În cadrul islamismului se disting două ramuri principale.

Una este ramura sunită, iar cea de a doua este

ramura şiită. Musulmanii suniţi constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul „sunna”
înseamnă „calea” sau „exemplul” şi se referă la exemplul profetului Mahomed.
Astfel, toate grupările şi sectele islamice consideră Sunna (deci pe Mahomed), împreună cu Qur’an-ul
(Coranul), sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea”, termenul „sunna”
poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincţia între musulmanii suniţi şi musulmanii şiiţi, care urmează
o cale alternativă.
Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în principal, în credinţele în ceea ce priveşte
succesiunea lui Mahomed. Musulmanii suniţi cred că Mahomed a intenţionat ca, prin consens, comunitatea
musulmană să aleagă un succesor, sau un calif, care să conducă teocraţia (împărăţia pământească, aflată sub
conducere divină) pe care a înfiinţat-o el. Musulmanii şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali, ca
succesor al său, şi că numai urmaşii lui Ali şi ai soţiei sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea
musulmană. De asemenea, există diferenţe între cele două ramuri în ceea ce priveşte interpretarea Coranului.
Doctrinele musulmanilor suniţi s-au format spre sfârşitul secolului al IX-lea, iar teologia sunită s-a
dezvoltat ca sistem complet în timpul secolului al X-lea. În mare parte, ambele dezvoltări au avut loc ca reacţii
la mişcările schismatice timpurii, cum ar fi mişcările Kharijiţilor, Mutaziliţilor şi Şiiţilor. De exemplu, definiţa
completă a suniţilor despre musulmani a fost concepută ca o reacţie a extremismului îngust al Kharijiţilor.
Puternicul accent pus de suniţi pe puterea, voinţa lui Dumnezeu şi determinarea sorţii omeneşti a apărut ca o
reacţie la insistenţa cu care Mutaziliţii puneau accentul pe libertatea absolută a voinţei omului. Doctrinele
politice ale suniţilor au ieşit la iveală în lupta împotriva adepţilor legitimismului îmbrăţişat de către şiiţi în
disputa cu privire la succesiunea lui Mahomed. În cadrul teologiei sunite s-au dezvoltate diferite nuanţe de
interpretare şi şcoli, totuşi, tendinţa sunită fiind de a rezolva diferenţele minore şi de a afirma consensul
comunităţii în probleme de doctrină.
Gruparea şiită. Urmaşii lui Ali erau cunoscuţi ca Shia (partizani), sau şiiţi. Dar majoritatea comunităţii
musulmane, care urmau Sunna (calea), respingeau doctrina Shia cu privire la succesiune.
Şiiţii şi-au format doctrina infailibilităţii, lipsei păcatului şi a dreptului divin de autoritate al descendenţilor lui
Ali, pe care îi numeau imami. Ultimul imam a dispărut în 880, iar musulmanii şiiţi aşteaptă reîntoarcerea
acestuia până în ziua de azi, moment în care ei cred că se va face dreptate pe pământ.
Imamul, după cum este considerat de către şiiţi, este un izvor de înţelepciune, cu puteri politice şi religioase
absolute. Sub auspiciile speculate ale ultimului imam, liderii şiiţi exercită o influenţă imensă. Probabilitatea ca
ei să aibă o abordare inovativă a problemelor religioase şi să sfideze autoritatea politică e mai mare decât în
cazul liderilor suniţi.
Astăzi, musulmanii şiiţi se găsesc majoritatea în Iran, iar un număr destul de mare se găsesc în Irak,
Siria, Liban, India, Pakistan şi anumite părţi din Asia Centrală. Numărul lor total e depăşeşte 165 de milioane.
La sfîrşitul secolului al XX-lea, câţiva lideri şiiţi, printre care şi liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au
sprijinit apropierea şi solidaritatea cu gruparea sunită.
☺Acum, citind articolul lui Lavric, ştiu de ce şiiţii nu se au bine cu suniţii. Nu fiindcă între dânşii ar fi
un conflict ideologic. Cum sunt la noi catolicii cu protestanţii. Inchiziţie, ... arderi pe rug... Nema. Sau ceva în
genul Dogmei Filioque... E mai simplu. O chestiune de genealogie. De familie, la propriu, cu încuscriri,
neveste, neamuri şi moştenitori. Un fel de... patriotism şi fanatism... Exact ce resping creştinii, importante fiind
înrudirea, neamul... Se spune direct: "Citind cartea lui Barnaby Rogerson, afli că forţa islamismului stă în
genealogie. Musulmanii sunt preocupaţi până la obsesie de origini şi de ramificaţii familiale, cu încrucişări de
neamuri şi de număr de urmaşi." Ceva feudal. Faţă de noi, musulmanii ar trăi cam pe la 1400 şi ceva, înainte de
era descoperirilor moderne. Lucrul nu îl spune Lavric, dar se deduce... în Irak, şiiţii se bumbăcesc mereu cu
suniţii. în Turcia, suniţii sunt mai mulţi, şi nu pot să-i sufere pe şiiţi.
