SIMA MIRCEA

CUPRINS
 Islamismul - Introducere

 Condiţiile istorice in care

a luat naştere islamismul

 Activitatea de propovăduitor
a lui Mahomed

 Doctrina islamismului

 Etica şi dreptul

 Răspândirea islamismului

 Schisme şi secte. Şiismul etc.

 Islamismul ortodox şi şcolile lui

 Sufismul şi tarikatul

 Sectele târzii. Vahhabiţii

 Babismul şi behaismul

 Mahdismul

 Dreptul musulman, sariatul

 Islamismul şi celelalte religii

 Modernizări în islamism

 Anexe – diverse
 Islamismul - Introducere

Cea de a treia religie mondiala (ultima in ordinea apariţiei) este islamismul sau
religia musulmana. Ea este una dintre cele mai răspândite religii, mai cu seama in Africa
de Nord, Asia de Sud-Vest, de Sud si de Sud-Est. Popoarele de limba araba sunt
musulmane aproape in totalitatea lor, cele care vorbesc limbile turcice si iraniene, exista
de altfel musulmani si in popoarele din nordul Iniei, iar populaţia Indoneziei este aproape
in întregime mahomedana.
Islamismul a luat naştere in Arabia, in secolul al VII-lea e.n. Originea lui este
mai clara decât cea a creştinismului si a budismului, deoarece au existat aproape de la
începuturile lui documente scrise. Sunt insa prezente si in acest caz multe elemente
legendare. Potrivit tradiţiei musulmane, fondatorul islamismului a fost Mahomed, un arab
de la Mecca; el ar fi avut parte de o serie de „revelaţii” trimise de Dumnezeu, consemnate
ulterior in cartea sfânta Coran si trimise oamenilor. Coranul este principala carte sfânta a
musulmanilor, aşa cum este pentru evrei Pentateucul lui Moise sau pentru creştini
Evanghelia. Pentru studierea islamului, Coranul este cea mai importanta sursa. Mahomed
personal nu a scris nimic, el era după toate probabilităţile analfabet. Ne-au parvenit insa
însemnări disparate ale cugetărilor si invatamintelor atribuie texte care provin atat din
perioade mai timpurii, cat si din perioade mai tarzii. Din aceste insemnari a fost alcatuita
in anul 650 (pe timpul lui Osman, cel de al treilea urmas al lui Mahomed) o culegere care
a capatat denumirea de Coran (citire). Cartea aceasta a fost declarata sfanta,
presupunandu-se ca ar fi fost dicata profetului insusi de arjanghelui Djebrail (Gabriel).
Insemnarile ce nu au intrat in ea au fost distruse.
Coranul este impartit in 114 sure (capitole). Ele se succed fara o ordine anumita,
pur si simplu dupa proportii: cele mai lungi la inceput si cele mai scurte la sfarsit. Sursele
de la Mecca (mai timpurii) si cele de la Medina (mai tarzii) sunt amestecate. Se intalnesc
repetari. Proslaviri ale maretiei si puterii lui Allah sunt urmate de prescriptii, interdictii si
amenintari cu gheena in viata viitoare pentru toti aceia care nu ar da ascultare
prescriptiilor. In Coran nu se constata nici o urma a acelei prelucrari redactional-literare
pe care o intalnim in evangheliile crestine, aici este vorba de texte absolut brute,
neprelucrate.
O alta parte a literaturii religioase a musulmanilor este sunna sau sonna,
alcatuite din legende sfinte (hadise) despre viata, minunile si invataturile lui Mahomed.
Culegerile de hadise au fost alcatuite in secolul al IX-lea de catre teologii musulmani
Buhari, Muslim si altii. Nu toti musulmanii recunosc sunna; cei care o recunosc poarta
denumirea de sunniti si constituie marea majoritate a musulmanilor.
Pe baza Coranului si a hadiselor, teologii musulmani au incercat sa reconstituie
biografia lui Mahomed. Cea mai timpurie dintre biografiile care s-au pastrat a fost
alcatuita de Ibn Ishak, originar din Medina -secolul al VIII-lea -, si a ajuns pana la noi
intr-o versiune intocmita in secolul al IX-lea.
Stiinta europeana a depus mari eforturi pentru a elucida sursele islamismului si
biografia autentica a lui Mahomed. Se poate considera stabilit ca Mahomed a trait in jurul
anilor 570-632 si a propovaduit invatatura sa ma intai la Mecca, unde nu a gasit decat
putini adepti si mai apoi la Medina, unde a izbutit sa stranga in jurul sau mai multi
partizani. Sprijinandu-se pe acestia, el a pus stapanire pe Mecca si in scurt timp a unificat
cea mai mare parte a Arabei sub steagul noii religii. Biografia lui Mahomed nu cuprinde
prea multe elemete legendare. Dar, daca este vorba despre sursele religiei musulmane,
cercetatorul marxist trebuie sa le caute, fireste, nu in biografia unor personaje izolate, ci
in conditiile social-economice si ideologice existente in acea epoca in Arabia.
 Conditiile istorice in care a luat nastere
islamismul
Arabia a fost din timpuri stravechi populata de triburi semite, strabunii arabilor
de astazi. O parte din ei duce au o viata sedentara in oaze si orase, ocupandu-se cu
agricultura, meseriile si negotul, o alta parte duceau o viata nomada in stepe si in
deserturi, crescand camile, cai, oi si capre. Arabia era, din punct de vedere economic si
cultural, legata de tarile vecine – Mesopotamia, Siria, Palestina, Egipt, Etiopia. Caile
comerciale dintre aceste tari treceau prin Arabia. Unul din principalele noduri de
incrucisare a cailor comerciale se afla in oaza de la Mecca in apropierea litoralului Marii
Rosii. Aristocraţia gentilica-tribala a tribului coreisitilor, care traiau in acele locuri,
realiza mari avantaje din comert. La Mecca s-a format centrul religios al tuturor arabilor;
in sanctuarul Kaaba erau adunate laolalta obiecte de cult si idoli apartinand diferitelor
triburi arabe.
Existau in Arabia si asezari de straini, indeosebi comunitati iudaice si crestine.
Oamenii de diferite limbi si religii intretineau legaturi, influentandu-si reciproc credintele.
In secolul al VI-lea a inceput in Arabia declinul comertului cu caravane,
deoarece drumurile comerciale se stramutasera spre rasarit, in Iranul sasanid, ceea ce a
zdruncinat echilibrul economic care dainuia de secole. Pierzand veniturile aduse de
caravane, nomazii au fost determinati sa treaca la o viata sedentara, la agricultura. A
crescut nevoia de pamant, s-au intensificat ciocnirile dintre triburi. A inceput sa se
resimta necesitatea unificarii. Acest lucru nu a intarziat sa se reflete si in ideologie: a luat
nastere miscarea pentru unificarea cultelor tribale, pentru adorarea unui Dumnezeu unic
suprem, Allah, si aceasta cu atat mai mult cu cat evreii si in parte crestinii ofereau
arabilor exemplul monoteismului. In sanul arabilor a aparut secta hanifilor, care adorau
un Dumnezeu unic.

