Renașterea

Renașterea (Renaissance) a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A
debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate
uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul
al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată
lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei
realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii
susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a
văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile
artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de
"omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost
propuse pentru a explica originea și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori,
incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și
migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub
puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol
determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către
istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în
lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860.
Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În
acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a
personalității.

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada
modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea,
influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte
domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism
și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa
textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat
un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe,
în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările
de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări
renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în
modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine
grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind
cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul
Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.
Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii florentini
conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând tehnici pentru a redă
o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli, au căutat să
descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o
umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486, "De hominis dignitate" (Discursul
despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință.
Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a
permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.

1
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin
revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că
structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile
regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul
direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire
comercială fără precedent .

Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest
meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se
în Anglia începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al
umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta era
zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul
creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și
administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră
reorganizate și centralizate sub control guvernamental.[2] În contrast cu Europa nordică, unde educația
avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie
supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț,
aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri.[2] În secolele XIV-XV
în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era
concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice[2], în timp
ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente
filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale
Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii
locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai
papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de
cealaltă a Alpilor.[3] Banii din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost
pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută
în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la
finele secolului al XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic
și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau
niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția,
Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele
inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada pe care
și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința faptului
că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă a
tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere intelectual și
artistic a prevalat barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și
artistul Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie,
interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină[9], însăși literatura în limba
latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era
(Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți
sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că
"orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară."[11] La doar câteva secole distanță,
un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că
un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc de înțelepciune aduce nebunia.
[12]
 Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că (Sfântul) Petru Damiani ilustrează o atitudine
medievală răspândită față studiul disciplinelor nereligioase (profane): pentru creștin, care crede în
posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru
important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit", "abia ne poate interesa" și e "de evitat",
gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică ("născocire a diavolului, care el a fost primul
dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt

2
contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus din Lautenbach, care a fost unul dintre primii
profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în
cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a
culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a
nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului
Ieronim este un factor agravant în animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică,
așa cum era ea prescrisă de Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât redescoperirea
civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor
de cultură și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum existența la acel moment a unei
civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea universităților cu aproape două secole înainte.[16]
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă întunecată,
lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale se păstraseră
exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani,
ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă, nicicum,
unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu: în
ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum știm din mărturiile lui
Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în secolul VII, ale lui Gerbert
(Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De Bury și
Dante în secolul XIII.[17] Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de
renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici precum William Birney, mai degrabă în
donații spre mânăstiri din partea unor persoane private (practică despre care amintește și F. Somner
Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici,
decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria[18]: în
perioada cuprinsă între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-lea, istoricul
american William Birney n-a reușit să găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea
de literatură latină, iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie asupra
tagmei călugărești, nu menționează nici el vreunul care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul
1178. Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului
creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură
clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de
locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri),
sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor
materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
[19]
 "Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor
creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de manuscrise acoperite
de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană, în 1828, într-un pod; parlamentarul Robert Curzon,
vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în capelă, stând fiecare cu picioarele pe
câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având și ei un pod plin cu manuscrise aflate în
toate gradele de descompunere, iar relatarea împrejurărilor în care von Tischendorf găsește "codex
Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e binecunoscută.[19] Laicii iubitori de
literatură care au donat continuu colecții personale de cărți, în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor
pentru literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri
protejate.[20]
Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al XII-lea
și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În
domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea
filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia)
și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.
Precursori ai Renașterii[modificare | modificare sursă]
Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-zisă a Renașterii, ele însă
cuprindeau doar stratul subțire al societății înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici precum
germanul (evreu) Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea au afectat

