1

Sf. Cuv. Ierarh Pahomie de la Gledin > Viaţa şi nevoinţele

jos>

Sf. Cuv. Ierarh Pahomie de la Gledin

(14 Aprilie)
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
Acest cuvios Pahomie, episcop al Romanului, ctitorul schitului Pocrov, era de loc din Transilvania,
din ţinutul Bistriţei (1). S-a născut la 1674 în satul Gledin şi a primit la botez numele de Petru.
Părinţii lui, „popa Iftimie şi Ana” Pencu, duceau viaţă grea, muncind cot la cot cu sătenii, ca mai
toţi preoţii români ortodocşi de peste munţi, din vremea aceea.

Crescut în frica de Dumnezeu, tânărul Petru a ajuns să fie cu adevărat „iubitoriu de Hristos” şi,
câştigând „fierbinte şi înfocată dragoste către Dumnezeu” şi „voind după Evanghelie a vieţui” - cum
este scris în pomelnicul schitului Pocrov -, „a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi celelalte” şi, trecând
munţii, a ajuns la mănăstirea Neamţu.

Se ştie că, în jurul anului 1700, un mare număr de români transilvăneni au venit în Moldova, din
pricina prigonirilor religioase pornite de habsburgi şi a asupririlor de tot felul. Şi nu puţini au fost
tinerii chemaţi de viaţa duhovnicească şi de lumina cărţii din mănăstirile moldovene. De aceea la
Neamţu erau atunci mulţi călugări veniţi din Ardeal.

După ce a trecut pe la mănăstirea Durău, pe tânărul Petru l-au adus aici, în anul 1694, rudeniile
sale, ieromonahii Dosoftei, Sofronie, Mardarie, Iosif şi Lazăr, dintre care unii erau „nemţeni” mai
vechi, alţii mai noi. A petrecut în chinoviile Neamţului ca frate, după rânduială, „supunându-se
poruncilor igumenului şi ale fraţilor şi nevoindu-se întru toate”. În anul 1697, când avea vârsta de
23 de ani, s-a învrednicit de îngerescul chip de monah, primind numele de Pahomie.

Nu mult după aceasta, liniştea părinţilor de la mănăstirea Neamţu a fost tulburată. Erau atunci - la
cumpăna dintre veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea - „cumplite vremi, care cei ce citesc istoriile ştiu”
(2), că se pornise război între turci şi creştinii din Liga Sfântă. Deoarece leşii, în 1697, au pus
stăpânire pe cetatea Neamţului, soborul a plecat în bejenie cu icoana făcătoare de minuni a
Preacuratei şi cu alte odoare, aşezându-se la Strâmba, un schit al mănăstirii Neamţu, din părţile
Tutovei. Monahului Pahomie i s-a rânduit aici ascultarea de paraclisier.

Când vîltoarea războiului s-a stins şi „s-au făcut pace între turci şi între nemţi şi leşi, şi au dat
turcii cetatea Cameniţei iarăşi înapoi „leşilor”, când „umbla valeatul 7208 (1700)”, cum spune
însuşi Cuviosul Pahomie într-o însemnare, atunci soborul s-a întors la mănăstirea Neamţu”. Aici
Pahomie a slujit, mai departe, ca paraclisier. Însă nu după mult timp, pentru râvna lui
duhovnicească, a fost hirotonit preot, „ca un vrednic de această treaptă”. Şi, pentru că era şi bun
gospodar, „iscusit în iconomii”, râvnitor şi cu adâncă evlavie, soborul l-a rânduit „clisiarh mare,
toate ale bisericii încredinţându-i-se”. Şi măcar că aceasta era o slujbă grea, Cuviosul Ieromonah
Pahomie nu şi-a risipit viaţa duhovnicească, ba, dimpotrivă, „din treaptă în treaptă ridicându-se,
au început şi mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere, sporind întru faptele bune, dupre
psalmistul, chip şi pildă făcându-se tuturor”. Şi încă, aici, la vechea şi vestita vatră de cultură
bisericească a mănăstirii Neamţu, Pahomie şi-a agonisit, cu râvnă şi cu dragoste de lumină, bogată
şi temeinică învăţătură de carte.