Activitatea de propovaduitor a lui Mahomed

Aceasta era ambianta in care s-a desfasurat activitatea de propovaduitor a lui

Mahomed. In predicile lui nu era aproape nimic nou in raport cu conceptiile religioase ale
evreilor, crestinilor si hanifilor. Elementul fundamental al lui Mahomed era cerinta stricta
de a adora numai pe Allah si de a da neconditionar ascultare vointei lui. Insusi cuvantul
„islam” inseamna supunere.
„Dumnezeu dovedeste ca in afara de el nu exista altul vrednic de a i te inchina,
iar ingerii si oamenii stiutori, fermi pe pozitiile adevarului, recunosc ca nu exista nici un
altul vrednic de a i te inchina in afara de el, cel puternic si intelept. Cu adevarat, a fi
drept-credincios fata de Dumnezeu inseamna a da dovada de supunere”(Coranul, cap. 3,
16 17).
Ideile propovaduite de Mahomed au fost intampinate de la inceput cu
neincredere, ba chiar cu ostilitate, in special de catre reprezentantii propriului sau trib al
coreistitilor.
 Aristocratia negustoreasca din Mecca se temea ca renuntarea la cultul vechilor zei
tribali arabi sa nu submineze insemnatatea orasului ca centru religios si economic.
Mahomed si adeptii lui au fost chiar nevoiti sa fuga din Mecca. Aceasta fuga (hegira),
care a avut loc in anul 622 e.n., este considerata de catre musulmani inceputul unei ere
noi (era musulana). In oaza agricola din Medina (Iatreb), Mahomed a gasit un teren mai
prielnic pentru propaganda lui; Mahomed a fost sprijinit de cateva triburi locale.
Recrutand un mare numar de adepti, Mahomed a cucerit Mecca in anul 630. Importanta
orasului Mecca drept centru religios arab a crescut si mai mult. Aristocratia coreisitilor,
initial ostila iscarii musulmane, a aderat la ea si chiar s-a pus in fruntea miscarii.
In islamismul timpuriu s-au unit. Probabil, miscarile diverselor paturi sociale ale
populatiei arabe. F. Engels spunea ca islamismul este o religie, „pe de o parte, pentru
oraseni, care se indeletnicesc cu negotul si mestesugurile, pe de alta parte pentru beduinii
nomazi”. In miscarea musulmana timpurie s-au imbinat oarecum interesele si aspiratiile
triburilor nomade, care constituiau forta militara de lupta a islamusmului, ale orasenilor,
din randurile carora s-au recrutat primii adepti ai lui Mahomed si al negustorilor, care se
aflau in fruntea miscarii.