3
numai forma, nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică încă bine circumscrisă de către dogma
creștină. În contrast, în secolele XIV-XVI, Renașterea a cutezat adesea să recupereze în literatură și arte
plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane,[21] cele mai grăitoare exemple fiind creațiile literare
sau plastice în care corpul femeii și sexualitatea umană, în general, erau prezentate cu deschidere, ca în
tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și ea, în principal, îngrădită de tradiția biblică și patristică (pentru
unii părinți ai bisericii femeia era "un templu clădit peste canalizare."[22]).
Renașterea carolingiană[
Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viață a antichității și, în
parte, a culturii bizantine în cultura și arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în încercarea
împăratului Carol cel Mare de a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate
realizări ale Renașterii carolingiene se numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare",
păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea)
din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec.
al V-lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat
transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluția
ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.
Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât episcopii,
cât și clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea creștină[1].
În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor descoperim cum tradiția
culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și în școlile episcopale sau mediul monastic.
În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se deterioreze atât în urma
războaielor purtate de Carol Martel[2], cât și datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul se
înfruptase considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate tehnica transmiterii
cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a încercat să
reînvie viața culturală, însă, nu a reușit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor, putere politică sub
bagheta căreia va apărea renașterea culturală[4] ce s-a desfășurat de-a lungul mai multor decenii între
secolul al VIII-lea și al IX-lea[5].
Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice, economice și sociale din
primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat naștere prin regenerarea esenței formelor
culturale[7] din antichitatea timpurie[8] și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase, care au
permis crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii[9].
Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen) și 877 (anul
morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au simțit
nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a păstra cu ajutorul acestora
omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își marea granițele de la o perioadă la alta.
După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția precară a
călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina în cadrul clericilor,
ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli episcopale și
mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literați originari din regiunile
unde se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care nu decăzuseră din punct
de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se întâmplase cu cea mai mare parte
a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada precedentă.
Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de formare a
clericilor și de difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din Pisa și Paulin din Aquileea,
istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul și gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca
episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal și geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–
filosoful, teologul și literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să
organizeze învățământul.
Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi roman, încercându-se astfel să
se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor. Școlile nou
înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost școala palatină, locul unde au

4
predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că însuși regele Carol cel Mare a luat lecții de
gramatică de la consilierul său cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia gramaticală se
pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și slujirea Lui cum se cuvine ,
însă, o dată cu renașterea carolingiană, gramatica s-a transformat profund, și dintr-un simplu manual de
reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea și gândirea.
Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii
corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au
devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile capitularului despre
cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că și laicii erau îndemnați să nu
neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și mai exact misterele Sfintei
Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a
îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii
care vor să fie instruiți în meșteșugul literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din
spusele episcopului Theodulf rezultă că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.
Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-și
trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.
Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a unui imperiu
atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea fi menținută
dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care învățații o mânuiau cu ușurință a
devenit singura limbă prin intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare că, doar prin
intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii ideile autorilor antici. Nu în
ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al renașterii carolingiene, chiar dacă
o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.
Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea
imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundența documentelor de cancelarie scrise
în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidență bogata activitate
legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din Ferrières, persoană ce a colecționat și
corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de
seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt mare cărturar al renașterii carolingiene, care a
reînviat biografia ca operă de artă, este Eginhard. Acesta luând ca model Viețile
împăraților de Suetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.
Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția frumoasei "minuscule
carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și greu de descifrat, minuscula
carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite grațios, ceea ce permitea citirea ei
fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede față de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta
aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima
formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a
fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în
domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre
modelele cele mai des folosite până astăzi.
Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris
redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de
Corbie între 772 și 780.
Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și filosofice din antichitatea
timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, și nu numai, au existat centre de copiere a
manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele și
sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a scris pe pergament
întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt și devenit din ce în ce mai
scump și mai rar, a fost abandonat.
Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii carolingiene o
bogăție nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată:
aproximativ o mie de volume.

