Sunteți pe pagina 1din 5

FEMEIA IN ISLAM

Deşi Coranul şi Legea islamică fac referiri punctuale cu privire la situaţia şi statutul femeii, aceste probleme au rămas până în zilele noastre încă discutate şi discutabile din multe puncte de vedere, dar mai ales atunci când sunt raportate la standardele societăţii moderne. Într-adevăr, islamul a ameliorat situaţia femeii comparativ cu perioada preislamică, dar pe de altă parte a lăsat intenţionat femeia într-un con de umbră până astăzi 1 . Chiar dacă a preţuit femeile, Mahomed a introdus în Coran prescripţii severe, întărind concepţia şi convingerea că femeia este o fiinţă inferioară, fără suflet, care trebuie să se subordoneze necondiţionat bărbatului, având menirea de a purta grija casei şi de a procrea. În ciuda unor mişcări mai curajoase sau mai timide de emancipare, această situaţie în care femeia rămâne pe mai departe în umbra bărbatului, ţintă a numeroase interdicţii, persistă şi în zilele noastre în anumite ţări islamice.

Atitudinea lui Mahomed faţă de femei

Tradiţia musulmană subliniază faptul că profetul Mahomed a manifestat o consideraţie deosebită faţă de femeile care au existat într-un moment sau altul în viaţa lui. Rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă foarte fragedă, Mahomed avea să fie crescut de către doica sa, Halima, "în aerul proaspăt al pustiului", având un sentiment de veneraţie şi iubire profundă faţă de aceasta. În ceea ce priveşte viaţa sa sentimentală, se remarcă două etape care contrastează foarte mult în viaţa sa. Pe de o parte, la Mecca, unde ne apare ca un mistic înflăcărat şi descoperitor al credinţei, Mahomed era monogam, având copii cu o femeie mult mai în vârstă decât el, Khadija; pe de altă parte, la Medina, el rămâne, desigur, profet, dar cu o intensă activitate de şef de stat, având un numeros harem de tinere soţii. Pentru a fi un model credincioşilor musulmani, Mahomed le-a impus soţiilor sale o conduită ireproşabilă: ele trebuie să postească, să se roage şi să asculte de Dumnezeu, având aceleaşi obligaţii ca întreaga comunitate musulmană. în plus, ele trebuie să se distingă prin cumpătare şi bună cuviinţă, prin multă discreţie şi ascultare: "O, voi soţii ale Profetului! Voi nu sunteţi ca nici una dintre femei. Dacă sunteţi pioase, nu vă arătaţi binevoitoare [faţă de bărbaţi], cu vorba, pentru ca acela care are o boală în inimă să nu poftească la voi, şi spuneţi vorbe potrivite! Şedeţi în casele voastre şi nu vă arătaţi, împliniţi rugăciunea, achitaţi dania şi fiţi cu supunere faţă de Allah şi Trimisul Său!" (XXXIII, 32-33). Aceste prevederi coranice vizează, de fapt, pe soţiile legitime ale lui Mahomed; dar în aceeaşi sura se aminteşte că profetul are drept la toate sclavele sale, ba chiar mai mult: "O, Profetule! Noi îţi îngăduim ţie soţiile tale, cărora tu le dai zestre, precum şi pe acelea care se află sub stăpânirea dreptei tale, pe care Allah ţi le-a dăruit ca pradă (în urma luptelor, şi pe fiicele unchiului tău după tată şi pe fiicele mătuşii tale după tată, pe fiicele unchiului tău după mamă şi pe fiicele mătuşii tale după mamă, care au purces împreună cu tine, şi asemenea orice femeie dreptcredincioasă, dacă se dăruieşte ea însăşi Profetului, dacă primeşte Profetul să o ia în căsătorie, acesta este un privilegiu numai pentru Tine, fără de ceilalţi dreptcredincioşi" (XXXIII, 50). Pe de o parte, Coranul prescrie pentru orice musulman obligaţia de a se putea căsători cu maximum patru femei, iar pe de altă parte îl exceptează pe profet de la această regulă, el fiind singurul care are dreptul la un harem nedeterminat. În afara soţiilor legitime, îi erau încuviinţate sclavele, verişoarele şi chiar orice femeie care i se dăruieşte necondiţionat fiind fireşte o onoare de a intra în graţiile lui Mahomed: "Tu poţi lăsa să aştepte pe cine voieşti dintre ele şi tu poţi primi la Tine pe cine voieşti Şi nu este nici un păcat pentru tine, dacă tu chemi la Tine una din cele pe care le-ai îndepărtat! 1 * (XXXIII, 51). Comportamentul acesta din partea lui Mahomed este permis de însuşi Allah, care este pentru profet "iertător şi îndurător((XXXIII, 50). În tradiţia musulmană se mai păstrează încă imaginea soţiilor profetului! Conform acesteia, în cetatea sfântă, Mecca, erau consultate de către credincioşi şi chiar circulau prin oraş; mai mult decât atât, una dintre ele obţine chiar eliberarea unui prizonier. Deşi se bucurau de o anumită libertate, totuşi, conform prescripţiilor coranice, trebuiau să-şi acopere capul şi trupul pentru a nu se putea distinge forma oaselor 2 .

