Cuprins:

INTRODUCERE
1. Istoria dreptului musulman
2. Aparitia Califatului
3. Califatul Arab in secolele VII-X.Orinduirea sociala a acestuia
Concluzie
Bibliografie

INTRODUCERE
După unii autori, dreptul musulman face parte din dreptul statelor lumii a treia, în curs de
dezvoltare, care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase. Dreptul musulman
reprezintă o continuitate a primelor legislaţii sumero-akadiene şi a legislaţiei greco-romane,în
zona cuprinsă între Maghreb şi Masrek, adică între estul şi vestul lumii arabe de azi.
Dreptul musulman, ca sistem de norme ce exprimă în formă religioasă generală voinţa
nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură susţinută şi sancţionată de statul
musulman în baza sa, s-a format în Califatul Arab în secolele VII-X şi e bazat pe religia
musulmană-islam. Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah, care într-
un anumit moment al istoriei l-a descoperit oamenilor prin intermediul lui Mahomed. Acest drept
e dat omenirii odată pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă după el şi să nu
creeze altul sub influenţa condiţiilor sociale ce se schimbă. E adevărat că teoria dreptului
musulman recunoaşte faptul că revelaţia divină necesită explicaţie, interpretare,pentru care au
trecut veacuri de muncă asiduă a juriştilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate
spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuinţare practică.
Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii sociale,
dar nu numai pe acelea care, de regulă, intră sub incidenţa dreptului. Dreptul musulman , în sens
larg, determină motivele pe care trebuie să le ştie un musulman, posturile pe care trebuie să le
respecte, pomana care trebuie dată. În acest sens, el e un sistem islamic unitar de reglementare
social-normativă, care cuprinde atât norme juridice,cât şi nejuridice religioase şi obiceiuri.

1. Istoria dreptului musulman

Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie.
Juriştii musulmani condamnă tot ce e întâmplător şi nedeterminat. Motivele şi intenţiile
persoanei niciodată nu contează.
La examinarea dosarului, judecătorul nu apelează la cărţile religioase, ci la autorul care le-a
interpretat, autoritatea căruia îi este unanim recunoscută.
Dreptul ca o totalitate de anumite norme s-a format în primele două secole ale existenţei
islamului. Secolele următoare practic nu au admis nimic nou.
În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în drept public şi drept privat. Din
cadrul ramurilor principale fac parte drept civil, penal, judiciar şi dreptul familiei.
Shariah- legea islamică- reprezintă un sistem judiciar complex bazat în principal pe sfântul
Coran, (Coranul stabileşte principii de bază pentru comportamentul uman, dar nu cuprinde un
cod judiciar propriu-zis), pe învăţăturile profetului Mahomed, cât şi pe interpretări ulterioare ale
acestor învăţături. Legea Sharia a continuat să fie reinterpretată si adaptată la noi circumstanţe
sociale. După moartea profetului, Califii din dinastia Ummayazilor au completat legea Sharia şi
au adaptat-o la noile circumstanţe din imperiul islamic. Deoarece acest imperiu ajunsese să
cuprindă teritorii vaste în afara peninsulei arabice, elemente din legea greacă, iudaică, creştină si
persană sunt încorporate în Sharia.
În timpul dinastiei Abbasidilor, se formează două grupuri. Unii consideră că Sharia trebuie să
fie formată doar de învăţăturile profetului şi Coran. Celălalt grup consideră că Sharia poate
include învăţăturile unor judecători şi învăţati de seamă. În cele din urmă, sistemul adoptat în
lumea islamică are urmatoarea formă: un judecător încercând să rezolve un caz trebuie să
consulte întâi Coranul, apoi învăţăturile lui Mahomed. Dacă răspunsul nu se gaseşte în acestea, el
urmează opinia generală a judecătorilor musulmani sau dacă este un caz cu totul nou, îl rezolvă
prin analogie cu cel mai apropiat caz cunoscut.
Legea Sharia ajunge la forma clasică (tradiţională) în jurul anului 900, deşi continuă să se
dezvolte şi în următorii 1000 de ani. Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele: pentru
adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăierea mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80
de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepseşte 'ochi pentru ochi'. Spre exemplu, dacă
o persoană atacă o alta persoană şi cea de-a doua persoană îşi pierde ochiul în atac, iar prima este
găsită vinovată de un judecător, cea de-a doua persoană are dreptul să îi scoată acelaşi ochi
primei persoane. Dacă însă a doua persoană răneşte mai mult pe prima persoană, ea este aspru
pedepsită. Această regulă descurajează victimele de la a retalia în acest fel şi de obicei se ajungea
la o înţelegere, acceptându-se bani sau obiecte de valoare în schimb. Articolul 19 prevede:"Nu
poate exista crimă şi astfel nici pedeapsă, decât în masura în care este prevazută de shariah."Ori
Coranul ne spune, de ex. (surata 17, verset 33), că rudele unei victime inocente au dreptul să
ucidă autorul crimei. Într-un stat modern aşa ceva nu este admisibil, asta însemnând că shariah
trebuie ori interpretată modernizator, ori pur şi simplu abolită, căci în forma actuală ea NU este
compatibilă cu drepturile omului, dar mai important, NU este compatibilă cu statul de drept! Ea
reia practic "legea talionului", acel "dinte pentru dinte" din Vechiul Testament, abolit de Iisus
Hristos şi abandonat de toate statele moderne Pentru alte crime mai puţin serioase, criminalul
trebuie să plătească o sumă de bani victimei, să primească lovituri de bici sau să fie închis o
perioadă de timp.
