MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE REALE, ECONOMICE ŞI ALE MEDIULUI

CATEDRA DE ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI AGROECOLOGIE

REFERAT

CULTURA ȘI ARTA RENAȘTERII

SPECIALITATEA ECOLOGIE

Autor:
Student grupei EC21Z
Vatavu Ion
______________

Controlat:
Marșalovschi Teo Teodor
______________

BĂLŢI, 2020
Cuprins

Noțiune ............................................................................................................................3
Introducere …………………………………………………………………………….4
Condiții istorico-culturale …………………………………………………………….5
Precursori ai Renașterii ………………………………………………………………8
Descoperirile geografice ……………………………………………………………..13
Progrese în știință și tehnică ………………………………………………………...13
Schimbări politice și religioase ……………………………………………………...13
Trăsăturile caracteristice ale Renașterii …………………………………………...14
Literatura Renaşterii ………………………………………………………………..15
Artele plastice şi decorative …………………………………………………………16

Sculptura şi pictură ………………………………………………………………….18

Arhitectura Renașterii ………………………………………………………………20
Muzica Renașterii ……………………………………………………………………21
Declinul Renașterii …………………………………………………………….…….22

2
Noțiune

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din
secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată
lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei
realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.

În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.

Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a
fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea.
Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o
varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică,
patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară
și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol
determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către
istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în
lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien", 1860. Acesta din urmă a definit
Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta
conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

3
Introducere

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada
modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea,
influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte
domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism
și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din
Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a
generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care
multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe
lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări
renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în
modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări
creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest,
fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la
originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii
florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând tehnici
pentru a redă o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli,
au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a
avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486, "De hominis dignitate"
(Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și
credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția
tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.

Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin

revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut
că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce
marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub
controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o
înflorire comercială fără precedent .

4
 Condiții istorico-culturale

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest
meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia
începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului
renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta era zona cea mai
citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai
puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de
laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub
control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți
pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile
orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în
contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei
septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe
aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice, în timp ce italienii secolelor XIV-XV
erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri
religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența,
oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile
bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților
florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. Banii din
împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile
locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale
ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al
XVII-lea, în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile
italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile italiene, gen Veneția, Florența,
Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele
inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.

Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada
pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o: în cercurile umanistice apare conștiința
faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă a
tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere intelectual și
artistic a prevalat barbaria. Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și
artistul Giorgio Vasari. După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a
închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă
disciplină, însăși literatura în limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea,

5
un creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să
predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter.", iar în secolul al
VI-lea Grigore de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară."
La doar câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu numeroși alți
creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în
loc de înțelepciune aduce nebunia. Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră că (Sfântul)
Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor nereligioase
(profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în
articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit",
"abia ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică
("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm
Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus din
Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica
citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție
irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro
concubuit" ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia între
latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în
animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de
Donatus

În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât
redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile
private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum existența
la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea universităților cu aproape
două secole înainte.

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă
întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale se
păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel și Thucydide,
Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă, nicicum, unicele locuri în care s-
au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au
existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum știm din mărturiile lui Cassiodorus în
secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru
al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în
secolul XIII. Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în
mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici precum William Birney, mai degrabă în donații spre

6
mânăstiri din partea unor persoane private (practică despre care amintește și F. Somner Merryweather în
"Bibliomania"), bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită
muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria: în perioada cuprinsă
între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-lea, istoricul american
William Birney n-a reușit să găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de
literatură latină, iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie asupra tagmei
călugărești, nu menționează nici el vreunul care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul 1178.
Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului
creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură
clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de
locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri),
sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor
materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
"Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor
creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de manuscrise acoperite
de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană, în 1828, într-un pod; parlamentarul Robert Curzon,
vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în capelă, stând fiecare cu picioarele pe
câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având și ei un pod plin cu manuscrise aflate în
toate gradele de descompunere, iar relatarea împrejurărilor în care von Tischendorf găsește "codex
Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e binecunoscută. Laicii iubitori de
literatură care au donat continuu colecții personale de cărți, în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor
pentru literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri
protejate.

Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al
XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii
medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei
platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și
Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.