Iar când părintele egumen Ioan, la anul 1702, a fost chemat către Domnul, Ieromonahul Pahomie,
care nu avea nici 30 de ani, „fără de voie, au fost silit de sobor a primi ocârmuirea a toatei
monastiri, căci igumen l-au pus”. Şi a păstorit el cu vrednicie obştea de la Neamţu, ţinându-se cu
străşnicie de rânduielile pentru monahi ale Sfinţilor Părinţi. Iar în ogorul sufletului său cu mai multă
râvnă lucra şi mai cu osârdie „întindea nevoinţele sale”.

Ci, în anul mântuirii 1704, cursul vieţii râvnitorului ostaş al Duhului a apucat pe alt făgaş. Că,
auzind de lucrarea cea ziditoare de suflete a Sfântului Dimitrie al Rostovului, Cuviosul Pahomie, cel
„înfocat cu dragostea dumnezeiască, mai mult învăpăindu-se cu dorul cel dumnezeiesc”, a părăsit
egumenia şi, lăsând toate, s-a dus să-l întâlnească pe acest sfânt „învăţător de schivnicie” şi mare
cărturar. Aşteptările nu i-au fost zadarnice, căci, precum au auzit, au văzut; şi precum au dorit, au
câştigat (3). A stat Cuviosul Pahomie multe zile în preajma Sfântului Dimitrie, pe care-l socotea
părintele său sufletesc, bucurându-se de blagoslovenie şi de mult folos duhovnicesc, după cum
însuşi mărturiseşte: „Am fost multe zile cu sfinţia sa la mas, ascultându-i învăţătura sfântă”. Şi pe
cartea primită în dar de la Sfântul Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, monahul moldovean a
însemnat: „Şi m-au întrebat: „Ce doreşte inima ta?”. Şi i-am spus că doreşte să petreacă viaţă cu
tăcere în pustie. Şi m-au blagoslovit din toată inima şi mi-au zis: „Domnul să fie cu tine. Să împlă
dorul tău”.

În 1706, Cuviosul Pahomie era la Kiev. Venise aici să se închine sfintelor moaşte din Lavra Pecerska,
dar şi pentru faima şcolii înfiinţate cu mai bine de o jumătate de veac înainte de către învăţatul
mitropolit român, Petru Movilă. Pentru bogata lui activitate de renaştere bisericească şi culturală a
Ortodoxiei din Ucraina şi din Bielorusia, acesta a fost socotit „un mare dar duhovnicesc făcut de
poporul român” Bisericii de acolo şi chiar Ortodoxiei întregi. Iubitorul de carte, cuviosul Pahomie,
mult îşi va fi îmbogăţit inima şi mintea în această vatră de învăţătura şi duhovnicie ortodoxă,
întemeiată de mitropolitul român din familia domnitoare a Movileştilor. Pe lângă numeroase
tipărituri şi manuscrise - unele rare, printre care şi manuscrisul Rostul de aur al Sfântului Dimitrie
însuşi -, Cuviosul Pahomie a adus în ţară Vieţile Sfinţilor a lui Dosoftei, carte achiziţionată la
Pecerska, de la un oarecare Constantin, cum însuşi însemnează pe o filă.