5
Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice cărora
le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta creștină,
au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela imperială
din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată de Carol cel Mare. Pragmatic,
acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San
Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste veacuri între două lăcașuri imperiale, între cel mai
însemnat monument carolingian și unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantină.
Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor timpuri creștine de la Ierusalim –
sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma îi conferise un particular prestigiu,
aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o
poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile și
cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult în lumină, după cum tipul de "platium" romano-bizantin
avea să fie copiat în reședințele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen și Ingelheim.
Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor demnitari erau împodobite cu
piese de artă concepute și ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua expresia
cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin și islamic cu care imperiul
francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta fildeșului și în cea a metalelor prețioase.
În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor
paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de
arhitecturi clasice.
De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică și religioasă, a reușit să fie
totuși mai originală și mai puțin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii nu au căutat
neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.
Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință pe bărbații învățați
și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să redea întreaga
strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a fost Carol cel Mare.
Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas important în procesul prin care poporul german
a asimilat învățătura clasică și creștină. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în istoria
medievală întrucât încoronarea lui ca împărat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă, întrucât
a marcat unirea populație vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului
împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al
V-lea.
Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce renașterea
carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au determinat o nouă sinteză
și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare pur și simplu, ci
o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela
într-o lume tânără.
Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele reclamau ca
mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea forțelor inventive. Renașterea carolingiană a reprezentat un
izvor de inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca moștenire: transcrieri
străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate istoria și războaiele regilor de altă dată; ideile unui
cler instruit, care a fost capabil să conducă cancelaria regală și administrația statului; numeroase tratate
de dogmatică ce au clarificat discuțiile aprinse asupra doctrinei adopționiste, doctrinei iconoclaste și cea
privind natura Trinității; o gramatică în limba națională și o liturghie unificată potrivit ritului roman; cărți
liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De
asemenea prin păstrarea formelor tradiționale adaptate la cerințele epocii, renașterea carolingiană a
însemnat un mare pas înainte, o descătușare necesară în drumul spre viitor al istoriei.
Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către noi, ci dinspre prezent către
trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în istorie termenul limită
pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el are determinațiile
spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și timpul pe care l-am parcurs se pare că scot în
evidență un eveniment foarte important din istorie, renașterea carolingiană, o perioadă în care cultura s-a

6
adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul acestei renașteri a fost acela de a constitui,
desemna și identifica omenirea, de a o caracteriza în chip decisiv.
Renașterea ottonică[modificare | modificare sursă]
Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002),
sub influența antichității și a Bizanțului, pentru obținerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste
influențe s-au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în arhitectură (Capela Sf. Bartolomeu
din Paderborn, Germania).
Descoperirile geografice[modificare | modificare sursă]
Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor
Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel, America. În
același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castiliei din Spania ("Reconquista"),
dispare - după 800 de ani de dominație - ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică.
În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei
Speranțe din sudul Africii. Prin expediția întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și ultimele
îndoieli asupra formei sferice a Pământului.
Progrese în știință și tehnică[modificare | modificare sursă]
În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în
domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de
către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes Kepler (1571-1630), prin
descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la
reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-
1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie
punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg (1440),
ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.
Schimbări politice și religioase[modificare | modificare sursă]
În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și
continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație modernă, care,
evitând războaiele, devine un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și
aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această
privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al
culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt
ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele
teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase.
Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la
apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi
în întreaga lume catolică.

Trăsăturile caracteristice ale Renașterii[]

Ruperea cu tradițiile[
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum Florentini populi
libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale
unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii Renașterii renunță la periodizarea
istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce
învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor și romanilor, noua generație a
Renașterii era plină de admirație față de civilizația antichității și condamna perioada secolelor ce i-au
urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.
Umanismul[modificare | modificare sursă]
Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la
căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale

7
lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care
după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli
din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau
simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor,
dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico
della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial
începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da
Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a
corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop
educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în
studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Renașterea italiană[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Renașterea italiană.
Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454) a intervenit un
echilibru între diversele forțe politice care a dus la o perioadă de relativă liniște și, în consecință, la
dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea artei și literaturii,
încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele
familii Medici din Florența, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum și de ducii de Urbino,
dogii venețieni și de papalitatea romană.

Literatură[modificare | modificare sursă]
Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala
creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-
1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile
genuri literare din antichitate - epopeea, satira, epigrama, biografia - și se creează genuri noi,
ca sonetul și nuvela (Novella). Reprezentanți ai literaturii italiene renascentiste sunt:

 Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo";

 Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia "La
Mandràgola", "Dell'arte della guerra" (1516 – 1520);
 Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso";
 Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano";
 Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle";
 Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere";
 Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".
Arte plastice[modificare | modificare sursă]
Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florența. Filippo
Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară -
caracteristică artei din această perioadă - și realizează cupola Domului din Florența (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale Baptisteriului din fața
Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul
său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a
lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără
veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna
de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.
În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela
"Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -, pot fi considerați ca precursori.
Pictura în Renașterea timpurie[modificare | modificare sursă]

8
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit
deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella
Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și
plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat
de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra
Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și
lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.
Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea
minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-
1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența; Andrea
Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) -
în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al organizării
spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl
ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican.
Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere)
(1482) și "Primăvara" (1474).
Pictura în perioada de apogeu a Renașterii[modificare | modificare sursă]
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde
pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest
timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul
distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea
unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este
construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează
plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di
Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați
diverși filozofi ai antichității.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în Veneția. El pictează și
pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit
cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de
exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).
Manierismul[modificare | modificare sursă]
Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendințe stilistice, în care - în
contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile
omenești apar șerpuitoare și crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente
decorative, anunțând ivirea stilului "baroc".