Dacă ne întoarcem la creştinism, reducându-l... "la un mănunchi de cunoştinţe ce propun o anumită viziune
asupra vieţii, s-ar ajunge la ceva lipsit de puterea vreunei atracţii sufleteşti".
în schimb... "dacă aşezăm toată teoria creştină pe reazemul vieţii unui om, despre care ni se spune, acasă sau la
biserică, că a fost Dumnezeu răstignit, atunci puterea de seducţie spirituală este maximă."
"Acelaşi lucru - continuă Lavric - e valabil şi în cazul islamului. Religia musulmană nu poate fi ruptă de viaţa
lui Mahomed şi a rudelor sale, iar învăţătura islamică nu poate fi predată teoretic, în doze abstracte... Iar un
model uman nu stă într-o predică teoretică, ci într-un traseu biografic... Tocmai de aceea apartenenţa la o religie
nu este o chestiune de opţiune teoretică, ci una de preluare a modelului predecesorilor. în cazul de faţă, a fi
musulman înseamnă a-l imita pe Ali, îndrăgitul discipol al lui Mahomed."
* Dacă dăm la o parte orice diferenţă ideologică, atunci ce înseamnă a fi şiit şi ce înseamnă a fi sunit?... -
se întreabă autorul.
Aflăm: "La originea schismei stă conflictul dintre două personaje apropiate profetului Mahomed: de o parte Ali,
venerat de şiiţi, şi tot de cealaltă parte, Aişa, una din soţiile lui Mahomed, femeia pe care şiiţii o consideră
prototipul de intrigantă, ale cărei uneltiri l-au împiedicat pe Ali să capete puterea mai devreme. în plus, suniţii
cred că Mahomed a murit cu capul în poala Aişei, în timp ce şiiţii cred că profetul a murit în braţele lui Ali.
"Cartea lui Rogerson - încheie Sorin Lavric - este o versiune picarescă a vieţii lui Mahomed şi a primilor patru
califi." îmi permit să adaug: Cherchez la femme!
☺Termenii şiiţi şi suniţi pot fi auziti frecvent în buletinele de stiri referitoare la conflictele interne din
Irak si în generale cu referire la lumea musulmanã. Religia influenteazã fiecare aspect al vietii musulmanului,
iar întelegerea diferentelor dintre siiti si suniti este importantã pentru o mai bunã întelegere a lucrurilor care se
petrec în Orientul Mijlociu.
Separarea dintre siiti si suniti a început în anii de dupã moartea lui Mahomed, fondatorul credintei
musulmane sau a Islamului. La moartea lui, în anul 632 dH, s-a iscat o neîntelegere privind succesorul lui
Mahomed ca si conducãtor politic si religios al lumii musulmane. Un grup de musulmani l-au ales pe Abu Bakr,
tovarãs al lui Mahomed, sã fie calif (conducãtor). Totusi, un grup restrâns a considerat cã succesor se cade sã fie
Ali ibn Abu Talib, vãr si ginere al lui Mahomed. Musulmanii care au crezut si cred cã Abu Bakr trebuia sã fie
succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuti ca suniti, în timp ce sustinãtorii lui Ali au primit numele de siiti.
Abu Bakr a fost primul calif, desi siitii l-au considerat a fi un uzurpator. El a fost urmat de Umar ibn al-Khattab
si Uthman ibn Affan. În anul 656 dH, la 24 de ani de la moartea lui Mahomed, Uthman a fost asasinat, iar Ali,
favoritul siitilor, a fost ales în cele din urmã calif. Ali a avut de înfruntat opozitia nevestei lui Mahomed, Aisa,
fiica lui Abu Bakr. Aisa îi contesta autoritatea si îl critica pentru lipsa lui de interes în pedepsirea ucigasilor lui
Uthman. Mai mult, Aisa a reusit chiar sã strângã o armatã împotriva lui Ali, actiune ceea ce a condus la prima
fitna (rãzboi civil islamic). Ali a învins-o pe Aisa în bãtãlia de la Bassora, rãmasã în istorie sub numele de
"bãtãlia cãmilei". Domnia lui Ali a fost una tulbure, el fiind asasinat de altfel în 661 dH. Sub conducerea
primilor patru califi (Abu Bakr, Umar, Uthman si Ali) au fost întãrite institutiile politice, sociale si religioase ale
Islamului. Noua credintã s-a rãspândit mult dincolo de peninsula arabia, spre rãsãrit în Imperiul Persan, spre
nord în cel Bizantin si spre apus în nordul Africii. Totusi, dupã moartea lui Ali, unitatea Islamului a cedat.