Legea Sharia descrie şi modul în care se desfăşoară procesul. Reclamantul sau o rudă a sa
depun plangere. Pârâtul se consideră nevinovat până la dovedirea contrariului, are dreptul să nu
spună nimic până la proces şi să fie reprezentat de un avocat. Un sistem de apeluri permite ca
acel caz să fie transferat la curţi superioare sau în cele din urmă la conducătorul ţării. Mărturia
unei femei valoreaza jumătate din cea a unui bărbat, motivul principal fiind că femeile din acea
perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.
 În materie de egalitatea sexelor, articolul 6 al Declaraţiei de la Cairo prevede că "femeia este
egală bărbatului în termeni de demnitate umană."Se recunoaşte aşadar o egalitate "în demnitate"
între sexe, însa nu şi în drepturi, şi asta nu întâmplător, căci Coranul prevede în surata 4 verset 34
că femeile au datoria să fie supuse bărbaţilor lor, iar aceştia din urmă au dreptul, în caz de
comportament necorespunzator, să le bată., iar surata coranică 2 verset 222 spune textual ca
bărbatul are un ascendent în materie de drepturi în ochii lui Alah, în comparaţie cu femeia.
Începând cu secolul 19, Sharia este influenţată puternic de sistemul legal occidental. Unele
ţări (Turcia) abandonează complet Sharia, pe când altele o adaptează (interzicând poligamia spre
exemplu). Majoritatea specialiştilor în Sharia cred că aceasta poate fi adaptată condiţiilor lumii
moderne fără a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme judiciare moderne bazate pe
Sharia sunt folosite spre exemplu în Arabia Saudită şi Iran. Un număr mic de autorităţi locale in
Africa continuă încă să aplice Sharia tradiţională.
 2. Aparitia Califatului
In secolul al VII-lea in triburile arabe,central asezarii carora era Peninsula Arabiei,s-a inceput
procesul de descompunere a orinduirii tribal de neam.S-a definitivat cel patrimonial,iar mai apoi
si diferentierea sociala.Seicii(conducatorii triburilor) si saizii(capii tribali) ocupa cele mai bune
terenuri.In proprietatea acestora trece un numar mare de vite.In aceasta perioada apar
sclavii.Dreptul de a ocupa functii in cadul obstii a devenit un privilegiu ereditar al celor mai
bogate familii. Fiecare arab trebuia sa-şi sacrifice viaţa pentru ginta sa, iar întreaga ginta era
obligată să apere pe oricine făcea partea din ea. Dacă unul din membrii ginţii era ucis, întreaga
gintă avea obligaţia să se răzbune pe ginta ucigaşului, până când acesta oferea o despăgubire.
Procesul de trecere a beduinilor la viaţa sedentară a fost îngreunat de lipsa de pământ prielnic
pentru agricultură.
Descompunerea relatiilor tribal de neam s-a realizat cel mai complex in Hidjaz(o regiune de
pe coasta Marii Rosii).Aici,in jurul oazelor s-au concentrate triburile semi-sedentare,care se
ocupau nu doar cu cresterea vitelor,dar si cu prelucrarea pamantului.In aceasta regiune se aflau
orasele comerciale si mestesugaresti ca Mekka,Iasrib prin care trecea marele drum al caravanelor
de la sud la nord.In aceste orase,puterea dominant o detineau bogatii negustori camatari.Desi ei
s-au izolat drept clasa privilegiata,nu rupeau totusi legaturile de neam cu anumite triburi si
grupari privilegiate.In aceste regiuni se aflau un numar mare de beduini vitregiti de soarta.Se
ruinau relatiile,legaturile si traditiile secular de ajutor reciproc,care cindva relizau conexiunea
dintre membrii triburilor.Un adevarat dezastru pentru oamenii simpli a fost cresterea discordiei
intre triburi.Atacurile acerbe militare permanente se soldau cu omucideri,furtul de oameni si vite.
Prima regulă a cultului musulman este mărturisirea de credinţă(şahada). Constă în rostirea
zilnică — psalmodiată de cinci ori pe zi şi de muezin din înălţimea minaretului — a formulei:
"Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său". Prin rostirea acestei formule
credinciosul devine un om care "se dăruieşte lui Dumnezeu"(mustim; lb. turcă mii siilman), —
căci ea implică declaraţia de supunere (islam).