Doctrina islamismului
In momentul mortii lui Mahomed , anul 632, noua religie nu era complet
formulata. Principalele teze pot fi insa extrase din Coran, in pofida caracterului haotic al
acestei carti. Mai tarziu, ele au fost dezvoltate de teologii musulmani.
Dogmatica islamismului este foarte simpla. Musulmanii trebuie sa creada ferm
ca nu exista decat un singur Dumnezeu, Allah; ca Mahomed a fost trimusul si profetul
sau; ca inaintea lui Dumnezeu a trimis oamenilor si alti profeti, acestia sunt cei mentionati
in Biblie: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus al crestinilor, insa Mahomed este mai presus
de ei; ca exista ingeri si spirite rele (dijnni); acestia din urma au fost preluati de islamism
de la vechile credinte arabe; ca in cea din urma zi a lumii, mortii vor invia si toti isi vor
primi rasplata dupa faptele lor: cei drepti, care s-au inchinat lui Dumnezeu, se vor desfata
in rai, cei pacatosi si necredinciosi vor arde in focul gheenei; si in sfarsit, ca exista o
predestinare divina: Allah a stabilit fiecarui om dinainte destinul sau.
Allah este prezent in Coran ca o fiinta cu calitati morale pur omenesti, dar la un
nivel superlativ. El ba se manie pe oameni, ba ii iarta; pe unii ii iubeste, pe altii ii uraste.
Ca si Dumnezeul iudeilor si crestinilor, Allah, fara nici un motiv logic, predestineaza cu
anticipatie pe unii oameni unei vieti virtuase si fericirii in viata de apoi, iar pe altii
nelegiurilor si chinurilor dupa moarte. Cea mai importanta calitate a lui Allah este infinita
lui putere si maretie. De aceea, in Coran, cea mai importanta cerinta dogmatica si morala
este o supunere deplina si neconditionata a omului fata de vointa lui Allah.
La fel de simple ca dogmatica islamismului sunt si poruncile sale practice si
rituale. Ele se reduc la urmatoarele: rugaciune obligatorie repetata de cinci ori in fiecare
zi la ore stabilite; spalarea obligatorie dinainte de rugaciune si in alte cazuri, dupa vreo
impurificare; un impozit (zokiat) in folosul celor saraci, de fapt in folosul statului; un post
anual (uraza) in decursul intregii luni a zecea (ramazanul); pelerinajul(hadj) la orasul
sfant Mecca, pe care musulmanul credincios trebuie, pe cat posibil, sa-l efectueze cel
putin o data in viata.
 Pentru fiecare dintre aceste prescriptii – desi nu sunt prea greu de indeplinit- se
pot acorda scutiri sau usurari atunci cand se ivesc dificulati.
Apa poate fi inlocuita, in cazul lispei ei, poate fi inlocuita cu nisip sau praf,
respectarea postului nu este obligatorie pentru bolnavi si pentru cei ce calatoresc, ei pot sa
isi amana postul pentru mai tarziu.
Musulamnii au o serie de obiceiuri si de interdictii comune cu evreii, cum ar
fi:cricumcizia obligatorie la baieti (la varsta de sapte-zece ani); interdictia de a consuma
carne de porc; interdictia stricta de a desena , picta sau picta chipul lui Allah sau a altui
om viu sau de animale, spre a nu da prilej de idolatrie. Adeptilor islamismului le este, de
asemenea, interzis consumul de alcool.
Una din prescriptiile religiei musulmane propaga razboiul sfand in numele
credintei (djihad). Aceasta se explica daca tinem seama de faptul ca insasi miscarea
musulmana s-a nascut din nevoia arabilor de unificare si de cucerire de noi pamanturi. In
Coran, aceasta prescriptie este expusa clar: timp de opt luni ale anului sa se poarte razboi
sfant impotriva necredinciosilor si intoleranta fata de cei de alta credinta trasatura mai
pronuntata decat la celelalte religii mondiale. Ulterior, insa, atat teologii musulmani cat si
savantii laici au dat interpretari diferite poruncii privitoare la djihad. Fata de adeptii
cultelor politeiste, Coranul predica o atitudine net ostila, dar fata de oamenii „care au
Scriptura”, adica fata de iudei si de crestini, recomanda un anumit respect. Exista,
totodata, in Coran prescriptia de a lupta impotriva „celor ce au primit scriptura” daca
acestia „ nu adopta adevarata credinta”. In practica, in distinctie intre adpetii altor religii
s-a sters, toti fiind considerati ca necredinciosi (ghiauri). Ei trebuiai exterminati sau
supusi!

Etica si dreptul
Etica islamismului este destul de elementara. Ea prescrie sa fii drept, sa raspunzi
la bine cu bine si la rau cu rau, sa fi generos sa ii ajuti pe cei saraci etc.
In morala familiala si in conceptia islamismului despre relatiile dintre sexe s-au
reflectat conceptiile oranduirii patriarhal-gentilice. Femeia este o fiinta inferioara, creata
de Allah pentru a fi pe placul barbatului si pentru desfatarea acestuia. In Coran se
recomanda cruzimea inutila a barbatului fata de femeie, sunt reglementate drepturile
barbatului fata de femeie, sunt reglementate drepturile patrimoniale ale femeii – la zestre,
la mostenire.
In principiile sociale ale islamismului timpuriu s-a reflectat aceeasi oranduire
patriarhal-gentilica. Toti musulmanii sunt egali in fata lui Allah, dar deosebirile de avere,
bogatia si saraciua sunt recunoscute ca un fapt natural, stabilit de Allah insusi.
Proprietatea privata este protejata cu grija de Coran. Profitul comercial este proclamat pe
deplin legal, camataria este insa condamnata. Lucrul acesta este rezultatul compromisului
dintre interesele clasei negustorilor si masa de agricultori si nomazi, victime ale
camatariei si inrobirii. Inrobirea pentru datorii este interzisa.
O privire generala asupra dogmaticii, ritualului si eticii islamismului timpuriu
duce la constatarea ca la baza acestei ideologii se afla conceptia iudaico-crestina despre
lume, adaptata modului de viata patriarhal-gentilic in destramarea arabilor.
 Răspândirea islamismului.