7
 Precursori ai Renașterii

Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-zisă a Renașterii, ele
însă cuprindeau doar stratul subțire al societății înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici precum
germanul (evreu) Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea au afectat
numai forma, nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică încă bine circumscrisă de către dogma
creștină. În contrast, în secolele XIV-XVI, Renașterea a cutezat adesea să recupereze în literatură și arte
plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane, cele mai grăitoare exemple fiind creațiile
literare sau plastice în care corpul femeii și sexualitatea umană, în general, erau prezentate cu
deschidere, ca în tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și ea, în principal, îngrădită de tradiția biblică
și patristică (pentru unii părinți ai bisericii femeia era "un templu clădit peste canalizare.").

Renașterea carolingiană

Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viață a
antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al
IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman.
Printre cele mai însemnate realizări ale Renașterii carolingiene se numără ilustrațiile de carte din
"Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de
"Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul
bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină:
Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă
literară, fapt determinant pentru evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.

Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât
episcopii, cât și clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea
creștină. În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor descoperim
cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și în școlile episcopale sau mediul
monastic.

În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se deterioreze atât în urma
războaielor purtate de Carol Martel, cât și datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul se
înfruptase considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate tehnica transmiterii
cunoștințelor. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a încercat să
reînvie viața culturală, însă, nu a reușit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor, putere politică sub
bagheta căreia va apărea renașterea culturală ce s-a desfășurat de-a lungul mai multor decenii între
secolul al VIII-lea și al IX-lea.

8
 Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice, economice și sociale
din primele secole ale evului mediu. Aceasta a luat naștere prin regenerarea esenței formelor culturale
din antichitatea timpurie și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase, care au permis
crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii .

Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen) și 877
(anul morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au
simțit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a păstra cu ajutorul
acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își marea granițele de la o perioadă la
alta.

După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția
precară a călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina în
cadrul clericilor, ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli
episcopale și mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literați
originari din regiunile unde se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care nu
decăzuseră din punct de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se întâmplase cu cea
mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada precedentă. Răspunzând
invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de formare a clericilor și de
difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din Pisa și Paulin din Aquileea, istoricul Paul
Diaconul, din Spania–teologul și gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de
Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal și geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful,
teologul și literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să organizeze
învățământul.

Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi roman, încercându-se
astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor.
Școlile nou înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost școala palatină,
locul unde au predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că însuși regele Carol cel Mare a
luat lecții de gramatică de la consilierul său cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia
gramaticală se pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și slujirea Lui
cum se cuvine , însă, o dată cu renașterea carolingiană, gramatica s-a transformat profund, și dintr-un
simplu manual de reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea și gândirea.

Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii
corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au
devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile capitularului

9
despre cultivarea studiilor literare ne arată că și laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor,
căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea
capitularul îl evidențiază și pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în
subordinea sa să deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în
meșteșugul literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf
rezultă că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi. Datorită învățământului practicat
în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-și trimiteau copii cu precădere spre a
fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.

Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a unui
imperiu atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea fi
menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care învățații o mânuiau cu
ușurință a devenit singura limbă prin intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare că,
doar prin intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii ideile autorilor
antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al renașterii
carolingiene, chiar dacă o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea
imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundența documentelor de cancelarie
scrise în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidență bogata activitate
legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din Ferrières, persoană ce a colecționat
și corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de
seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt mare cărturar al renașterii carolingiene, care a
reînviat biografia ca operă de artă, este Eginhard. Acesta luând ca model Viețile împăraților de
Suetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția frumoasei "minuscule
carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și greu de descifrat, minuscula
carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite grațios, ceea ce permitea citirea
ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede față de scrierile anterioare, fiind clară,
aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a
reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv
în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus
deopotrivă mult și în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a
devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi. Originea minusculei carolingiene pare să
fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de
Biblia de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și 780.
10
 Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și filosofice din
antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, și nu numai, au existat centre de
copiere a manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele și
sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a scris pe pergament
întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt și devenit din ce în ce
mai scump și mai rar, a fost abandonat. Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au
dat bibliotecilor epocii carolingiene o bogăție nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda
avea biblioteca cea mai bogată: aproximativ o mie de volume.

Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice
cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta
creștină, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela
imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată de Carol cel
Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei
justiniene de la San Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste veacuri între două lăcașuri
imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian și unul dintre cele mai vestite sanctuare din
vremea romano-bizantină. Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor
timpuri creștine de la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma
îi conferise un particular prestigiu, aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-Pres și
Centula, Corvey și Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o arhitectură ale
cărei strânse raporturi cu oficiile și cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult în lumină, după
cum tipul de "platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reședințele epocii lui Carol cel Mare de la
Aachen și Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor demnitari erau împodobite
cu piese de artă concepute și ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua expresia
cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin și islamic cu care imperiul
francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta fildeșului și în cea a metalelor prețioase. În
același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor
paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de
arhitecturi clasice. De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică și
religioasă, a reușit să fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de aportul străin, sau de cel al
trecutului. Artiștii nu au căutat neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă
elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință pe
bărbații învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să
11
redea întreaga strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a fost Carol cel
Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas important în procesul prin care poporul
german a asimilat învățătura clasică și creștină. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în
istoria medievală întrucât încoronarea lui ca împărat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă,
întrucât a marcat unirea populație vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt
visului împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în
secolul al V-lea. Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce
renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au determinat o
nouă sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare
pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a formelor bătrânului Imperiu
pentru a se modela într-o lume tânără.

Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele
reclamau ca mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea forțelor inventive. Renașterea carolingiană a
reprezentat un izvor de inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca
moștenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate istoria și războaiele regilor de
altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost capabil să conducă cancelaria regală și administrația
statului; numeroase tratate de dogmatică ce au clarificat discuțiile aprinse asupra doctrinei adopționiste,
doctrinei iconoclaste și cea privind natura Trinității; o gramatică în limba națională și o liturghie
unificată potrivit ritului roman; cărți liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă
care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor tradiționale adaptate la
cerințele epocii, renașterea carolingiană a însemnat un mare pas înainte, o descătușare necesară în
drumul spre viitor al istoriei. Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către noi,
ci dinspre prezent către trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în
istorie termenul limită pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el
are determinațiile spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și timpul pe care l-am parcurs
se pare că scot în evidență un eveniment foarte important din istorie, renașterea carolingiană, o perioadă
în care cultura s-a adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul acestei renașteri a fost acela de
a constitui, desemna și identifica omenirea, de a o caracteriza în chip decisiv.

Renașterea ottonică

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul împăratului Otto III
(983-1002), sub influența antichității și a Bizanțului, pentru obținerea unei "Renovatio imperii
Romanorum". Aceste influențe s-au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în arhitectură
(Capela Sf. Bartolomeu din Paderborn, Germania).

12
13
 Descoperirile geografice

Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492,

Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel,
America. În același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castiliei din Spania
("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominație - ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula
Iberică. În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul
Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și
ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului.

Progrese în știință și tehnică

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în
domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de
către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes Kepler (1571-1630), prin
descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la
reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-
1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie
punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg (1440),
ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

Schimbări politice și religioase

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și
continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație modernă, care,
evitând războaiele, devine un important instrument politic.

Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult
și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această
privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al
culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt
ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele
teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor
religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la
apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi
în întreaga lume catolică.

14
15
 Trăsăturile caracteristice ale Renașterii
Ruperea cu tradițiile

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum

Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò
Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii
Renașterii renunță la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și
Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a
grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de civilizația antichității și
condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl
considerau epocă a luminii.

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a
dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui
Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care
după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din
Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau
simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a
oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino,
Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce
aristotelismul oficial începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost
Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a
spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul
Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică:
centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

16
 Literatura Renaşterii
Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454) a intervenit
un echilibru între diversele forțe politice care a dus la o perioadă de relativă liniște și, în consecință, la
dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea artei și literaturii,
încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele familii Medici din Florența, Este din Ferrara,
Sforza din Milano precum și de ducii de Urbino, dogii venețieni și de papalitatea romană.

Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a promovat în opera
lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa
principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chauceraparţine aceleiaşi
perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarcailustrează prin versurile sale, pentru prima dată în
literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă
dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci,
Lodovico Ariosto şi Torquato Tassoau cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu
cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi.

În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais,
străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clémont Marot şi poeţii Pleiadei au
inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană.

În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi
au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al
literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantesîn „Don Quijote”, primul roman al
literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoëscuprinde, alături de idei cu
caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea
lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile
embrionare ale societăţii moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii
(Ulrich von Hutten, Hans Sachsş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica
catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale. Cărţile
populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till Eulenspiegel”)
au contribuit la răspândirea în mase a spiritului Renaşterii.