În 1706, Cuviosul Pahomie, „după ce au dobândit mult folos sufletesc”, arată pomelnicul cel mare
al schitului Pocrov, „s-au înapoiat iarăşi la metania sa în Sfânta Mănăstire Neamţu”. Întorcându-se
aici, Pahomie n-a mai primit să fie egumen, ci a rugat soborul „să-l lase să se liniştească la linişte,
în pustie”, cum îi era dorinţa. Părinţii, fără sfatul cărora n-a voit să facă pasul acesta, l-au înţeles :
„învoindu-se, soborul l-au lăsatu”. Iar osârduitorul, scăpând de grijile cele din afară, a început să-şi
caute loc pentru linişte duhovnicească. Acest loc l-a găsit într-o pădure deasă, la poalele muntelui
Chiriacu, cale de un ceas de la mănăstirea Neamţu, o adevărată „gură de rai”, cum nu se putea mai
potrivită pentru nişte nevoitori întru cele duhovniceşti. Şi s-a aşezat acolo împreună cu câţiva
ucenici, iubitori de linişte, care „îi râvnea vieţii lui cei îmbunătăţite”: Sofronie, Macarie (care ca
schimonah s-a numit Mardarie), Lazăr şi Ioanichie.

Ridicarea câtorva chilii şi tăierea unei părţi din codru, ca să aibă loc deschis pentru grădină, livadă
şi prisacă, s-a făcut cu mare osteneală, că era lucru de început. Aşa, fericitul Pahomie, arată
pomelnicul Pocrovului, a început „a se nevoi îndoit”, pe de o parte străduindu-se să dezrădăcineze
din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, sădind fapte bune, iar pe de altă parte,
„vrând a-şi osteni trupul şi a-l face rob duhului, tăia copacii cei neroditori şi în locul lor rodea pomi
roditori” (4).

Din Rostul de aur, care este o culegere de „frumoase învăţături năravnice (4 bis) din Pateric”, cum
arată o însemnare mai târzie pe acest manuscris, el „culegea cuvinte mântuitoare de suflet şi
povăţuitoare către cărarea cea îngustă pe care o căuta fericitul întru pomenire cuviosul Pahomie;
pentru el era cel mai mare izvor de apă vie cu care îşi adăpa sufletul în toate zilele, în coliba sa
cea pustnicească de munte, unde mai târziu a întemeiat schitul de azi” (5).

Viaţa îmbunătăţită şi strădaniile sale neostoite n-au rămas însă necunoscute, căci vestea despre ele
s-a răspândit prin toată ţara Moldovei. Dar „nu mult s-a îndulcit el de această viaţă iubită lui în
pustie” (6). Cursul vieţii avea să se schimbe din nou, după rânduiala lui Dumnezeu. Câţiva sfetnici
de-ai lui Antioh Cantemir (1705-1706, a doua domnie), după ce-şi îndepliniseră nişte însărcinări
domneşti, umblând prin partea locului după vânat, au nimerit la sihăstria lui Pahomie. Şi,
rămânând noaptea la schimnic, „atât din vorba bărbatului, cum şi din petrecerea lui şi din obiceiul
cel bun, foarte s-au folosit şi s-au bucurat”. Apoi, după ce au primit blagoslovenie s-au îndreptat,
după cum i-a îndrumat cuviosul, într-o anumită parte a pădurii, unde au aflat vânat mult, „de care
vânând s-au întors cu plin întru ale sale”.

Nu mult după aceea a murit episcopul Lavrentie de la Roman. Fiind nevoie să se găsească „un
bărbat vrednic de acea treaptă, spre primirea scaunului şi a bisericescului jug”, s-au adunat, din
poruncă domnească, mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor. Şi la acel sobor, boierii care
nimeriseră la sihăstria lui Pahomie şi se minunaseră de viaţa lui au vorbit cu căldură domnitorului
Mihail Racoviţă, cerând ca, în scaunul Romanului, să fie ales Pahomie nemţeanul, „liniştitoriul de
supt muntele Chiriacul”. Iar domnul şi soborul s-au învoit, măcar că era tradiţia ca în scaunul de la
Roman să fie aşezat episcopul de la Rădăuţi. Şi a fost adus Cuviosul din sihăstria lui şi, fără să-i fie
voia, l-au ales episcop la 18 decembrie 1706. Urmaşii au socotit că „Însuşi Domnul Dumnezeu nu l-
au lăsat ca să şază el ca sub obroc, în acea pustietate, ci au voit a-i încredinţa lui păstoria oilor
sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic” (7).