Tocmai aceste particularitati ale religiei musulmane, generate de insesi

condiţiile apariţiei ei, au uşurat răspândirea ei printre arabi. Prin lupta, învingând
rezistenta aristocraţiei tribal-gentilice, care tindea spre separatism – răscoala triburilor
arabe după moartea lui Mahomed – islamismul a repurtat destul de repede victoria
deplina in rândurile arabilor. Noua religie arata beduinilor războinici un drum simplu si
clar spre imbogatire, spre ieşirea din criza: cucerirea de noi teritorii.
Succesorii lui Mahomed – califii Abu-Bekr, Omar si Osman – au cucerit in scurt
timp tarile vecine, iar apoi si altele mai îndepărtate, din bazinul Mediteranei si din
Orientul Apropiat. Cuceririle s-au făcut sub stindardul1 islamismului, sub „steagul verde
al profetului”. Ele au fost uşurate de faptul ca masele populare din Imperiul bizantin si
din cel sasanid, ca si din celelalte state sufereau crâncen sub jugul feudalilor locali si nu
erau înclinate sa se împotrivească arabilor. In tarile cucerite de arabi, impozitele si
obligaţiile taranilor erau uşurate, îndeosebi pentru aceia ce adoptau islamismul; aceasta a
contribuit la trecerea maselor largi ale populaţiei la noua religie. Islamismul, acre s-a
născut ca o religie specifica arabilor, a inceput curand sa se transforme intr-o religie
„mondiala”. Inca din secolele VII – IX, islamismul a devenit religia dominanta si aproape
unica in tarile califatului2, care cuprinsese un teritoriu imens – din Spania pana in Asia
Centrala si la frontiera Indiei. In secolele XI – XVIII, el s-a raspandit larg in nordul
Indiei, tot ca urmare a cuceririlor. In Indonezia, islamismul s-a raspandit in secolele
XIV – XVI, mai els prin intermediul negustorilor arabi si indieni si a invins aproape in
intregime iudaismul si budismul ( in afara de insula Bali).
In secolul al XIV-lea, islamismul a patruns si in statul Hoardei de Aur, la bulgari si la alte
popare de pe litoralul Marii Negre, iar putin mai tarziu la popoarele din nordul
Caucazului si din Siberia occidentala.

1
Stindard=Drapel de lupta.
2
Califat=Formă de stat feudal-teocratică întemeiat de arabi pe teritoriile stăpânite de ei, după moartea lui
Mahomed.
 Schisme si secte. Şiismul etc.
Deşi islamismul ii unea pe toţi intr-o anumita masura pe oameni, pe baza
comunitatii de religie, aceasta nu inseamna ca in tarile islamismului ar fi disparut
contradictiile entice si, cu atat mau putin, cele sociale. Dimpotriva, treptat, ele s-au
identificat tot mai mult. Acest proces si-a gasit reflectarea in diferitele curente ale religiei
musulmane, in schisme si secte.
Cea mai mare schisma a fost provocata de aparitia siismului – sia in araba
inseamna partid, secta, schisma. Punctul ei de plecare a fost lupta pentru putere intre
descendentii lui Mahomed. Al patrulea calif, Ali, este o ruda de sange a profetului, varul
primar si ginerele lui; partizanii lui Ali – sia-Ali, adica partidul lui Ali – nu recunosteau
legitimitatea califilor precedenti, intrucat ei nu erau din neamul profetului, ci erau alesi de
comunitatea religioasa. Lupta pentru putere a luat forma unui conflict privind succesiunea
la califat. Partidul lui Ali a fost infrant. Ali a fost ucis, dar in Iran si Iraq partizanii lui au
continuat sa se intareasca. Acolo siismul a capatat o larga raspandire ca expresie a
protestului impotriva puterii califatului arab.
Principala trasatura a siismului este credinta ca succesorii legali ai profetului
Mahomed – imami – pot fi numai descendentii lui, iar califii, cei alesi de comunitate (in
realitate, cei care au acaparat puterea), sunt nelegitimi. In legatura cu acestea, siitii
repudiaza sunna alcatuita in timpul primilor califi din legendele despre profet. Siismul nu
a ramas nici el unit, in sanul lui au luat nastere diferite curente. A devenit dominant
curentul care recunoaste unsprezece imami legitimi, urmasi ai lui Ali; cel de-al
doisprezecelea imam,o legenda spune ca s-a ascuns intr-un loc tainic in secolul al IX-lea;
el isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor, ca mantuitor – mahdi. Acest curent, cel mai
raspandit in siism, s-a consolidat in mod deosebit in Iran, iar de la inceputul secolului
al XV-lea (in timpul dinastiei sefevizilor)a devenit acolo religie oficiala de stat.
Celelalte ramificatii ale siismului numara cu mult mai putini adepti si cosntituie
mai degraba secte. Asa este secta ismailitilor (dupa numele lui Ismail, intemeietorul ei,
secolul al VIII-lea), raspandita in prezent in regiunile muntoase ale Afganistanului,
Badahsanului etc. Ismailitii cred ca imamii lor se incarneaza consecvent. In invatatura
ismailitilor s-au contopit multe idei din sistemele religioase-filozofice premusulmane si
din credintele populare locale.
Din credinta ismailita s-a desprins in secolul al IX-lea grupul karmatilor – o
secta democratica, ai carei membrii, in majoritatea lor tarani si beduini din Arabia, au
adoptat randuieli bazate pe comunitatea de avere. Conducatorii sectei au incercat sa
uneasca religia musulmana cu ideile neoplatonicienilor3 si gnosticilor4. Secta karamitilor
a existat pana in secolul al XI-lea.
Tot in ismailism s-a desprins secta hasisinilor(assassinilor), care imbina
misticismul cu lupta fanatica pentru credinta impotriva nemusulmanilor.