A doua, este rugăciunea canonică (şalăi) — rostită de cinci ori pe zi, şi numai în limba arabă,
oricare ar fi limba maternă a credinciosului.Ea trebuie rostită cu faţa îndreptată în direcţia (qibla)
oraşului sfânt Mecca, şi este pregătită de chemarea (adan) celui care, din minaret, îi cheamă pe
credincioşi la rugăciune muezinul (muadzin). Rugăciunea în comun (giuma — "adunarea") avea
loc vinerea la amiază — "ziua adunării" — la moschee (masdjid).
Rugăciunea rituală constă într-un ansamblu de gesturi şi de vorbe riguros fixate, care
cuprindea aplecări ale corpului şi prosternări,începea printr-o formulă de sacralizare şi se termina
printr-un salut de desacralizare.
 Al treilea act ritual obligator, este opera de binefacere,ajutorarea aproapelui, act de
responsabilitate şi de solidaritate socială.Acest act filantropic constă fie într-un impozit obligator,
danie rituală — zakăt — fie într-o contribuţie voluntară (sadaqa). Zakăt are menirea de a
reaminti permanent că orice bogăţie, orice lucru, îi aparţine lui Dumnezeu, şi că deci individul nu
poate dispune de ele după bunul său plac, pentru că fiecare om este un membru al comunităţii.
A patra îndatorire, absolut obligatorie, era postul (siyam) Ramadanului.
Timp de 30 de zile, de la răsăritul până la apusui soarelui, toţi adulţii, musulmani, începând de
la vârsta de 14 ani, erau obligaţi să se abţină de a lua ceva în gură sau de a avea raporturi sexuale.
De asemenea era interzisă
 inhalarea fumului de tutun;
 administrarea injecţiilor;
 de a mirosi vre-un parfum (inclusiv o floare).
Unirea triburilor arabe a fost unui din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed.
Pentru a realiza unirea triburilor arabe,Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate între
musulmani.Trecerea oraşului Mecca (an.630) la islamism a avut un mare efect politic şi religios,
care a grăbit procesul de unire a triburilor arabe şi de adoptare a islamismului, astfel încât, la
moartea lui Mahomed(an.632), aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic şi
religios.
Astfel,intr-o situatie de o criza social-economica profunda apareau germenii unei societati
noi(de clasa).Si la fel cum a decurs si la alte popoare ideologia miscarii sociale care in mod
obiectiv se pronunta pentru un nou tip de societate,a imbracat o forma religioasa.
Aparitia unei religii noi-Islamul este legata indisolubil de numele lui Mahomed.Mahomed
proclama necesitatea unei orinduiri noi,care ar fi eliminate conflictele anterioare dintre
triburi.Toti arabii,indifferent de apartenenta lor la un anumit trib,au fost chemati la realizarea
unui singur popor.Conducatorul lor trebuie sa fie Profetul.Unica conditie de aderare la aceasta
uniune era recunoasterea noii religii si indeplinirea stricta a prescriptiilor sale.
Printre oamenii simpli,noile idei si-au gasit adepti inflacarati. Ei au acceptat Islamul,caci
demult si-au pierdut credinta in puterea “micilor” dumnezei tribali,care nu i-au aparat de saracie
si dezastru.
Caracterul de masa al miscarii initial a speriat la un moment dat pe cei bogati,dar nu pe mult
timp.Urmaind activitatile adeptile religiei islamice,aristrocratia a inceput sa realizeze faptul ca
noua religie nu contravene intereselor sale primare. In curind reprezentantii elitei triburilor de
neam si elita comerciala au intrat in component protipendandei musulmane de conducere.In acea
perioada (anii 20-30 ai sec.al VII-lea) a fost finalizat procesul de organizare a obtii religioase
musulmane,in frunte cu Mahomed.Gruparile militare create de acesta purtau razboaie pentru
unificarea tarii sub standardul Islamului.Activitatea acestei organizatii militar-religioase a
obtinut treptat un caracter politic.
 3. Califatul Arab in secolele VII-X.Orinduirea sociala a acestuia
Moartea lui Mahomed a actualizat despre succesorii sai la postul de conducator spiritual
supreme al musulmanilor.Pe atunci,rudele sale cele mai apropiate si camarazii sai de
lupta(aristocratia tribal de neam sic ea comerciala),s-au consolidate in clasa privilegiata.Din
mediul acesteia au inceput sa fie alesi noi conducatori ai musulmanilor-califii(“inlocuitorii
profetului”).
Sub conducerea acestora,in secolele VII-VIII au fost cucerite teritorii immense,inclusive
Orientul Apropiat si Indepartat,Africa de Nord si alte regiuni.Unul din principalele stimulente ale
miscarii arabilor spre noile teritorii reprezenta excesul relative de populatie in Arabia.Locuitorii
autohtoni ai pamanturilor ocupate,aproape ca nu opuneau nici o rezistenta veneticilor,ei aflindu-
se si inainte sub ocupatia altor state care le exploatau in modul cel mai crunt.