Ca episcop, de la început, a fost aproape de păstoriţii săi, „pe cei săraci miluind, pre cei scârbiţi
mângâindu-i şi tuturor ajutându-le, dupre cât îi era prin putinţa”. La numai trei zile după hirotonie,
a întărit şi a înnoit aşezământul „breslei mieilor”, în care intrau săracii din Roman, pe care Ştefan
Vodă cel Mare îi pusese sub oblăduirea episcopiei.

Deşi era iubitor de isihie, de rugăciune şi de carte, Episcopul Pahomie, bun gospodar şi
chivernisitor, s-a îngrijit şi de nevoile materiale ale eparhiei sale. Astfel el s-a străduit să
redobândească unele drepturi mai vechi ale ei sau să capete altele noi de la domnitorii care îl
preţuiau şi care ştiau că părintele episcop „are multe cheltuieli venind cu trebile sfintei episcopii şi
cu ale ţării, la Iaşi, după obicei”.

Iar la judecăţi şi pricini, cu dreaptă cumpănă măsura, „cum scrie sfânta pravilă”, când judeca pe
cei din „clirosul bisericii” ori breslele de prin târguri.

Mănăstirii sale de metanie i-a purtat o grijă deosebită. „Cu mare cheltuială şi la vremile cele
cumplite, precum Dumnezeu ştie”, cum însuşi spune în testamentul său, a refăcut acoperişul
bisericii şi al clopotniţei şi a înzestrat-o cu o catapeteasmă nouă, cu străni şi jilţuri. Şi acestea, în
vremuri de mare tulburare, căci se arata în pomelnicul Pocrovului: „Ce nu ar fi făcut şi cu câte nu
ar fi ajutorat-o întru alte vremi mai uşoare? De aicea poate socoti oricine câtă dragoste avea spre
soborul metaniei sale” (8). Încă şi alte sfinte lăcaşuri din Moldova şi chiar din Transilvania s-au
bucurat de ajutorul Cuviosului Episcop Pahomie.

Iubind în chip deosebit învăţătura, el şi-a agonisit multe cărţi de slujbă sau de zidire sufletească,
manuscrise sau tipărituri mai vechi, cumpărate sau primite în dar de la diferiţi ierarhi. În dorinţa ca
aceste cărţi să fie de folos şi altora, el le-a dăruit unor biserici sau obşti monahale, îndeosebi
mănăstirii Neamţu şi mai ales sihăstriei sale din muntele Chiriacu. Pe filele unora dintre ele,
cuviosul episcop şi-a aşternut multe din gândurile sale. În Cheia înţelesului de la Bucureşti (1678)
aflăm, de pildă, însemnarea: „Citeşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe
tainele lui Dumnezeu toate. Lasă-te de toate relele!”. Iar la sfârşitul predosloviei, episcopul scrie
aceste simţite cuvinte: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela a
descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru, cela ce şedea întru întunericul neştiinţei şi în
umbra legii şi a nepriceperii, iar acum a strălucit soarele dreptăţii credinţei celei bune. Dau laudă
lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Tot neamul nostru românesc, toată
(suflarea) să-L laude pe Domnul Iisus Hristos” (9).
Şi aşa, în acel zbuciumat început de veac - în timpul păstoriei lui s-au perindat pe scaunul Moldovei
cinci domnitori -, alesul Domnului a împlinit, cu toată osârdia, slujirea arhierească încredinţată lui.
Dar, după şapte ani şi trei luni de păstorire, la 1 martie 1714, Episcopul Pahomie a depus cârja,
retrăgându-se din scaunul vlădicesc. „M-am prostitu de bună voie, a spus el atunci, socotind că
trece lumea şi toate ale lumii ca umbra” (10). Gândul de a ajunge „la dorita sa linişte lângă
muntele Chiriacul”, l-a avut tot timpul păstoririi, dar, spune cronicarul lui, „aceasta cu
înţelepciune o au făcut”, că „în vremile cele cumplite el nu şi-au lăsat eparhia, ca un fricos şi mic
la suflet, ci în vreme de pace... văzând şi ţara uşurată de greutăţile ce o cuprinsese”.

