Dreptul musulman

Timp Diana Raluca

Grupa 3
An 1
 Din perspectivă europeană, civilizaţia islamică tradiţională apare ca un spaţiu exotic,
închistat de o tradiţie refractară faţă de drepturile omului, eventual ca o civilizaţie aflată în
fricţiune (sau, dacă vreţi, ciocnire) cu cea creştin-occidentală. Totuşi, dincolo de o ierarhie
axiologică diferită, Islamul trebuie privit drept rezultatul evoluţiei unei populaţii fundamental
diferite de cea a Europei, datorită unui mod de viaţă propriu şi al unui areal neprimitor, căreia
i-a asigurat coeziunea necesară creării unei spiritualităţi specifice, reclamată de realităţile
istorice.

Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed. Sărac în tinereţe, apoi

pătrunzând în societatea aleasă a Meccăi în urma căsătoriei cu o văduvă bogată, Hadiga,
Mahomed începe să propovăduiască locuitorilor cetăţii noua învăţătură primită în stare de
transă de la Allah, prin intermediul arhangelului Gabriel. El se prezintă drept propovăduitorul
care anunţă apropiata venire a Judecăţii de Apoi, când un Dumnezeu unic îi va răsplăti pe
credincioşi. Cum nu s-a bucurat de un succes prea mare în rândul orăşenilor, pleacă împreună
cu adepţii săi la Medina. Acesta este momentul expatrierii – Hegira. De acum înainte,
autoritatea sa creşte şi reuşeşte să atragă la noua credinţă triburile beduinilor. I se alătură şi
unele dintre căpeteniile Meccăi, asupra cărrora porneşte cu armata, dar care se supun fără
luptă. Treptat, reuşeşte să-şi extindă dominaţia asupra unei mari părţi din Arabia, căreia îi
impune noua religie care proclamă un nou scop al vieţii: supunerea faţă de Allah şi urmarea
poruncilor lui.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul
Dumnezeu; el este cu desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic. În schimb, omul este slab,
fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub puterea lui Allah.

Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând săvârşi cultul.

Viaţa religioasă e reglementată de instituţii care sunt, în acelaşi timp, norme juridice, în
special, cei cinci „stâlpi ai credinţei”: şalat – cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana
legiuită; şawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; şahadat – „profesiunea de credinţă”,
care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este
trimisul său.” Nu se încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi podoabe în toate
locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese (Coran 7:31). Se acceptă
deosebirile sociale, dar în umma (comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.

Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui Mahomed, de
către Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului Otman, şi redă învăţătura
Profetului. Textul său este împărţit în 114 sure, cu un număr variat de versete. Multe dintre
ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură
trebuie să acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah însuşi a renunţat la unele
dintre hotărârile sale anterioare.

Contradicţiile acestea se datorează, conform specialiştilor europeni, a două orientări

deosebite în învăţăturile lui Mahomed. Cea dintâi se întinde până la Hegira, când se adresează
unei populaţii urbane ce se ocupa îndeosebi de comerţ. A doua reflectă modul de viaţă al
beduinilor, printre care a trăit după „expatriere”.
 Coranul s-a dovedit a fi o operă teologico-juridică incompletă ce nu putea face faţă
expansiunii societăţii musulmane, dar care continuă să fie privită drept revelată şi infailibilă.
Astfel, a fost nevoie să apară Sunna (în traducere, „comportament, mod de acţiune”), o
culegere de hadithe – „spuse” datând din vremea Profetului sau a tovarăşilor săi – constituind
„practica tradiţională”, acea tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed.

Un hadith cuprinde două elemente: textul şi baza sa, care exprimă lanţul de
transmiteri succesive de la Profet până în secolul al IX-lea, când au fost alcătuite culegeri de
hadithe. Verificarea autenticităţii unui hadith devine astfel aproape imposibilă, cu atât mai
mult cu cât numărul lor este imens şi, mai ales, multe se contrazic.

Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunităţii credincioşilor – asigură

unitatea de interpretare a textelor sacre în lipsa unei autorităţi religioase supreme. Idjma este
fundamentată pe un hadith: „Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei
erori.” Şi pe un text din Coran: „Cel ce urmează o altă cale decât a dreptcredincioşilor va
merge în Infern.” Practic, ea poate fi cunoscută după tratatele marilor jurisconsulţi.

In sfârşit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformările societăţii

musulmane şi i-a determinat pe savanţi să apeleze la propria lor raţiune pentru a soluţiona
speţele ivite. Metoda cu care ajutorul căreia are loc idjtihadul se numeşte qiyas, raţionamentul
prin analogie. Conform doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:
1. rădăcina – prescripţia, existentă în Coran sau în Sunna, de la care porneşte raţionamentul;
2. ramura – aspectul litigios;
3. cauza – clară, inteligibilă, necontrazisă de Coran, Sunna sau idjma, ce trebuie să fie
dovedită;
4. judecata.

Alături de aceste izvoare, la formarea sistemului juridic al Islamului, un rol important

l-a jucat şi cutuma (orf).

În ceea ce priveşte actul legislativ, s-a admis că acesta poate completa acele domenii
ce nu erau epuizate de dreptul sacru.