Reprezentanți valoroși ai manierismului sunt:

 Pontormo (1494-1556), în Florența;
 Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului;
 Andrea Palladio (1508-1580), pictor și arhitect din Vicenza, inițiază stilul palladianist, care va
influența arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea;
 Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist și sculptor din Florența, realizează celebra sculptură în
bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găsește în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria);
 Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect și biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti,
scultori e pittori" (1550);

9
 Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeștrii școlii venețiene;
 Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului venețian, realizează 56
de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneția).

Arhitectura Renașterii[
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:

 O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității. Aceasta se
realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și
armonice ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de
construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de
arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul
din Florența, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de
simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.

 A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradițiile stilului
medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente și
arabescuri (în Spania). Maiștrii de construcții sunt meseriași. Exemple: în Franța, aripa de vest a
palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul
din Heidelberg și primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

Muzica Renașterii[
Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente
sunt "messele", "motettele", madrigalul și cântecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere
teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care
prezintă și susține tendințele înnoitoare în muzică. Unul din cei mai importanți compozitori ai acestei epoci
este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570)
marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte între muzicienii de diverse naționalități, centrul de
atracție fiind, și în acest domeniu, Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611)
este cel mai important reprezentant al școlii de muzică din Roma, în timp ce italianul Andrea
Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) și Claudio
Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică și se face trecerea către genul muzicii de operă.

Renașterea în diverse țări europene[modificare | modificare sursă]

Din Italia, Renașterea se răspândește și în alte țări din Europa apuseană. Învățați, artiști, negustori sau
meseriași călătoresc în orașele italiene și se întorc în Franța, Flandra sau în zona hanseatică nu numai
cu noi cunoștințe, dar și cu un alt gust în artă și în modul de viață. Declinul feudalismului și centralizarea
puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale și economice. Spre deosebire de Italia, unde
se cultivă limbile latină și greacă, în țările vest-europene, sub influența protestantismului, se folosesc
limbile naționale, fapt care contribuie la formarea noilor state naționale - caracterizate printr-un limbaj
unitar.
Franța[
François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renașterii italiene a pătruns în Franța datorită unor personalități ca Leonardo da

Vinci și Benvenuto Cellini, prezenți la curtea regelui Francisc I și participanți la proiectarea decorării
palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al
povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) și "Vie
inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul perfect al umanistului
renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul "Pleiadei", intitulat "Défense et
illustration de la langue française".

10
Țările de Jos[modificare | modificare sursă]
Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii RenașterIi
în Flandra și în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătorește în Italia, unde este foarte prețuit,
influențând prin lucrările sale școala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina plăcerilor", Hieronymus
Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omenești, într-o lume imaginară,
supranaturală. Alți pictori din această perioadă sunt: Hans Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-
1475), Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manieriști se numără Bernard van Orley (1488-1541)
și Jan van Scorel (1495-1562).
Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergură
europeană, își redactează majoritatea scrierilor în limba latină.
Germania[modificare | modificare sursă]
Arta germană era orientată în special spre tradițiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează
peisaje sub influența artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor, desenator și gravor,
se realizează legătura cu arta Renașterii, după modelul celei italiene. Ciclurile sale de gravuri în lemn
"Patimile" și "Viața Mariei" sunt cunoscute în întreaga Europă. În special compoziția sa "Cei patru
Apostoli" (1526) arată atașamentul la eleganța picturii italiene și forța sa de exprimare. Dürer întreprinde
călătorii în Italia și în Țările de Jos și întreține strânse legături cu artiștii epocii. Contemporanul
său Matthias Grünewald (1480-1528) pictează încă în stilul evului mediu.
În literatură sunt de menționat:

 Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice;

 Thomas Murner (1475-1537), scriitor și predicator, traduce în versuri epopeea "Aeneis"
de Virgiliu;
 Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530);
 Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist și teosof, publică și o culegere de proverbe.
Spania

