UNIVERSITATEA SPIRU HARET 

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

CURSUL “ISTORIA RELIGIILOR” PENTRU BIBLIOTECA VIRTUAL Ă

Titularul cursului: prof. univ. dr. Itul Mircea

adresa de e-mail: itumircea@yahoo.co.uk 
adresa de internet: http://filosofieromaneasca.uv.ro/mirceaitu.html

1. Coperta
Coperta cursului tipăr it
cursului

Manualul recomandat: Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

2. Cuprinsul cursului tipăr it

CUPRINS

A. CUVÂNTUL AUTORULUI 4
B. FILOSOFIA RELIGIEI 7
  I. Conceptul de filosofia religiei 7
 II. Discurs despre metod ă î n religie
8
 III. Doctrine filosofice î n studiul religiei 13
 IV. Idei religioase 17
1. Ideea de religie 17
a. Termenul “religie”
“religi e” 17
b. Definiţii ale religiei 18
c. Semnificaţii şi scopuri ale religiei 20
d. Clasificări ale religiilor 21
C. ISTORIA RELIGIILOR 43
 I. Conceptul de istoria religiilor  43
  II. Religiile arhaice 45
1. Religia  î n epoca pietrei 45
2. Religiile indigene 47
a. Religiile nativilor africani 48
b. Religiile nativilor americani 50
c. Religiile nativilor asiatici 51
d. Religiile aborigenilor australieni şi ale popoarelor din Oceania 51
3. Religiile precolumbienilor 52
a. Religiile vechilor
vechilor mexicani (mayaaşilor, olmecilor, toltecilor,
mexicani (may
aztecilor şi zapotecilor) 52
b. Religia peruvienilor (inca şilor) 56
4. Religia vechilor egipteni 57
  III. Religiile orientale 65
  A) Religiile Orientului Apropiat  65

1
 1. Religia canaaneenilor 65
2. Religia fenicienilor 65
3. Religia arameilor 67
  B) Religiile Orientului Mijlociu 67
1. Religia mesopotamienilor 67
2. Religiile iranienilor 72
a. Mazdeismul şi zoroastrismul 72
b. Mandeismul
74
c. Maniheismul 75
C) Religiile Orientului confluent cu Europa 76
1. Religiile inzilor 76
a. Hinduismul 76
1) Religia vedic ă (vedismul) 77
2) Religia brahmanică (brahmanismul) 81
3) Hinduismul clasic (Ny āya, Vaiśeshika, Sāmkhya,
Yoga, M ī māmsā şi Vedānta) 86
4) Hinduismul epopeic 101
5) Hinduismul contemporan 101
b. Sikhismul 103
c. Jainismul 103
d. Buddhismul 105
 D)  Religiile Orientului Î ndep
 D)  ndepărtat  113
1. Religiile tibetanilor 113
2. Religiile mongolilor şi ale tătarilor 114
3. Religiile chinezilor 114
a. Religia  î n China antică 114
b. Buddhismul 116
c. Confucianismul 116
d. Daoismul 117
4. Religiile japonezilor 119
a. Shintoismul 119
b. Buddhismul 121
 IV. Religiile indo-europenilor  122
 A) Religiile Vestului indo-european 122
1. Religia celţilor 122
 B) Religiile Nordului indo-european 126
1. Religia vechilor germani şi a vechilor scandinavi 126
2. Religia popoarelor baltice 128
3. Religia slavilor 129
C) Religiile Estului indo-european 129
1. Religia sciţilor 129
2. Religia ar ienilor 130
  D) Religiile Sudului indo-european 132
1. Religia etruscilor 132
2. Religia romanilor 133
3. Religia vechilor greci (elenilor) 135

2
4. Religia cretanilor 138
5. Religia illyr ilor 139
6. Religia misterelor de la Eleusis 139
7. Religia tracilor sud-dun ăreni 141
8. Religia geto-dacilor 142
9. Religia hittiţilor 146
V. Religiile clasice 148
1. Religia arabilor, turcilor şi a altor popoare. Islamul 148
2. Religia evreilor. Iudaismul 152
3. Religia europenilor, americanilor şi a altor popoare. Cre ştinismul 157
D. BIBLIOGRAFIE 173

3. Conţinutul tematic al cursului (programa analitică):

1. Preliminarii . Termenul religie. Definiţii ale religiei. Scopuri ale studiului
religiei. Conceptul de istoria religiilor. Istoria religiilor ca hermeneutică totală.
Istoricul religiilor ca savant şi spirit enciclopedic.
2. Discurs despre metod ă î n studiul religiei  şi tipuri de religii . Diverse metode
 î n religiologie. Clasificări ale religiilor. Religii arhaice, orientale, indo-europene şi
clasice. Religii istorice şi religii cosmice. Marile religii din lumea contemporan ă:
creştinismul, iudaismul, islamul, hinduismul, buddhismul şi confucianismul.
Studiul comparat al religiilor. Dialogul interreligios şi intrareligios.
3. Istoricul religiilor . Prezentare istorică a popoarelor prin raportare la religiile
lumii. Evenimente importante î n istoria religiilor  î n context spa ţio-temporal.
4. Izvoarele. Textele, sursele scrise aflate la baza religiilor. Textele sfinte şi
revelate. Religii cu o singur ă carte sf ântă, cu mai multe cărţi sacre, cu o lucrare de
literatură devenită sacră. Alte izvoare dec ât cele scrise.
5. Cosmogonia, antropogonia  şi eshatologia . Semnificaţiile şi funcţiile
mitului. Exemple de mituri. Mitul cosmogonic drept arhetipal şi model exemplar.
Variante cosmogonice  î n religiile lumii. Antropogonia şi eshatologia.
6. Doctrinele religioase
religioase. De la polipolite
teism şi henote
ism henoteism
ism la monote
monoteismism şi
monism-pa
monism-panteis nteism.
m. Specificul doctrinar al fiecărei clase de religii: şamanismul
Specificul doctrinar
pentru religiile arhaice, panteismul pentru religiile orientale, politeismul pentru
religiile indo-europene şi monoteismul pentru religiile clasice. Monoteismul este
caracteristic religiilor istorice sau varintei istorice a religiilor cosmice, iar
monism-panteismul ilustrează religiile cosmice sau varianta cosmic ă a religiilor
istorice.
7. Filosofia . Idei religioase şi concepţii filosofice despre religie, Dumnezeu şi
suflet.
8. Hermeneutica. Interpretarea şi  î nţelegerea unor texte religioase, precum şi a
fenomenului
fenomenului religios.
ntemeietorul religiei . Eroi şi semizei. Viaţa profeţilor. Învăţătura profeţilor.
9.  Î ntemeietorul
Natura umană şi natura divină. Trimisul lui Dumnezeu. Mesia.
10. Pantheonul zeilor . Exemple de zei şi zeiţe î n religiile lumii. Caracteristicile
lor. Marele Spirit. Cel sau cea care conduce pantheonul zeilor. Dumnezeu.
11. Cultul . Practicile. Obiceiurile. Vinde
Vindeca carea
rea,, mantic a, vră  jitoria,
mantica, jitoria, magia,
magia,
sacrificiul,
sacrificiul, ofrandele,
ofrandele, ritualurile,
ritualurile, ceremonii
ceremoniile, asceza, meditaţia şi rugăciunea.
le, asceza,
Sacramentele şi sărbătorile.

3
 12. Ritul funerar   şi sufletul . Îngroparea. Incinerarea. Îmbălsămarea.
Mumificarea. Judecata de Apoi. Paradisul. Raiul şi iadul. Purgatoriul.
Re î ntruparea. Renaşterea.
ntruparea. Rena terea. Nemurirea
Nemurirea sufletului.
sufletului. Diviziunile
Diviziunile sufletu lui. Trup şi
suf letului.
suflet.
13. Ecumenismul .   Dialogul intrareligios.   Dialogul interreligios. Confesiunile
creştine. Dialogul  î ntre
ntre creştinism şi religiile lumii.
14. Omul religios. Omul arhaic şi omul contemporan. Omul religios şi omul
areligios.

4. Bibliog
Bibliografie minimă obligatorie:
rafie minim
elor  şi a ideilor religioase , vol. I-II, tradus ă din
1. Eliade, Mircea, Istorie a credin ţ elor 
franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
2. Gaudin
Gaudin,, Philip
Philippe
pe (edito
(editor),
r),   Marile
Marile religi
religii.
i. Iudaism
Iudaismul, cre ş
ul, cre ştinismul, islamismul,
hinduismul  şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu, Editura
Orizonturi şi Editura Lider, Bucureşti, 1995
3. Itu, Mircea, Filosofia  şi istoria religiilor , Editura Funda ţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004
4. Meslin, Michel, Ş tiin ţ a religiilor , tradusă din franceză de Suzana Russo, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993
5.   Biblia sau Sf ânta Scriptur ă, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Rom âne, Bucureşti,
2001

5. Obiectivele
Obiectivele cursului
cursului

- cunoaşterea şi aprofundarea propriei religii şi a religiilor lumii;

- famil
familiari
iariza
zarea
rea,, mai ales
ales prin frecv
frecvent
entare
areaa biblio
bibliografi
grafiei
ei oblig
obligato
atorii,
rii, cu
anumite concepte şi teme fundamentale  î n istoria religiilor, cu
problematica acestei discipline şi importanţa ei;
- inte
interpr
rpret
etarea şi  î nţelegerea textelor religioase;
area
- î nţelegerea fenomenului religios ca fenomen cultural,  î n ciuda
dogmatismului;
- deschide
deschiderearea spre dialogul
dialogul cu alte religii.
religii.

6. Prezentarea cursului tipărit pe capitole

Prezentarea cursului

1. Preliminarii

a) Conceptul de istoria
istoria religiilor 
religiilor 
Istori
Istoriaa religi
religiilo
ilorr nu este
este o discip lină teologică. De asem
disciplin asemen
enea
ea,, ea nu esteeste
nicidecum o disciplină laică, sacralitatea fiindu-i intrinsecă. Studiul religiei nu se face
informativ, formativ. În ceea ce-l prive şte pe istoricul religiilor, Mircea Eliade
informativ, ci formativ.
consideră că scopul lui suprem “este s ă  î nţeleagă, şi să-i ajute şi pe alţii să  î nţeleagă,
comportamentul omului religios (homo religiosus ) şi universul său mental, ceea ce nu
este deloc uşor”1. Istoria
Istoria religiilor integrează nu  î n domeniile istoriei, ci  î n ale
religiilor se integreaz

1
Mircea Eliade, Sacrul  şi profanul, tradusă din franceză, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 108.

4
 religiei,  î n religiologie ori ştiinţa religiei sau studiul integral al religiilor, al ături de
fenomenologia religiei, hermeneutica religiei, psihologia religiei, sociologia religiei,
antropologia religiei şi filosofia religiei, teologia fiind o disciplin ă distinctă de toate
acestea. În conceptul de istoria religiilor, accentul se pune pe termenul religie, nu pe
istorie. În acelaşi concept statutul istoriei este mai degrab ă de metodă, câtă vreme cel
al religiei este de disciplin ă. O istorie a religiilor
religiilor este un domeniu
domeniu predilect
predilect pentru
experien ţa personală a unei hermeneutici culturale. Istoria religiilor este o disciplin ă
umanistă, care insisttă asupra
care insis asupra lărgirii orizontului cultural şi apropi
orizontului cultural apropierii
erii de culturi
culturi
 î ndep
ndepărtate î n timp şi spaţiu. Din câmpul studiului, istoria religiilor trebuie să treacă  î n
acela al umanismului, evoluţia fiind de la istoria religiilor, prin hermeneutica total ă
 î nspre
nspre un nou umanism.

b) Termenul “religie”
“religie”
În limba română termenul “religie” provine de la substantivul latinesc religio,
având semnificaţiile de cult, cinstire adus ă zeilor şi practică religioasă. De asemenea,
substantivul religo se referă la legarea m âinilor şi picioarelor mortului pentru a nu se
re î ntoarce otodată, verbele religo-religare  î nseamn
ntoarce printre cei vii. Totodat nseamnă “a relega”, “a
ataşa”, iar relego-relegere semnifică “a reciti”, “a recita” sau “a atinge”.

c) Defi ni ţ 
Defini  ţ iiii ale religiei
Edward Burnett Tylor definea religia prin expresia “credin ţa  î n Fiinţe
Spirituale”2. James George Frazer arat ă că: “Prin religie  î nţeleg o  î mp
James George mpăcare sau o
conciliere a puterilor superioare omului despre care se crede c ă direcţionează sau
controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti”3. Rezultă că religia consistă din două
elemente: teoretic şi practic, adică credinţa  î n puteri mai  î nalte
nalte ca omul şi  î ncercarea
ncercarea
de a le face lor pe plac. Cu timpul religia a devenit “ submission to the divine ”
Esenţa unei religii o constituie sacrul ( das Heilige)  î n opinia
(supunere la divin) 4. Esen
avizată a lui Rudolf Otto5. “Religia
“Religia este experienexperienţa sacrulu i”, după cum susţine
sacrului”,
Joachim Wach . Îl continuă Mircea Eliade,
6
Eliade, precizând că religia reprezintă “relaţia
omului cu sacrul din preistorie şi până  î n zilele noastre”7.
În definiţia religiei, părintele-prof
rintele-profesor Dumitru Stăniloae insistă asupra unei
esor Dumitru
abordări integrale şi comparative. El subliniază necesitatea prezen ţei următoarelor
cinci elemente: 1) credin ţ a, văzută ca universală şi prezentă  î n toate religiile, nu ca o
simplă facultate sau atitudine, ci drept ceva mai profund care d ă certitudine, ordine şi
angajează omul  î n adevărul celor propov ăduite; 2) aspectul personal al lui Dumnezeu ,
căci f ără el adezi
adeziune
uneaa pe care
care o realiz
realizea eazz ă credinţa nu ar fi total ă; 3) natura,
superioritatea realităţii ultime faţă de ordinea naturii; 4) autorevelarea lui Dumnezeu ,
necesar ă pentru ca omul să intre  î n contact şi apoi  î n comuniune cu Dumnezeu şi 5)

2
Edward Burnett Tylor, Primitive Culture, vol. II, London, John Murray, 1891, p. 424: “the belief in
Spiritual Beings”.
3
James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion , Wordsworth Editions Ltd.,
Hertfordshire, 1993, p. 50: “By religion I understand a propitiation or conciliation of powers superior to
man which are believed to direct and control the course of nature and of human life”.
4
 Ibidem, p. 59.
5
Rudolf Otto, Sacrul, tradusă din germană de I. Milea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 1.
6
Joachim Wach, Sociology of Religion, Chicago, University of Chicago Press, 1946, p. 13.
7
thodologie et histoire des religions , Paris, Éditions
Mircea Eliade,   La nostalgie des origines. M é thodologie
Gallimard, 1978, p. 116.

5
 speran ţ a î n mântuire8. În concluzie, risc ăm o definiţie a religiei cu scopul  î nţelegerii
esenţei acesteia, f ără a o izola sau reduce: religia este rela ţ ia ia perenă a omului cu
  Dumnezeu
Dumnezeu (sacrul), ă prin sentimen
(sacrul), exprimat 
exprimat  sentimente,
te, atitudin
atitudini, i, comporta
comportament
mente,
e, reguli
reguli
morale, practici, dogme, idei, credin ţ e,
e, via ţă spiritual ă ş i tr ăire mistică.

d) Semnif
Semnifica ţ ii
ica ii şi scopuri ale religiei
Religia poate fi: 1) individual ă , tainică  şi personală sau 2) colectiv ă  , socială
ională. Se cuvine f ăcută distincţia, totodată,  î ntre
 şi institu ţ ional ntre a) religie ca fenomen
cultural-istoric (sensul sociologic) şi b) religi religiee ca manife
manifesta
stare
re a sacrului
sacrului (sensul
fenomenologic). Religia  î n esenţa ei  î nseamn
nseamnă libertate şi nu tabuuri, de asemenea
soteriologie şi nu dogm ă. Ea nu trebuie confundat ă cu morala sau redus ă la ea, fiind
ceva mult mai complex. Pentru cunoa şterea profundă a religiei ar fi bine să fie avute
 î n atenţie patru factori majori: 1) intelectualul - ideile religioasee; 2) afectivul -
ideile religioas
credinţele religioase; 3)  practicul - atitudinea şi comportamentul şi 4) experien ţ a -
viaţa spirituală şi tr
t răirile mistice.
Religia are mai multe scopuri,  î ntre
ntre care se disting: raportul dintre om şi zeu,
refacerea legăturii dintre om şi cosmos, relativ şi absolut, efemer şi etern, evidenţierea
naturii divine a omului, luminarea prezenţei lui Dumnez
omului, luminarea Dumnezeu eu  î n istorie,  î n natur
istorie, natură,
pretutind
pretutindeni, cunoaşterea,
eni, cunoa terea, desăvârşirea spirituală, pacea, liniştea interioară,
serenitatea, î nţelepciunea, m ântuirea, eliberarea, libertatea, nemurirea etc.
Studiul religiei nu se face de dragul impunerii superiorit ăţii religiei proprii faţă
de celelalte, nici a pream ăririi diferenţelor specifice, ci pentru a c ăuta structurile
comune ale religiilor, care trimit la bazele fiin ţei şi existenţei umane. Ast ăzi istoria
religiilor lasă locul disciplinei numite religii comparate. Comparaţia, pentru a fi just ă,
trebuie să respecte principiul egalit ăţii termenilor
termenilor de comparat.
comparat. (Pentru detalii vezi vezi
Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2004, p. 30-37; 73-76).