17
 Artele plastice şi decorative

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florența. În
concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice
greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil
a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi
concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea
multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürerş.a.). Încercând să pătrundă
legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare
artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă,
principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii,
rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului
care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Filippo Brunelleschi (1377-1446),
cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această
perioadă - și realizează cupola Domului din Florența (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale Baptisteriului
din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-
1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia
de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc
gol, fără veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova
sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.

Pictura în Renașterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit
deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella
Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și
plasticitatea noului stil.

Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" -
este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul
dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492),
care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.

Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor,

compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio

18
Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în
Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione
(ca.1477-1510) - în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul
nou al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul.
Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florența și
pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La
nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara" (1474).

Pictura în perioada de apogeu a Renașterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde
pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo
(1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al
orașului Florența.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează
realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro),
este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo
pictează plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le
Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care
sunt figurați diverși filozofi ai antichității. Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat
reprezentant al Renașterii în Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al
curții regale spaniole. Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio
(1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere
(de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).

19
Sculptura şi pictura

Se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile

sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca
operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de
multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.

În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade:Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea

timpurie (sec. 15), Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are
următoarele centre principale:în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia,
Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.

ArhitecturaRenaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane,

cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B.
Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a
dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo),
desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).

În sculptură, opera lui Donatellorezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care

împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia,
Verocchio, Luca della Robbiaş.a.). În sec. 16, Michelangelorealizează deplina dezvoltare a
sculpturii de ronde-bosse.

În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giottosunt dezvoltate, la începutul sec. 15,
în pictura murală de florentinul Masaccio, alături deFra Angelico, Uccelloetc., apoi, în a doua
jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorellietc., iar pictura
de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii
Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo
Buonarotti(ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano,
Veronese, Tintoretto.

Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi

genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a
stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).

În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a

lui Memlingetc. În arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influenţa
artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioşi
tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice
moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).

20
 În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16
numai în câteva oraşe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul
tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul
gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L.
Cranachse remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în
concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privinţă
reprezentativă.

În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente

apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze între
tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare
stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, şi
opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în
desen şi în pictură Jean şi François Clouet ş.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare
tapiseria şi ceramica (B. Palissy).

În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau
prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).

În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în

arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin
capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei din Poznań
etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei
Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul
Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara.

21
 Arhitectura Renașterii

În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:

O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității. Aceasta se
realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și armonice
ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție
coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui
Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florența, Bazilica
Sfântul Petru din Roma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt
considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.

A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradițiile stilului
medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente și
arabescuri (în Spania). Maiștrii de construcții sunt meseriași. Exemple: în Franța, aripa de vest a
palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul din Heidelberg
și primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

22
 Muzica Renașterii

În muzică, Renaşterea începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. 16.
Influenţa Renaşterii se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care
stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de
comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi
Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală
predominantă este madrigalul. În Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de
Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului Renaşterii. În şcoala franco-
flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenţii idealului estetic al
Renaşterii, întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează
influenţa Renaşterii în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi C. de
Rore). În muzica şcolii veneţiene (Andrea şi Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă
diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în
Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în
lucrările laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul Renaşterii. În
epoca Renaşterii apar primele suite şi sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia
genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporţii, cantata şi oratoriul.

În Ţările Române, Renaşterea s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16),
iar mai târziu în Moldova şi în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 şi începutul
sec. 18, umanismul românesc având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat şi
tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii nobilimi, aflate în strânse relaţii cu Roma,
Renaşterea a influenţat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului Renaşterii este
capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În acelaşi stil au fost transformate, în sec. 16,
şi castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vinţu
de Jos, Criş şi Sânmiclăuş, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în
semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat formele noi în special în decoraţia porţilor şi a
ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ş.a.).

23
 Declinul Renașterii

Ca orice mișcare socio-culturală, și Renașterea, după o perioadă de apogeu, cunoaște un declin, în

care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai bun caz, lucrări de imitație.

Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări:

Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea,
bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de către
trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii și prestigiului papalității, la
decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul
Capului Bunei Speranțe, slăbește substanțial situația economică a Veneției și Genovei.

Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie
Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. În
urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuiește o listă a cărților interzise, considerate eretice în
cazul că vin în contradicție cu dogmele bisericești ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este
constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti
pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza
aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist și va fi
ars pe rug ca eretic, în urma sentinței tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominația lui Jean
Calvin, teologul și medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul
întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârșește în același fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de
un tribunal protestant.

Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoși ca Erasmus din
Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-
1677), care își propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucuria
pe care o dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renașterii sub forma iluminismului
francez.

24