3
Neoplatonism. Denumire dată fazei finale a tradiţiei platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând
până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Şcoala din Atena, a fost desfiinţată de împăratul
bizantin Iustinian.

4
Gnosticismul ,(din grecesul γνῶσις gnōsis, cunoaştere, sau în sanscrită gnana) se referă la diverse mişcări
religioase sincretice, constând in variate sisteme de credinţe, generalizat unite în învăţătura că oamenii sunt
suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent
identificat cu Dumnezeul lui Avram.
 In timpul cruciadelor, asasinii erau cei mai inversunati duşmani ai cruciaţilor (de altfel, de
la denumirea acestei secte provine cuvantul asasin).

Islamismul ortodox si
şcolile lui
Spre deosebire de curentul siit islamismul ortodox, care a cuprins majoritatea
musulmanilor din lume se numeste sunnism; adeptii lui recunosc autoritatea sunnei.
Sunnismul nu a mai ramas nici el complet unitar. In secolele VIII – IX, in sanul lui a luat
nastere curentul mutazilit. Mutazilitii cautau sa interpreteze religia musulmana in spirit
rationalist, demonstrau „spiritul de dreptate” al lui Allah, existenta liberului arbitru la om,
recunosteau Coranul ca o carte scrisa de oameni, nu creata de Allah. Mutazalitii au fost
sustinuti de unii califi (in secolul al IX-lea), care vroiau sa gaseasca in acesta secta un
sprijin pentru puterea lor slabita. La sfarsitul secolului al IX-lea insa, clerul reactionar si
mutazilitii au inceput sa fie prigoniti. S-a consolidat invatatura despre caracterul vesnic si
divin al Coranului. Ideile mutazalitilor si-au pus insa amprenta pe dezvoltarea ulterioara a
teologiei musulmane.
In secolele VIII – IX, in teologia ortodoxa musulmana s-au format patru scoli: a
hanifitilor, a safiitilor, a malikitilor si a hanbalitilor (dupa numele fondatorilor lor). Intre
adeptii acestor patru scoli teologiec nu exista ostilitate sau mari divergente.

Sufismul si tarikatul
Tot in secolele VIII – X a aparut in islam un curent mistic si semimonahal –
sufismul. El a luat nastere in sanul siismului, dar a patruns si in randurile sunitilor. In
doctrina religioasa sufista s-a manifestat influenta ideilor mazdaiste, poatea budismului si
chiar a neoplatonismului. Sufitii nu acordau o mare importanta ritualului exterior, ci
urmareau adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, contopirea mistica cu divinitatea. Unii
sufiti au ajuns pana la o conceptie panteista (Dumnezeu este pretutindeni, intreaga lume
este creatia sau manifestarea Lui) si implicit s0au indepartat de reprezentarea primitiva
antropomorfica a lui Allah, asa cum este data de Coran. Adeptii invataturii sufite au
inceput sa organizeze ordine de monahi ratacitori (calugari cersetori), derivisii, in frunte
cu seici sau imami. Aceste ordine au fost recunoscute ca legale atat de suniti cat si de siiti,
De sufism era istoric legata miscarea tarikat 5. Aceasta notiune inseamna initial
drumul drept al vietii in scopul comuniunii cu Dumnezeu. Ulterior, tarikat era denumirea
data invataturii fanaticilor care propovaduiau „razboiul sfant” impotriva crestinilor si a
altor necredinciosi. Forta de lupta a tarikatului o constituiau miurizii, care se supuneau
orbeste miursidului – indrumatorul lor sufletesc.