 ă î 
 ă î   n studiul religiei şi tipuri de religii
  2. Discurs despre metod 

a) Meto de î n studiul religiei

Metode
Majoritatea acestor metode au c ăpătat statut de discipline şi au fost preocupate
de găsirea elementului aflat la baza religiei. Urm ătoarele interpretări s-au distins  î n
religiologie pe parcursul timpului:
1) dinamist ă sau preanimist ă (R. R. Marett): sentimentul de team ă şi uimire
faţă de puterea impersonal ă mana. 2) animist ă (Edward Burnett Tylor): sufletul se
găseşte ca element de baz ă  î n religie. 3) originar ă (Wilhelm Schmidt): credinţa  î ntr-
ntr-
un mare zeu. 4) magică (James George Frazer): religia se  î nr nrădăcinează  î n magie. 5)
 psihologică (William James): descoperirea incon ştientului (la Sigmund Freud) foarte
importantă pentru studiul miturilor şi simbolurilor, precum şi conceptul de incon ştient
colectiv şi teoria arhetipului (la Carl Gustav Jung). 6) antropologic ă  şi structurală
(Claude Lévi-Strauss): structura mitului, totemismul şi gândirea sălbatică (la Claude
Lévi-Strauss), precum şi ipoteza
ipoteza existe
existennţei mentali
mentalittăţii prelog
prelogice
ice la primitiv
primitivii (la
Lucien Lévy-Bruhl).7) filosofică (Rudolf Otto): sacrul (das Heilige) ca fundament al
religiei şi caracterul iraţional al experien ţei religioase. 8) istorică (Raffaele
8
Dumitru Stăniloae, Pozi ţ  ia domnului Lucian Blaga fa ţă de cre ştinism  şi ortodoxie , Bucureşti, Editura
 ţ ia
Paideia, 1997, p. 38-78.

6
Pettazzoni):  î ncercarea
ncercarea de a acoperi  î ntreaga
ntreaga arie a religiei cu speciali şti pe domenii
restrânse: O. Kern şi Walter Otto (religia greacă), Louis Massignon şi Henri Corbin
(islamul); Hermann Oldenberg, Heinrich Zimmer şi Helmuth von Glasenapp (religiile
Indiei). 9) sociologic ă (Émile Durkheim): religia ca reflectare a experien ţei sociale,
societatea religiei”. 10) mitologic ă (Georges Dumézil): mitologia indo-
societatea ca “suflet al religiei”.
european ă şi teza tripartiţiei funcţionale  î n societatea indo-european ă: a) suveranitatea
magico-religioasă; b) suveranitatea r ăzboinică şi c) suveranitatea productiv-
reproductivă. 11) geografică (Marija Gimbutas): stabilirea patriei de origine a indo-
europenilor (stepele Rusiei), dar şi conceptul de “vechea Europ ă”, funcţional  î nc ncă din
neolitic. 12) etimologic ă  şi lingvistic ă (William Jones): descoperirea epocal ă a unor
similarităţi  î ntre
ntre elină (greacă veche), latină şi sanscrită, dar şi faptul că aceasta a
condus la ipoteza existen ţei unei limbi-părinte - indo-europeana, reconstituit ă prin
compar ări sistematice. 13)  fenomenologic ă (Gerardus
(Gerardus Van der Leeuw):
Leeuw): kratofania
(religia
(religia ca manifesta
manifestarere a puterii),
puterii), schema
schema dinamism-a
dinamism-animis
nimism-deis
m-deismm şi  î mp
mpărţirea
studiului fenomenologic al religiei  î n obiectul şi subiectul religiei la savantul olandez.
Alţi reprezentanţi ai acestei metode sunt: Max Scheler, Maurice Leenhardt, Friedrich
Heiler, Geo Widengren, Nathan S öderblom, Ānanda nanda K. Coom
Coom rasw my, my, Juan Mart í n
eresa-Tymieniecka etc. 14) morfologic ă  şi hermeneut
Velasco, Anna Teresa-T hermeneutic ică (Mircea
Eliade):  î ncercare
ncercareaa de a surprinde structura comun ă a fenomenelor religioase;
surprinde structura
interpretarea şi  î nţelegerea religiilor lumii şi fenomenului religios. Savantul român  î n
religiologie nu se izolează  î ntr-o
ntr-o singură metodă, ci  î mbin
mbină mai multe metode  î n
studiul
studiul religiei. 15) comparativ ă (Joachim
religiei. 15) (Joachim Wach).
ach). Joachim
Joachim Wach, ach,  î n carte
carteaa sa
intitulată Sociologia religiei, scrie despre “ ştiinţa sistem
Sociologia religiei aticcǎ a religi
sistemati religiilo
ilor”,
r”, desp
desprere
“studiul comparat al religiilor” şi arată că sensul metodei comparative  î n religiologie
este al aprofund ării propriei religii. 16) teologic ă (Thoma d’Aquino):d’Aquino): argumentul
ontologic şi argumentele scolasticii cu privire la demonstrarea demonstrarea existenţei lui
ionalist ă (Immanuel Kant): religia  î n graniţele raţiunii. 18)
Dumnezeu. 17) ra ţ ionalist 
iluminist ă (Friedrich Schleiermacher): o concep ţie deopotrivă teologică şi filosofică
asupra religiei, dar cu accentul pe om şi nu pe Dumnezeu sau puterile supranaturale.
19) materialist ă (Karl Marx): singura existenţă este materia, iar religia, ocupându-se
de spiri
spirit,
t, este
este o iluzi
iluzie. 20) ateist ă (Friedrich
e. 20) (Friedrich Nietzsch
Nietzsche): declaraţia mor
e): declara morţii lui
lui
Dumnezeu şi a necredinţei  î n existenţa sa.

b) Clasi ficări ale religiilor 

Clasific
Religiile se pot divide  î n mai multe clase. Joseph Mitsuo Kitagawa le separa
 î n:
n: a) religii primitive ; b) religii clasice şi c) religii ale lumii moderne 9. Propunem
următoarea  î mpmpărţire a religiilor: a) religii arhaice ; b) religii orientale ; c) religii indo-
europene; d) religii clasice şi e) religii contemporane . O altă clasificare a religiilor le
găseşte diferenţiate  î n: n: religii tribale, religii locale, religii naţionale şi religii
universale. Spaţial vorbind, religiile se g ăsesc divizate  î n următoarele clase: religiile
Asiei, religiile Oceaniei, religiile Australiei, religiile Africii, religiile Americii de
Nord, religiile Americii Latine şi religiile indo-europene ş.a. Din punct de vedere
temporal distingem  î ntre:
ntre: religiile  î n preistorie, religiile indigene, religiile clasice şi
religiile contemporane. După cum se raportează la autoritate, religiile pot fi
tradiţionale sau reformate. Numărul divinităţilor cărora se  î nchin nchină credincioşii separă
religiile  î n:
n: politeiste, henoteiste, dualiste, monoteiste şi moniste. Ideatic religiile se
9
ii. Istoria religioas ă a omenirii, tradusă din engleză,
Joseph Mitsuo Kitagawa,  Î n căutarea unit ăţ 
ăţ ii.
Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 55.

7
pot î mp
mpărţi  î n alte dou ă mari grupe: 1) naturale sau uman-cosmice şi 2) supranaturale
sau revelat-divine . Dacă ne raportăm la criteriul cărţii sacre, deosebim trei clase de
religii: 1) religii ale unei c ăr  ţ i sacre; 2) religii care au mai multe c ăr  ţ i sacre f ără ca
influenţa vreuneia s ă fie precumpănitoare şi 3) religii sub influen ţ a unor căr  ţ i de
literatur ă devenite sacre . (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor ,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 14-23; 37-40).

  3. Istoricul religiilor

a) Religii
Religiile
le arhaic
arhaicee
Preistoria se referă la epoca de piatr ă. Ea se divide  î n:n: 1)  paleolitic , sub î mp
mpărţit
 î n:
n: inferior, mijlociu şi superior; 2) mezolitic şi 3) neolitic . Paleoliticul inferior  s-a
desf ăş
ăşurat  î ntre
ntre 1.000.000 - 100.000 de ani  î . Hr. Această perioadă se caracterizeaz ă
prin cultul craniilor  şi o puternică influenţă a magiei, ce nu era diferen ţiată de religie.
Paleoliticul mijlociu , cuprins  î ntre
ntre 100.000 - 35.000  î . Hr., avea ca specific sacrificiul
animalelor . Exista credinţa că  î n urma sacrificiului animalelor, acestea se vor  î nmul nmulţi
şi vânatul va deveni mai bogat. Între vânător şi vânat exista o solidaritate mistică, ce
sublinia î nrudirea
nrudirea societ ăţii umane cu lumea animal ă, a şa cum susţine Mircea Eliade10.
Paleoliticul superior ,  î ncadrat
ncadrat temporal aproximativ  î ntrentre 35.000 - 10.000  î . Hr., Hr., se
caracteriza  î ndeosebi
ndeosebi prin cultul
cultul mor  ţ ilor 
ilor . Osemin
Oseminteltelee sunt
sunt docume
documententele
le ce s-au
s-au
păstrat. Descoperiri importante s-au f ăcut la Chapelle-aux-Saints  î n Franţa, Teshik 
Tash  î n Uzbekistan şi Predmost  î n Moravia.  Mezoliticul s-a  î ntins ntins cronologic  î ntre
ntre
10.000 - 6.000  î . Hr. Este o perioad ă creatoare marcând trecerea omului de la v ânător
la agricultor. Neoliticul , cuprins  î ntre
ntre 6.000 - 2.500  î . Hr., avea drept particularitate de
bază trecerea omului din statutul de v ânător  î n acela de agricultor şi crescător de
culturilo r arhaice subliniază că oamenii de atunci nu erau primitivi  î n
animale. Istoria culturilor
sensul de neciviliza ţi şi s ălbatici.
Istoria
Istoria vechi
vechiului
ului  Egipt  este comple
complex xă. Herodo numeşte Egip
Herodott nume Egiptu
tull “un
“un dar
dar al
Nilului”. egipteni  î i numeşte “cei mai  î nţelepţi dintre
Nilului”. Pe egipteni dintre oamen
oameni” i” şi “cei mai
11

 î nv
nvăţaţi”12. Se ridică problema de ce neam sunt egiptenii. Exist ă mai multe ipoteze: a)
veni ţi din Ethiopia; b) de rasă semită; c) de ras ă ariană de nord; d) un amestec. Ultima
este cea mai plauzibil ă. Statul egiptean unificat a cunoscut urm ătoarele toarele perioade
perioade
istorice: 1) Regatul timpuriu (3200 - 2778  î . Hr.), având capitala la Thinis; 2) Regatul
vechi (2778 - 2263  î . Hr.),
Hr.), având capitala la Memphis; 3) Regatul mijlociu (2263 -
1580  î . Hr.), având capitala la Theba; 4) Regatul nou (1580 - 1085  î . Hr.), capitala este
tot la Theba; 5)  Regatul t ârziu (1085 - 525  î . Hr.), având capitala la Sais.

b) Religiile orientale
Istoria
Istoria Mesopota
Mesopotamiei
miei a fost zbuciumată.  Mesopotamia era numită “ţara dintre
fost zbuciumat
râuri” (Tigru
(Tigru şi Eufrat
Eufrat).). Exista
Existauu două popoare:
popoare: sumerienii, nesemiţi,  î n sud şi
sumerienii, nesemi
akkadienii, semiţi,  î n nord. Mai vechi dec ât ei erau protosumerienii.  Iranul a fost
numit Persia până  î n 1933. În vechiul Iran existau mai multe popoare indo-europene

10
Mircea Eliade,   Histoire des croyances et des id é 
ées
e  s religieuses, vol. I, Paris, Éditions Payot, 1979, p.
51.
11
Herodot, Istorii, II, 160.
12
 Ibidem, II, 77.

8
 î ntre
ntre care: perşii, elamiţii, sciţii, mezii şi urartienii. Imperiul persan a disp ărut odată
cu  î nfr
nfrângerea lui de c ătre armata lui Alexandru cel Mare  î n anul 331 d.Hr.
Întreaga cultură asiatică se  î nal
nalţă pe edificiul culturii indiene. Este necesar de
ştiut că acest fundament cultural indian st ă şi la baza culturilor europene, cu mult
 î nainte
nainte de a se afirma lumea greco-roman ă. Vedismul apare  î n continuarea religiei
arienilor  î n mileniul al II-lea î . Hr. Brahmanismul a apărut ca o crea ţie a preoţilor, ca o
sistematizare a religiei vedice.   Religia sikh a luat na ştere î n Nord-Vestul Indiei,  î n Pu  j
b. Este răspândită astăzi  î n India, Pakistan şi  î n diaspora indiană,  î n special  î n Marea
Britanie,
Britanie, SUASUA şi Canada.  Jainismul este o religie n ăscută pe teritoriul Indiei. Se
plasează ideologic  î ntre
ntre hinduism şi buddhism, o dovad ă fiind şi scopul ei, m ântuirea,
văzută ca eliberare, fie ca moksha ( î n hinduism) sau ca nirvana ( î n buddhism).
 Buddhismul a apărut  î n India după moartea lui Buddha şi a devenit apoi o religie
panasiatică, precum
precum şi una dintre
dintre marile
marile religi
religiii ale lumii.
lumii. Dezvo
Dezvoltar
ltarea istorică a
ea istoric
buddhismului poate fi divizat ă  î n patru etape majore : a) de la mijlocul secolului al
13

VI-lea  î . Hr. până la mijlocul secolului al V-lea  î . Hr. se  î ntinde ntinde perioada
perioada
buddhismului timpuriu,  î n care  î nv
buddhismului nvăţăturile au fost expuse de Buddha şi răspândite de
discipolii săi; b) de la mijlocul secolului al IV-lea  î . Hr. până  î n secolul I d. Hr. se
produce divizarea  î n  şcoli filosofice ; c)  î ntre
ntre secolul I d. Hr. şi secolul al VII-lea d.Hr.
a avut loc răspândirea şcolii  Mahā y āna (Calea cea mare) şi a celor două curente care
derivă din ea:  Madhyamika şi Yogāc āra.   Apogeul buddhismului a fost atins  î ntre
Apogeul buddhismului ntre
secol
secolele
ele al IV-le Hr. şi al VII-lea d. Hr.; d) dup ă secolul al VII-lea d. Hr.
IV-leaa d. Hr.
buddhismul  Mahā y āna  î ncepe
ncepe s ă-şi piardă din vitalitate  î n avantajul buddhismului
tantric tibetan (Vajrayāna ). Vajrayāna (Calea de diamant), este o şcoală cunoscut ă şi
sub numele de  Mantrayāna (Calea sunetelor sacre). Ea reprezint ă buddhismul ezoteric
sau buddhismul tantric.   Religiile tibetanilor sunt buddhismul  î n aspectul său lamaism
şi religia bon. Din istorie aflăm că originiea popoarelor altaice este din centrul Asiei.
Dintre ele se desprind mai ales mongolii şi t ătarii, deşi nu numai aceste dou ă neamuri.
În istoria Chinei s-a ridicat adeseori  î ntrebarea
ntrebarea dacă chinezii erau un popor religios,
pentru că nu au cunoscut o mitologie bogat ă ca alte popoare, nu s-a constituit o
teologie strictă, iar clasa sacerdotal ă nu avea at âta influenţă. Numele Japoniei, Nihon-
koku, vine de la chinezescul  Jih-pen-kuo, care  î nseamn nseamnă “Ţara Soarelui R ăsare”. Sub
raport religios se  î nt
ntâlnesc trei perioade mari: 1) vechiul shintoism , ce a durat p ână  î n
secolul al VI-lea d. Hr.; 2) buddhismul, de la introducerea sa  î n Japonia  î n jur de 538
d. Hr. şi până la 1700 d. Hr. Vechea religie a fost numit ă Shinto, iar religia Japoniei
devine un sincretism şi 3) noul shintoism , exprimat prin purificarea religiei Japoniei
de elementel
elementelee buddhis
buddhiste,
te, confuciani
confucianisteste şi daoiste
daoiste şi revenire
revenireaa la religia populară
religia popular
 japoneză tradiţională, de la 1700 d. Hr. p ână astăzi.

c) Religiile indo-europene
Istoria arată că cel ţ 
ii reprezentau ramura cea mai vestic ă a indo-europenilor.
 ţ ii indo-europenilor . Ei au
fost numiţi primul popor clasic al lumii barbare. Prima lor atestare este din anul 638  î .
Hr.  î n Albion (Britania) şi Ierne (Irlanda). Herodot  î i menţionează de două ori cu
numele de keltoi. Ei au trăit î n secolele al IV-lea - al III-lea  î . Hr.  î n principal  î n Galia,
Britania şi Irlanda. Erau cel mai numeros popor din Europa. Ulterior  î n istorie au
pătruns  î n Spania, Italia şi Grecia. În anul 323  î . Hr. se g ăseau  î n regiunea Dun ării şi
13
  Encyclopedia of Eastern Philosophy and Religion. Buddhism. Taoism. Zen. Hinduism.   A Complete
Survey of the Teachers, Traditions and Literature of Asian Wisdom , Boston, Śamb la Publishing-
House, 1994, p. 51.