Căsătoria

Fiind o instituţie fundamentală pentru societatea musulmană, căsătoria este recomandată tuturor celor care pot întreţine o familie: "Căsătoriţi-i pe cei care sunt singuri dintre voi, precum şi pe cei virtuoşi dintre robii şi roabele voastre!" (XXIV, 32). De asemenea, în numeroase locuri se recomandă acelaşi lucru: "Cel care, pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, se căsătoreşte sau dă în căsătorie, acela este vrednic de a fi prieten cu Dumnezeu" . În general, Islamul combate celibatul, considerându-I inacceptabil. Este şi motivul pentru care, în religia islamică, nu se poate vorbi de monahism sau de castitate în accepţiunea noastră creştină.

1 Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, „ Femeia în islam” în Analele Științifice ale Universității Al. Ioan Cuza, Teologie, serie nouă, 2004, p. 330

2 Henri Lammes, Islamul: credințe și instituții”, trad. Feodorov Ioana, Ed. Corint, București, 2003, p 34.

Căsătoria este un contract juridic, încheiat între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii, iar pentru încheierea acestui contract trebuie respectate anumite condiţii: să nu existe piedici în calea căsătoriei; să-şi dea consimţământul ambele părţi 3 . După cum se observă, femeia joacă un rol cu totul secundar încă din această fază, ea nu este persoană juridică în contract (putând chiar lipsi), ci este doar reprezentată în negocierile prealabile care au loc. Tutorele legal este chiar tatăl ei, care-şi poate constrânge chiar fiica pentru a accepta această primă căsătorie. Deşi tutela este considerată o protecţie acordată femeii, în realitate aceasta îi restrânge libertatea, aşezând-o sub permanenta supraveghere a tutorelui. În plus, la ceremonie trebuie să fie prezenţi doi martori musulmani, sănătoşi la minte şi de sex masculin; aici avem un nou argument privind subaprecierea femeii în raport cu bărbatul, deoarece mărturia unui singur bărbat valorează cât cea a două femei . Deşi este prevăzut în contract, consimţământul femeii echivalează li practică cu tăcerea, ca un semn de consimţire. Conform tradiţiei, fetele nu-şi cunosc in prealabil soţul, ci îl descoperă doar în ziua nunţii; este vorba de un obicei care se păstrează şi astăzi în Algeria sau Yemen, unde tinerele sunt măritate forţat de către părinte, de la vârste foarte fragede (14-16 ani sau chiar 10-12 ani), fără a-şi cunoaşte partenerul. Cadoul de nuntă , prevăzută în Coran şi în contractul de căsătorie, vine dinspre bărbat spre femeie, ci nu invers, ca în tradiţia creştină populară. După căsătorie, fiecare dintre soţi dispune de o serie de drepturi şi îndatoriri. De pildă, femeia are dreptul de a fi întreţinută, se bucură de un tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie, are dreptul de a face vizite părinţilor şi de a fi vizitată de aceştia, îşi poate administra bunurile; bărbatul, în schimb, are dreptul de a-i cere soţiei fidelitate, ascultare. Întreaga listă a drepturilor şi obligaţiilor soţului, este evidentă superioritatea acestuia, Coranul prescriindu-i inclusiv dreptul de a-şi putea agresa fizic soţiile. Faptul că, în multe privinţe, avem de-a face cu un tratament discriminatoriu al sexelor, rezultă şi din aceea că bărbatul se poate căsători şi cu femei nemusulmane (creştine, evreice, zoroastriene), în vreme ce femeia este obligată să se căsătorească exclusiv cu musulmani. Rostul femeii este, în primul rând, acela de a face copii, dar şi în această privinţă se observă discriminarea femeii, pentru că naşterea unui fiu înseamnă o mare bucurie pentru familia arabă, în timp ce o fată este mult mai puţin bine privită: "Naşterea unei fete este trăită de către mamă ca rușine.