Voievodul şi boierii nu se împăcau cu gândul de a fi părăsiţi de un asemenea episcop şi voiau să-l

oprească, dar Cuviosul a rămas nestrămutat în hotărârea lui.

După ce a ieşit din episcopie, a venit la Neamţu, unde a stat numai patru zile, după care s-a dus la
sihăstria sa de lângă muntele Chiriacu. Şi îndată, cu sprijinul ucenicilor, s-a apucat de zidirea
sfântului locaş al bisericii pe care l-au urzit în 14 aprilie şi l-au săvârşit, „cu ajutorul lui
Dumnezeu... cu multe rugăciuni şi lacrimi şi cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, alegându-i ca
hram Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului, care se sărbătoreşte la 1 octombrie. Pomelnicul
triptic de la Pocrov, de mare însemnătate pentru istoria monahismului de pe acele meleaguri,
cuprinde şi o rugăciune de o deosebită frumuseţe, pe care Pahomie „însuşi o au scris la urzirea
bisericii”: „Doamne Iisuse Hristoase, păzeşte această sfântă biserică supt aripile milii şi sfinţiii
Tale, în viaci neclătită, nestricată, nearsă, nerisipită. Şi o izbăveşte de tot omul rău şi de toţi
vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli şi de toţi demonii şi de toate
lucrurile şi primejdiile satanei, şi de tot răul. Aşişderea şi pre noi smeriţii şi pre toţi fraţii carii
petrec acum şi carii vor petrece şi de acum înainte până în sfârşit şi pe toţi ne izbăveşte de toate
care scriu mai sus. Şi ascultă, Doamne, şi primeşte rugăciunile noastre ale tuturor. Şi trimite
oameni carii plac Sfinţii Tale, la acest sfânt loc: buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi. Şi trimite,
Doamne Iisuse Hristoase, la acest sfânt loc tot şi deplin bişug sufletesc şi trupesc şi ne izbăveşte de
toate neputinţele şi boalele sufleteşti şi trupeşti şi ne dăruieşte, Milostive, pocăinţă cu lacrimi, cu
viaţă (neprihănită) până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiri Tale”. Din rugăciunea aceasta se
vede, cum scrie autorul pomelnicului, „înfocată dragostea lui ce avea către Dumnezeu şi către
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, încă şi smerita cugetare” (11).

Măcar că era fiu al mănăstirii Neamţu, Episcopul Pahomie a ţinut ca schitul său să aibă deplină
neatârnare faţă de marea aşezare, ceea ce a şi dobândit, printr-un hrisov domnesc, din 1714,
întărit şi de o carte din 1715, a patriarhului Samuil al Alexandriei, aflat atunci la Iaşi. Că voia
cuviosul ca viaţa sihăstrească a obştii lui să nu fie tulburată de nimeni.