Drept rezultat,pe pamanturile ocupate a aparut un mare stat nou- Califatul Arab.In component
acestuia a intrat si Arabia.Acordindu-i noii sale patria o noua religie,arabii,au primit in schimb
forte de preducere care se aflau la un nivel inalt de dezvoltare.Patrunzind in regiunile culturii
antice(Mesapotamia,Siria,Egipt),ei s-au aflat sub puterea unei transformari social profunde,aflate
in curs de dezvoltare,in care directive de baza era formarea feudalismului.Sub influenta acestei
transformari sociale profunde,aflate in curs de dezvoltare,in care directive de baza era formarea
feudalismului.Sub influenta acestei trasnformari,procesul de descompunere a orinduirii primitive
de obste la arabi s-a finalizat intr-un ritm avansat.Feudalismul din Arabia,concomitant cu
particularitaile principale,specific pentru societatea feudala o oricarei tari,a comportat si trasaturi
specifice.Nivelul de dezvoltare a feudalismului in anumite regiuni ale Calificatului Arab era
divers.Acest nivel se afla in dependent directa fata de nivelul social-economic de dezvoltare al
regiunilor pina la cucerire.Daca in Siria,Irak,Egipt,feudalismul a dominat completamente
societatea,atunci in majoritatea regiunilor din Arabia s-au patrat mult racile ale orinduirii tribal
de neam.
Orinduirea statala
Aparatul de stat al califatului a fost destul de centralizat.Acesta se datora in mare parte
concentrarii in miinele capului statului a unui imens fond funciar al tarii.Puterea suprema:
religioasa(inamat) si laica(emirat- se afla la discretia califului.Primii califi se alegeau de
aristrocratia musulmana din rindurile acesteia.Statul Arab a obtinut forma unei monarhii
centralizate teoretice.Puterea califului era in principiu nelimitata.Insa el trebuia sa tina cont de
feudalii cei mai mari mai puternici din tara,care deseori organizau lovituri de stat,detronind
conducatorii nefavorabili lor.
 Dreptul Califatului(particularitati generale)
O data cu aparitia Califatului s-a format si dreptul acestuia-sariat(cale de urmat).Dreptul
initial cea mai importanta parte component a religiei.Izvoarele de baza erau:
 Coranul-cartea sfinta a Islamului.Prescriptiile din aceasta carte poarta caracterul
unor dicpozitii de ordin moral-religios.Islamul,de la radacina “selam” supunere fata de
Dumnezeu-este in cele dintii o religie,apoi un stat si in sfirsit o civilizatie.
Avem de a face cu un system juridic complex,cu o serie de regului de comportament
desprinse(drept sursa fundamental)din Coran-cartea sfinta a musulmanilor,reguli care poarta un
pregnant character religios.De aceea sanctiunea nerespectarii regulii de drept nu este niciodata
inscrisa in cartea cea sfinta:ea este stare de pacat in care cade musulmanul ce nu respecta
poruncile divinitatii.
Religia islamului comporta doua compartimente diferite.
Prima dintre ele este o teologie care fixeaza tot ceea ce trebuie sa creada fiecare
musulman,cea de-a doua este sariatul cuprinzind regulile de care fiecare credincios trebuie sa
tina cont,pentru a pune in aplicare principiile fundamentale ale invataturii profetului.Astfel
sariatul,este un system de reguli de conduit care nu distinge intre obligatiile ce revn
credinciosului fata de divinitate si cele catre stat ori fata de semenii sai.Materia cea mai
dezvoltata in acest corp de reguli,lasind deoparte cele referitoare la organizarea
statului,drepturile si obligatiunile supusilor sau normele penale,este cea a persoanelor.aici dreptul
musulman isi concretizeaza intreaga sa originalitate.In Islam,individual,ci familia constituie
subiectul esntial de drept.Pentru ca un barbat sa aiba cit mai multi copii el poate
avea,concomitant,un numar de pina la patru neveste.Casatoria este examinata ca un contract ce
se incheie nu intre viitorii soti,pe de o parte mireasa pe care o dau parintii sai,iar pe de alta
parte,o suma de bani pe care o dau cei ai mirelui.
Ce prezinta Coranul?Invataturile profetului Mahomed au fost adunate de unul din discipolii
acestuia,pre nume Zaid,Said.Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde
volumul,impartite in 114 capitole,un numar de la cinci pina la sase sunte pot servi drept material
din care pot fi extrase reguli de comportament decizii de speta,diverse consultatii pentru a
preveni unele dificultati. Coranul este un instrument lingvistic incomplet. In adevăr,domeniul
instituţiilor publice (adică dreptul public) a fost aceia în care baza coranică a dreptului s-a arătat
cea mai fragilă, dat fiind că majoritatea problemelor ce s-au pus Comunităţii în continuă creştere
nau putut fi avute în vedere de Muhammad, şi tocmai aici jurisconsulţii au trebuit să acorde locul
cel mai însemnat practicii primilor suverani precum şi obiceiurilor locale anterioare. Lacunele de
reglementare coranică se cereau completate cu alte izvoare. Recurgerea însă la alte izvoare
complementare se lovea, în condiţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile. Coranul era
considerat după cum s-a mai menţionat deja o operă relevată şi infocibilă. Islamul nu cunoaşte o
autoritate supremă religioasă, care să fie însărcinată cu interpretarea textelor sacre.