Femeia în societate

Întreaga viaţă a femeii este supravegheată de bărbat, fie acesta tată, soţ sau frate, întrucât femeile musulmane aparţin întotdeauna unui

"harem". La baza acestei stări de lucruri se află vechi tradiţii preislamice, prescripţii coranice şi numeroase recomandări ale profetului care pun femeia în stare de inferioritate faţă de bărbaţi. Sub protecţia unor astfel de norme, musulmanii coordonează şi supraveghează, practic, sub toate aspectele viaţa femeilor.Aceştia le-au impus şi le impun modul de a se îmbrăca, le ordonează comportamentul în societate. Legea islamică prevede, de pildă, clar portul femeilor: acestea trebuie să poarte veşminte prin care să nu se distingă forma oaselor; când ies în societate trebuie să fíe în întregime acoperite (inclusiv faţa şi mâinile). Femeia musulmană poartă, de obicei, ciorapi sau pantaloni groşi, pe dedesubtul acestor veşminte largi, cu scopul de a nu se zări nici măcar glezna piciorului. Acoperirea capului necesită multă grijă: nici o singură buclă nu trebuie să se ivească de sub batic, iar faţa să fie acoperită integral, cu excepţia ochilor (uneori chiar şi ochii sunt acoperiţi). Portul vălului este menţionat de vreo trei ori în Coran, iar cel ce 1-a inventat este califul Omar. Se pare că, la început, vălul era impus doar soţiilor profetului pentru a fi mai uşor recunoscute şi respectate, după care ulterior, printr-o pioasă imitaţie,

recomandarea se extinde progresiv la toate celelalte femei: "Şi spune dreptcredincioaselor

ce este pe dinafară, şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte , sau a slujitorilor dintre bărbaţi care nu mai au dorinţa, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor" (XXIV, 31). Teologii musulmani analizează exegetic problema vălului şi semnificaţia sa, raportând-o la situaţia istorică şi contextul în care s-a produs revelaţia, "căci Coranul constituie un răspuns în timp la problemele puse de comunitate" . Coranul trimite la situaţia confuză şi de tulburare din perioada Arabiei preislamice, când femeia era obiectul dispreţului şi agresiunilor. În consecinţă, vălul ar fi mai puţin o ascundere a femeii şi, mai degrabă, semnul apartenenţei ei la islam, posibilitatea de a fi recunoscută şi de a nu mai f i ofensată. Acesta ar fi fost sensul primordial, iar mai apoi, prin răstălmăcire, a fost exploatat în serviciul unei excluderi sociale a femeii. 4 În islam, viaţa socială a femeii se derulează mai alei în interiorul locuinţei, într-un anonimat aproape total. Totuşi, vizitele ocupă o mare parte a timpului femeilor înstărite, iar frecvenţa lor depinde, în principiu, de bunul plac al soţului. Aceste lucruri pot fi reglementate, întrucât femeia poate prevedea în contractul de căsătorie numărul vizitelor lunare pe care le poate face sau primi.