9
 î n Transilv
ransilvania ajungând până  î n Asia Mică. Scandinavii erau: norvegienii,
ania,, apoi ajung
islandezii, finlandezii, suedezii şi danezii, iar vec hii germani: vizigoţii, ostrogoţii,
vechii
goţii, burgunzii, turingienii, bavarezii şi saxonii etc.  Balticii erau: lithuanienii, letonii,
estonii şi prusaci i. Slavii au apărut ca un popor
prusacii. popor de origine
origine indo-euro
indo-europe ană. Se
pean
constituiau din triburi răzleţe, apoi uniuni de triburi, cre ându-se ndu-se trei mari grupe: 1)
slavii r ăs ăriteni (ruşii, ucrainienii şi bieloruşii); 2) slavii apuseni (cehii, slovacii şi
polonezii); 3) slavii sudici (slovenii, croaţii, sârbii şi bulgarii). Istoria  î i prezintă pe
 ţ i divizaţi î n patru triburi: 1) nomazi, 2) regali, 3) agricultori şi 4)  plugari. În istorie
sci ţ 
indo-europenii au ap ărut  î n mileniul al II-lea  î . Hr. Istoria poporului roman cunoaşte
trei mari perioade distincte: 1) regalitatea (753 - 509  î . Hr.); 2) republica (509 - 31  î .
Hr.) şi 3) imperiul (31 (31  î . Hr. - 476
476 d. Hr.). Dup ă o denumire mai veche, elenilor  li se
spunea pelasgi. Erau indo-europeni şi erau  î mp mpărţiţi  î n:
n: 1) cretani sau minoici şi 2)
ahei sau micenieni.  Ilirii erau strămoşii albanezilor. Ei au tr ăit  î n peninsula balcanic ă,
 î n Europa de sud. Tracii se  î mp mpărţeau  î n 22 triburi potrivit lui Strabon: ge ţi, hedoni,
ciconi, bistoni, peţi şi sarţi etc. Istoria geto-dacilor  are o importa
ciconi, bistoni, importannţă majoră  î n
cunoaşterea istoriei poporului român. Erau  î mp mpărţiţi  î n trei mari clase: a) tarabostes
(preoţii); b)  pileati (cei care purtau c ăciulă de lână) şi c) comati (pletoşii). Preo Preoţii
geto-dacilor se divizau  î n trei categorii: a) kapnobatai (cei ce umbl ă prin nori); b)
 polistai ( î ntemeietorii
ntemeietorii de oraşe sau  î nv nvăţaţii) şi c) ktistai ( î ntemeietorii
ntemeietorii de neam).
neam).
ii erau cunoscu ţi ca fiii lui Het şi numiţi hetei. Hittiţii au cunoscut dou ă perioade
 Hitti ţ ii
istorice: 1) vechiul imperiu hittit  până la Telepinus şi 2) imperiul nou hittit  (după
Telepinus, din secolul al XV-lea  î . Hr. şi p ână  î n secolul al XII-lea  î . Hr.).

d) Religiile clasice
 Islamul este religia musulmanilor, iar dintre aceştia  î n special a arabilor.
arabilor . Cuvântul
’islam are următoarele derivate  î n limba arabă: salam (mântuire), sallama (a mântui),
salima (a fi mântuit), istaslama (a se preda), silm (pace), ’aslama (a venera) şi muslim
(adeptul păcii)14. Religia evreilor, numit ă iudaism, este una dintre marile religii, al ături
de creştinism, islam, hinduism şi buddhism.
buddhism. Iudaismul
Iudaismul este sufletul, iar trupul este
poporul
poporul evreu 15
evreu . Istoria scoate  î n lumin
Istoria scoate lumină adevărul că cre ştinismul este este o religi
religiee
universalist ă, cu cel mai mare num ăr de credi credinc ioşi. Cuvântul
ncio „creştinism”
ntul „cre tinism” este
derivat din numele „Hristos” („Unsul”, „Cel uns s ă fie Mântuitorul lumii”).
Creştinismul este religia  î ntemeiat
ntemeiată pe  î nv
nvăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Hristos.
Există trei ipoteze cu privire la î nceputurile
nceputurile cre ştinism uluii rom ânesc: 1) venirea  î n
tin ismulu
Scyt
Scythi Minorr a Sf ântului
hiaa Mino ntului Apost
Apostol Andrei16; 2 ) răspândirea
ol Andrei credinţei  î n urma
ndirea credin urma
colonizării Daciei de către romani şi 3) creştinismul adus de misionarii sosi ţi aici  î n
primele secole dup ă Hristos.
Hristos. (Pentru
(Pentru detalii
detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria
vezi Mircea istoria
religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 76-80; 89; 95; 97-
99; 109-114; 121; 124-126; 128-129; 172-173; 175-176; 189-190; 192; 194; 196; 200-
201; 205; 212; 214; 215; 216; 217-218; 221; 222; 225; 232; 236; 237-238; 245; 247-
248; 255; 263; 284-285).

14
Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea islamului , î n Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii.
  Iudaismul, cre  ştinismul, islamismul, hinduismul  şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda
Aronescu, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995, p. 124-125.
15
S. Cohon,  î n Philippe Gaudin (coordonator), op. cit., p. 53.
16
Eusebiu din Cezareea,  Historia ecclesiastica III, 1.

10
   4. Izvoarele scrise

a) Religiile arhaice
Izvoarele sau c ărţile sacre ale maya şilor  erau Popol vuh (Cartea sfatului sau a
comunităţii) şi   Analele Cacichilor ,  î n vreme ce Tonalamatl (Cartea zilelor) era opera
sacră a aztecilor. Izvorul principal al religiei inca şilor  este textul sacru numit  Imn
către Viracocha.
Dintre scrierile sacre din religia egiptean ă se disting trei mari opere:
a) Textele piramidelor ; b) Textele sarcofagelor  şi c) Cartea mor  ilor . În afara
 ţ ilor 
acestor trei opere, exist ă şi lucrări teologice, mitologice, imnuri către zei (  Imn către
 Aton, Imn către Osiris şi Imn către Nil), povestiri (Povestea  ţăranului bun de gur ă),
literatură sapienţială ( Î nv
nvăţ ătura faraonului Amen-em-hat ), ), literatură magică şi poezi
poe ziii.

b) Religiile orientale
În religiile mesopotamienilor , texte
religiile mesopotamienilor  le se  î mpart
textele mpart  î n mai
mai multe
multe clas
clase:
e: a) texttextee
istorice; b) texte mitologice; c) texte cultice; d) texte sapien ţiale şi e) texte juridice 17.
Acestei diviziuni i se adaug ă şi textele oraculare. 1) Marele poem epic al crea ţiei.
Numele poemului este  Enuma elish, potrivit primelor cuvinte din text. 2) Epopeea lui
Ghilgamesh; 3) Cosmologia chaldeean ă şi   Istoria chaldeean ă; 4) Codul lui
 Hammurabi ; 5) Scrisorile de la Tell-el-Amarna ; 6) Cobor ârea zei ţ   ţ ei
ei Ishtar  î n infern;
7)   Mitul lui Adapa; 8)   Mitul lui Etana; 9)   Invocare către zeul Marduk  şi so ţ ia ia lui,
Sarpanitum; şi 10)   Dialogul despre mizeria umană. Între textele religiei mazdeiste
trebuie menţionată  î n primul rând cartea sacr ă  Avesta (Ştiinţa) - o culegere de texte
religioase cu un con ţinut variat. Izvorul fundamental al religiei vedice este corpusul de
texte
texte vedice
vedice.. Ele au fost
fost scrise la 12001200  î . Hr. şi sunt următoarele: a)  Rig  Rig Veda
(imnurile); b) Yajur Veda (formulele sacrificiale); c) S ma Veda (cântecele) şi d)
  Atharva Veda (descântecele).
ntecele). Textele fundamentale pentru brahmanism sunt
Upanishad  şi din acest motiv religia brahmanic ă a fost denumită religia upanişadică.
Upanishad  sunt  î nv nvăţăturil
turilee secr
secret
etee pent
pentru
ru un numnumăr restâns de discip discipoli
oli.. Ele
excelează prin speculaţia teologică şi idealismul pur.  Hinduismul epopeic este o altă
diviziune importantă a religiei hindu. El se bazeaz ă pe cele dou ă epopei epopei clasice
clasice
indiene  R m  yana şi  Mah bh rata. De asemenea,  î n religia epopeilor accentul este
pus pe devo ţional şi pe mesaj mesajul poemul   Bhagavad Gt 
ul din poemul Gt  (Cântecul
prea î nţeleptului), ca parte integrantă a epopeii   Mah Mah bh rata rata. Izvorul scris al
sikhismului este  Adi Granth (Cartea dintâi) sau Granth Sahib (Cartea stăpânului), nului), care
este o colecţie de imnuri şi rugăciuni. Sursele religiei jain sunt  î n special textele  Anga
şi Upanga. În religia buddhist ă, textele sacre se  î mpart mpart  î n trei mari categorii: 1)
 Dhamma, cuprinzând scrierile cu caracter dogmatic; 2) Vinaya, compuse din scrierile
despre viaţa monahală şi 3)  Abhidhamma, alcătuite din scrierile scr ierile metafizice. O altă
diviziune găseşte operele buddhiste clasificate  î n două categorii : a) s tra, scrierile ce
conţin  î nv
nvăţăturile şi cuvintele rostite de Buddha şi b) ś  stra, scrierile cu al ţi autori şi
cu un caracter sistematic.   Religiile tibetanilor au ca izvor fundamental cartea  Bard ö
Thöd öl (Cartea tibetană a morţilor),
ilor), citită cu voce tare  î naintea
naintea defunctului. Izvoarele
religiei î n China antică aparţineau mitologiei.
mitologiei. Textele sacre ale confucianismului sunt
lucrările lui Confucius. Dintre acestea se distinge  Lun-yu (Convorbiri şi notaţii). ii). De
asemenea surse pentru confucianism sunt  Xe Shu, cărţile clasice ale Chinei, culese de

17
ia asiro-babiloneană, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 347.
Constantin Daniel, Civiliza ţ ia

11
Confucius: a riturilor, a schimb ărilor, a muzicii şi a documente
documentelor
lor istorice.
istorice. Sursele
Sursele
daoismului sunt lucrările   Dao de jing,   Zhuang zi şi   Lie zi. Cartea fundamental
fundamentală a
daoismului este  Dao de jing (Cartea despre cale şi virtute), iar autorul ei este filosoful
Sursele pentru shintoism sunt următoarele
Lao zi. Sursele toar ele : a) Ko-ji-ki (Istoria  î nt
ntâmplărilor
din vechime), dat ând din 712 d. Hr. şi alcătuită din trei cărţi; b)  Nihon-gi (Analele
Engi) ; d) edictele imperiale şi e) o
Japoniei); c)  Engi-shiki (Reguli ale perioadei Engi);
antologie poetică cu 4000 de poezii religioase.

c) Religiile indo-europenilor 
Izvoarele scrise  î n religia cel ţ  ţ ilor 
ilor  sunt numeroase: Cartea galbenă, Cartea
albă şi Carte
Carteaa ro şie, precum şi oper operelelee unor
unor scrii
scriito
tori
ri antic
anticii lati
latini
ni sau
sau elen
eleni: i:
Posidonius, Cæsar, Diodorus, Tacitus, Lucan sau Strabon. Izvoarele scrise de baz ă ale
religiei la vechii germani  şi vechii scandinavi sunt:   De bello gallico (Războiul cu
galii), scrisă de Cæsar, Germania lui Tacitus şi poemul V öluspa (Prezicerea
vizionarei). Totodată, importante surse mai sunt:  Edda (Arta poetică), numeroase
cântece
ntece ale norvegien ilor  î n Islanda şi sagas, povestiri despre regi şi eroi, iar la
norvegienilor
germani C ântecul Nibelungilor  şi la anglo-saxoni poemul  Beowulf . Surse le religiei
Sursele
balticilor  erau: Chronicon Prussiae şi cântecele letone daina, transmise oral, termen
de la care s-a speculat legat de originea doinei la noi. Textele sacre ale religiei slavilor 
sunt următoarele: o lucrare scrisă de Procopiu din Cezareea şi intitulată  Ră zboiul cu
ii, precum şi Cronica călug ărului Nestor , datând din secolul al XII-lea, Chronica
go ţ ii
slavorum , Gesta danorum şi   Historia polonica. Pentru cunoaşterea religiei sci ţ 
Pentru cunoa  ţ ilor 
ilor 
există referinţe  î n operele unor autori ca: Herodot, Niceta de Remesiana, Anacharsis,
Æthicus Histricus şi chiar
Æthicus Histricus chiar Ioan
Ioan Cassia
Cassian. n. În religia romanilor  există numeroase
religia romanilor 
izvoare, care nu sunt numai texte scrise. Astfel, avem de-a face cu inscrip ţii, monezi,
basoreliefuri, statui, picturi şi până la scrieri ca:   De re rustica (Despre lucrurile
rustice), de Cato, cuprinz ând rituri şi formule magice;   De natura deorum (Despre
natura zeilor), a lui Cicero;   De providentia (Despre providenţă), scrisă de Seneca;
 Æneida lui Vergilius şi Saturnalia lui Macrobius. Macrobius. Izvoare le  î n religia elenilor  sunt
Izvoarele
bogate, ca şi la romani:  Istorii , de Herodot;  Descrierea Elladei, de Pausanias;  Imnul
către Zeus, al lui Zenon; epopeile lui Homer -  Iliada (750  î . Hr.) şi Odiseea (720  î .
Hr.), care descriu luptele elenilor pentru cucerirea Troiei, respectiv peripe ţiile lui
Ulise la  î napoierea
napoierea  î n Ellada (Grecia) dup ă războiul toian; poemele lui Hesiod -
Theogonia şi  Munci  şi zile; odele lui Pindar şi tragediile lui Eschil, Sophocle şi
Euripide. Izvoarele religiei tracilor sud-dun ăreni sunt sărace, iar  î ntre ntre ele se disting
mituri şi legende, precum şi textele sacre pentru antichitate ale lui Herodot şi Strabon.
Sursele religiei geto-dacilor  au un num ăr redus, ceea ce face dificil ă astăzi
cunoaşterea  î n profunzim
profunzimee a religiei
religiei geto-da
geto-dacilor pierdut scrierile  î mp
cilor.. S-au pierdut mpăratului
Traian. Dintre sursele r ămase se disting operele lui Herodot, Hellanicos, Hecateu,
Homer, Sophocle, Strabon, Aristotel, Platon, Diodorus din Sicilia, Lucian din
Samosata, Cæsar, Horatius, Ovidius, Pomponius Mela şi Iordanes, cel ce confund ă
geţii cu go ţii. Pe lângă izvoarele scrise, exist ă,  î ns nsă, dovezi arheologice şi
numismatice. În religia hitti ţ ilor 
ilor , izvoarele scrise constau  î n două coduri de legi:
 Dacă un om şi Dacă viile.

d) Religiile clasice
Sursele religiei musulmanilor  au la baz ă textul din Qur’an , ce con ţine mesaje
diversificate pe categoriile de cititori. Izvoarele religiei evreilor  sunt numeroase, de şi

12
iudaismul este o religie a c ărţii, Thora (Legea), fiind textul sacru sacr u pentru această
religie şi credincioşii ei. Există Talmudul babilonian şi cel palestinian, primul fiind
considerat ca autoritate indiscutabil ă, al doilea av ând o importantă funcţie legislativă.
Thora şi Cartea lui Iov sunt atribuite lui Moise, iar proverbele, aforismele şi C ântarea
cânt ărilor  regelui Solomon.. În religia
regelui Solomon religia cre ştină izvoare
izvoarele
le sunt bogate, dar sursa
principală este cartea sf ântă  Biblia.
 Biblia. Sf ânta Scriptură se  î mparte
mparte  î n două mari părţi:
Vechiul şi   Noul Testament 
estament . (Pen
(Pentru
tru deta
detalii
lii vezi
ezi Mirc
Mircea Itu, Filosofia  şi istoria
ea Itu, istoria
religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 85; 90; 95; 100;
109; 111; 113; 114-117; 121-122; 125; 126; 129-131; 136; 172; 173; 176; 190; 192; 194;
196; 201; 205-206; 212; 214; 215; 217; 221; 222; 225; 232; 236; 238; 245; 248; 255-
256; 264).