Completarile la Coran si-au gasit fundamental in traditie.Corpul de reguli,care o exprima poarta
numele de Sunna.Prin Sunna musulmanul intelege traditia legata de viata si activitatea lui
Mahomed.Cu alte cuvinte ea cuprinde comportarile,gesturile,spusele sau chiar tacerile
profetului,care pot servi drept principia de credinta.Fiecare intre principiile de credinta cuprinse
in Sunna formeaza obiceiul unui Hadith.
Sunna-o totalitate de datini despre faptele si spusele lui Mahomed,expuse de catre adeptii sai.
Aceste datini se compun in mare parte din prescriptii referitor la dreptul succesoral-familial si
penal.In secolele ulterioare atitudinea lumii musulmane fata de acest izvor s-a
modificat.Musulmanii-siitii nu recunosc toate cadisurile.
Cel de-al doilea izvor – Indjima – hotaririle expuse de juristii cu autoritate in lumea
musulmana asupra problemelor ca nu au fost abordate in izvoarele expuse mai sus si primind mai
tiriu aprobarea teologilor-juristi remarcabili.Se presupune ca Mahomed era adeptul liberei gindiri
a judecatorilor(indjtihad).
Idjtihadul, efortul creator de drept a căpătat astfel noi dimensiuni şi a fost chemat să joace un
rol cu totul deosebit de cele pe care îl avea de jucat atunci când Islamul era practicat de o mică
comunitate umană. înţelepţii au apelat din ce în ce mai mult la propria lor raţiune, îmbogăţindu-şi
corpul de doctrină, dar îndepărtându-se de la ortodoxia primelor începuturi.Metoda cu ajutorul
căreia a avut loc idjtihadul o fost Qiyas, raţionamentul prin analogie, ce reprezintă una din cheile
de boltă pentru înţelegerea mentalităţii juridice musulmane.
Teoria lui qiyas,deci, celui de-al 4-lea izvor al dreptului musulman constă în asimilarea unei
situaţii ivite în practică cu o altă, avută în vedere într-un text sacru ori într-un hadith, pentru a
aplica celei dintâi soluţia dată în cea de-a doua. Nu trebuie să cădem în greşeala comisă de unii
autori occidental de a vedea în qiyas o activitate de interpretare a legii. Qiyasul mai degrabă
conduce la soluţionarea unor probleme pentru care legea nu a fost făcută.
Următorul izvor de drept este Fetva — adică hotărârile celor mai de vază . conducători
muslimuni. Către acestea se referă primii patru Califi şi întemeietorii celor 4 curente Sunnite:
Abu Hanifan Ibn Sabit (699-767),Malic Ibn Anas (713-795), Mahomed Ibn Idris aş {afli (767-
820) şi Ahniad Ibn Hambal (780-855).
Al şaselea izvor al dreptului musulman, căruia juriştii musulmani îi acordă o atenţie
deosebită şi care în viziunea lor asigură o anumită flexibilitate dreptului musulman şi adaptarea
lui la condiţiile nou-create este Fich, doctrina de drept. Către Fich se referă operele scrise de
cunoscătorii şariatului, încă în perioada evului mediu. Numărul acestor opere ajunge cifra de
6000.Preponderenţa celor 6 categorii de izvoare ia care ne-am referit mai sus nu exclude însă
rolul important pe care a fost chemat să joace cutuma în dreptul musulman. Cutuma (ORF) a
contribuit, de la primele începuturi, la formarea sistemului juridic al Islamului. Critica ştiinţifică
a doctrinei mahomedane pune în lumină faptul că numeroase cutume preislamice, care nu erau
contrare fiqhului, au fost înglobate în dreptul musulman prin intermediul idjmei. Se admite în
acelaşi timp ca multe din regulile fiqului pot fi completate şi, uneori, chiar înlocuite sau
modificate cu cutumele.Pentru ca o cutumă să poată fi luată în considerare, ea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii printre care şi pe aceea de a nu fi contrară idjmei.După o
caracteristică superficială a izvoarelor dreptului musulman, inevitabil apare şi întrebarea: Care
este în aceste condiţii rolul şi locul actului legislativ? Este vorba de firmane (decretele Califilor)
şi canune (legile).