Sunitii au continuat cu dinastia Umayazilor si cu alte dinastii care au condus la formarea imperiilor Otoman si
Mogul între secolele 15 si 20. Pentru siiti, conducerea s-a transmis prin intermediul imamilor, despre care se
credea cã sunt numiti în mod divin din familia lui Mahomed. Al doisprezecelea si ultimul imam siit a murit la
sfârsitul veacului al nouãlea. Dupã câteva sute de ani s-a întrunit un consiliu care a ales un Ayatollah, liderul
religios suprem al siitilor. Separarea dintre musulmanii siiti si cei suniti a început a una politicã, dar a condus în
cele din urmã la anumite diferente religioase si teologice. Depãrtarea dintre cele douã ramuri a crescut odatã cu
timpul. Siitii si sunitii nu cad de acord asupra identitãtii lui Mahdi, mântuitorul musulman care urmeazã sã vinã.
De asemenea, ei disputã si interpretarea mai multe pasaje cheie din Coran si din hadith. Coranul este cartea
sfântã a Islamului - cuvântul lui Allah, în timp de hadith sunt învãtãturile si traditiile mostenite de la Mahomed
încoace - fãrã inspiratie divinã, dar foarte importante. Desi existã diferente de credintã, atât siitii, cât si sunitii
împãrtãsesc aceleasi articole de credintã - "cei cinci stâlpi ai Islamului" - care sunt mãrturisirea de credintã,
rugãciunea, milostenia, postul si pelerinajul la Mecca. Siitii si sunitii reprezintã cele douã ramuri principale ale
Islamului. Existã însã si alte secte, precum si diviziuni în interiorul celor douã mari grupuri. Sunitii constituie
majoritatea, aproximativ 85% din lumea musulmanã, si sunt rãspânditi din Africa de Nord pânã în Asia. Singura
tarã în care siitii sunt majoritari este Iranul (care subventioneazã comunitãtile siite din afara tãrii). De asemenea,
existã populatii numeroase de siiti în Irak, Arabia Sauditã, Pakistan, Afghanistan si India. Islamul este religia cu
cea mai mare crestere, fiind a doua dupã Crestinism, dar dumnezeul Islamului si Dumnezeul crestinilor nu este
acelasi. Allah este prezentat ca imposibil de cunoscut si capricios, fiind derivat din antica zeitate pãgânã a Lunii.
Dumnezeu lui Avraam, Isaac si Iacov este un Dumnezeu care face jurãminte si le împlineste. Iisus Hristos a
concentrat întreaga Lege a lui Moise în douã porunci: Sã iubesti pe Dumnezeu cu din toatã inima, sufletul,
puterea si mintea ta, si Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti. Asa ceva nu existã nicãieri în Coran. Desi
existã multi musulmani iubitori de pace, cercetarea religiei musulmane ne aratã cã adevãratul Islam este orice
altceva, dar nu o religie a pãcii. Islamul cere uciderea tuturor crestinilor, evreilor si în general a celor care refuzã
convertirea la credinta lui Mahomed. Este un cod de rãzboi care le cere musulmanilor sã trãiascã si sã moarã
prin sabie.
Adevãrul despre Islam îl putem vedea din relatãrile mass-media. Sunt multi oameni care cred cã
musulmanii se închinã aceluiasi Dumnezeu ca si crestinii. În timp ce în unele tãri din Occident, de dragul
tolerantei, copiii învatã pasaje din Coran, în lumea musulmanã copiii învatã cã crestinii sunt "necredinciosi".
Noi suntem dusmanul. Când a avut loc atacul de la World Trade Center din 11 septembrie 2001, unde au fost
ucisi mii de oameni nevinovati, în lumea musulmanã "credinciosii" au iesit în stradã sã danseze de bucurie,
lãudându-i pe atacatori. În mass-media noastrã acesti teroristi sunt numiti "radicali" si "extremisti", în timp ce
acasã la ei familiile lor primesc pensii de eroi din partea statului. Diferenta dintre cele douã perspective este
uriasã, însã este ascunsã de noul dumnezeu al corectitudinii politice."