să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea

3 Ibidem, p. 37.

4 Pr. Prof. Dr. art. cit, p. 339-340.

"Pioasele pelerinaje la mormintele sfinţilor, ceremoniile familiale (naştere, căsătorie, circumciziune), sărbătorile musulmane sau cele locale, vizite la cimitire, cercurile care se ţin, toate oferă o varietate a existenţei, care nu e nici tristă, nici monotonă pentru femei", . Dar, în general, viaţa femeii se rezumă la îngrijirea familiei şi a casei. Claustrarea femeii reiese limpede din interdicţia de a vorbi în orice împrejurare. Dacă bate cineva la uşa casei şi nu este nici un bărbat, băieţel ori fetiţă, care să răspundă, o femeie nu trebuie să răspundă niciodată, ci doar să bată din palme, avertizând în acest mod pe nepoftit că nu este bărbatul acasă . În general, în islam, nu există viaţă socială aşa cum este înţeleasă în ţările europene; societatea musulmană se împarte în două lumi distincte: lumea femeilor şi lumea bărbaţilor. În oraşe, femeile căsătorite, ca şi tinerele fete, sunt complet separate de toţi bărbaţii străini de familia sa imediată. "Avem de-a face, deci, cu un clan de bărbaţi şi altul de femei, iar indivizii fiecărui grup nu au alte relaţii decât raporturile sexuale şi interesele domestice restrânse . Sub raportul îndatoririlor religioase, femeia rămâne supusă aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi menajamente divine ca şi bărbatul: rugăciunile zilnice, postul diurn al lunii Ramadan, pelerinajul la Mecca. Cu toate acestea, o musulmană nu poate merge la Mecca decât însoţită de un bărbat dintre rudele foarte apropiate; spre deosebire de bărbat, ea nu este obligata să participe la rugăciunea publică. Când vine la moschee are un loc special destinat, eventual cu o intrare separată. În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul; ea doar îl serveşte la masă. Ea nu asistă la discuţii atunci când soţul ei are oaspeţi şi nu participă la înmormântări, îndatoririle sale principale rămân naşterea de copii şi întreţinerea gospodăriei.