Spania, abia eliberată de sub dominația maură, se atașează cu întârziere Renașterii europene. În secolul
al XVI-lea, pictorul oficial al curții regale spaniole este Tiziano, deși el, personal, nu a fost niciodată
în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din această perioadă,
lucrează în special în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco (1541-1614), un
discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se construiește palatul "El Escorial" în apropiere de Madrid,
important centru al Renașterii spaniole.
Anglia[modificare | modificare sursă]
Încă înainte de epoca Renașterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată de:

 Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze"; (John Dryden), autor,

printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).
 William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".
 Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat pe
legenda regelui Arthur și a "Cavalerilor Mesei Rotunde".
Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaștere engleză" se înțelege mișcarea culturală și artistică
din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă pașnică de
dezvoltare după sfârșitul Războiului de 100 de ani și al Războiului celor două roze. Această perioadă
include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este denumită "Epoca Elisabetană".
Reprezentanți de seamă ai "Renașterii engleze" sunt:
Literatură[modificare | modificare sursă]

11
 Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale și al unei epopei alegorice "The Faerie
Queen";
 John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost";
 Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic;
 William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme și
sonete;
 Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru cancelar
al regatului, cade în dizgrație și este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea;
 Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoașterii empirice în lucrarea "Novum
Organum" (1620);
 Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.
Muzică[modificare | modificare sursă]
Se cultivă, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea "Musica Transalpina", publicată,
în 1588, de Nicholas Yonge. Compozitori mai însemnați sunt:

 Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra, maestru al contrapunctului,

compune muzică religioasă;
 William Byrd (1543-1623), compozitor de madrigale și piese instrumentale adunate în
colecția "Fitzwilliam Virginal Book";
 Thomas Morley (1557-1602), compune madrigale și mottete, autor al unei lucrări de teoria
compoziției.

Tipul de "Om al Renașterii"[modificare | modificare sursă]

Pentru marea masă a populației din acele timpuri, înflorirea culturală și artistică ce a caracterizat
Renașterea nu a produs nicio schimbare în modul de viață sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne,
însă, la numărul restrâns al personalităților în diferite domenii de creație, putem spune astăzi că noile
orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renașterii" ("Homo
universalis renascentista"), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al
frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală,
adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră
care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. Este prieten și cunoscător
al artelor, colindă - fără dificultate - filosofia și literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice. "Omul
Renașterii" este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranță.
În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al
unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.

Declinul Renașterii[

Ca orice mișcare socio-culturală, și Renașterea, după o perioadă de apogeu, cunoaște un declin, în care
ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai bun caz, lucrări de imitație.
Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări:

 Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea,
bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de către
trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii și prestigiului papalității, la
decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. Descoperirea unui nou drum spre India, prin
înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește substanțial situația economică a Veneției și Genovei.

 Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luther, Biserica

Catolică instituie Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație împotriva
libertății de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuiește o listă a cărților

12
 interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicție cu dogmele bisericești ("Index librorum
prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației
pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano
Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis,
reprezintă un umanism panteist și va fi ars pe rug ca eretic, în urma sentinței tribunalului inchizitorial.
La Geneva, sub dominația lui Jean Calvin, teologul și medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553),
pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârșește în același fel,
condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoși ca Erasmus din
Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-
1677), care își propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucuria
pe care o dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii sub forma iluminismului
francez.

Interpretare istorică și filosofică

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, astfel:

 iluminiștii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire), care se

considerau continuatorii idealurilor umaniste și raționaliste ale secolelor XV și XVI, vedeau
Renașterea ca o mare epocă de progres cultural, ce marchează trecerea de la întuneric la lumină, de
la barbarie la civilizație, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic;
 romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Victor
Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renașterii opusă celei iluministe. La
fel de diferit este văzută semnificația rupturii cu evul mediu, care este idealizat și privit ca o vârstă de
aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea și credința religioasă. Stilul gotic este
privit ca suprema expresie a creației artistice;
 hegelianismul Hegel vede în Renaștere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga
noapte a  Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificația întoarcerii de la divin la uman;
 pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renaștere
și Evul mediu e apreciată pozitiv. Renașterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a apariției
supraomului, un om liber, deschis tuturor experiențelor vieții.

13