☺Şiiţii sunt partizanii califului Ali. Sunt adversari ai suniţilor şi nu recunosc ca urmaş al lui Mahomed
decât pe Ali. Şiismul a apărut în a doua jumătate a secolului al VII-lea în Irak, în cursul luptei pentru puterea
supremă în califat între reprezentanţii aristocraţiei gentilice arabe şi partizanii celui de-al 4-lea calif – Ali.
Şiismul a fost sursa principalelor erezii care au apărut în islam: ismailitienii, noseirii, aşa cum catolicismul,
fiind dogmatic, a fost principala sursă a ereziilor în creştinism.
Şiismul reprezintă poziţia activă împotriva sunismului. Începând cu sec. al XVI-lea, şiismul este religia
oficială a Persiei. Şiiţi de azi sunt conservatori, cred doar în litera Coranului. Un prieten de-al meu, sunit, care
trăieşte în Liban, face următoarea distincţie între şiiţi şi suniţi: “Şiiţii cred în litera Coranului, suniţii cred şi în
poveştile despre Mahomed”.
☺Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează
Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi Azerbaidjan. De
asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria şi
Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus câteodată la
intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În următoarele rânduri veţi citi o prezentare
obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice
şi de credinţă dintre ele.
Context istoric
Diferenţele dintre Şia şi Sunni pornesc de la neînţelegerile în ce priveşte succesorul Profetului
Mohammed, care a murit in 632, şi în ce priveşte natura conducerii politice a comunităţii musulmane.
Dezbaterea istorică s-a centrat decizia de a oferi succesiunea unei persoane calificate şi pioase care să conducă
Ummah urmând obiceiurile Profetului, sau exclusiv unei persoane rudă cu el. Chestiunea a fost ridicată în
momentul în care comunitatea a ales un companion apropiat de Profet (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif.
Deşi cei mai mulţi dintre musulmani au acceptat această decizie, unii au susţinut candidatura lui Ali ibn Abu
Talib, vărul Profetului si ginere al său, soţul fiicei Fatima. Ali a jucat un rol important pe timpul Profetului, dar
nu a triumfat in cadrul sistemul tribal arab.
Situaţia a fost inacceptabilă pentru unii dintre urmaşii lui Ali care i-au considerat pe Abu Bakr şi cei doi
califi care au urmat (Omar şi Uthman) ilegitimi. Urmaşii lui Ali credeau ca Profetul însuşi l-a numit pe Ali ca
succesor şi cele ce se petreceau erau împotriva dorinţei divine. Câţiva dintre partizanii lui Ali au organizat
uciderea celui de-al treilea calif Uthman in 656, iar Ali a fost numit calif. Ali, la rândul său, a fost asasinat in
661, iar fiii sau Hassan şi Hussein au murit în bătăliile împotriva forţelor califului sunnit. Cei care l-au susţinut
pe Ali au devenit cunoscuţi mai târziu ca Şi’a, derivat de la shi’at Ali, adică susţinători ai lui Ali. Mai existau şi
alţii care respectau şi acceptau legitimitatea califatului său, dar se opuneau succesiunii politice bazate pe linie
sanguină a Profetului. Grupul, care constituia majoritatea musulmanilor, s-au numit în timp Sunni, adică urmaşi
ai obiceiurilor Profetului (Sunna). În concepţia lor, sunniţii cred că conducătorul comunităţii musulmane
(imamul) trebuie selectat prin acord comun, pe ordinea politică existentă şi pe baza meritelor sale individuale.
Premisa a fost practicată neconstant în interiorul comunităţii Sunni de-a lungul istoriei Islamului. Califatul nu a
mai fost instituţie religioasă şi politică după secolul XIII, deşi termenul de calif continuă să fie folosit de
anumiţi conducători musulmani până în 1924, când a fost total abolit de catre primul preşedinte al Turciei,
Mustafa Kemal Ataturk.
Islamul Şiit – dezvoltare şi principii
 Iniţial, mişcarea şiită a câştigat o susţinere masivă în zonele ce acum reprezintă Iraqul, Iranul, Yemenul
şi părţi din Asia Centrală şi de Sud. În cea mai mare parte a lumii, Şia reprezintă minoritate. Astăzi, potrivit
estimărilor, Islamul şiit este practicat de către 10-15% din totalul de musulmani de pe glob.
Pentru Şiiţi, primul lider adevărat al comunităţii musulmane este Ali, considerat imam, termen folosit de
Şiiţi nu doar pentru a indica abilităţile de conducător ci şi inseamnă relații de sânge cu Profetul Muhammed.