Considerând sistemul de drept ca produs al revelaţiei, musulmanii nu pot evident, concepe ca el
să fie modificat sau înlocuit de către puterea temporară, împăraţii, regii şi principii musulmani au
intervenit adesea cu măsuri legislative adoptate cu avizul principalului lor consilier în materie
juridică, marele muftiu sau şeic-al Islam. Mulţi autori consideră actele de intervenţie a puterii de
stat mai degrabă drept acte reglementate decât acte legislative.Este evident că statele musulmane
în epoca noastră, aparţinând în marea lor majoritate "lumii a IlI-ia" aflate în plin proces de
modernizare şi de dezvoltare economică, s-au văzut nevoite să-şi construiască cadrul juridic,
rupând uneori violent cu tradiţia. Aşa cum Turcia de exemplu a integrat dreptul elveţian.
Cu Abu-Bekr — primul "locţiitor al trimisului lui Dumnezeu"(halifa Rasul Allah) — şi cu
următorii trei şefi ai noii comunităţi politico religioase,au fost puse definitiv bazele instituţiei
Călifarului. Califul rămâne sursa unică a puterii politice.El poate delega să exercite efectiv, în
numele său, funcţia de conducere social-administrativă a statului unui prim-ministru, unui"vizir"
(wazir), cea judecătorească, unui judecător (qădi), iar cea militară unui "emir", un general (amir);
în toate aceste compartimente însă califul îşi rezerva autoritatea supremă. Instituţia călifarului a
urmat deci, timp de mai bine de un secol, modelul politic persan (apărut în epoca abbasidă).
începând din sec. IX, califii abbasizi şi-au asumat şi titlul religios de imam — „călăuză",
conducător al Rugăciunii rituale de vinerea a comunităţii islamice.Califul era executantul Legii
stabilite de Profet, pe care el se credea la început autorizat să o completeze, mai întâi cu
dispoziţii date de el, apoi cedând această prerogativă unor jurişti erudiţi şi totodată teologi — el
continuând să rămână apărătorul dogmei. Califul era un reprezentant al'comunităţii; alegerea lui
nu era validată decât după ce presta, în faţa principalilor demnitari ai statului, jurământul de
supunere Legii. Califii abbasizi au reuşit, prin diferite manevre, să obţină recunoaşterea
principiului dinastic în locul celui electiv,indicându-şi succesorul dintre membrii familiei: dar
hotărârea califului rămânea subordonată consimţământului notabililor şi doctorilor Legii
(ulamă). Condiţiile care i se cereau pentru a deveni calif erau: vârsta maturităţii şi aptitudini
fizice şi mintale. Califul putea abdica (ceea ce şi tăcea uneori, — din prudenţă, spre a nu fi
asasinat), dar nu putea fi destituit decât când manifesta atitudini de flagrantă injustiţie, sau dacă
era atins de o grea infirmitate.
Nomadismul beduinilor în continuă căutare de locuri de păşunat pentru turme era singura
formă posibilă de viaţă în condiţiile deşertului.Baza organizării sociale, a unui trib era clanul
(qawm), format din membrii familiilor unei tabere de corturi. Un număr de clanuri înrudite
formau un trib (qabila). Membrii clanului se supuneau autorităţii celui mai bătrân dintre ei.Şeful
clanului sau al tribului (shayikh), era ales de comunitate. În problemele clanului sau ale tribului
său şeicul nu decidea singur, ci ţinea seama de părerile adunării formate din toţi şefii familiilor.
Nu putea lua nici o măsură coercitivă, ci doar veghea asupra ordinii şi bunului mers al vieţii
tribului. Tribul mai avea şi un rais — care răspundea de operaţiile militare; un hakam—judecător
sau mai degrabă, arbitru; un prezicător (kahin); şi un poet (sair) al tribului.Pe întreg teritoriul
Imperiului populaţia se prezenta împărţită în patru categorii:
1)categoria dominant- era alcătuită din musulmanii cuceritori — în frunte cu califul şi familia
lui, cu aristocraţia militară şi curtea suveranului.
2)categoria convertiţilor la Islamism-
3)categoria "protejaţilor" (dhimmii)
4)sclavii.
Categoria protejaţilor era formată din membrii cultelor monoteiste --creştini, iudaici, mai
târziu şi zoroastrieni, — religii tolerate. Aceştia n-aveau voie să poarte arme, erau obligaţi la
plata unui tribut pentru protecţia acordata, îşi practicau în mod liber religia lor, iar in materie
penală şi civilă erau supuşi unei jurisdicţii proprii —dacă în conflict nu erau implicaţi şi
musulmani. Funcţiile militare,politice şi religioase le erau prohibite; în schimb aveau acces larg
la funcţii administrative. Un rol esenţial în viaţa socială a Călifarului o juca şi negustorimea.
Totodată în oraşe lipsea o producţie meşteşugărească dezvoltată, orientată spre piaţa internă şi
orânduirea corporativă.Ţărănimea iniţial se scinda într-o mulţime de grupuri etnice.