  5. Cosmogoni
Cosmogonia,
a, antropogonia şi eshatologia
antropogonia

a) Religii
Religiile
le arhaic
arhaicee
Cosmogonia  î n religiile indigene avea mai multe variante, de la credin ţele
totemice, la cele animiste ( î n special la amerindieni), apoi dualiste sau panteiste.
Cosmogonia la maya şi apare  î n lucrarea Popol vuh (Cartea poporului). Este vorba
despre
despre creare
creareaa univ ersuluii de c ătre perec
universulu perechea divină Tepeu şi Cucuma
hea divin Cucumatz.
tz. Mitul
Mitul
cosmogonic î n religia inca şilor  î 
 î l găseşte pe zeul Pachacamac, fiul soarelui şi al lunii,
drept creatorul şi păstrătorul lumii. Cosmogonia importanţă majoră  î n religia
Cosmogonia are o importan
vechilor
vec egipteni. Exista credinţa că totul provine din haosul primordial Nun. De
hilor egipteni
asemenea, numeroase mituri povestesc crea ţia lumii dintr-un animal, o pasăre sau
dintr-o floare. O alt ă credinţă este că nămolul Nilului,  î nc ncălzit de soare, a n ăscut
oamenii şi fiinţele. Cosmogoniile egiptene sunt  î mp mpărţite şi  î n următoarele trei clase:
heliopolitană, hermopolitană şi memphită.

b) Religiile
Religiile orientale
În ceea ce prive şte religia mesopotamienilor , cosmogonia este ilustrat ă de poemul
  Enuma
Enuma elish
elish. Conform
Conform mitologiei sumeriene, zeiţa Mah l-a creat pe om din lut.
mitologiei sumeriene,
Cosmogonia  î n mazdeism are o culoare aparte. O concep ţie interesantă prezentă  î n
cartea sacră  Avesta se referă la organizarea materiei cosmice prin trecerea luminii  î n
fundament al ă a textelor vedice. Există mai multe tipuri
energie. Cosmogonia este tema fundamental
de cosmogonie  î n imnurile vedice. Ele sunt urm ătoarele: 1) mitul fecundării apelor
primordiale (Agni); 2) mitul descompunerii unui gigant primordial (Purusha) 18; 3)
mitul desprinderii creaţiei dintr-o unitate-totalitate, raportul dintre fiinţă şi nefiinţă
(sat - asat ) sau creaţia ex nihilo (din nimic)19 şi 4) mitul despărţirii cerului de pământ
mitologică dintre Indra şi Vritra). Cosmogonia  î n religia
(lupta mitologic religia sikh se referă la
crearea lumii de către Dumnezeu cosmogonic  î n  jainism are propria
Dumnezeu creator. Mitul cosmogonic
variantă. Elaborată de Mah v ra, cosmog cosmogoni
oniaa este
este foarte
foarte intere
interesant ă. Natur
sant Naturaa se
organizeaz ă spontan şi inconştient pentru a sluji sufletul. Cosmogonia tibetană arată
că lumea a fost creat ă de zeii Phyva, care locuiesc  î n cer.
În religia Chinei antice , cosmogonia avea mai multe variante. Universul a fost
creat din haosul primordial Hun Tun, prin moartea sa. O alt ă concep ţie este legată de
creaţia universului prin interacţiunea dintre principiile fundamentale Yin (feminin, al
18
 Rig Veda X, 90.
 Ibidem, X, 121 şi 129.
19

13
 î ntunericului)
ntunericului) şi Yang (masculin, al luminii). Cosmogonia  î n daoism se referă la
creaţia lumii prin interacţiunea celor dou ă principii
principii complementare Yin şi Yang.
complementare
Cosmogonia  î n shintoism vorbeşte despre originea supranatural ă a poporului japonez.
La  î nceput
nceput au fost energia activ ă şi energia pasiv ă.

c) Religiile
Religiile indo-europene
indo-europene
Cosmogonia avea mai multe variante la vechii germani şi la vechii scandinavi : a)
creaţia din gigantul Ymir  ucis. Eshatolog
Eshatologiaia avea
avea un rol foarte important  î n religia
foarte important
vechilor germani  şi a vechilor scandinavi . Aceste popoare tr ăiau mereu cu teama de
sf ârşitul cosmic. Lumea era v ăzută ca opera zeilor şi ea urma s ă fie distrusă şi să piară
 î mpreun
mpreună cu zeiizeii  î n ziua fatală anunţată de trei ani de r ăzboaie şi cataclisme.
ziua fatal cataclisme.
Cosmogonia  î n religia romanilor  avea drept cea mai cunoscut ă variantă  î ntemeierea
ntemeierea
Romei. Cosmogonia cea mai interesant ă din religia elenilor  este aceea zugr ăvită  î n
opera lui Hesiod. Cosmogonia la iliri este foarte interesant ă. Pământul a fost c ărat de
un taur. Tremura
Tremuratul
tul acestuia
acestuia este cauza
cauza cutremure
cutremurelor
lor.. Cosmogon
Cosmogoniaia hitti ţ 
 ţ ilor 
ilor  avea la
bază un interesant un mit de origine intitulat  Mitul  şarpelui Illuyanka , cel care l-a
atacat pe zeul furtunii.

d) Religiile clasice
Mitologia şi cu predilec ţie mitul cosmogonic, esen ţial î n mai multe culturi arhaice,
nu are aceea şi pondere  î n iudaism . În locul mitologiei se a şează istoria. Geneza lumii
are la bază, la evrei,
evrei, teoria creaţiei prin puterea cuvântului lui Dumnezeu 20. Există,
 î ns
nsă, şi o a doua concep ţie pregantă  î n iudaism care nu se refer ă la creaţia cerului şi
pământului, ci a unui de şert pe care Yahv é l-a f ăcut fertil. Cosmogonia  î n cre ştinism
are la bază credinţa că Dumnezeu este cauza. La baz ă se găseşte crearea lumii din
nimicc de către Dumne
nimi Dumnezeu zeu atotpu
atotputern
ternic timp de şapte
ic timp apte zile.
zile. Eshato
Eshatolog
logia
ia nu este
este
pesimist ă. La sf ârşitul lumii, Iisus se va re î ntoarce
ntoarce şi-i va m ântui pe credincioşi.
(Pent
(Pentru
ru detal
detalii
ii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria
Mircea Itu, istoria religi
religiilor  Bucureşti, Editur
ilor , Bucure Edituraa
Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 81; 83; 85; 87; 90; 95; 100-101; 109; 111; 116;
122; 125; 131-132; 172; 173; 190; 192-193; 197; 201; 212-213; 221; 222; 226; 232;
246; 256; 264-265).

6. Doctrine
Doctrinele
le religioa
religioase
se

a) Religiile arhaice
În ceea ce prive şte doctrinele religioase, politeismul era definitoriu pentru religiile
indigene, dar se  î nt
ntâlneau şi panteismu
panteismul,l, monoteism
monoteismul ul primitiv, dualismul (Asia şi
primitiv, dualismul
Oceania) şi deismul (Africa). Doctrinele religioase la vechii mexicani se caracterizau
printr-o î mbinare
mbinare î ntre
ntre politeismul dominant şi dualismul discret.
Ca doctrină religioasă, ca şi la mayaşi şi azteci, inca şii cunoşteau politeismul.
politeismul.
Aveau,  î ns
nsă, forme
forme antrop
antropomo
omorfe zeilor.. Ca formă de organiz
rfe ale zeilor are se  î nt
organizare ntâlnea
monarhia divină. Regele inca era  î ntruparea
ntruparea pe pământ a zeului soare. Din unghiul
doctrinelor religioase, se poate afirma c ă religia î n Egiptul antic are un rol cov ârşitor.
Herodot scrie c ă egiptenii erau “cei mai religio şi dintre toţi oamenii”21. Viaţa zilnică e
viaţă religioasă. Dumnez
Dumnezeu este ntr , cuvânt care
eu este care  î nseamn
nseamn ă “pur”, “curat”, dar şi
“pur”, “curat”,
20
 Biblia, Geneza I, 3.
21
Herodot, Istorii II, 37.

14
“putere”. Religia  î n vech
“putere”. Religia vechiul
iul Egipt
Egipt se carac
caracteri zeazz ă  î ndeosebi
terizea ndeosebi prin panteism
panteism şi
politeism, deşi sunt reprezentate şi teismul şi monoteismul.

b) Religiile
Religiile orientale
Din punctul de vedere al doctrinelor religioase,  î n religia mesopotamienilor  se
constată trăsături astrale şi cosmice, politeism, credin ţe htoniene şi vegetale, precum şi
credinţe  î n demoni, iar,  î n special la protosumerieni, animismul şi antropomorfismul.
Doctrinele religioase cele mai r ăspândite  î n mazdeism erau politeismul şi dualism dual ismulul,
care era dominant. Doctrina religioasă specifică a religiei vedice din cadrul
hinduismului este henoteismul sau kathenoteismul (credin ţa  î n mai mulţi zei, fiecare
devenind, la r ândul său, zeu suprem) . În hinduismul brahmanic, doctrina religioasă
predominantă devine monoteismul. Henoteismul vedic dispare  î n favoarea credin ţei
 î ntr-un
ntr-un singur Brahman. Totuşi, monoteism
singur zeu, Brahman. monoteismul ul este sublimat monism şi
sublimat prin monism
panteism  î n religia brahmanică. Doctrina religioasă  î n sikhism este monoteismul
Doctrina religioas monoteismu l.
Doctrina religioasă jain combină politeismul
polite ismul cu panteismul filosof iei jain st ă
pantei smul. La baza filosofiei
panvitalismul.Dotrinele religioase ale buddhismului sunt panteismul şi politeismul
atenuat. Doctrinele religioase  î n religiile tibetanilor  sunt politeismul şi pante
p anteismu
ismull.
Doctrina religioasă predominantă  î n religia Chinei antice era politeismul ca şi
 î n majoritatea religiilor arhaice. Doctrina  î n confucianism are la bază morala, nu
dogma.
dogma. Doctrinele religioase ale daoismului sunt panteismul şi monismul. Filosofia
Doctrinele religioase
daoist ă are la bază ideea alternanţei, iar religia daoist ă este cosmic
ideea alternan cosmică. Doctrinele
religioase  î n religia shinto erau politeismul şi panteismul natur istă,
panteismu l. Religie naturist
shintoismul este şi o religie animistă.

c) Religiile indo-europene
În Vestul indo-european, doctrina religioas ă la cel ţ   ţ i era poli
p olitei smul . În Nordul indo-
teismul
european
european,, doctrina religioasă definitorie  î n religia
doctrina religioas religia vec hilor germani  şi a vech
vechilor vechilo
ilor 
r 
scandinavi era politeismul. Doctrina religioasă la   popoarele baltice era politeismul. politeismul. În
Estul indo-european, doctrina religioas ă prezent ă  î n religia slavilor  era tot politeismul
politei smul,
de altfel doctrina religioas ă definitorie a religiilor indo-europene. Doctrina religioas ă la
sci ţ  politeismul. Doctrina religioasă  î nt
 ţ i era politeismul. ntâlnită  î n religia arian ă este henoteismul
henoteismu l, la
fel ca  î n vedism, spre care nu se face o trecere brusc ă. În religia romanilor , doctrina
religioasă dominantă era politeismul. În acord cu panteismul stoic, Seneca define şte
divinitatea ca “tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi” şi explică diferenţa dintre natura
umană şi natura divină prin aceea c ă  î n natura uman ă sufletul e partea cea mai bun ă, pe
când natura divină este numai suflet 22. Doctrina religioas ă la eleni era politeismul,
religia greacă oferind cel mai clar şi adeseori citat exemplu de politeism . La iliri,
doctrina religioasă era politeismul. Exista şi credinţa  î n strigoi. La tracii sud-dunăreni,
doctrina religioasă definitorie era politeismul, la fel ca şi la tracii nord-dunăreni.
tracii nord-dun
Religia geto-dacilor  a cuno cunosc
scut
ut,, la un mome
moment dat, şi o formă interesantă de
nt dat,
monoteis
monoteism. m. Cu toate acestea, politeismul şi nu monoteismul sau dualismul
acestea, politeismul
caracterizează religia geto-dacilor. Ca doctrină religioasă, hitti ţ  ii cunoşteau politeismul.
 ţ ii
Ca şi la egipteni, se remarca şi zoomorfismul.

d) Religiile clasice

Seneca, Scrieri filosofice alese , tradusă din latină, coordonată de Eugen Cizek, Bucure şti, Editura
22

Minerva, 1981, p. 201.

15
 Doctrina religioasă predominantă  î n religia islamic ă este monoteismul. Se
 î nt
ntâlnesc,  î ns
nsă, şi monismul, panteismul, dualismul şi politeismul (la  î nceputurile
nceputurile
islamului). Doctrina religioasă  î n iudaism este monoteismul. Religia este puternic
prezent ă  î n viaţa evreilor. Ea este mereu invocat ă. Doctrina religioasă cre ştină are la
bază monoteismul, credinţa  î ntr-un
ntr-un singur zeu, Dumnezeu. (Pentru detalii vezi Mircea
Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Funda ţiei România de M âine,
2004, p. 80-81; 90-91; 96; 101-102; 110; 111; 113; 117; 122; 125; 126-127; 132; 172;
173-174; 177; 190; 191; 193; 194; 195; 197; 201; 206; 213; 214; 215; 217; 219; 221;
222-223; 226; 231; 232; 236; 239-240; 246; 249; 256; 271).

7. Filoso
Filosofi
fia
a

a) Religii
Religiile
le arhaic
arhaicee
Faraonii erau trimişii zeilor pe pământ. Monarhia avea descenden ţă divină la
vechii egipteni. Regele era v ăzut ca parte fundamental ă a pantheonului egiptean. Al
cincilea nume al faraonului era “fiul lui Râ”. Faraonul se identifica sublim cu zeul
soare.

b) Religiile orientale
Sistemul textelo upanişadice,
textelorr upani adice, dupdupă cum indic indică Paul
Paul Deusse
Deussen, dezv ăluie
n, dezv
următoarele componente majore: 1) teologia - doctrina despre Brahman ca principiu
suprem prezent  î n tot ceea ce exist ă  î n univers; 2) cosmologia - doctrina despre
desf ăş
ăşurarea
urarea acestui principiu  î n  î ntreag
acestui principiu lume; 3)  psihologia - doctrin
ntreagaa lume; doctrinaa despre
despre
pătrunderea acestui principiu  î n sufletul omului; 4) eshatologia - doctrina despre
soarta
soarta sufletu lui după moarte şi despre
sufletului despre eliber are şi 5) etica - doctrina
eliberare doctrina despre
despre
comportamentul omului  î n viaţă . Ar trebui adaugat ă aici şi soteriologia. Filosofia
23

este legată strâns de religie şi practicile cultului. În  filosofia indiană accentul nu cade
pe filosof, ci pe ideatic ă. Nu originalitatea importă, ci apartenen ţa la tradiţie, aşadar
nu originalul, ci originarul. În India, filosofia speculativ ă este o cale practic ă  î n
vederea eliberării. Şcolile filosofiei indiene se numesc dar ś    na (viziuni) şi sunt,  î n
śana
a
esenţă, soteriologii. Din punctul de vedere al  şcolilor filosofice , buddhismul poate fi
sub î mp
mpărţit  î n următoarele: 1) Theravāda (Calea celor bătrâni), care susţinea ideea c ă
sufletul nu există, ci doar ni şte impulsuri scurte de energie aflate la baza universului
(fiinţe, lucruri şi entităţi); 2) Sarvāstivāda (Doctrina că toate sunt reale) sau doctrina
realismulu buddhist;; 3)  Madhyamika (Calea
realismuluii buddhist (Calea de mijloc
mijloc),
), care
care introd ucee şi idee
introduc ideeaa
viduluii (ś unyat 
vidulu unyat ā), caracterist
caracteristic
ic tuturor
tuturor fenomene
fenomenelor lor şi 4) Vijñanavāda (Doctrina
cunoaşterii), ce se remarcă prin accentul pus pe con ştiinţă şi prin caracterul ei idealist.
În locul
locul dialec
dialectic
ticii opoziţiilor
ii opozi iilor din filosofi
filosofiaa occide ntală,   filosofia chinez
occidental chineză
propune alternanţa şi comple
propune alternan complemen
mentari
taritate
tatea,
a, ilust
ilustrate
rate de raportu
raportull dintre
dintre princip
principiul
iul
masculin Yang şi principiul feminin Yin. Wu-wei este principiul nonac ţiunii.
Sectele numite simbolic   Drum sf ânt  şi Păm ânt sf ânt  sunt foarte importante  î n
interiorul buddhismului japonez,  î ns nsă, totuşi, filosofia lui Nichiren şi buddhismul  Zen
sunt cel mai cunoscute, cel mai r ăspândite şi apreciate. Buddhismul Zen pune  î ntre ntre
paranteze specula ţiile metafizice, dar mai ales inteligenţa discursiv-logică, gândirea
conceptual ă şi cunoaştereaterea de dragul cunoaşterii.
dragul cunoa terii. El pune
pune accen
accentul
tul pe discip
disciplin
linaa
23
 şadelor , tradusă din germană de Cornel Sterian, Bucureşti, Editura
Paul Deussen, Filosofia Upani ş
Tehnică, 1994, p. 49.