Sectele tarzii. Vahhabitii

5
Tarikat=Drum (araba)
 In epoca moderna, conditiile tot mai complexe social-economice si politice,
ascutirea luptei de clasa au provocat aparitia unor secte noi in islam. Printre beduinii din
Arabia a luat nastere in secolul al XVIII-lea crentul vahhabitilor (adeptii lui Mahomed ibn
Abdel Vahhaba) , in care s-a reflectat protestul spontan al nomazilor impotriva bogatiei si
luxului negustorilor si bogatilor din orase. Vahhabitii cereau reintoarcerea la simplitatea vietii
patriarhale a primelor veacuri ale islamismului, indeplinirea cu strictete a ritualurilor si
respectarea interdictiilor prescrise, desfiintarea luxului; ei luptau impotriva influentelor
culturale europene. Dupa o lupta crancena impotriva adversarilor, vahhabitii au luat puterea
la inceputul secolului al XX-lea in statul Nedj, iar apoi au cucerit Hedjazul cu orasele Mecca
si Medina. In Arabia Saudita, vahhabitismul a devenit religia dominanta.

Babismul si behaismul
Un vesmant religios a imbricat si mişcarea de masa a sărăcimii si taranimii din
Persia care s-a desfasurat la mijlocul secolului al XIX-lea.
Conducătorul lor ideologic a fost Mahomed Ali, care a capatat porecla de „Bab”6.
Miscarea a capatat numele de babism. Bab propovaduia egalitatea si fratia intre oameni, dar,
fireste, numai intre musulmani. Bab s-a proclamat continuator al profetului, avand menirea de
a propovadui in fata oamenilor noua lege. Invatatura lui Bab era plina de conceptii mistice si
apropiata de panteism7. Miscarea babistilor s-a raspandit in masele populare, dar a fost crunt
inabusita de detinatorii puterii, iar conducatorii ei executati cu cruzime (in 1850). Cu toate
acestea, miscarea a avut continuatori, dar si-a pierdut spiritul combativ revolutionar. Unul
dintre adpetii lui Bab – Mirza Husein Ali, care a capatat porecla de „Beha-Ulla” – modificat
esential invatatura babista. Si el propovaduia egalitatea tuturor oamenilor, dreptul tuturor
oamenilor la roadele pamantului, etc. el nu admitea insa violenta, lupta fatisa, ci proclama
iubirea, iertarea, neimpotrivirea fata de rau; aici s-a reflectat, pare-se, influenta ideilor
crestine. Noua invatatura a inceput sa fie denumita behaism. Ea nu mai corespundea starii de
spirit a maselor populare, ci se raspandea mai degraba in randul intelectualilor. De aceea,
behaismul, ca o forma modernizata a islamismului, rafinata, reformata, si-a gasit adepti chiar
si in Europa occidentala si in America.

Mahdismul

6
Bab=Poarta, aici cu sensul de mijlocitor intre oameni si Allah.
7
Panteism=Conceptie filozofica monista care identifica divinitatea cu intreaga materie
 Sub semnul islamismului au avut lic si unele miscari eliberatoare de masa in
tarile coloniale. cea mai cunoscuta este miscarea mahdista din Sudan din anii 1881-1898.
Cnducatorul ei, Mahomed Ahmed, s-a proclamat mahdi8, menit sa conduca lupta
musulmanilor din Arica impotriva colonizatorilor. Miscarea a cuprins intregul Sudan
rasaritean si tiunuturi mai indepartate spre rasarit, pana la Marea Rosie. Ea a continuat
aproape douazeci de ani si nu a fost decat cu greu inabusita de imperialismul anglo-
francez.

Dreptul musulman, sariatul

Trasatura caracteristica a religiei musulmane consta in energica ei imixtiune 9 in
toate laturile vietii oamenilor. Atat viata personala si familiala a musulmanilor, cat si
intreaga viata sociala, politica, relatiile si institutiile juridice, viata culturala – toate
trebuie s fie subordonate in intregime legilor religioase. In vremurile trecute a avut loc in
tarile musulmane o totala contopire a puterii statale cu cea bisericeasca: seful statului
(califului, padisahul) era considerat ca descendent al profetului, din inaltul cler se
recrutau sfetnicii sai, justitia era in intregime in mainile clericilor. Atat dreptul penal, cat
si cel civil se bazau in intregime pe legea religioasa – sariatul. Executarea normelor
sariatlui si interpretarea lor erau supravegheate de teologii musulmani.
De aceea, clerul musulman indeplinea si indeplineste functii mai mult laice
decat pur religioase. Mulla care functioneaza la mecet este propriu-zis invatator la scoala
bisericeasca. Kadiul este judecator, cunoscator al sariatului. Muftiul – grad clerical mai
inalt – este autoritatea suprema in problemele sariatului. In fruntea clerului musulman se
afla anumite tari seic-ul-islam, care era in acelasi timp consilierul domnitorului.
Biserica musulmana din tarile islamului era, de obicei, si o mare forta
economica. Conform sariatului, biserica poate poseda avere, iar aceasta avere este
considerata inalienabila (vacf, la plural vacuf). Pamanturile bisericesti arau foarte intinse:
de pilda in tarile Asiei Centrale, pana la jumatate din totalul pamanturilor cultivabile
apartineau bisericii; ele aduceau venituri uriase, intrucat, de obicei, se dadeau in arenda in
conditii foarte grele, numerosul cler fiind intretinut tocmai pe seama acestor vacafuri.