Încercări de emancipare

Prescripţiile coranice, elementele legate de tradiţia profetului şi hotărârile teologilor musulmani au rămas singurele norme privind statutul personal al femeii. Islamistul Ali Merad, autorul cărţii L Islam contemporain , ne prezintă, între altele, factorii care au determinat evoluţia opiniei musulmane în favoarea emancipării femeii. În rândul factorilor externi, el subliniază, în primul rând, contactul culturilor; acest contact, deşi mult mai vechi (datând din timpul ocupaţiei maure în Spania, al celei otomane în estul Europei sau prin intermediul cruciadelor), s-a intensificat în secolul al XlX- lea şi după aceea prin presă, călătorii, literatură, conducând la promovarea unei imagini total diferite a femeii, aşa cum există ea, de pildă, în Occident. 5 Un alt factor extern ar fi misiunile creştine pe teritoriul ţărilor islamice, care au exercitat o influenţă indirecţi asupra societăţii musulmane. Şi nu în ultimul rând, un factor determinant este cel intern, constând în predica reformistă, deşi timidă, desfăşurată chiar în interiorul Islamului in ultima parte a secolului al XlX-lea. Pornind de la sintagma profetului: "Căutarea adevărului este o obligaţie de credinţă pentru toţi musulmanii şi toate musulmanele", se va pune tot mai mult accent pe încercarea de emancipare, fără restricţie de rasă sau sex. Pe de altă parte, tinerele musulmane, familiarizate cu cultura şi mentalitatea europeană, au devenit tot mai sensibile faţă de criticile formulate în Europa referitor la situaţia femeii în ţările islamice, o situaţie marcată de ignoranţă, claustrare, aservire capriciilor şi pasiunilor bărbatului. În Egipt, mişcarea de emancipare a femeii a început mai devreme decât în Orientul Apropiat şi a avut rezultate deosebite. Astfel, în 1873, la Cairo, se fondează prima şcoală pentru fete. Şcolăriţele sunt invitate să vină la şcoală fără văl. Acesta este momentul începutului discordiei în lumea musulmană egipteană: sub protecţia religiei, musulmanele tradiţionaliste stigmatizează pe femeile fără văl, ocărându-le public. Pe de altă parte, cei ce susţin eliberarea femeii iau Coranul ca mărturie pentru a aminti că nu există în legea islamică nici un text care să impună folosirea vălului. Ulterior, lucrurile privitoare la femeie s-au schimbat şi datorită intensei activităţi a soţiei preşedintelui Anwar el-Sadat. "Întreaga mea energie şi proiectele mele - spune J. Sadat - vizau ameliorarea condiţiilor femeii, limitare a numărului de naşteri, înlăturarea analfabetismului, educarea tinerilor' . In 1952, s-a obţinut dreptul de vot pentru femei şi posibilitatea de a munci alături de bărbaţi; în 1974, a fost organizată la Cairo o conferinţă a femeilor africane şi din lumea arabă. În 1979, preşedintele Sadat semnează un decret prezidenţial prin care, în Parlamentul egiptean, se vor suplimenta cu 30 locurile pentru femei; iar în data de 3 iulie 1979, după patru ore de dezbateri furtunoase în Parlament, au fost adoptate reformele cuprinzând legile privitoare la condiţia femeii. Egiptencele îşi făceau astfel auzită vocea pe scena politică. 6 În Turcia, câteva legi se opun încă din 1917 căsătoriei la vârste fragede, cerând chiar un certificat prenupţial; de asemenea, se legiferează dreptul femeii de a cere divorţul şi de a solicita numeroase formalităţi pentru repudiere. Sub guvernul părintelui Turciei moderne, Ataturk (1881 -1938), e introduce reprimarea vălului, înlocuirea legislaţiei coranice cu dreptul civil şi obligativitatea purtării numelui de familie. Chiar dacă după moartea lui Ataturk a reapărut vălul pe faţa femeilor când acestea ies pentru a merge la moschee, totuşi curentul modernist a devenit tot mai puternic. De altfel, trebuie observat faptul că Islamul nu este atât de unitar pe cât s-ar părea şi că există multe deosebiri de la o ţară musulmană la alta. În ceea ce priveşte statutul social al femeii doar Arabia Saudită, Iranul şi Mauritania aplică cu stricteţe cele mai severe prescripţii ale legii Islamice . În 1975, în Mexic, la o conferinţă a O.N.U. ţinută cu pilejul anului femeii, delegaţia femeilor Arabiei Saudite era compusă din bărbaţi.

5 Andre Miquel, „ Islamul și civilizația sa”, vol I, trad. de Gloria Dorothea Ceacapopol, seria Biblioteca de artă, p. 230.

6 Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, art. cit. p. 342.

Există, însă, tot mai multe temeiuri şi speranţe că situaţia femeii musulmane, mai devreme sau mai târziu, se va ameliora. De pildă, proporţia căsătoriilor poligame a început să se diminueze simţitor: ea este mai mare în ţările care se întrepătrund cu Africa Neagră, Sudanul, Mauritania. În toate celelalte ţări arabe, căsătoriile poligame reprezintă 5% din total. Conform recensământului făcut în Siria în 1970, doar 3,7% dintre bărbaţi sunt poligami - majoritatea dintre ei având două soţii (3,3%), rareori trei (0,2%) şi cu totul excepţional patru (0,02%) . Costurile ridicate pentru achitarea soţiei, precum şi rezerva femeilor de a avea co-soţii, au făcut ca poligamia să devină o "relicvă de lux" la care pot aspira doar bărbaţii mai în vârstă şi cei bogaţi. Pentru cei mai mulţi dintre cei care încearcă să înţeleagă resorturile interioare ale lumii islamice, singura şansă de emancipare reală a femeii musulmane rămâne educaţia, învăţătura şi cunoaşterea. Accesul spre universităţi, spre studiu poate constitui o cale sigură spre eliberarea femeii şi spre ieşirea din starea de stagnare.