16
voinţei, pe experienţa pură şi pe trăirea mistică. Postura meditativă  zazen este tehnica
fundamentală a buddhismului Zen  î n vederea ob ţinerii iluminării.

c) Religiile indo-europene
Celţii erau  î mp
mpărţiţi  î n trei clase, la fel ca to ţi indo-europenii: 1) druids - filoso
fi losofi
fi,,
savanţi,  î nţelepţi, foarte cultivaţi, rosteau formule magice şi practicau divina ţia; 2)
vates - specialişti  î n divinaţie, legi şi acte civile şi 3) bards - poeţi şi cântăreţi pentru
nobili şi regi.
regi. După cum scrie scrie Strab
Strabon,
on, druizii
druizii vorbeau despre două tipuri
orbeau despre tipuri de
cunoaştere: a) cunoa şterea teoretic ă, reprezentat ă de credinţa  î n supranatural şi b)
cunoa şterea practic ă, cu referire la fenomenele naturale şi la filosofia morală. Cele
trei principii de baz ă ale cunoaşterii druizilor erau: a) s ă ştii, b) să  î ndrndrăzneşti şi c) să
păstrezi
strezi secretul
secretul.. Pythagoreismul era era o filos
filosofi bază  î n religia misterelor.
ofiee de baz
Pythagoras s-a n ăscut î n 585  î . Hr.  î n insula Samos la Marea Egee. El a creat un curent
filosofico-religios. Caracteristicile acestuia erau credin ţa  î n transmigrarea sufletului
sau metempsihoza, reamintirea existen ţei sufletului  î nainte nainte de  î ntrupare,
ntrupare, credinţa  î n
veşnicia sufletului, precum şi studiul matematicii şi al muzicii.
Câteva din caracteristicile esen ţiale ale orfismului erau: viziunea despre timp şi
spaţiu ca principii prime şi veşnice  î n univers, precum şi deplângerea tragismului
existenţei umane
umane.. Neamu
Neamull omenes
omenescc avea natur ă dublă: divi
avea o natur divin nă prin elementul
elementul
dionysiac şi demonică prin titani. Sufletul era de natură divină şi nemuritor,  î n vreme
ce trupul - o  î nchisoare
nchisoare a sufletului şi omul trebuia s ă se elibereze de el. Filosofia
orfică este una dintre sursele de inspira ţie ale poeziilor filosofice scrise de Mihai
Eminescu24.

d) Religiile clasice
Principiile de bază ale credinţei islamice sunt: a) Dumnezeu ( Allah); b)  î ngerii
ngerii lui
Allah (mala’ikah ); c) cărţile lui Allah (kutubullah ); d) mesagerii lui Allah
(rusulullah); e) ziua judecăţii ( yawmuddin
 yawmuddin ); f) supremaţia puterii divine ( Al-Qadar ) şi
g) viaţa de dup ă moarte (akhirah). Aceste principii se grupeaz ă  î n trei categorii: 1)
tawhid  (unicitatea): Allah şi Al-Qadar; 2) risalah (profeţia):  î ngerii
ngerii lui Allah, c ărţile
lui Allah şi mesagerii lui Allah şi 3) akhirah (viaţa de apoi): ziua judec ăţii şi viaţa de
după moarte. Principiile de bază ale iudaismului se reg ăsesc  î n tradiţia religoasă şi
culturală evreiască. Cele patru căi ale
Cele patru ale drumu
drumului iniţiatic spre Dumnezeu
lui ini Dumnezeu sunt
următoarele: a) binecuvântarea, cu sensul de a primi toate evenimentele fericite ale
vieţii cu recunoştinţă; b) rugăciunea, care poate fi individual ă sau comunitar ă, ea
trebuind f ăcută cu o concentrare profund ă şi o orientarea a  î ntregii
ntregii fiinţe spre Creator;
c) sinagoga, casa de  î ntrunire
ntrunire a comunit ăţii şi d) căminul evreiesc , lăcaşul vieţii
zilnice unde se  î mpline
mplineşte vrerea lui Dumnezeu.
Învăţătura cre ştină cuprinde mai multe puncte de baz ă. a) Ideea de Dumnezeu este
centrală  î n teol
teolog
ogia creştină. b)   Dogma
ia cre Dogma hristol ogică este
hristologic inedită  î n cre
este inedit creştinism.
Credinţa  î n dumnez
dumnezeireirea
ea lui Iisus
Iisus reprezintă  î ns
reprezint nsăşi temeli
temeliaa Biseric ii creştine.
Bisericii tine. c)
nvăţ ătura despre Dumnezeu-iubire este esenţa religiei creştine indiferent de nuan ţa
 Î nv
creştinismului. Prin ea se define şte un bun cre ştin. Există mai multe fragmente  î n
 Biblie care o eviden ţiază: “Dumnezeu este iubire” 25; “Cel ce nu iube şte n-a cunoscut
Dumnezeu” şi “Dumne
pe Dumnezeu” “Dumneze zeuu este iubire şi cel ce rămâne  î n iubire rămâne  î n
este iubire
Dumnezeu şi Dumnezeu r ămâne  î n el”. Cre ştinismul cosmic este una dintre cele mai
24
Ion Itu, Orfismul eminescian, Braşov, Editura Orientul latin, 1995.
25
 Biblia, Ioan IV, 8.

17
interesante sinteze religioase. El reprezint ă un model de hermeneutic ă religioasă a
creştinismului, o paradigm ă,  î nsnsă mai ales o filosofie de via ţă. Este o modalitate
specifică de expresie a cre ştinismului ortodox românesc, a spiritualităţii româneşti,
dar,  î nainte
nainte de toate, este o revalorizare a cre ştinismului. (Pentru detalii vezi Mircea
Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Funda ţiei România de M âine,
2004, p. 103-104; 137-143; 144-170; 179-180; 198-200; 203-204; 209-210; 253-254;
257; 265-267; 270; 281-283).

8. Hermeneu
Hermeneutica
tica

a) Religiile
Religiile orientale
 Hermeneutica buddhismului dezv ăluie mai multe gre şeli de interpretare. Dintre
erorile de interpretare  î n ceea ce prive şte buddhismul, enumer ăm următoarele: 1)
  Buddhismul ar fi o religie şi nu o filosofie sau invers . Contraargument:  î n Orient nu se
face separa ţia  î ntre
ntre filosofie şi religie ca  î n Occident. Logica şi etica, teoriile despre
impermanenţa lucrurilor,
lucrurilor, nonsubs
nonsubstantanţialitatea, inexisten
inexistenţa sufletului,
sufletului, universa
universalitatea
litatea
suferinţei şi doctrina despre samsara şi nirvana etc. toate arat ă că buddhismul este o
filosofie, câtă vreme mitologia, pantheonul zeilor, credinţa  î n transmigrare, eliberarea
de suferinţă, monahismul, conduita de arhat  şi de bodhisattva şi compasiunea etc.
define
definesc
sc buddhi
buddhismusmull ca religi
religie;
e; 2)   Budd
Buddhishismu
mull ar fi pesim
pesimis . Contraarg
ist 
t  Contraargumen
ument: t:
buddhismul nu se pronun ţă pentru aneantizarea vie ţii, ci pentru revalorizarea ei din
perspectivă spirituală; este  î mpotriva
mpotriva existenţei profane  î n lumea de dureri şi plăceri,
iar
iar nu cont
contra
ra vievieţii;
ii; 3)   Buddh
Buddhis ismul
mul ar fi scepscepti c. Contraargument: soteriologia
tic.
buddhist ă şi credin
credinţa  î n nirvana; 4)   BuddhBuddhis ismul
mul ar fi nihil
nihilis t . Contraarg
ist  Contraargument
ument::
afirmarea echivalenţei sublime dintre tot şi nimic nu  î nseamn nseamn ă nihilism, ci echilibru
universal, identitatea dintre absolut şi relativ,  î ntreg ntreg şi părţi componente; 5)
  Buddh
Buddhisismul ateu. Contraarg
mul ar fi ateu Contraargumen
ument: există nimic  î n afara
t: nu exist afara lui Dumnez
Dumnezeu. eu.
Întrebarea existenţei lui Dumnezeu nu se pune. Exist ă  î n buddhism credinţă î  ţă  î n zei şi
chiar investirea lui Buddha  î n Mah y na ca zeu suprem pe care-l ador ă credincioşii .
Suferin ţ a reprezintă tema centrală  î n religia buddistă. Cele patru adev ăruri nobile
reprezintă fundamen
fundamentul tul filosofiei
filosofiei buddhist
buddhiste: suferinţa (duhkha), descoperit
e: 1) suferin descoperită  î n
naştere, boală, bătrâneţe şi moarte; 2) originea suferinţei, ale cărei cauze sunt: pofta,
dorinţa, setea, ata şamentul, plăcerile, autoanihilarea, egoismul şi ignoranţa; 3)
distrugerea suferinţei, ce se face prin abolirea acestor cauze; 4) calea de mijloc ( m
dhyamika ), ca una dintre c ăile de eliberare de suferin ţă. Drumul spre eliberarea de
durere are opt poteci: a) p ărere dreaptă; b) gândire dreaptă; c) vorbire dreaptă; d)
activitate dreaptă; e) exist
activitate dreapt enţă dreapt ă; f) efor
xisten efortt drep
drept; atenţie dreapt
t; g) aten dreaptă şi h)
concentrare dreapt ă.

b) Religiile clasice
 Hermeneutica religiei are o mare importanţă  î n islam.
islam. Cele dou ă formule
esenţiale  î n doctrina islamică sunt: Shahadah , a afirmării şi  Bismilah, a consacr ării .
Formula Shahadah , numită şi mărturisirea de credinţă, conţine o nega ţie  î n prima
parte, care se refer ă la lume şi o afirmaţie  î n a doua, ce trimite la Dumnezeu. În
hermeneutica acestei formule sacre nu trebuie s ă urmăm litera, ci spiritul textului, nu
un prim nivel care ar situa lumea aici şi pe Allah dincolo, ar rupe unitatea şi ar clădi o
ruptură artificială şi dăunătoare  î ntre
ntre om şi Dumnezeu, ci s ă ajunge
ajungemm la sensul
sensul

18
profund
profund al omniprez
omniprezen enţei lui Dumnezeu
Dumnezeu,, al teofanism ului:   La ilaha ill’Allah
teofanismului: ill’Allah (Nu
există divinitate  î n afara divinităţii). Formula Bismilah este o binecuv ântare şi revarsă
lumină asupra omului şi vieţii sale:   Bismi’llahi rrahmani rrahim (În numele
Domnului, cel nesf ârşit de bun şi de-a pururea milostiv).
 Hermeneutica iudaismului are mai multe aspecte interesante  î ntre ntre care faptul
că exodul lor din Egipt nu a produs o ruptur ă totală de cultura veche egiptean ă.
Evenimentele istorice sunt  î nzestrate
nzestrate cu semnificaţii religioase.  Hermeneutica
cre ştină se constituie  î ntr-o
ntr-o disciplină de-sine-stătătoare.
toare. Ea se refer ea,  î ntr-un
referea, ntr-un sens
restrâns numai la interpretarea textelor Sfintei Scripturi . În creştinism accentul se pune
pe  pace, dreptate şi iubire. (Pent(Pentruru detal
detalii
ii vezi Mirce Itu, Filosofia  şi istoria
Mirceaa Itu, istoria
religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de M âine, 2004, p. 180-186; 252-253;
258-263; 267-270).

 9. Π
  ntemeietorul religiei

a) Religii
Religiile
le arhaice
arhaice
 Reforma se conturează  î nc
ncă din timpul faraonului Amenofis al III-lea (1400 -
1362  î . Hr.) sub forma cultului lui Aton, discul solar. Domnia este continuat ă de
Amenofis al IV-lea (1361 - 1340  î . Hr.), iar capitala trece la Tell-el-Amarna. Ast ăzi
este o discu ţie dacă reforma lui Akhenaton era politic ă sau religioasă.

b) Religiile orientale
 Zoroastru (Zarathustra  î n persană) a trăit  î n secolul al VI-lea  î . Hr. (599 - 522) . El
venea dintr-o familie de crescători de vite. Se ridică  î mpotriva
mpotriva cultului daevas (zeilor
şi demonilor) şi chiar al lui Mithra şi Anahita. El este  î ntemeietorul
ntemeietorul religiei persane  î n
628  î . Hr. Raportul dintre bine şi rău a trecut din planul mitologic,  î n cel uman, social
sau individual. Omul trebuia s ă dea dovad ă de fapte bune, vorbe bune şi gânduri bune.
Calităţile principale erau socotite următoarele: cinstea, dreptatea şi pietatea.
Profetul jainismului, Mahāv ī ra
ra (marele erou), s-as- a născut la Vaiś li, a avut o fiică
şi a trăit  î n vremea lui Buddha ( î ntre
ntre anii 549 - 477  î . Hr.) şi totuşi cei doi nu s-au
 î nt
ntâlnit niciodată. Pe de alt ă parte, nu ca profe ţi ai unor religii noi, ci din convingere
ambi
ambiii atacatacă ritualismul şi sacrificiul vedic, filosofia brahmanic ă (teza
nonsubstanţialităţii), ca şi caracterul revelat al textelor vedice. Profetul buddhismului
este Buddha.Tat ăl  î l creşte pe tânărul Siddhārtha ca viitor moştenitor regal, dar  î ntr-ontr-o
bună zi acesta ajunge s ă cunoască sărăcia, bătrâneţea, boala şi moartea la por ţile
palatului, la prima ieşire a sa dincolo de ziduri. Dup ă iluminare, Buddha va ţine la
Sarnāth,  î n apropiere de Benares, prima sa predic ă celor cinci fideli discipoli. Le va
vorbi despre cele patru adev ăruri nobile şi va pune  î n mişcare dharma cakra (roata
legii). Buddhismul este singura religie al c ărei  î ntemeietor
ntemeietor nu se declar ă profet, nici
trimisul lui Dumnezeu şi respinge ideea existen ţei unei substan ţe universale, a unei
fiinţe supreme, Dumnezeu. Totuşi, se ajunge ca Buddha s ă fie investit, chiar
supreme, a unui Dumnezeu.
indire
indirect,
ct, cu acest statut,, deşi el este considerat o c ălăuză, un maest
acest statut maestru
ru spiritu
spiritual.
al.
Învăţaţii tibetani se numesc guru rinpoche, iar spiritele lor omene şti cele mai alese
sunt lama. Deasupra tuturor credinci şilor se află Dalai Lama. Shenrab ni bo este
considerat  î ntemeietorul
ntemeietorul religiei bon. Au existat mai mul ţi mae ştri spirituali buddhi şti
 î n China.  Mentorul confucianismului este Kong zi ( zi  zi sau tzu  î nsemn
nsemnând “maestrul”).
Confucius a trăit  î ntre
Confucius ntre 551 - 479  î . Hr. El nu s-a considerat fondator de religie. A

