația lui este
caracterul teatral și accentele dramatice.

El a pictat și statui înfățișând virtuțile și viciile.

Nu toată lumea a agreat acest stil gotic, preferând să rămană fideli stilului
bizantin.
Școala din Siena se bucură de popularitate în această perioadă deoarece ea
rămăsese fidelă stilului bizantin.

Arta în perioada modernității timpurii

Secolul 15- Renașterea

Conceptul de renaștere este unul complex prin semnificațiile care i-au fost
atribuite.

Conceptul este folosit din secolul 19, fiind teoretizat de istorici celebri, ce
îl pun în antagonism cu noțiunea de ev mediu.

Se ajunge la concluzia că renașterea și umanismul constituie o ruptură în

raport cu ignoranța evului mediu prin reafrimarea legaturii cu valorile
culturale ale antichității.

Renașterea devine epoca omului renașterii, un spirit laic, modern, în care

accentul nu se pune pe credință ci pe rațiune.

Perioada este a merilor procese ale practiciilor oculte, de aceea omul

renașterii este mai legat de evul mediu decât de antichitate.

Oamenii au conștiința că trăiesc într-o epocă nouă, ei crează noțiunea de ev

mediu.

Din punct de vedere artistic, termenul de renaștere apare pentru prima dată
la G. Vasari. Sensul termenului exprimă o reînoire a artelor pentru a ajunge
la standardele antichității.
Renașterea apare simultan în Italia și în Țările de Jos fiind favorizat de o
serie de factori. În aceastp perioadă apare în Italia neoplatonismul. Acesta
apare în Italia pe un teren deja prezătit de franciscani și dominicani.

Italia este o zonă de întrepătrundere între stilul gotic și cel bizantin.

Renașterea în Italia în prima jumătate a secolului 15

În florența un grup de artiști din jurul lui Filippo Bruneleschi crează un

concept artistic nou.

Bruneleschi a fost apreciat în epocă pentru realizarea domului din Florența.

domul din Florența

Aceasta era o problemă de arhitectură deosebit de grea deoarece

trebuia construită o cupolă cu diametrul de 42 m. În situaţia dată, o cupolă

clasică, monolit, cu profil semicircular, ar fi fost imposibil de construit, din

mai multe motive.

Brunelleschi a rezolvat această problemă înălțând pe un tambur

octogonal de piatră, străpuns de feretre rotunde, o cupolă cu două calote:

una în exterior și alta în interior.

Soluţia finală a fost cea a unei cupole în felii, a cărei structura consta în
opt nervuri principale şi şaisprezece nervuri secundare, legate între ele prin
inele orizontale. Spaţiile dintre nervuri urmau să fie umplute cu panouri
curbe, cu profil în arc frânt, care formau două membrane: una interioară
iar altă exterioară, cu rol de închidere
Catedrala din Florența este construită în stilul gotic însă cupola nu.

Un alt element introdus de Bruneleschii este micșorarea perspectivei.

Donetello

În italia sculptura avea un caracter sobru. Donetallo aduce naturalismul în

sculptură.

Statuia lui David redă foarte bine tinerețea. Era realizată din bronz, bine
șlefiut.

statuia lui David

Arta renașterii în Țările de jos în prima jumătate a secolului 15

Renașterea ca fenomen a apărut simultan ca fenomen în Italia și Țările de

jos.
În Italia în această perioadă s-a redescoprit clasicismul. Anumite orașe
italiene își afirmă poziția politică.

În țările de jos lucrurile au stat cam la fel. Atât Italia cât și Țările de Jos
nu se bucurau de autonomie totală.

Comerțul la mare distanță a ajutat de dezvoltarea acestor doua Regiuni

Spre deosebire de italieni, cei din Țările de Jos nu aveau o moștenire a

antichității pe care să o descopere. Aici pictura și sculprura se dezvoltă pe
baze empirice, prin studierea naturii.

O inovație majoră ajusă de Țările de Jos a fost folosirea uleiului de in ca

2
solvent pentru culoare.