Drepturile so ției în fața soțului 7

Zestrea pe care bărbatul e obligat să i-o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea. Dumnezeu spune:

„Şi oferiţi femeilor zestrea de bunăvoie, iar dacă ele se lipsesc, nesilite de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (Coran 4: 4). Dreptul de a fi întreţinută. Soţului i se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament medical conform mediului,

condiţiilor şi veniturilor sale.„ Cel care este înstărit să cheltuiască după averea sa, iar cel a cărui înzestrare este măsurată să cheltuiască din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni decât după cum El i-a dat. Şi Dumnezeu va face să vină după strâmtorare belşug.” (Coran 65: 7).Profetul a spus în legătură cudrepturile femeilor: „Voi sunteţi obligaţi să le asiguraţi mâncarea şi hainele în mod onorabil.” Dreptul de a convieţui cu ele onorabil, ce cuprinde un complex de drepturi. Dumnezeu Atotputernicul a spus: „O, voi cei care

credeţi!

pregătit[să vă aducă] un mare bine.” (Coran 4: 19).23 (30:21) Profetul a spus: „Purtaţi-vă bine cu femeile.” Aşa a spus: „Niciodată nu am văzut un om care să fie mai înţelegător cu membrii familiei sale decât Muhammed.” Tot ea a relatat că Profetul a spus: „Cel mai bun dintre voi este acela care este cel mai bun cu familia sa, iar eu sunt cel mai bun cu familia mea.”

(4:34); „Ţinerea (soţiei) în bună înţelegere, sau slobozirea (ei) cu bunătate.”

Profetul l-a blamat pe cel care îşi loveşte soţia, zicând: „De ce o loveşte unul dintre voi pe muierea lui, ca şi când ar fi o roabă, când ştie că s-ar putea ca la capătul zilei să se culce cu ea?!” ’Aşa a relatat:„Trimisul lui Dumnezeu nu a lovit nici una din femeile lui şi nici unuldin slujitorii lui niciodată.” Unele dintre soţiile musulmanilor s-au plâns Profetului că sunt bătute de soţii lor. Auzind aceasta, Profetul a spus categoric: „Cei care îşi bat soţiile nu sunt cei mai buni dintre voi.” Profetul a sfătuit-o pe o femeie musulmancă care se numea Fatima să nu se căsătorească cu un bărbat despre care se ştia că bate femeile. În schimb, pentru aceste drepturi, o soţie este obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de Dumnezeu. Ea este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea lui; cât despre casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar dacă este vorba de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul drepturilor ei 8 . Prin urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Dumnezeu Atotputernicul spune: „Ele

au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă

cu ele după cuviinţă! Iar dacă nu vă este pe plac, se poate să nu vă fie pe plac un lucru pe care Dumnezeu l-a

purtaţi-vă

Dreptul de a nu fi bătută: Dumnezeu porunceşte: „

Dacă

ele ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor

”(Coran 2,228).

Bibliografie

Hanea, Robert, „Islamul ș i drepturile omului”, Ed. Burg, Sibiu, 2004. Lammes, Henri, „ Islamul: credințe ș i instituții”, trad. Feodorov Ioana, Ed. Corint, Bucureș ti, 2003.

7 Robert Hanea „Islamul și drepturile omului”, Ed. Burg, Sibiu, 2004, p. 156.

8 Ibidem, p. 158.

Achimescu, Pr. Prof. Dr., Nicolae ,„ Femeia în islam” în Analele Ș tiinț ifice ale Universităț ii Al. Ioan Cuza, Teologie, serie nouă, 2004. Aziym, Dr. Sherif Abdel, „ Femeia în islam”, Ed. Taiba, Bucureș ti, 2008. Miquel, Andre, „ Islamul ș i civilizația sa”, trad. De Gloria Dorothea Ceacacopol, Ed. Biblioteca de artă.