Islamismul si celelalte religii

Islamismul ortodox nu face nici un fel de concesii celorlalte religii (spre
deosebire , de pilda, de budism), insa in masele populare credintele musulmane se
8
Mahdi=Mantuitor, Mesia
9
Imixtiune=Amestec nemotivat si nedorit in treburile altuia
 impletesc foarte des cu cele vechi, premusulmane. Aproape pretutindeni, indeosebi in
tarile mai inapoiate, este raspandit cultul sfintilor locali; sfintii musulmani nu sunt altceva
decat vechile divinitati locale carora li s-au dat denumiri musulmane. In multe locuri,
indeosebi in Asia Centrala, cultul sfintilor este legat de cultul mazarilor – morminte ale
acestor sfinti, in realitate insa vechi sanctuare locale. Pretutindeni este raspandita credinta
in magie, purtarea amuletelor.
E interesant de relevat ca, in ciocnirile multiseculare ale islamismului cu
crestinismul sau cu alte religii, islamismul a iesit aproape mereu invingator. In
majoritatea tarilor ni bazinul mediteranean, in care azi domina islamismul. El a invins
crestinismul, care era mai inainte acolo predominant – Africa de Nord, Egiptul, Siria,
Asia Mica. In caucaz, inaintea raspandirii islamismului, majoritatea popoarelor tineau de
religia crestina; ulterior, multe din ele au fost islamizate.
In Penisnula Balcanica au fost convertite la islam unele grupuri de bulgari,
macedoneni, bosnieci si albanezi.
De ce a repurtat religia mahomedana de atatea ori victoria asupra religiei lui
Hristos? De buna seama din cauza ca era mai simpla, mai accesibila, mai pe intelesul
maselor populare, in special in tarile orientale, unde predomina modul de viata patriarhal
si feudal.

Modernizari in islamism
In ultimele decenii au avut loc in multe tari musulmane reforme burgeze care au
diminuat puterea religiei. Acest lucru s-a facut deosebit de radical in Trucia, in urma
rasturnarii puterii sultanului si abolirii califatului dupa primul razboi mondial (in timpul
lui Kema Atatürk).
Pentru a nu se pierde orice influenta asupra maselor, clerul musulman face o
serie de concesii pe care epoca le impune:sunt indulcite sau abrogate vechi interdictii,
inventiile tehnice sunt puse in slujba cultului. A inceput sa li se ingaduie femeilor sa intre
in mecet10 alaturi de barbati. Religia islamica si continutul Coranului sunt interpretate
alegoric.

Sarbatori musulmane
'Aid al-Fitr sau Aid as-Saghir (lit. "Mica sărbătoare"): sărbătoarea întreruperii
postului (celebrată la 1 Shawwal) consacră Ramadan, luna a noua a calendarului anual, ca
luna cea mai importantă a anului islamic. Este luna în timpul căreia a fost revelat Coranul: "În

10
Mecet=Casa de cult musulmana, moschee mai mica
luna Ramadan a fost pogorât Coranul" (Cor II, 185). Este, de asemenea, luna Nopţii
predestinării (laylat al-qadr), chiar noaptea revelaţiei - cea de-a 27-a a lunii Ramadan - o
noapte a cărei valoare simbolică este de o mie de nopţi.

'Aid al-Kabir sau Aid al-Adha: Sărbătoarea berbecului, Kurban Bairam (Turcia, Egipt,
Siria) sau "Marea sărbătoare" se celebrează în ziua a zecea din Dhul-hijjah (a 12-a lună
lunară), lit. "Luna pelerinajului" - şi simbolizează confraternitatea abrahamică.
Este vorba, într-adevăr, despre un ritual imuabil de peste 4000 de ani - acela al jertfirii unui
animal de sacrificiu ca substitut al fiului Patriarhului, de unde cealaltă denumire a sa, Yawm
an-Nahr ("Ziua sacrificiului"): "Noi l-am răscumpărat printr-o jertfă măreaţă şi am lăsat
amintirea sa în veac: "Pace lui Abraham!"" (Cor XXXVII, 107-109).
Sacrificares berbecului consfinţeşte, aşadar, această legătură totodată istorică şi mitică şi
transcende într-un anume fel spiritualitatea Islamului propriu-zis, pentru a reuni într-un
singur cerc toţi oamenii Scripturii.
La Mecca, fie el singur sau însoţit, pelerinul trebuie să sacrifice un animal în memoria acestui
eveniment. Jertfirea propriu-zisă (dabh', nahr') are un ritual precis: se jertfeşte un animal care
nu prezintă nici un defect (nci chior, nici orb, nici bolnav vizibil, nici mutilat, nici bătrân sau
steril), este culcat pe partea sa stângă, în direcţia Qiblei. Se pronunţă formula: "Bismillahi,
Allahu Akhbar" ("În numele lui Allah, Preaînaltul") şi se taie, în fine, cu un gest ferm artera
carotidă a animaului. Animalul astfel sacrificat trebuie tranşat în trei părţi pe cât posibil
egale: prima parte este destinată consumului imediat, a doua trebuie dăruită celor nevoiaşi, iar
a treia poate fi păstrată pentru consumul ulterior.