Una din marile probleme cu care se confruntă artiștii italieni in această

perioadă este aceea a perspectivei

În Italia Brunelleschi crează perspectiva prin Calcul Matenatic (Perstectiva-

micșorarea unui om sau a unui peisaj pentru a-l putea încadra intr-o statuie
sau pictură)

În Țările de jos, perspectiva se realizează empiric. Artiștii nordici redau

corpul uman din demi profil. Această tehnică va deveni emblematică pentru
nordul Europei.

Atenția la detalii este foarte importantă și va avea un impact major la

dezvoltarea portretisticii.

Artiștii nordici redau fidel portretul, cei italieni îl înfrumusețează, îl

modifică)

Italienii pictează statui greco-romane, artiștii nordici sunt mai aplecați

către realitate, ei pictează ceea ce văd.

Artiștii nordici introduc motivul oglinzii în pictură

Nota de realism a artei nordice începe sa fie introdusă de la mijlocul

secolului 15 și în arta statuară.

Către jumătatea secolului 15 arta nordică și cea sudică se întrepătrund

foarte mult.

2
https://desydemeter.wordpress.com/2011/09/22/renasterea-in-tarile-de-jos-%E2%80%93-flandra-jan-van-
eyck-1/
Această intrepătrundere s -a realizat cu ceva eforturi datorită faptului ca o
regiune refuza anumite elemente venite de la cealaltă.

Arta renașterii în a doua jumătate a sec 15

În această perioadă, o altă problemă a artei renașterii a fost legătura

dintre prim plan și fundal.

Primul care reușește să rezolve această problemă este Sandro Botticelli.

Cea mai importantă pictură a sa în acest sens este NAȘTEREA LUI VENUS

Primul artist care a promovat folosirea tehnicii Racursi a fost Andrea

Mantegna. (Racursi- formele ideale, corecte ale corpului uman)

El redă natural dimensiunile corpului și stabilește o concordanță între prim

plan și fundal.

Piero della Francesca (pictor italian ) folosește și el tehnica recurssi-ului.

Pntru a rezolva problema fundalului se folosește un fundal arhitectural (zid),

sau un fundal aerian.

Tehnica fundalului aerian este folosită și perfecționată de Leonardo da

Vinci. Aceste redă învăluirea formelor de către aer.

Pictând în această manieră, redai iluzia profunzimii și personajul este mult

mai bine încadrat (Gioconda)
Michelangelo are o contribuție majoră la redarea corpului uman

Rafael redă personajele prin culori vii

Toate aceste elemente contribuie la dezvoltarea artei occidentale. Personaje

ca da Vinci sau Michelangelo au avut un rol esențial în crearea imaginii
artistului, acees de intelectual, de creator. Pentru prima dată în istorie,
artistul nu mai este vazut ca un simplu meșteșugar, el este pus la nivel cu
poeții și filosofii.
 Stilul Baroc (și altele  )

Manierismul, la fel ca și barocul ocupă o paletă largă de vestigii; astfel,

devine dificil de definit.

Mulți autori refuză să vorbească despre manierism. Aceștia il numesc mai

degrabă renașterea târzie.

Manieristul era în general un artist care de regulă refuză clasicismul

(ordinele arhitecturale grecești), fie îmbinarea unor elemente de factură
clasică cu altele sau cu elemente din arta considerată barbară.

Manierismul apare odată cu estetica clasicismului și se dezvoltă în special în

Franța.

Leon Baptista Alberti suprapune arcul de triumf cu stilul gotic.

În secolul al XVI pictura manieristă devine mai evidentă. Corpurile pictate in

acest stil sunt disproporționate.

Jacoppo Tintoretto (Pictor Italian) – Pentru el regulile perspectivei par a nu

mai fi valabile.

În același timă există și tendința de a duce clasicismul la cele mai înalte

culmi (în special în arhitectură).

Din această dorință perpetuă de a inova, la început de secol xVII se ajunge

la estetica barocă.

Aceaastă estetică are două elemente importante;

1. Împerecherea coloanelor – pentru antici acest lucru nu era posibil –

rolul coloanei fiind acela de susține arhitrava
2. Volutele mari – în special de decorarea fațadei vestice; elemente
estetice de legătură deavând rol estetic.

Ulterior se constată o preferință tot mai accentuată pentru liniile sunuoase

(linii șerpuitoare), formele egale și o decorațiune cat mai încărcată.