Cum descendenţii lui Ali au preluat conducerea comunităţii şiite, funcţiile unui imam au devenit mult mai clar
conturate. Fiecare imam ales alegea un succesor şi, conform credinţei şiite, transmitea o anumită cunoaştere
spirituală următorului conducător. Imamii serveau atât ca conducători spirituali cât şi politici. Dar cum şiiţii
incepeau cu precădere să piardă bătăliile politice cu conducătorii musulmani sunniţi, imamii s-au axat pe
dezvoltarea unei spiritualităţi care să devină esenţa practicilor şi credinţelor religioase şiite. Şiiţii cred că atunci
când linia imamilor-conducători politici (cunoscuţi ca mujtahizi) de după Ali s-a terminat, ei au câștigat dreptul
de a interpreta cunoştiinţele religioase, mistice şi legale ale comunităţii mai largi. Cel mai învăţat dintre aceşti
interpretori se numeşte el mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte ayatollah (semnul lui Dumnezeu).
Sursele jurisprudenţei, indiferent de sectă, sunt Coranul şi Sunna (hadisuri – (relatări ale spuselor şi
faptelor Profetului, qiya – analogii, ijma’- consensuri şi ijtihad). Funcţia principală a învăţaţilor religioşi este
interpretarea legii islamice (şaria’). Nu există legi codificate nici în Islamul Şia nici în Sunni. Mai degrabă,
există surse de interpretare a legii, la fel pentru şiiţi şi sunniţi. Hadisurile şiite diferă de hadisurile sunnite, multe
în care conţin spusele imamilor şiiţi care se consideră inspiraţi divin. Interpretarea legală şiită, spre deosebire de
cea sunnită, ingăduie mai mult spaţiu pentru interpretare personală.
Practicile religioase şiite se centrează în jurul rememorării fiului cel mic al lui Ali, Hussein, care a fost
martirizat lângă oraşul Karbala în Iraq de către forţele sunnite in 680. Moartea sa este comemorată în fiecare an
în a zecea zi a lunii Muharram din calendarul islamic, printr-un ritual sumbru şi câteodată violent numit Ashura.
Ca minoritate deseori persecutată de unii sunniţi, şiiţi găsesc consolare in ritualul de Ashura, prin amintirea
martiriei lui Hussein şi lecţiile morale ce se desprind din ea.
Şiismul doisprezecar, cea mai comună formă de şiism în ziua de azi, domină în Iran, Iraq, Liban şi
Bahrein. Doisprezecarii acceptă o linie de 12 imami infailibili descendenţi ai lui Ali, pe care îi consideră aleşi
divin încă de la naştere. Cei 12 imami sunt văzuţi ca purtători ai credinţei şi interpretorii ideali ai legii şi
teologiei. Doisprezecarii cred ca al 13-lea şi ultimul dintre imami au dispărut spre sfârşitul secolului al nouălea.
Acest „imam ascuns” este aşteptat sa conducă comunitatea într-o zi. După cum notează un învăţat, cu privire la
dispariţia celui de-al 13-lea imam, mulţi Doisprezecari „aleg să se retragă din politică şi îi aşteaptă venirea”.
Acest lucru este considerat un curent pacifist printre Doisprezecari. În secolul al 20-lea, când schimbările în
peisajul politic din Orientul Mijlociu chemau la activism unele grupuri din Liban şi Iran, un nou curent
competitiv activist a găsit interes printre anumite grupuri doisprezecare, de exemplu liderul religios iranian
Ayatollah Khomeini.
Ismailiţii sau Şiismul Şeptar. Deşi majoritatea şiiţilor sunt de acord asupra premisei că Ali a fost
primul imam adevărat, nu se înţeleg asupra succesorilor lui. Ismailiţii, care este a doua mare sectă şiită, s-a
dezvăluit în secolul opt, ea recunoscând doar primii 7 imami (al şaptelea fiind numit Ismail). Istoric vorbind,
sau măcar până în secolul al XVI-lea, ismailiţii au fost mult mai dispuşi să urmărească puterea militară şi
teritorială decât Doisprezecarii. În trecut, ei au menţinut state puternice, care au jucat roluri importante în
dezvoltarea istorică a Islamului. Astăzi, ismailiţii sunt răspândiţi în lume dar sunt mai proeminenţi în
Afghanistan (sub clanul Naderi), India şi Pakistan. Există de asemenea comunităţi ismailite şi în Africa de Est si
Sud.