O legătură comună uneşte aceste două sărbători: rugăciunea (salat al-'idân sau "salat al-
a’yad"). Urmează în acest caz, pentru prima sărbătoare, o danie legală (zakat) calculată în
funcţie de averea musulmanului şi oferită fără deosebire oricărei persoane nevoiaşe;
sacrificarea unui berbec în amintirea gestului lui Abraham (Avraam) în cel de-al doilea caz.

Al-Mawlid an-Nabawi: naşterea Profetului este sărbătorită de asemenea cu fast. Ea are loc la
71 de zile de la începerea anului hegirian, fixat în ziua de 12 a Rabi al-Awwal, cea de-a treia
lună a anului musulman.

'Ashura': aşa cum i-o indică şi numele, este sărbătoarea "Zilei a zecea", instituită de Profetul
însuşi în ziua a 10-a a primei luni musulmane, Muharram. Seara 'ashurei se caracterizează
prin fervoarea ceremoniilor şi a libaţiilor organizate. În timpul acestei sărbători are loc şi
pelerinajul şiit la Kerbala.

Obiceiuri cu prilejul nasterii,

casatoriei si a mortii.
 Cand se naste un copil, musulmanii obisnuiesc sa-i sopteasca la urechi formula de
marturisire a credintei musulmane: "Nu este alt Dumnezeu decat Allah...". In ziua a saptea
dupa nastere se sacrifica doi berbeci sau doua capre, din a caror carne se da o parte la saraci,
si se taie in chip solemn parul copilului. Sacrificiul despre care vorbim se practica la arabi si
inainte de Mahomed si a fost preluat de traditia mahomedana. Tot in ziua a saptea sau in alta
zi se da numele copilului, care este de obicei numele lui Mahomed, al unui membru al
familiei acestuia ori al personelor importante ale traditiei musulmane. Copilul este apoi
circumcis, fie in ziua a saptea, fie in a patruzecea, fie in anul al saptelea, adica la inceputul
celei de a doua perioade a vietii.

Inainte de casatorie, conform unei vechi traditii, mirele trebuie sa stea un timp intr-un loc
retras, fiind pazit de cavalerii sai de onoare. In ziua in care mireasa este adusa la domiciliul
mirelui si in noaptea nuntii sunt implinite diferite practici cu caracter magic, menite sa
fereasca pe miri de interventiile duhurilor rele si sa le aduca noroc. Dupa aceea, timp de o
saptamana, sotia sta inchisa in casa, iar barbatul sta retras de societate. Dupa sapte zile, sotii
implinesc un rit de purificare si numai dupa aceea incep viata obisnuita.

Cand se apropie moartea, musulmanii indeamna pe muribund sa pronunte formula

marturisirii de credinta, pentru ca sa nu o uite si sa o poata spune exact cand va fi anchetat de
cei doi ingeri, Nakir si Munkar. Spalarea mortului o fac doua persoane de acelasi sex cu
defunctul si care cunosc bine ritul acestei operatii. Mai inainte nu se platea acestora nimic
pentru munca lor, deoarece la ziua judecatii se va tine seama de fapta lor pioasa. Mortul este
imbracat apoi intr-un giulgiu fara cusaturi, pentru ca la ziua invierii sa se poata aseza cu
usurinta in genunchi in fata lui Allah si sa-si primeasca sentinta. Pelerinii obisnuiesc sa-si ia
cu ei la Mecca viitorul giulgiu, pentru ca sa-l inmoaie in apa sfanta a izvorului Zemzem.
Daca decesul s-a produs dimineata, inmormantarea se face in cursul zilei, daca nu, a doua zi
de dimineata. Pe drumul spre cimitir, imamul recita versete din Coran si din cand in cand se
opreste, iar credinciosii repeta in cor ultimul verset. In sfarsit, imamul se adreseaza spiritului
mortului si ii cere sa-si faca marturisirea de credinta, asa cum o va face in fata lui Allah. O
persoana dintre rude raspunde pentru mort: "A crezut intr-un singur Dumnezeu si in
Mahomed profetul sau".

Mormintele mahomedane sunt construite in forma de firida, in asa fel incat trupul mortului sa
poata sta pe partea dreapta si cu ochii in directia spre Mecca. Deasupra mormantului se ridica
un musuroi de pamant sau, la cei cu bunastare, se construiesc un fel de capele boltite (qubba).
In India exista morminte musulmane monumentale, construite cu mare lux de arhitectura, dar
cum legea musulmana interzice mormintele somptuoase si mauzoleele, cadavrele mortilor
ilustri nu se afla in monumentele insesi, ci in boltile subterane; dedesubtul sau alaturea
monumentelor, satisfacandu-se astfel cerinta legii ca mormintele sa fie modeste.

Ceremoniile care urmeaza inmormantarii variaza dupa regiuni si nu se deosebesc mult de cele
practicate in alte religii. Doliul nu se obisnuieste. Totusi pe alocuri se vopsesc in albastru
unele vesminte sau parti ale corpului si nu se schimba vesmintele intr-un anumit interval de
timp.

Anexe
As-Salat – rugăciunea de vineri care se spune ca iartă toate păcatele uşoare.

Mecca – Locul nasterii profetului Muhammad, este leaganul islamului

Musulmani rugandu-se