In jurisprudenţa musulmană se deosebesc obligaţii:

a) Obligaţii contractuale — obligaţiile născute din contracte.
b) Obligaţii delictuale — obligaţiile născute din delicte, adică din fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii.
a) Obligaţiile contractual în dreptul musulman sunt evidenţiate câteva feluri de contracte:
a)Contracte numite — cele ce sunt reglementate de le|e, ca vânzarea, schimbul, depozitul,
împrumutul, donaţia etc.
 b)Contracte nenumite — sunt cele nenumite şi.nereglementatede lege, însă uzitate, ca de
exemplu, contractul de întreţinere.
c)Contracte consensuale — sunt contractele negociabile care iau naştere prin simplul acord de
voinţe al părţilor contractante,exprimat în forma pe care ele o aleg.
d)Contracte neconsensuale — sunt contractele, la încheierea cărora este necesară întrunirea
cărorva condiţii facultative expres prevăzute de lege.
e)Contracte bilaterale şi unilaterale.
f)Contracte oneroase şi gratuite.
în cele oneroase fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj; de exemplu, vânzarea-
cumpărarea sau schimbul.
La contractele gratuite numai una din părţi voieşte a procura,
rară echivalent, un avantaj celeilalte. De exemplu, donaţia.
g) Contractele reale — sunt convenţiile în care se cere, pe lângă
acordul de voinţă, remiterea unui lucru. De exemplu, depozitul, donaţia, gajul.
Specialiştii în ştiinţe juridice muslimuni au elaborat multiple clasificări a infractiunilor analiza
cărora ne va permite să înţelegem mai bine specificul dreptului penal musulman.La baza
majorităţii clasificărilor stau 2 criterii de bază:
1.Gradul stabilităţii pedepsei pentru infracţiuni.
2.Caracterul intereselor şi drepturilor violate.
Cea mai mare ■ -pândite a avut-o clasificarea, conform căreia toate
infracţiunile se împart în 3 grupe:
I.Include infracţiunile, care prezintă cel mai mare pericol, care atentează la "drepturile Iui
Allah" , adică interesele întregii comunităţi musulmane, şi care sunt pedepsite conform
sancţiunilor fix determinate — Hadd.
II.Include infracţiunile, care de asemenea atrag pedepse fixe, însă încalcă drepturile
persoanelor aparte — Kisas.
III. înglobează restul infracţiunilor — Tazir — pentru care nu-I stabilită măsura fixă de
pedeapsă şi care pot leza atât drepturile lui Allah (către acestea se referă încălcările tuturor
obligaţiunilor religioase) cât şi interesele particulare.
Furtul,ca atentat la una din valorile de baza ocrotite de religie,se pedepsea destul de
sever:persoanei vinovate i se taia mina. Acessta sanctiune se aplica in cazul cind averea sustrasa
era estimate nu mai putin de o valoare anumita si era permisa pentru musulmani.Existau si alte
limitari.
Drept infractiune se considera si consumarea alcoolului,care in mod obiectiv atenta la o
asemenea valoare,aparata de stat-ratiunea, ramura — aspectul litigios ce urmează a primi o
rezolvare; cauza —calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi comparaţi;
judecata — raţiunea în temeiul căreia regula este extinsă de la un termen la celălalt.
Pentru a se putea folos Sunna ne demonstreaza ca Mahomed personal pedepsea betivii cu 40
de lovituri de crengi de palmier.
In dreptul din perioada Califatului s-au bucurat de o oarecare dezvoltare si normele ce
reglementeaza relatiile referitore la proprietate. Au fost stabilite bazele formarii statutelor de
baza al dreptului funciar.Acestea sunt:
1. Hidjaz - pamanturile,unde conform traditiei,a trait Mahomed si pentru care a fost
realizat un regim special de drept:locuitorii de pe pamanturi plateau zeciuiala;
2. Vacuf-pamanturile date moscheelor,scolilor musulmane si altor organizatii,in
scopuri religioase si caritabile,se eliberau de achitarea impozitelor si se considerau
neinstrainabile.Vacuful putea fi restituit si din alt patrimoniu,mobil sau imobil;
3. Mulic-pamanturile,care in dependent de caracterul imputernicirilor proprietarilor
lor,puteau fi idntificate cu cele private;
4. Icta-donatiile temporare de pamant,impreuna cu taranii de pe acest pamant,pentru
servicii.Proprietarul acestor pamanturi avea dreptul la impozitele impuse taranilor.

Dreptul contractual nu se formase inca in sensul deplin al acestuia,insa in abordarea

solutionarii unor conflicte concrete,erau determinate niste principia:interzicerea de a inrobi
pe datornici,pedepsirea camatariei.
Administrarea justiţiei — pe care musulmanii au considerat-o totdeauna ca o chestiune
religioasă — a fost încredinţată de califii abbasizi sau de vizirii lor unuia din membrii
corpului de învăţaţi cunoscători ai dreptului canonic care devenea astfel "judecător" (qădi).
Primul judecător-şef (qădi al-qudăt) a fost învestit cu acest titlu spre sfârşitul sec. VIII.