Alte secte şiite. Zayzii (zayd), care recunosc primii cinci imami şi contestă identitatea celui de-al
cincilea, sunt o sectă minoritară a Islamului şiit, cei mai intâlniţi în Yemen. Zaizii resping conceptele cum ar fi
„imam infailibil” sau „imam ascuns”. Alte secte, cum ar fi Alawiţii şi Druzii, sunt în general considerate ca
fiind derivate ale şiismului, deşi unii adepţi nu se consideră musulmani. Alawiţii există mai mult în Siria şi
Liban. Familia Assad, care efectiv a condus Siria incepând cu 1971, este alawită. Cel mai mult, Alawiţii
interpretează stâlpii Islamului simbolic şi nu aplicat, şi au sărbători atât creştine cât şi islamice. Puţin se
cunoaşte despre aceste secte pentru că cele mai multe dintre practici sunt secrete. În Turcia, Aleviţii sunt un
grup ce face parte din Islamul şiit, deseori confundat cu Alawiţii sirieni sau alte comunităţi şia. Nu se cunoaşte
mult despre practicile lor religioase. Aleviţii sunt, în cea mai mare parte, bine integraţi în societatea turcească,
unde vorbesc atât turca cât şi limba kurdă. Comunitatea Druză, concentrată în Liban, Iordania, Siria şi Israel,
este o desprindere din secolul XI din secta ismailită. Cele mai multe dintre practicile druze sunt secrete.
Islamul sunnit: dezvoltare şi principii
Majoritatea musulmanilor din ziua de azi este sunnită. Ei acceptă primii 4 califi (inclusiv Ali) ca urmaţi
ai Profetului, dar resping ideea că imamii sunt inspiraţi divin care trebuie veneraţi/respectaţi. Musulmanii sunni
nu acordă fiinţelor umane acest statut deosebit, ci doar profeţilor menţionaţi în Coran, spre deosebire de
venerarea şiită a imamilor. Sunniţii au o ierarhie religioasă mai puţin elaborată şi puternică decât şiiţii. De
asemenea, învăţaţii religioşi sunniţi au fost sub control statal, faţă de conducătorii şiiţi. În acelaşi timp, Islamul
Sunnit tinde să fie mai flexibil faţă de oamenii care conduc rugăciunea şi predică, prezintă o diferenţă subtilă în
ce priveşte obligativitatea rugăciunilor faţă de şiism, dar amândouă grupurile deţin o înţelegere similară a
credinţelor islamice de bază.
În Islamul sunnit, există 4 şcoli de jurisprudenţă care oferă interpretări alternative ale deciziilor legale.
În mod tradiţional, studierea legii se face la şcoli instituţionale islamice numite madrasa. Cele 4 şcoli de
jurisprudenţă se bazează în cea mai mare parte pe analogie ca mod principal de formula legile, şi cântăresc în
mod diferit spusele Profetului şi a companionilor săi în deciziile pe care le iau . În anumite ţări seculare, cum ar
fi Turcia, opinia învăţaţilor religioşi reprezintă o călăuzire morală şi socială drept cum ar trebui musulmanii să
îşi practice religia, şi nu se consideră legi „legale”.
Cele patru şcoli legale, care variază în anumite aspecte, sunt:
• Hanafi – cea mai veche şcoală de legi, fondată în Iraq de către Abu Hanifa (m.767) – de primă
importanţă în Turcia, Asia Centrală, Balcani, Iraq, Siria, Liban, Iordania, Afghanistan, Pakistan, India şi
Bangladesh
• Maliki – fondată în Peninsula Arabă de către Malik ibn Anas (m.795) , de primă importanţă în Africa
de Nord, Mauritania, Kuweit şi Bahrein
• Shafi’i – şcoală fondată de către Muhammad ibn Idris al-Shafi’i (m.819), folosită în Egipt, Sudan,
Etiopia, Somalia, părţi din Yemen, Indonezia şi Malaezia
• Hanbali – fondată de Ahmad Hanbal (m.855) – Arabia Saudită, Qatar, parţi din Oman şi Emiratele
Arabe Unite.
Diviziunile sectare. Islamul sunnit a cunoscut diviziuni sectare mai puţin proeminente decât Islamul
şiit. Secta Ibadi, care exista mai mult în Oman, Africa de Est şi părţi din Algeria, Libia şi Tunisia, a fost deseori
desconsiderată ca sectă sunnită. Pe când, în general, dogma religioasă şi politică conţine doctrine de bază
sunnite, ibadiţii nu sunt nici sunniţi nici şiiţi. Ei cred cu tărie în existenţa unei societaţi musulmane drept-
credincioase şi corecte, al cărui conducător să fie ales pentru cunoştinţele sale şi pietate, fără a lua în
considerare rasa cu linia de descendenţă, selectat de către liderii comunităţii.