19
 î ncercat
ncercat să pună religia pe baze ra ţionale, eliminând superstiţiile, mitologia, cultele,
magia şi mistica. În religia daoist ă, î n ţ eleptul
eleptul (Sheng ren) este chemat s ă soluţioneze
tensiunea dintre cosmos şi oameni, dintre ordinea natural ă şi ordinea social ă, dintre
dao al cerului şi dao al oamenilor
oamenilor.. El luminează calea de urmat, numit ă “calea
 î nţeleptului”. Înţeleptul are puterea de a reintegra ordinea uman ă  î n ordinea cosmic ă,
de a recupera firescul şi puritatea.

c) Religiile
Religiile indo-europene
indo-europene
 Zalmoxis , conform unei anecdote, a tr ăit ca sclav al lui Pythagoras. Numele s ău
provine de la  zalmos (piele) din limba tracă, iar nu de la  zamol (pământ) din limba
slavă. Zalmoxis
Zalmoxis a deve
devenit
nit om liber,
liber, preot, preot şi  î n cele din urm ă zeu
preot, apoi mare preot
htonian, uranian şi, la urmă, zeul
htonian, apoi uranian zeul supre
suprem
m al geto
geto-da
-dacil
cilor.
or. Opinii xistă că
Opinii exist
Zalmoxis fusese venerat de geto-daci ca zeu al p ământului, al fertilităţii agrare şi apoi
ca zeu al mor ţilor. A fost un zeu htonian la  î nceput
nceput şi apoi uranian.

d) 
d)  Religiile clasice
Mahomed. Muhammad (Mahomed), care  î n limba
Profetul religiei islamice este Mahomed.
arabă  î nseamn
nseamn ă “preaslăvitul”,
vitul”, este profetul
profetul propriu-zis veghează
propriu-zis sau nabiy, care vegheaz
păstrarea credinţei adevărate, dar şi trimisul lui Allah sau rasul, cel ce anun ţă revela ţia
şi-i converteşte pe necredincio şi. Profetul religiei iudaice este Moise.Moise. Legea este a lui
Moise. Ea a fost transmisă oamenilor prin Moise . El a eliber
26
eliberat
at poporul
poporul evreu
evreu din
sclavia dus ă  î n Egipt şi l-a adus  î n Ţara Sf ântă. A introdus credinţa  î ntr-un
ntr-un zeu unic,
monoteismul iudaic. Profetul creştinismului are o natură divină alături de cea uman ă.
Întemeietorul religiei creştine este Iisus Hristos. Via ţa lui este un model. El este
modelul exemplar la care ar fi bine s ă ne  î nălţăm fiecare dintre noi, cre ştini sau nu,
principiul imitatio Christi . Sunt câteva
prin principiul aspecte esenţiale
teva aspecte iale pentru cunoaşterea
pentru cunoa
creştinismului legate de persoana M ântuitorului: a) istoricitatea sa; b) simplitatea şi
sublimul  î nv
nvăţăturii sale; c) dumnezeirea sa (natura divină a lui Iisus a fost prilejul
unor dispute neprolifice  î n interiorul creştinismului); d) messianitatea sa, exprimată
implicit sau explicit şi e) profe ţ iile
iile  şi minunile sale f ăcute din
di n iubirea
iubir ea de oameni
oam eni. Iisus
Hristos  î n creştinism nu este un simplu profet, ci Fiul lui Dumnezeu. (Pentru detalii
vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2004, p. 104-105; 123; 127; 170-172; 173; 174; 177-179; 190; 195; 199-200;
240-242; 250; 257; 271-272).

10. Pantheonul zeilor

a) Religii
Religiile
le arhaic
arhaicee
Pantheonul zeilor  la vechii mexicani avea la baz ă politeismul. Mayaşii aveau ca
politeismul. Maya
zeu suprem pe Kinck-ahan, zeul soa re. Quetzalcoatl , “şarpele cu pene” sau “reptila cu
ze ul soare
pene”, era cel mai popular dintre zeii aztecilor. Denumirea vine de la şarpe (coatl) şi
de la pas ărea cu penaj verde ( quetzal) simbolizând sfinţenie şi nobleţe. Huitzilopochtli
era “vră  jitorul pasărea muscă”. Apar ţinea numai aztecilor. El era zeul soare, asimilat
lui Inti de la incaşi, dar şi zeul războiului. Era un zeu s ângeros căruia  î i erau  î nchinate
nchinate
  jertfele omeneşti. Era asimilat cu Marte de la romani şi Ares de la vechii greci.

26
 Biblia, Deuteronomul, IV, 44 şi XXXIII, 4.

20
 Tezcatlipoca era “oglin
“oglinddă fumegândă”. El era un zeu zeu solar
solar.. Nu avea
avea atribut
atributee
războini
zboinice
ce ca Huitzi
Huitzilop
lopoc
ochtli
htli,, ci admin
adminisistra
trativ
tive.
e. Era zeul dreptăţii şi reprezenta
zeul drept reprezenta
luceaf ărul de dimineaţă. Pantheonul zeilor  la inca şi era dominat de zeul soare. soare . Acesta
era  Inti sau  Intip şi era zeul suprem al inca şilor. Pantheonul zeilor  la vechii egipteni
este bogat. Geb (Keb) reprezenta pământul şi Nut  - ceru Ze ul Shu, aerul, s-a strecurat
ce rull. Zeul
 î ntre
ntre ei şi a produs desp ărţirea cerului de p ământ. Dar acest cuplu l-a n ăscut pe  Râ
(Ra), soarele, cel ce a devenit zeu suprem la egipteni. Dac ă Horus era soarele r ăsărind,
Râ era soarele la amiaz ă, iar Tum - soarele apun ând. Ptah era un zeu al p ământului, ntului,
reprezentat adesea  î mpreun
mpreună cu faimosul taur Apis. El era zeu suprem la Memphis. A
creat lumea prin g ândul şi cuvântul său. Osiris (User), fiul mai mare al lui Geb, zeul
pământului şi al lui Nut, zei ţa cerului, era zeul mor ţilor. Thot , “mesagerul”, avea
funcţia de scrib şi consilier al zeilor. Era zeu suprem la Hermopolis. Adesea era
reprezentat cu pas ărea ibis  î n loc de cap.  Maât  era zeiţa dreptăţii şi a adevărului.
rului.

b) Religiile orientale
Pantheonul zeilor mesopotamieni se compune din zei principali şi zei secundari,
 î mp
mpărţiţi pe funcţii. În frunte se g ăseşte o triadă cosmică: Anu, Enlil şi Ea.  Anu (An î n
sumeriană), socotit cel mai vechi dintre to ţi zeii, cerul şi tatăl zeilor, domnind
zeii, era cerul
 î mpreun
mpreună cu soţia sa,  Antu, născută din din el. Mai avea o soţie numită  Ninzalli şi o
el. Mai
concubină Ninursalla , iar zeiţa Ishtar  î i devine ulterior soţie. Enlil era pământul, dar şi
vântul şi furtuna. Îşi avea s ălaşul  î n muntele cel mare ce f ăcea legătura  î ntre ntre cer şi
pământ. El a creatcreat pe balaurul
balaurul LabbuLabbu pentru a-i pedep
pedepsi oameni. So ţia lui era
si pe oameni.
 Ninlil. A doua triad ă era formată de Sin (zeul masculin al lunii), Shamash (zeul soare,
lumina, zeul zilei şi al dreptăţii) şi Ishtar  (fiica lui Sin, zeiţa dragostei, a fecundit ăţii şi
a plăcerii). Pantheonul zeilor   î n religiile Persiei avea ca st ăpân suprem pe  Ahura
 Mazda , stăpânul  î nţelept, zeul cerului din timpul zilei, creatorul şi pe  Mithra, zeul
nocturn, ce fusese soarele şi căruia i se sacrifi sacrifica zeităţi erau: Sroasha
ca taurul. Alte zeit
(disciplina), Vayu (vântul nt ul)),  î nt
ntâlnit şi la arie ni şi  î n hinduismul
arieni hinduismul vedic,
vedic,  Anahita
(fecund
(fecunditatea ), care era frumoasă şi puterni
itatea), puterniccă,  Mah (luna) şi  Zervan (timpul şi
destinul). Cu toate acestea nu politeismul, ci tendin ţa dualistă era pregnantă.
Pantheonul zeilor  î n hinduismul vedic nu are  î n frunte un zeu suprem. suprem . Se remarcă
migraţia atributelor, dar şi schimbarea pozi ţiei zeilor. Trecerea de la mitologia arian ă
la cea vedic ă nu este brusc ă. Ea este marcat ă prin zeul suveran suveran Varuna, prezent  î n
ambele mitologii. Cu toate acestea, portretul cel mai elocvent al unui zeu vedic este
acela al lui  Indra, stăpânul zeilor,
zeilor, căruia  î i sunt dedicate 250 de imnuri din  Rig Veda.
Zeul  Agni are un statut aparte  î n   Rig Veda. El este
statut aparte este zeul
zeul focul ui şi ocrotitorul
focului ocrotitorul
sacrificiului. Zeului Soma  î i sunt dedicate 120 de imnuri vedice. Tescuirea plantei
sacrificiului. Zeului
soma este un simbol al  î mpreun
mpreunării sexuale. În pantheonul vedic zeii  Brahmā, Vishnu,
Ś iva formează o importantă tripartiţie, numită trimurti. Brahmā este creatorul, Vishnu
- susţinătorul, iar Śiva – distrugătorul. În hinduismul brahmanicbrahmanic,  pantheonul zeilor  î l
găseşte pe Brahman ca zeu unic, devenit apoi principiul unit ăţii din univers şi regăsit
 î n tot ceea ce exist ă. Zeii vedici p ălesc.  Brahman este entitatea absolută, sinele
entitatea absolut
universal şi Dumnezeu transpersonal şi nedeterminat. Pantheonul zeilor  î n sikhism are
un singur zeu.  Dumnezeu nu e un cuv ânt abstract, ci o realitate. El este adev ărul,
existenţa f ără formă, absolutul, eternul şi infinitul. Pantheonul zeilor  î n  jainism este
sărac. Pantheonul
antheonul zeilor  nu este bogat  î n buddhism . Figurile
este bogat centrale  î n religi
Figurile centrale religiaa
buddhist ă sunt:  Buddha, profetul, văzut şi ca zeu;  Maitreya, viitorul viitorul Buddha,
Buddha,
vara, care ţine universul  î n palmele sale;  Amit ābha , imaginea
salvatorul;  Avalokite ś vara

21
 mistică a lui Buddha; Kubera, zeul bonom al bucuriei şi  Mañ juś r  ī ,  care personific ă
rī 
 î nţelepciunea şi este protectorul erudiţiei. Pantheonul zeilor  î  î n religia Chinei antice nu
era bogat. Dintre divinităţi se distingeau st ăpânul cerului Tian şi zeiţa pământului Hu-
Tu. Existau şi alţi zei  î ntre
ntre care: Yu Shi, stăpânul ploii,  Lei Gong, al tunetului şi Feng
Po, al vântului. Yandi era zeul soarelui şi  Zhurong - zeul focului.
focului. Pantheonul zeilor  î n
shintoism era dominat de o zei ţă, ca şi la hittiţi, carecare este
este a soarel
soarelui ui şi se cheam ă
 Amaterasu. Împăratul Japoniei era fiul zei ţei Amaterasu şi zeu deopotrivă. Susa-no-
oceanului şi stăpânul morţilor,  î n timp ce Tsuki-yomi era zeul lunii.
wo era zeul oceanului
Temmangu era protectorul literaţilor. Ochonomachi era personificarea p ământului. ntului.
Credincioşii din shintoism venerau spirite numite kami (cei de sus ori cei superiori),
ce sunt personificări ale naturii. Pantheonul zeilor  are  î n fruntea sa  î n buddhismul
Bu ddha Amit bha.  Binzuru vindec ă bolile, iar Guizo protejează copiii.
 japonez pe   Buddha copiii.
Zeiţa Amaterasu era socotit ă ca  î ntrupare
ntrupare a lui Buddha, iar numero şi kami au devenit
totuna cu sfinţii buddhişti.

c) Religiile
Religiile indo-europene
indo-europene
Pantheonul zeilor  avea  î n frunte la cel ţ   ţ i trinitatea Teutates (Mercur), părintele
tribului şi patronul războiului, al fertilităţii şi al sănătăţii, Taranis (Apollo), taran
 î nsemn
nsemnând “tunet” şi  Esus (Marte), comparat cu Odhinn din religia vechilor germani
şi având ca animal sacru taurul.
Pantheonul zeilor  era bogat la vechii germani  şi scandinavi. Zeul  Ziu sau Tiuz, era
ceresc şi al războiului, reprezentat  î n mână cu spada. spada. Avea vea doar m âna stângă, căci
dreapta pierduse  î n luptă.  Donar  sau Thor  (la scandina
dreapta o pierduse scandinavi) vi) era zeul tunetului,
tunetului,
protectorul familiei, casei şi al poporului, reprezentat  î n mână cu toporul sau cu
ciocanul. Odin (Odhinn), era st ăpânul vieţii spirituale şi al civilizaţiei. aduna  î n
iei. El aduna
Walhalla sufletele celor ucişi  î n războaie şi ale celor ale şi. Totodată, Odhinn era şi
stăpânul vieţii şi al morţii. Ca zeu al r ăzboiului, era iute, violent şi iscusit. Pantheonul
 zeilor  era dominat de Perkunas , ca zeu suprem  î n religia popoarelor baltice . El era
zeul fulgerului şi al furtunii. Perkuna, mama sa, sa ,  î l primea obosit şi prăfuit,  î i f ăcea
baie şi următoarea zi  î l trimitea î napoi
napoi spălat şi strălucitor. Pantheonul zeilor  la slavi î l
avea ca principal pe zeul Perun. Acesta era zeul cerului  î n timpul furtunii, dar şi zeul
“tunetului”,  î n conformitate cu numele său. Pantheonul zeilor ,  î n ciuda politeismului,
 ţ i. Tabiti era zeiţa focului şi a vetrei.
nu era prea bogat la sci ţ  vetrei . Papaios era zeul protector.
protector .
 Api reprezen
reprezentata pământul.
ntul. Tamimasadas era zeul mării.
era zeul rii .  Argimpasa eraera luna
luna,, iar
iar
Goitosyros - soarele.
soarele. Pantheonul zeilor  la romani era condus de  Jupiter , ca zeu al
luminii şi fenomenelor cereşti, al  î mp mpăraţilor. Perechea
Perechea sa era  Junona, protectoarea
femeii, zeiţa luminii. Ea s-a contopit cu  Diana, zeiţa vânătorii şi a maternităţii. Vesta,
zeiţa focul
focului
ui vetre
vetrei,
i, era foarte frumoasă şi lumino
foarte frumoas luminoas asă. Ea protej
protejaa materni
maternitat
tatea.
ea.
Vulcanus era zeul tr ăznetului şi al focului,focului, pe când Saturn era un zeu agrar şi
simboliza abundenţa.  Minerva , Menerva de la etrusci, era zei ţa  î nţelepciunii şi a
meşteşugurilor.  Mercur  era zeul comer ţului, ului, echivalent cu Hermes de la vechii greci,
iar  Neptun era temutul zeu al m ărilor, rilor, identificat cu Poseidon din religia greac ă, cu
toate că aveau caracteristici diferite.  Marte era iniţial zeul vegeta ţiei devenit apoi zeul
războiului. El era tat ăl lui Romulus şi al lui Remus. Pantheonul zeilor  la greci se
caracterizează  î n principal prin politeism. Zeii tr ăiesc  î n Olimp, de unde conduc
lumea. Zeii erau condu şi de  Zeus. Numele său vine de la div, care  î nseamn nseamnă “a
străluci”.
luci”. De aici rezultă firesc
aici rezult firesc că el eraera zeul
zeul lumilumini i, stăpânul fulgerului
nii, fulgerului şi al
tunetului. Părintele zeilor şi al oamenilor, el locuia  î n Olimp. Statuia zeului f ăcută de