După cum spuneam, în prezent, în principiu, statele islamice au renunţat la izvoarele

tradiţionale, adoptând codificări după modelul european. Majoritatea acestora reprezintă
sinteze ale principiilor de drept musulman cu ştiinţa sistematizării juridice europene. De
exemplu, Codul civil egiptean stabileşte: „În lipsa unei dispoziţii legislative aplicabile,
judecătorul va statua potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia, potrivit preceptelor dreptului
musulman. În lipsa unor astfel de principii, judecătorul îşi va putea întemeia decizia pe
dreptul natural şi echitate.”

Dreptul canonic (fiqh) cunoaşte mai multe sisteme juridice (sau rituri), diferenţiate
îndeosebi de simple detalii de aplicare practică şi propuse de diferite şcoli juridice. În marile
universităţi religioase există patru şcoli tradiţionale recunoscute: malikită (dominantă în
Africa de Nord şi Occidentală), hanafită (Turcia, India, China) şafiită (Africa Orientală şi
Meridională, Palestina), hanbalită (Arabia propriu-zisă).

Un element care particularizează gândirea juridică islamică este neprecizarea în Coran

a sancţiunii care intervine în situaţia încălcării unei norme de conduită prevăzută de Cartea
sfântă. Aparent, am putea vorbi de norme juridice imperfecte, însă, dacă ne amintim că
preceptele au un caracter dual, juridico-religios, urmarea încălcării normei este căderea în
starea de păcat, pedeapsa fiind aplicată la Judecata din urmă (unde, probabil, nu există
circumstanţe atenuante ori cauze care înlătură caracterul penal al faptei, precum nici
imunitate pentru unii dintre Cei aleşi).

De asemenea, lipsa unei discipline riguroase este o altă caracteristică a dreptului

musulman, lipsind diviziunile specifice celui european. Juristul musulman are viziunea
dreptului său ca fiind alcătuit din soluţii de speţă, evitând generalizarea sau definiţia.

Pentru a înţelege mai bine dreptul islamic, trebuie analizate câteva dintre instituţiile
sale fundamentale.

În dreptul civil, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. Aceasta

este o asociere naturală cu titlu viager: când capul familiei moare, o altă familie ia naştere,
fără vreo legătură de continuitate cu cea veche.

Căsătoria este un simplu contract, eliberată de orice element sacru ori mistic. Este
încheiată de părinţii viitorilor soţi, iar obiectul ei îl constituie, pe de o parte, mireasa, iar pe de
altă parte, o sumă de bani. Conform Codului civil iranian, nu pot constitui obiect al căsătoriei
fetele care nu au împlinit vârsta de nouă ani.

Poligamia este permisă, dar soţul trebuie să îşi trateze în mod egal soţiile şi să le
asigure mijloace de subzistenţă, precum şi locuinţe separate. În schimb, acestea trebuie să îi
fie ascultătoare şi fidele, neavând voie să părăsească locuinţa fără consimţământul soţului.

Printre motivele de desfacere a căsătoriei se numără apostazia (trecerea la o altă

religie), adulterul, repudierea (revocabilă sau irevocabilă), divorţul prin consimţământ
mutual.

La şiiţi este cunoscută şi căsătoria pe termen scurt, care înlătură dreptul de moştenire
reciprocă.

În ceea ce priveşte dreptul succesoral, sunt trei clase de moştenitori, dar regulile de
împărţire a masei succesorale, avându-şi sorgintea în Coran şi anumite hadithe, sunt aproape
incomprehensibile pentru un jurist ne-musulman.

Referitor la aspectul laturii penale a dreptului islamic, este de remarcat împărţirea

infracţiunilor în trei categorii:
– omuciderea sau rănirea intenţionată, ce dădea dreptul la răzbunare şi care, în unele cazuri,
putea fi înlocuită prin răscumpărare;
– rănirea neintenţionată, caz în care are loc o tranzacţie bănească;
– delictele, care fac obiectul celor cinci pedepse canonice: furtul, pedepsit prin tăierea mâinii
drepte; tâlhăria, pedepsită cu moartea; adulterul, pedepsit cu o sută de lovituri de bici,
indiferent dacă vinovatul era bărbat sau femeie, dar în asemenea condiţii încât pedeapsa putea
fi rar aplicată în întregime fără a duce la moartea condamnatului; învinuirea falsă de adulter,
apostazia şi consumul de băuturi alcoolice. Delictele mai puţin grave erau pasibile doar de o
mustrare aspră.

Legea este împărţită de către cadiu, care joacă rolul de judecător şi de notar,
pronunţând sentinţe în toate problemele legale. Poate delega o parte din prerogativele sale
unor cadii de grad inferior şi magistraţilor locali. El îi judecă pe impricinaţi conform ritului
căruia îi aparţin; în oraşele mari există un cadiu pentru fiecare rit, şiiţii refuzând întotdeauna
să fie judecaţi conform regulilor sunnite.

Funcţiei de judecător canonic i s-a juxtapus funcţia de judecător laic: reprimarea

delictelor mărunte şi a celor a căror pedepsire nu era prevăzută de Lege a fost încredinţată
unui „prefect de poliţie” ce se bucură de o putere discreţionară.

Siiţii recunosc „imam-ul” drept singura autoritate competentă pentru a stabili modul
de interpretare a legii.