Mişcarea puritană numită Wahhabism a devenit binecunoscută în ultimii ani şi este aproape cea mai
proaspătă mişcare din lumea islamică. Fondată în Arabia de către învăţatul Muhammad ibn Abd al-Wahhab
(1703-1791), mişcarea este considerată o continuare a şcolii Hanbali. Spre deosebire de alte şcoli, care de obicei
se bazează pe interpretări ale textelor religioase, urmaşii Hanbali tind să aplice Coranul şi Hadisurile in sens
literal. În acelaşi mod, Abd al-Wahhab a încurajat reîntoarcerea la practica pură, ortodoxă, a Islamului, aşa cum
este prezentată în Coran şi în viaţa Profetului Muhammad. În secolul XVIII, Muhammad ibn Saud, fondatorul
dinastiei moderne Saudi, a format o alianţă cu Abd al-Wahhab şi a început procesul unificării triburilor
dispersate din Peninsula Arabă. De la acest punct, a existat o relaţie strânsă între familia conducătoare saudită şi
stabilimentul religios wahhabit. Cele mai conservative interpretari ale Islamului Wahhabit privesc şiiţii şi alte
secte non-wahhabite ca eretici.
Credinţă de bază. Deşi există diferenţe considerabile între Sunni şi Şia, cele două secte islamice au
tradiţii comune, credinţe şi doctrine. Toţi musulmanii cred că Profetul Mohammed a fost trimisul lui Allah, cred
în revelaţiile trimise Profetului (Coran şi hadisuri). Conceptele de pietate, străduinţa pentru îmbunătăţire, justiţia
socială sunt fundamentale pentru practica şi credinţa islamică. În plus, toţi musulmanii trebuie să trăiască în
acord cu cei cinci stâlpi ai Islamului: mărturisirea de credinţă (shahada), rugăciunea zilnică (salat),
dania/pomana (zakat), postul în Ramadan (sawm) ţi pelerinajul la Mecca dacă e posibil (hajj).
Religia populară şi sufismul. Sufismul a fost câteodată înţeles greşit ca fiind o sectă islamică, însă
practicile Sufismului transced, în multe feluri, diviziunile sectare ale Sunni şi Şia. Sufismul poate fi descris ca
un mod de practică al Islamului. Este un termen folosit pentru a desemna numeroase ordine mistice, care în
general învaţă că prin practici mistice, un musulman poate căuta o înţelegere a experienţei divine şi personale cu
Dumnezeu. Datorită învăţăturilor sale adaptive, sufismul a servit de asemenea ca un vehicol pentru ca
musulmanii să accepte ambele trăsături de bază ale Islamului sunnit şi şiit. De exemplu, mulţi sufiţti îl valorează
pe Ali cum o fac şi şiiţii, fără a respinge primii trei califi sunniţi. Istoric vorbind, cele mai multe grupuri Sufi au
fost flexibile în a adapta obiceiurile locale non-musulmane oriunde s-a răspândit Islamul, dar această
flexibilitate a condus la persecuţia sufiţilor de către unii musulmani „ortodocşi”care considerau practicile sufiste
eretice.
Deşi doctrinele Islamului Sunni contrazic ideea că fiinţele umane posedă anumite puteri, Sufismul a
răspândit practicile religiei populare prin încurajarea venerării indivizilor pioşi, a mormintelor sfinte în multe
părţi ale lumii islamice. Sufismul a fost deseori reprezentat ca o formă strict pacifistă şi apolitică a Islamului, iar
recent a fost numită, o formă moderată a wahhabismului puritan. Unele grupuri Sufi, totuşi, nu sunt strict
pacifiste, iar în epoca modernă, unele grupuri sufiste din Asia Centrală şi Balcani au participat la lupte militare
defensive.
☺In timp ce valul revolutionar continua sa cuprinda cea mai mare parte a Africii de Nord si Orientului
Mijlociu, incepe sa creasca si teama de o eventuala escaladare a tensiunilor dintre suniti si siiti, transmite joi
CNN.
Pana acum doar in Regatul Bahreinului, un arhipelag de 33 de insule din Golful Persic, protestele
populare au avut loc si din motive religioase, dar vor deveni oare si alte state scene ale dezbinarilor de acest fel?
Si ce va insemna acest lucru?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare este necesara o clarificare a deosebirilor dintre suniti si siiti.