22
 Phidias reprezint ă cea mai ilustră imagine a sa.  Hera era personificarea feminină a
cerului nocturn. Zeiţa femeilor şi a căsătoriei, ea era mereu geloas ă pe Zeus, pe
aventurile acestuia. Athena, numită şi Pallas-Athena, fermecătoare şi plină de măreţie,
aventurile
nu avea mam ă,  î ntruc
ntrucât fusese născută direct din capul lui Zeus, despicat cu o lovitur ă
de ciocan Hephaistos. Era  î nţeleapt ă, prudentă şi curajoasă. Ea proteja ştiinţele,
ciocan de Hephaistos.
artele, meseriile, munca şi conducea armatele grece şti la victorie.  Apollo, născut pe
insula Delos, avea plete de aur şi era soarele str ălucitor. Zeitate pastorală, el era
protectorul navigatorilor, al poeziei şi al artelor. Artemis, sora lui Apollo, reprezentat ă
cu arcul şi tolba  î n spate
spate,, era zeiţa fecundităţii, a castit ăţii, dar şi zeiţa pădurii şi a
vânătorii, echivalată cu Diana.  Hermes, fiul lui Zeus şi al nimfei Maia,  î nc ncălţat cu
sandale  î naripate,
naripate, zbura cu iu ţeala gândului. El era zeul vântului, mesagerul zeilor,
inventatorul lirei, patronul călătoriilor, hoţilor, comerţului, retoricii şi oratoriei. Era şi
zeul
zeul somnul
somnului.ui. Foarte
Foarte importan
importantete erau virtuţile sale
erau virtu sale spiritu ale şi func
spirituale funcţia sa de
 psychopompos , de călăuză a sufletelor spre şi dinspre hades (infern). (infern). Pantheonul
 zeilor  la geto-daci dezvăluie coresponden ţe cu religia tracilor sud-dun ăreni şi cu
religia vechilor greci. Gebeleizis era zeul cerului, al fulgerului şi al furtunii.furtunii. S-a
remarcat ulterior sincretismul cu  Zalmoxis , pe care Mnaseas l-a echivalat cu Chronos
eleni. Iniţial Zalmoxis
de la eleni. fost zeu al pământului, al vegetaţiei şi al păstorilor
Zalmoxis a fost
pentru a deveni zeu al cerului ulterior prin identificarea cu Gebeleizis. Diana a fost
asimilată zeiţei trace  Bendis. Aceasta era zei ţa-mamă, fiind reprezentată  î n mai multe
sculpturi aparţinând culturii de la Cucuteni. De asemenea, era socotit ă zeiţa fertilităţii,
a dragostei, a lunii şi a farmecelor. La hitti ţ 
 ţ i, pantheonul zeilor  se caracteriza printr-o
importantă excepţie la popoarele indo-europene, patriarhale prin excelen ţă. Astfel,  î n
frunte se afla o zei ţă, Soarele din Arinna . So ţul ei era Teshub, zeul furtunii.
furtunii.

d) 
d)  Religiile clasice
În islam,   pantheonul zeilor  se caracterizeaz ă prin credinţa  î ntr-un
ntr-un singur zeu,
 Allah . El este sursa  î nv
nvăţăturii musulmane
musulmane.. În credinţele preislamice
preislamice se  î nt
ntâlnise
adorarea luni şi a soarelui, ca zei ţă, precum şi a numeroase divinit ăţi locale. În
adorarea
iudaism,  pantheonul zeilor  se caracterizeaz ă  î n principal prin credinţa  î ntr-un
ntr-un singur
zeu. Yahvé  (YHWH), la origine zeul atotputernic al naturii, al furtunii, al tunetului şi
al vulcanilor, este venerat ca divinitate unic ă şi ca zeu suprem. Pantheonul zeilor  are
un singur zeu –  Dumnezeu î n religia cre ştină. El este creator, omniscient, atotputenic,
unic, transcendent, bun,  î nţelept, infinit  î n raport cu spa ţiul şi cu timpul etc. (Pentru
detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de M âine, 2004, p. 81; 91; 96; 102-103; 110; 111-112; 113; 118-119; 122-123;
132-134; 143-144; 172; 174; 177; 190; 193; 201; 203; 206-208; 213-214; 214-215; 215-
216; 217; 221; 223-224; 226-228; 232; 236-237; 240; 246; 249-250; 256-257; 271;
286-287).

11. Cultul 

a) Religii
Religiile
le arhaice
arhaice
În religiile arhaice , cultul era săvârşit de capul familiei . Scopul era  î ndep
ndepărtarea
primejdiilor ce ameninţau familia. În ceea ce prive şte locurile de cult, se observ ă că  î n
existau temple, ritualurile şi ceremoniil
Africa nu existau ceremoniilee  î ndeplinindu-se
ndeplinindu-se  î n natură. Se
constată o interesantă identitate  î ntre
ntre preot şi medic. Mantica sau ghicitoria avea un

23
rol predominant. Cultul  î n religiile vechilor mexicani se desf ăşăşura  î n temple.
temple. Locurile
de cult ale aztecilor Dumnezeu” ( teocalli ).  Ritualul
aztecilor erau temple numite “casa lui Dumnezeu”
sacrificiului avea o importan ţă majoră la azteci.
azteci. Sacrificaţii erau aleşi dintre sclavi,
prizonieri, femei, copii sau tineri. La inca şi, cultul se desf ăş
prizonieri, ăşura  î n temple . Acestea
erau construc ţii monumenta
monumentale. le. Cel mai important
important era Templul
emplul soarelui
soarelui din Cuzco.
Cuzco.
Cultul la vec
vechii egipteni avea  î n centru
hii egipteni centru respec tul faţă de preo
respectul preoţi şi faţă de zei zei .
Administra ţia templului se f ăcea de către un consiliu de preo ţi numiţi web, adică “cei
curaţi”, aceştia fiind preoţii faraonului. În afara lor, Egiptul antic a mai cunoscut
preoţii hm ntr (profeţii), it ntr (părinţii divini) şi wr maa (prevăzătorii
tor ii)).

b) Religiile orientale
La mesopotamieni , cultul se f ăcea  î n temple, care erau construite cu mai multe
etaje şi cu  zigurate (turnuri foarte  î nalte),
nalte), pe care le descrie  î n amănunt Herodot 27.
Foarte  î nsemnat
nsemnat era faptul că templul nu reprezenta doar un l ăcaş religios, ci şi un
centru administrativ şi economic. Preo ţii erau  î mp mpărţiţi pe funcţii (rugăciunea, jertfele,
muzica, curăţirea, ghicirea, tălmăcirea şi bocitul). Sacrificiile omeneşti se f ăceau nu  î n
cadrul cultului vreunui zeu, ci  î n rituri funerare. Astrologia, prezent ă  î nc ncă din poemul
 Enuma elish, avea un rol primordial.
primordial.
În religiile Persiei , cultul se baza  î n principal pe lectura din  Avesta şi pe rugăciun ci unii.
Cultul  î n perioada vedic ă a hinduismulu
hinduismuluii avea
avea un specific
specific aparte: “Cultul
“Cultul vedic
vedic nu
cunoaşte sanctuarul. Ritualurile se efectuau  î n natură sau  î n casa sacrificantului” 28. În
ceea ce prive şte riturile, ele se divid  î n textele vedice, ca şi  î n cele brahmanice,  î n
două categorii: a) solemne ( ś rautarauta) şi b) domestice (grihya). Dintre ritualuri cel mai m ai
important consacrarea ( d ī 
important este consacrarea kshā). Cât despre
ī ksh ceremonii, upanayana semnifică
despre ceremonii,
introducerea discipolului pe l ângă maestru. Ceremonia este prezent ă nu numai  î n
cultura indiană, ci şi  î n cea helenă sau chinez ă. În religia sikh, cultul are  î n centru
rugăciunea. Idolatria este respins ă. La fel - sacrificiile şi ascetismu
ascetismul. recomandă
l. Se recomand
meditaţia, iubirea de Dumnezeu şi buna purtare moral ă. Guru Govind Singh a cerut
respe
respecta
ctarea
rea celor
celor cinci (pletele netăiate şi barb
cinci K: 1) keś  (pletele nerassă); 2) kangha
barbaa nera
(pieptenelee purtat  î n părul prins
(pieptenel prins  î n coc)
coc);; 3) kara (brăţara de oţel); el); 4) kaccha
(pantalonii scurţi pe dedesubt) şi 5) kirpan (pumnalul)
(pumnalu l). Templul cel mai renumit
r enumit este
mandir  (Templul de aur) de la Amritsar. Cultul are la baz ă conduita
Sona mandir  conduita unui
credincio
credincioss jain. Aceas
Aceasta ta presupune respectareaa strică a trei
presupune respectare trei princip
principii: ii: a) dreapt
dreaptaa
credinţă (samyak dar ś    na), b) dreapta cunoa ştere (samyak jnana) şi c) dreapta purtare
śana
a
(samyak caritra ). În buddhism , cultul se desf ăş ăşoară  î n temple şi are la baz ă rostirea
unor formule de rug ăciuni  î ntrentre care aum mani padme hum (O, tu, giuvaer al florii de
lotus!). Esenţiale sunt cele trei giuvaeruri
giuvaeruri sau comori ( triratna ):  Buddha (profetul),
 Dharma (doctrina) şi Samgha (comunitatea buddhistă)29. În China antică, cultul avea
 î n centru credinţe populare. Cultul str ămoşilor avea preponderenţă î  ţă  î ntruc
ntrucât forma cea
mai răspândită de cult era adorarea str ămoşilor.  Etica este esenţială  î n confucianism .
Centrul  î l constituie morala, conduita uman ă. Calea ac ţiunii-nonacţiune este
abandonat ă  î n confucianism. Nonac ţiunea este  î nlocuit
nlocuită de doctrina virtuţilor, omenia,
loialitatea
loialitatea,, dreapta judecată fiind
dreapta judecat fiind la mare
mare cinst
cinste.
e. Confuc
Confucian
ianism
ismul ul const ruieşte o
construie

27
Herodot, Istorii, I, 181.
28
ie indiană, Bucureşti, Editura Credis a Universit ăţii Bucureşti, 2000, p.
Mircea Itu, Cultur ă şi civiliza ţ ie
53.
29
The Encyclope
Encyclopediadia of Eastern
Eastern Philosophy
Philosophy and Religion.
Religion. Buddhism. Taoism.
Taoism. Zen. Hinduism.
Hinduism. A
Complete Survey of the Teachers , Traditions and Literature of Asian Wisdom , ed. cit., p. 50.

24
ierarhie bazată pe li (rituri), adică pe un ansamblu de reguli de conduit ă. Cultul se
desf ăş
ăşoară  î n temple. La baz ă se găsesc cele trei comori daoiste: bl ândeţea, măsura şi
evitarea exceselor. În shintoism , cultul se desf ăş
ăşoară  î n temple. Sentimentul familiei
este esenţial. Când onoa
este esen reaa e p ătată, japonezul
onoare japonezul  îşi face
face harakiri, ce  î nseamn
nseamnă
spintecarea pântecelui. Cultul î n buddhismul nippon are loc  î n temple.
temple.

c) Religiile indo-europene
 ţ i, cultul se desf ăş
La cel ţ  ăşura  î n natură. În religi celţilor
religiaa cel ilor se distin
distinge
geau
au patru
patru
sărbători principale, plasate la  î nceputul
nceputul anotimpurilor: 1) Samhain, la 1 noiembrie,
semnifica pomenirea mor ţilor; 2)  Beltaine , la 1 mai, rena şterea naturii celebrată prin
aprinderea focurilor; 3)  Lughnasad , la 1 august, s ărbătoarea recoltei, marcat ă prin
bucurie şi jocuri şi 4) Imbolc, la 1 februar
febr uarie
ie.
La vechii germani  şi scandinavi , cultul se desf ăş ăşura  î n temple
te mple. Cel
Ce l mai
m ai cunoscut
era templul de la Uppsala, ridicat  î n aer liber. Jertfa era numit ă  Blot . Se practica
sacrificiul animalelor. Regele era sacrificat  î n caz de nenorociri pentru a se implora
 î ndurarea
ndurarea zeilor faţă de oameni. Popoarele nordice cuno şteau şi zidirea unui om sau a
unui animal de viu  î n ritualurile de construc ţie pentru a se asigura tr ăinicia edificiului.
Cultul  î n religia slavilor , avea loc mai ales  î n vestitul templu  î nchinatnchinat lui Perun,
ridicat lângă Novg
ridicat Novgorod
orod.. Sacrificiul numea treba, iar
Sacrificiul se numea iar locu
locull de sacri
sacrific
ficiu
iu era
era
trebiscea,  î n vreme ce rugăciunea era molenie . Cultul avea ca specific sacrificiul
animalelor şi al prizonierilor. Sci ţ  ii cunoşteau practica jur ământului numit ard , cel
 ţ ii
mai  î nsemnat
nsemnat fiind cel f ăcut “pe vetrele regale”, care,  î ns nsă, trebuia rostit rareori. Sci ţii
mai obişnuiau să jure pe sabie sau pe v ânt. Cultul avea mai multe forme la romani. Ei
 îşi construiser
construiseră temple
temple după modelu
modelull celor etrusci şi de la vechi
celor de la etrusci echiii greci
greci..
Rugăciunea se numea  precatio şi se rostea st ând  î n picioare, cu glas tare şi prin
ducerea mâinii la gură numită adorare. Prin vot ( votum) se câştiga bunăvoinţa zeilo zei lorr.
La eleni, cultul se desf ăş ăşura  î n temple
temple. Pe frontispiciul
frontispiciul templului
templului lui Apollo de la
Delphi erau  î nscrise
nscrise dou ă propoziţii devenite sacre  î n cultura helenă şi nu numai:
“cunoa şte-te pe tine  î nsunsuţi” şi “păstrează  î n toate măsura justă”. Cultul cel mai
specifi c şi altor popoare din aceea şi arie geografică.
cunoscut la iliri era al focului, specific
Vră  jitoria era la mare preţ. Esenţial era cultul şarpelui, animalul p ăzitor al casei. Este
atestat î n Balcani  î nc
ncă dinaintea indo-europenilor.
indo-europenilor.
Cultul la geto-daci avea loc  î n natură sau  î n temple.
temple. Geto-dacii, ca şi elenii, aveau
oracole,
oracole, un exempexemplulu ilustru
ilustru fiind sanctuarul de la Sarmizege
Sarmizegetusa Regia, cu func ţie
tusa Regia,
deopotrivă religioasă şi astronomică.

d) Religiile clasice
În religia musulmanilor , cultul se desf ăşăşoară  î n moschee ( masjid ). Exi stă cinci
E xist
stâlpi (arkan) sacri pentru musulmani: 1) mărturisirea de credinţă (shahadah); 2)
rugăciunea (salat ) de cinci ori pe zi cu fa ţa spre ora şul sf ânt Mecca şi doar  î n limba
arabă indiferent de naţionalitatea credinciosului; 3) postul ( sawm) de Ramadan ţinut
timp de 30 de zile, din zori p ână  î n amurg; 4) dania, milostenia ( zakat ), ), pomana
legiuită, care nu e doar un act de milostenie, ci subliniaz ă solidaritatea şi apartenenţa
la o comunitate şi 5) pelerinajul (hajj) cel puţin o dată  î n viaţă la Mecca13. Celor cinci
stâlpi li se adaugă războiul sf ânt ( jihad ),
), care este cauza lui Allah şi se referă la bătălia
dintre bine şi rău, dintre credincioşi şi necredincioşi, la  î ndeplinirea
ndeplinirea datoriei faţă de
13
Frithjof Schuon, Să î n ţ elegem Introducere î n spiritualitatea lumii musulmane , tradusă din
elegem Islamul. Introducere
franceză de Anca Manolescu, Bucure şti, Editura Humanitas, 1994, p. 43.

25
Allah. Cultul  î n iudaism se  î ndepline
ndeplineşte  î n sinagogi.
sinagogi . În religia cre ştină, cultul se
desf ăş
ăşoară  î n biserici şi  î n catedrale. Cultul cre ştin are  î n centrul său rugăciunea, care
nu mai e o form ă de cult alături de sacrificii, ca  î n religiile naturale, ci se face  î n duh
şi adevăr, fie  î n biserică, fie  î n singurătate. Sacramentele cre ştine sunt numite de
Biserica creştină riturile care marchează etapele vieţii creştine. Via ţ a monahală  î n
creştinism este bogată. În calendarul s ărbătorilor creştine sunt integrate şi numeroase
sărb ători precre ştine, cum ar fi: S ânzienele, Floriile sau Rusaliile. Printre colindele de
Crăciun se află şi texte care apar ţin religiilor anterioare creştinismului de pe acest
tărâm. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 81-82; 92-94; 96; 104; 110; 112; 113; 119-120;
124; 125; 127; 134-135; 144; 170-172; 173; 174-175; 186-189; 190; 193; 195; 200; 201-
202; 203; 208-210; 214; 215; 216; 217; 221; 224; 229-230; 231-232; 232; 233-236;
237; 242-243; 246-247; 250-252; 259; 272-275; 285-287).