Termenul de baroc a fost folosit cu sens periorativ în secolul al XVIII-lea

atunci când artiștii din perioada renașterii descopereau o artă barbară.

Pictorii din perioada renașterii au imitat arta romană, care era defaăt arta
greacă decăzută, pierzând liniile drepte.
Există un clasicism mai timpuriu (clasicismul francez), care caută să se
distingă de maniera italiană (mai ales în arhitectură).

Regăsim preocuparea pentru integrarea edificiului în peisaj (faimoasele

grădini, fântâni arteziene, etc)- toate acestea țin și de evoluția
urbanismului.

După ce un secol a fost blamat, la mijlocul secolului al XIX-lea barocul a

fost redescoperit.

Din perspectivă arhitecturală avem o evoluție a formelor, până la începutul

secolului XX, când, arhitecții pot refuza estetica, propunand elemente noi:
miimalismul.

Lucrurile stau diferit în cazul picturii: evoluția picturii din această perioadă
a fost puternic influențată ce căutarea năutății de către artiști. Un rol la
fel de inportant l-au jucat și factorii economici și religioși.

La începutul secolului al XVII-lea asistăm la o uniformizare, însă există și

diferențe semnificative, religia jucând rolul cel mai important.

Răsăandirea calvinismului avea să aducă o adevărată furie iconoclastă și a

influențat negativ activitarea pictorilor și sculptorilor.

Odată cu blamarea bisericii, artiștii erau privați de cea mai importantă

sursă de venit (biserica) și s-au îndreptat către o clientelă mai pouperă-
săracă.

Pictura religioasă se metamorfozează, apare scena de gen. O pildă, o

parabolă, o scenă din Vechiul Testament este pictată sub forma unui tablou
cotidian din vremea pictorilor precum Peter Bruegel cel Bătrân (1525-
1569)3.

Pentru artă, se impune gustul burghezului înstărit care începe își comande
portrete, individuale sau de grup.

Portretele de anatomie ale lui Rember, portretele de grup ale lui Franz țin
de această gândire.

Conciliul de la Trento a dat un nou impuls pentru lumea catolică: folosirea pe

scară lagră a cărților tipărite. Biserica Romano-Catolică putea lupta cu
aceleași arme ca și protestanții, (lumea catolică mai avea forța imaginii.
Biserica catolică decide să o pună în slujba sa).

3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pieter_Bruegel_cel_B%C4%83tr%C3%A2n
Primul Monument- Biserica Iezuită din Roma

- Artiștii reușesc să creieze fuziunea dintre cer și pămant, dintre

biserică și lumea cerească
- Arhitectura este suprapusă în spațiul pictural: senzația de vertij
pentru privitor

Către începutul secolului 18 pictura italiană începe să decadă, lăsând loc

picturii franceze.

Pe langă aceasta, pictura pe panou este de asemenea cultivată,

observându-se atenția de nevoie pentru a stârni emoție privitorului, tendință
teatrală.

Pictorii caută soluția care să vină în așteptarea comanditarilor. Către

inceputul secolului 18 acest gust către teatral începe să fie considerat
îndoielnic, fiind preferat naturalismul, eroismul eroilor antici, atitudiniile
simple și elegante.

Acest gust nu apare întâmplător. El se răsoândește sub influența unei noi

gândiri politice, tot mai pronunțată față de vechiul regim și de nobilime.

Din acest motiv eroii antici sunt de preferat.

Neoclasicismul este contemporan cu revoluția franceză. Din acest motiv se

vorbește în secolul 18 de asumarea deliberată a anumitei estetici.
Schimbarea este una cu adevărat revoluționară, generațiile viitoare de
artiști vor dori libertatea de a crea ceea ce ei consideră că merită creat,
preocuparea lor asupra viziunii lumii.

Din perspectiva ideologiilor moderne (politice sau sociale)pictorii romantici s-

au pus în slujba rațiunii lor, redand cât mai frumos istoria națiunii lor.

Pictorii realiști s-au inspirat și au atras atenția prin lucrările lor asupra
brutalității.

După impresionism artiștii dobândesc libertatea de exprimare artistică

deplină. Practic din acel moment începe arta modernă sau arta
contemporană.