Sunismul si siismul sunt doua curente principale ale credintei islamice. Majoritatea musulmanilor din lumea
araba sunt suniti si doar 10 la suta siiti. In Orientul Mijlociu, populatia siita este majoritara doar in Iran, Irak si
Bahrein. Diferentele dintre cele doua traditii s-au aprofundat de-a lungul secolelor, o prima schisma avand loc
in anul 632 e.n.. Dupa moartea Profetului Mohamed au aparut conflicte pentru desemnarea unui succesor. Siitii
sustineau numirea varului lui Mohamed drept succesor, iar sunitii considerau ca nu exista un mostenitor de
drept si, ca atare, ar trebui ales unul. Odata cu trecerea timpului, conflictele politice si religioase s-au amplificat.
Potrivit lui Jane Kinninmont, cercetator la Chatham House (grup britanic de experti), diferentele religioase nu ar
fi importante, 'marea majoritate a sunitilor si siitilor convietuind in pace'.
Kinninmont este de parere ca actualele tensiuni dintre cele doua ramuri ale islamului au luat nastere din
cauza evenimentelor politice din Iran si Irak, respectiv din cauza Revolutiei Islamice din Iran (1979) si invaziei
Irakului (2003).
Revolutia iraniana a dat nastere unei noi puteri, singura siita din regiune, diferita de tot ce existase pana
atunci in Orientul Mijlociu. 'In zilele sale de inceput, Iranul isi exprimase dorinta de a exporta revolutia
islamica, iar liderul lui suprem se autointitulase conducator al intregii lumi musulmane, nelinistindu-i pe
conducatorii suniti. Acest lucru a avut consecinte negative pentru musulmanii siiti din regiune', a declarat
Kinninmont pentru CNN.
Nenumarate state din Orientul Mijlociu au inceput sa banuiasca minoritatea siita de tradare, temandu-se
ca ar putea sprijini Iranul, a explicat Kinninmont, adaugand ca, la acea vreme, Teheranul sustinea anumite
grupuri revolutionare din alte tari.
Invazia Irakului din 2003 nu a facut decat sa amplifice suspicinea dintre cele doua tabere, in special in
momentul in care, dupa caderea regimului lui Saddam Hussein, a venit la putere un guvern dominat de siiti.
'Acest lucru i-a alarmat grav pe conducatorii regiunii traditional sunite', a spus Kinninmomt, potrivit careia 'se
nastea o teama din ce in ce mai mare ca Iranul si Irakul vor putea colabora in secret impotriva altor state arabe'.
In prezent, in Bahrein exista tensiuni intre suniti si siiti. Desi familia regala din Bahrein este sunita, siitii
reprezinta doua treimi din populatie si unul dintre principalele motive ale ciocnirilor dintre cele doua ramuri ale
islamului este faptul ca timp de multa vreme regele si-a aratat neincrederea fata de siiti.
Nenumarati siiti s-au plans de acte discriminatorii comise impotriva comunitatii lor, a spus Kinninmont,
adaugand ca 'unele dintre aceste acuzatii sunt adevarate, cum ar fi faptul ca siitii nu sunt recrutati in armata sau
nu sunt alesi in functii guvernamentale importante'.
Dar desi nedreptatile nu sunt indreptate impotriva religiei, Kinninmont este de parere ca o mare parte a
populatiei este dezbinata din motive religioase.
Exista un pericol, spune ea, si anume faptul ca tensiunile permanente dintre cele doua ramuri religioase vor
ingreuna compromisul menit sa puna capat tulburarilor si sa permita Bahreinului sa treaca la aplicarea
reformelor democratice.
Cand a fost intrebata daca guvernele aflate la putere in regiune exploateaza tensiunile religioase in
interes propriu, Kinninmont a raspuns ca regimurile autoritare din Orientul Mijlociu se folosesc adesea de
disputele dintre suniti si siiti pentru a-si justifica mentinerea puterii. 'Ei sustin ca societatile nu sunt suficient de
mature pentru democratie pentru ca sunt inca sectare sau tribale', a declarat ea.
Potrivit lui Kinninmont, fostul presedinte egiptean Hosni Mubarak si regele Iordaniei ar fi vorbit despre
'Semiluna siita' care se raspandeste dinspre Iran si Irak spre restul lumii arabe.
In ceea ce priveste continuarea tensiunilor religioase din Orientul Mijlociu, Kinninmont a declarat ca religia nu
reprezinta un motiv de disputa in nici una dintre tarile in care au izbucnit proteste populare. Ar putea deveni
insa o problema daca protestele se vor raspandi in Arabia Saudita.
'Minoritatea siita este considerata oprimata in Arabia Saudita, iar libertatile religioase ale acesteia nu sunt
respectate', a declarat ea. Insa in Arabia Saudita tulburarile sunt un fenomen rar, chiar daca in ultimele
saptamani statul a fost martorul a nenumarate ciocniri si revolte dincolo de granitele sale, mai spune
Kinninmont.