12. Ritul funerar  şi sufletul 

a) Religii
Religiile
le arhaice
arhaice
funerar  î 
  Ritul funerar   î n religiile
religiile arhaice se baza  î n special pe  î ngropare.
ngropare. În religiile
vechilor
vec hilor mexicani, ritul funera funerar  baz ă  î ngroparea.
r  avea la baz ngroparea. Azteci cunoşteau şi
Azteciii cuno
incinerarea. Se practica  î nhumarea,
nhumarea, dar şi incinerarea  î n cazul nobililor.   Ritul funerar 
la inca şi avea la bază  î nhumarea
nhumarea . Cadavrele erau p ăstrate ca mumii. Hrana se punea
lângă cadavre. Se  î mprmprăştia f ăină de porumb  î n jurul răposatului. Exista şi credinţa  î n
viaţa viitoare şi  î n renaştere.
 Ritul funerar  aparţine la vechii egipteni domeniului credinţei, ei, iar aceasta  î i ridică
pe muritori la zei, aşa cum sus ţine Fernand Schwarz . Egiptenii aveau cultul mor ţilor.
30

Gândul morţii era prezent  î n viaţa egipteanului, aceasta av ând şi menirea de a-l preg ăti
pentru moarte  î n vederea nemuririi. Morţii erau  î ngropa ngropaţi cu provizii. Se constat ă
caracterul practic al credinţei  î n nemurire, concreteţea vieţii de dincolo, care este un
fel de viaţă fizică. Nu exist ă separaţie  î ntre
ntre suflet şi trup. Drumul este greu p ână  î n
lumea de dincolo. Se disting mai multe credin ţe: 1) sufletele mor ţilor merg  î ntr-unntr-un loc
trist,  î n apus (la Memphis); 2) sufletele c ălătoresc fericite spre apus  î mpreun
mpreună cu Râ
Heliopolis)) şi 3) sufle
(la Heliopolis suflete
tele morţilor
le mor ilor se duc printrr-o crăpătură a muntel
duc print muntelui ui (la
Abydos).

b) Religiile
Religiile orientale
  Ritul funerar la popoarele Mesopotamiei avea la baz ă  î nhumarea.
nhumarea. Se remarcă frica
de moarte. Dou ă simboluri marchează religia mesopotamienilor: a) Pomul vieţii şi b)
Insula fericiţilor, unde se afl ă Ut-Napishtim.
  Ritul funerar  î 
 î n vec complex. Cadavrul era dus  î n Turnul tăcerii
hiul Iran era complex.
vechiul
(dakhma), unde vulturi m âncau carnea de pe oase. Ca şi la inzi, nu se pl ângeau morţii.
Persi
ersiaa este
este soc
socot
otit dreptt t ǎr âm al  î ngerilor.
itǎ drep funerar  î n religia vedic ă, parte
ngerilor. Ritul funerar 
component ă a hinduismului, avea la baz ă incinerarea cadavrelor.   Ritul funerar  funerar  se
caracterizează prin  î ngropare
ngropare ( î n religi
religia dar şi prin
a bon), dar prin inci
incine
nerare ( î n religia
rare
buddhist ă). Ca şi religia vechilor egipteni, religia bon pune  î n centru c ălătoria de după

30
Fernand Schwarz,   Initiations aux Livres des morts é gyptiens
gyptiens, Paris, Éditions Albin Michel, 1988, p.
15.

26
moarte.
moarte. Simbolul
Simbolul luminii
luminii este fundamentall  î n religia bon şi mai ales  î n momentul
este fundamenta
experien ţei morţii.   Ritul funerar era reprezentat de  î nhumare
nhumare  î n religia Chinei antice .
În shintoism , ritul funerar  are ca specific cultul mor ţilor
lo r.

c) Religiile indo-europene
 ţ i, ritul funerar  cunoştea atât  î nhumarea,
La cel ţ  nhumarea, c ât şi incinerarea. Moartea era
văzută ca situată la mijlocul vieţii, al unei vie ţi lungi, după cum subliniază Lucan31.
Tărâmul
mul celo
celorr tine ri, Tărâmul
tineri, mul f ăgăduinţei era era numi
numitt The Other orld  (Lumea
Other World 
cealaltă). În tradiţia irlandeză The Other World  (Lumea cealaltă) are mai multe nume:
Tir Tairngiri (Tărâmul promis), Tir na noc (Tărâmul tinereţii), Mag Mell (Câmpia
plăcerilor), Odainsakr (Câmpia nemuririi) sau Land lifanda manna (T ărâmul vieţii).
funerar  la vec
  Ritul funerar  vechii germani  şi scandina
hii germani scandinavi vi cunoştea practica  î nhumnhumării şi
ulterior a incinerării.   Ritul funerar la popoarele baltice consta  î n  î nhumarea nhumarea
cadavrelor. Aceasta a fost  î nlocuit
nlocuită apoi cu incinerarea, practic ă larg răspândită la
indo-europeni.  Ritul funerar la slavi a cunoscut o ordine diferit ă a celor două practici
principale. Astfel, incinerarea a fost mai  î nt ntâi şi doar apoi  î ngroparea.
ngroparea.  Ritul funerar  î 
 î n
religia romanilor  avea la baz ă  î ngroparea.
ngroparea. Soldaţilor li se aduceau onoruri funerare.
Cei morţi mergeau la Orcus, zeul mor ţii şi duceau o via ţă ca pe p ământ,  î ntocmai ntocmai cum
egiptenii mergeau la Osiris.   Ritul funerar  î   î n religia elenilor  consta  î n  î ngroparea
ngroparea
cadavrelor. Înmormântarea a fost practica obi şnuită pentru cei deceda ţi şi numai apoi
s-a î ncet
ncetăţenit incinerarea. Mor ţii mergeau sub p ământ la Hades sau departe  î n vest ori
la marginea oceanului. C âmpiile Elizee se aflau la marginea p ământului. Acolo s-a
dus Menelaos, so ţul Elenei şi ginerele lui Zeus. Fericirea  î nsemna nsemna nemurire acolo şi
era rezervată doar favoriţilor zeilor, restul oamenilor mergând  î n hades (infern), unde
duceau o via ţă tristă, dar f ără chinuri groaznice.
  Ritul funerar  î   î n religia
religia geto-dacil
geto-dacilor 
or  era caract
caracteriz
erizat
at prin incine
incinerar
rare,
e, ca la
majoritatea
majoritatea popoarelo
popoarelorr indo-euro pene.. La  î nceput,
indo-europene nceput,  î ns
nsă, fusese
fusese  î nhumarea
nhumarea,, care a
continuat  î n cazul
cazul copiilor
copiilor.. Exista credinţa că după moarte omul se duce la un zeu
Exista credin
subpământean,  î nlocuit
nlocuită de aceea c ă se  î nalnalţă la cer, după cum indică Hadrian
Daicoviciu . Ca dovad ă a credinţei  î n viaţa de după moarte, geto-dacii jeleau la
32

naşterea unui prunc şi f ăceau banchete şi chefuiau la  î nmorm nmormântări.

d) Religiile clasice
La musulmani , ritul funerar  se caracterizeaz ă prin credinţa  î n viaţa de dup ă
moarte şi  î n judecata de apoi.   Ritul funerar la evrei este marcat de credin ţa  î n călătoria
spre un alt tărâm. Lumea de dincolo ( Sheolul) este a  î ntunericului
ntunericului şi apare uneori ca
Împărăţia mormorţilor. În religia practică  î ngroparea
religia cre ştină se practic Există credinţa  î n
ngroparea.. Exist
Judeacata de Apoi,  î n urma căreia se ajunge  î n rai sau  î n iad,  î n funcţie de păcatele
omului. În cre ştinismul cosmic, existenţa istorică se  î ntretaie
ntretaie cu cea mitic ă  î n spaţiul
românesc. Constantin Noica scrie c ă acesta este “un spa ţiu  î n care se poate muri” 33,
adică reaminteşte originea, asigură o moarte bun ă  î n sensul
originea, asigur posibilităţii mari de
sensul posibilit
renaştere spirituală.  Moartea nu este privită ca fapt biologic, ci transfigurată. (Pentru
detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2004, p. 82; 94-95; 97; 105-107; 110; 113; 124; 135; 144; 175;

31
Lucan, Pharsalia, I, 458.
32
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Şiinţifică, 1965, p. 49.
33
Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 254.

27
190; 193; 202; 210-211; 214; 215; 216; 222; 225; 230; 232; 237; 243; 247; 255; 259-
260; 287).

13. Ecumenismul .  Dialogul intrareligios.  Dialogul interreligios

 Ecumenismul  î nseamn
nseamnă deschidere spre  î ntreaga
ntreaga umanitate, umanism  î n sens larg,
 î ns
nsă dialog intrareligios  î n interiorul creştinismului, î ntre
ntre confesiunile creştine,  î n sens
tehnic.   Dialogul ecumenic este esenţial  î n viaţa creştinului şi  î n existenţa
creştinismului
tinismului.. Conceptu
Conceptull de ecumenis
ecumenism trebuie  î nţeles
m nu trebuie eles ca unif
uniformitate
ormitate,, ci ca
unitate de fond  î ntre
ntre confesiunile creştine.
Confesiunile cre ştine sunt următoarele: 1) cre ştinismul ortodox , 2) cre ştinismul
romano-catolic , 3) cre ştinismul protest
protestant  divizatt  î n calvin
ant , diviza calvinism
ism (Jean
(Jean Calv in) şi
Calvin)
lutheranism (Martin Luther) şi 4) cre ştinismul neoprotestant  divizat  î n mai multe
“secte”. În ceea ce prive şte accentul, catolicismul  î l plasează  î n instituţie şi papalitate,
protestantismul î n cuvântul lui Dumnezeu şi textele sacre, iar ortodoxismul  î n iubirea
semenului şi comuniunea cu divinul.   Marea schismă se referă la separaţia bisericilor
creştine  î n catolică şi ortodoxă, văzută ca o consecin ţă a divizării politice  î n Imperiul
Roman de Apus, av ând capitala la Roma şi Imperiul Roman de R ăsărit deve devenit
nit
Imperiul Bizantin, având capitala la Constantinopol.
 Reforma şi Contrareforma marcheaz ă separaţia dintre catolicism şi protestantism.
protestantism.
La originea reformei s-a aflat revolta universit ăţilor  î mpotriva
mpotriva supremaţiei papalităţii.
“Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Cre ştinul cu dreaptă  î nţelegere nu
dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede str ălucind slava
şi  î nţelepciunea dumnezeiasc ă”, povăţuieşte Dumitru Stăniloae34. (Pentru detalii vezi
Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2004, p. 275-281).

14. Omul religios

Preocuparea pentru stabilirea fundamentului fiin ţei umane este veche şi de
mare  î nsemn
nsemnătate. Esenţa umană poate fi privită dintr-o multitudine de puncte de
vedere. Cu toate c ă are o istorie  î ndelungat
ndelungat ă, conceptul de homo religiosus s-a impus
abia  î n epoca modern ă. Din antichitatea precreştină, până  î n perioada medieval ă,
homo religiosus desemna persoanele cu responsabilit ăţi religioase sau care tr ăiau o
viaţă  î n conformitate cu normele religioase. La Mircea Eliade, func ţia de baz ă a
sacrului este medierea  î ntre
ntre realitatea transcendentă şi omul religios. Aceast ă mediere
se exprimă cu predilecţie prin: mit, ritual şi simbol.  Homo religiosus este omul legat
profund de sacru prin existen ţa sa. Conceptul de homo religious nu este reducţionist
pentru că este
este integrator. Paradigmă care ne ajut ă să  î nţelegem ideea trăirii, homo
integrator. Paradigm
religiosus “repr é  s  ente l’homme total ” (reprezintă omul total),  î n viziunea lui Mircea
ésente
Eliade, care define şte omul ca om religios 35. Conceptul
Conceptul homo religiosus nu este o
simplă abstracţiune.
iune. Relig
Religioz
iozita
itatea
tea este esenţa fiin
este esen fiinţei umane.
umane. Nega
Negarea
rea statut
statutulu
uluii
religios al omului semnifică negarea propriei identit ăţi şi negarea de sine. (Pentru
detalii vezi Mircea Itu, Filosofia  şi istoria religiilor , Bucureşti, Editura Fundaţiei

34
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, ed. cit., p. 35.
35
Mircea Eliade, La nostalgie des origines. M é 
é thodologie
thodologie et histoire des religions , ed. cit., p. 27.

28
România de Mâine, 2004, p. 59-65, precum şi Mircea Itu,  Mircea Eliade, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de M âine, 2007, p. 91-106).

7. Întrebări de autoevaluare pe capitole:

Lecţia 1. Întrebare: Care sunt marile religii din lumea de ast ăzi  î n conformitate cu
numărul de credincioşi: a) creştinismul, b) mazdeismul, c) confucianismul, d) islamul,
e) hinduismul, f) shintoismul, g) iudaismul, h) buddhismul sau i) sikhismul?
Lecţia 2. Întrebare: Potriviţi elementele coloanei din st ânga, ce ilustrează tipul de
metodă  î n studiul
studiul religiei,
religiei, cu elementele
elementele coloanei
coloanei din dreapta, a reprezenta
reprezentantulu
ntuluii
metodei  î n ştiinţa religiei:
Magică Émile Durkheim
Animistă William James
Sociologică Raffaele Pettazzoni
Originară James George Frazer
Psihologică Edward Burnett Tylor
Istorică Wilhelm Schmidt
Lecţia 3. Întrebare: Care este ipoteza real ă ce atestă  î nceputul
nceputul creştinismului la
noi: a) venirea Sf ântului Apostol Andrei  î n Scythia Minor, b) colonizarea Daciei de
către romani sau c) misionarismul cre ştin sosit  î n Dacia  î n primele secole de dup ă
Hristos ?
Lecţia 4. Întrebare: Care dintre următoarele lucrări sunt considerate izvoare ale
religiei mesopotamienilor: a) Textele sarcofagelor , b) C ăr  ţ ile
ile sibiline , c)  Enuma elish,
d) Kojiki, e)   Epopeea lui Ghilgamesh sau f) Theogonia?
Lecţia 5. Întrebare: În mazdeism, cosmogonia are la baz ă... Completaţi spaţiul gol
cu varianta corect ă dintre următoarele: a) naşterea universului prin confruntarea dintre
bine şi rău, b) naşterea universului prin puterea zeului creator, c) na şterea universului
primordial sau d) naşterea universului  î n urma interac
din haosul primordial interacţiunii
iunii dintre
dintre
principiul masculin şi principiul feminin!
Lecţia 6. Întrebare: Propoziţia sacră tat tvam asi (acela tu eşti) din Chāndogya
Upanishad  este o expresie a unei viziuni a) dualiste, b) monoteiste, c) politeiste, d)
moniste, e) henoteiste sau f) panteiste?
Lecţia 7. Întrebare: Ce tip de rela ţie se stabileşte  î ntre
ntre Yin şi Yang  î n daoism: a)
opoziţie, b) alternan ţă, c) separare sau d) excludere?
Lecţia 8. Întrebare: Este buddhismul a) o religie sau b) o filosofie?
Lecţia 9. Întrebare: Este adev ărat sau fals faptul c ă Moise reprezintă profetul
zoroastrismului?
Lecţia 10. Întrebare: Care dintre următorii zei apar ţin pantheonului zeilor din
religia geto-dacilor: a) Zbelsurdos, b) Zalmoxis, c) Hephaistos, d) Bendis, e) Zagreus,
f) Indra, g) Cavalerul trac, h) Gebeleizis sau i) Ea?
Lecţia 11. Întrebare: Care sunt st âlpii sacri  î n religia musulmanilor: a) dania, b)
binecuvântarea, c) sinagoga, d) pelerinajul, e) rug ăciunea, f) moscheea, g) postul, h)
 jertfa, i) mărturisirea de credinţă sau j) botezul?
Lecţia 12. Întrebare: Credincioşii căreia dintre următoarele religii nu cred  î n
existenţa sufletului: a) cre ştinism, b) buddhism sau c) hinduism?

29
 Lecţia 13. Întrebare: Care sunt confesiunile cre ştine: a) ortodoxia, b) cultul lui
Zalmoxis, c) neoprotestantismul, d) catolicismul, e) cultul lui Mithra, f) maniheismul,
g) cultul zeiţei Anahita sau h) protestantismul?
Lecţia 14. Întrebare: Este incorect sau corect faptul c ă omul religios reprezint ă
omul total  î n viziunea savantului rom ân î n ştiinţa religiei, Mircea Eliade?

8. Evaluarea
Evaluarea (examen) computerizată sub formă de teste de tip grilă.
(examen) computerizat

30