Judecătorul trebuia să aibă o conduită ireproşabilă şi să fie versat în prescripţiile juridice —
care dealtminteri erau incluse în dreptul canonic. Hotărârile pronunţate de cădii nu aveau
putere de lege.(Dealtfel, nici normele juridice nu erau uniforme, variind de la o regiune la
alta, după obiceiurile locului). Cadiii judecau numai cazurile musulmanilor; ne-musulmanii
rămâneau, în materie de drept civil, sub jurisdicţia căpeteniilor lor naţionale, civile sau
religioase. Judecătorii erau de două categorii — cei care dispuneau de o autoritate
absolută,sau cei ale căror prerogative erau limitate. Cei dintâi, aveau datoria să-i protejeze pe
orfani, minori şi debili mintali, să administreze fundaţiile filantropice, să pedepsească
violarea iegilor religioase, să-şi delege substituţi în provincii şi să prezideze — în unele
cazuri Rugăciunea de vineri seaia; ceilalţi, aveau competenţe în limitele celor stabilite de
calif, de vizir sau de guvernator.Atunci când aplica pedepsele prevăzute de Lege în diferite
cazuri de infracţiune bine determinate, el impunea respectarea aspectului penai al dreptului
islamic. Când tranşa litigiile interyenite între doi musulmani, ei atingea uneori aspecte ale
vieţii private cot9977777777777777777idiene; cadiul era, de exemplu, acela căruia venea să
i se plângă soţia maltratată sau neglijată de soţul ei.Rolul cadrului era mai ales local. în
fiecare oraş, acţiunea lui era indispensabilă bunei rânduieli a societăţii, dar hotărârile lui
variau în funcţie de apartenenţa lui la una sau alta dintre şcolile juridice recunoscute.Un
element important al organizării juridice era constituit, pe de altă parte, şi aceasta încă dintr-o
epocă veche, de un sistem de jurisdicţie a abuzurilor, care funcţiona pe scară foarte largă. Nu
numai ca simplă cale de apel deschisă oricărui musulman pentru a protesta împotriva
neexecutării unei sentinţe sau a contesta însăşi acea sentinţă, ci şi ca recurs împotriva oricărui
abuz săvârşit de vreun agent al regimului, de exemplu în cazul spolierii de către un emir sau
al perceperii de impozite ilegale. Era mijlocul ce permitea de a face apel în faţa califului
împotriva uneltirilor prefectului de poliţie, ale prefecţilor fiscali sau chiar ale emirilor,
precum şi împotriva deciziilor date de cădii. Cădea sub această jurisdicţie şi examinarea
cazurilor în care suveranul însuşi intenta acţiunea, oarecum în numele comunităţii islamice,
şi chema, de exemplu, în faţa unei adunări de demnitari pe vreun şef militar sau vreun
administrator vinovat de malversaţiuni, sau şi falşi profeţi şi mistici acuzaţi de erezie.Ne
găsim deci aici în faţa unui fel de justiţie de competente, şi a cărei exercitare el o încredinţa
unor veritabile curţi supreme, având uneori caracterul unor comisii de experţi sau
intervenind, dimpotrivă, în condamnările unor personaje politice şi religioase deosebit de
celebre. Alcătuirea acestor cărţi putea să varieze potrivit cu natura procesului, dar marele
cadiu deţinea totdeauna în ele rolul preponderent.
 Concluzie:
In concluzie pot afirma ca dreptul musulman reprezinta un sistem complex prin intermediul
caruia treptat,Orientul Apropiat a capatat o noua nuanta,sa dezvoltat nivelul feudalismului
astfel,intr-o situatie de o criza social-economica profunda a aparut germenii unei societati noi(de
clasa).Si la fel cum a decurs si la alte popoare ideologia miscarii sociale care in mod obiectiv se
pronunta pentru un nou tip de societate,care a imbracat o forma religioasa.
In general, procesul judiciar musulman dispune de următoarele semne distinctive:
Procedura judiciara în cazurile penale şi civile este una şi aceeaşi.
2.Inexistenţa formelor procesuale care ar fi obligatorii pentru kadii.
3.Simplitatea procesului.
4.Inexistenţa procurorilor şi avocaţilor.
5.Inexistenţa termenilor judiciare, cu excepţia unuia: kadi trebuie să ia decizia asupra
dosarului timp de o zi.
6.Procesul poartă un caracter de învinuire.
7.Rezolvarea personală a diferendelor judiciare.
8.Intentarea procesului judiciar avea loc na din numele statului, ci de persoane
cointeresate
 Bibliografie:
 Infractiunea si pedeapsa. Dreptul musulman de Basim A.Abbas Al-Alibi,Valeriu
Bujor;Chisinau 2012
 Istoria universala a statului si dreptului de Andrei Smochina;Chisinau 2013
 Istoria universala a statului si dreptului de Andrei Smochina;Chisinau 2006
 Istoria Universala a statului si dreptului,Liliana Chirtoaca,Andrei Gustiuc,Veronica
Rosca;Chisinau 2001