Cu dreaptă socoteală s-a îngrijit ca vieţuitorii schitului să aibă cele de trebuinţă, traiului, dar cu
osebire să nu fie lipsiţi de hrana sufletească. De aceea cărţilor dăruite când era episcop le-a mai
adăugat multe altele. Unele au fost aduse de la Bucureşti. Iubitor de carte cum a fost, el a întocmit
şi liste care cuprindeau manuscrise şi „cărţi tiparnice” : „Izvor de cărţi câte au să se ştie”, sau
„Izvor de zestre(a) Pocrov(ului)”. Dumnezeieştile şi sfintele liturghii, tipărită de Antim Ivireanul în
1713 - Liturghia românească - precum spune Pahomie - îi fusese dăruită de însuşi sfinţitul
mitropolit. Cuviosul ţinea ca cititul cărţilor să fie una din îndeletnicirile pustnicilor de la Pocrov.
Dăruindu-le Cheia înţelesului, îşi arată dorinţa „să hie la cetit părinţilor (care) s-or afla trăitori
acolo de folos sufletelor”. El ştia ce înseamnă această hrană duhovnicească şi nu înceta s-o spună:
„O, mila Ta, Doamne, mare este! - însemna el pe Viaţa lui Ioasaf şi Varlaam -; minunată cartea
aceasta este plină toată de învăţăturile sfinte”. De aceea a dat o mare atenţie şi muncii de
traducere şi de copiere a cărţilor de zidire sufletească. Lavsaiconul lui Heraclid de Capadocia (vieţi
de pustnici) ar fi fost tradus în Moldova de către Episcopul Pahomie al Romanului (12). Au existat
mai mulţi copişti, vieţuitori la Pocrov, - unii neştiuţi cu numele - care s-au ostenit cu „prescrierea”
cărţilor de folos duhovnicesc.

Dar Cuviosului Pahomie nu i-a fost dat să se bucure prea mult de linişte. Către sfârşitul anului 1716
s-au iscat iar tulburări pentru domnie. A venit în Moldova oaste austriacă, chemată de boierii
uneltitori. Domnitorul Mihail Racoviţă (1715-1726), cu ajutorul tătarilor, i-a învins. Cu prilejul
acesta, tătarii au jefuit cumplit ţara. Pahomie a fost nevoit să pribegească în Transilvania, apoi în
Polonia, unde s-a îmbolnăvit, pentru care s-a dus la Lvov, la doctor. Pastile, în acel an, l-a
sărbătorit acolo. După cinci luni, când lucrurile s-au potolit, Cuviosul s-a întors la Pocrov, dar
pentru că domnitorul îl bănuia că a avut legături cu răsculaţii şi cu „zurbagiii” austrieci, a fost
nevoit să plece din nou în pribegie. „Puind la cale lucrurile dupre cât i s-au putut în grabă s-au dus
la Kiev” şi a lăsat schitul în seama ucenicului său, Sofronie.

La Pecerska a fost primit cu cinste şi cu bucurie, având „din destul pentru chivernisirea sa”, dar
tihnă n-a mai cunoscut. Îl muncea dorul de ţară şi de sihăstria sa, nădăjduind mereu că se va
întoarce. Prin ucenicii săi a stat cât a putut în legătură cu Pocrovul, căruia i-a purtat mereu de
grijă, ca de altfel şi Neamţului. Le-a trimis de acolo ajutoare, icoane şi îndeosebi cărţi.

În 1724, ultimul an al vieţii sale, şi-a întocmit testamentul, care cuprinde şi aşezământul pentru
schitul ctitorit de el, şi pe care l-a trimis în Moldova, „la Pocrov, la sihăstrie”.

În acest aşezământ - Izvod de trebi ce am scris eu cu mâna mea - sunt cuprinse ultimele gânduri ale
lui Pahomie pentru ţara şi schimnicia sa. Şi aici îşi arată grija mare pentru cărţile schitului care nu
trebuie înstrăinate. Pentru păstrarea Ortodoxiei, atrage atenţia asupra preoţilor străini în trecere
pe la schit, care e nevoie „foarte să se ispitească”, pentru a nu fi dintre cei „hirotoniţi de eretici”.
Răstimpul de încercare pentru „diecii” care vor să se călugărească în schit, „pentru sufletul său sau
pentru învăţătură”, să fie de trei ani, „dupre sfânta pravilă”. Se rânduieşte pentru schivnicii de aici
viaţă de obşte, duhovnicească, mai aspră ca în celelalte mănăstiri şi schituri din Moldova, cu
tăcere, cu post - de la carne se vor înfrâna toată viaţa -, cu rugăciune neîncetată şi slujbe de
noapte, cu muncă şi deplină ascultare faţă de egumen. Adresându-se călugărilor de la Neamţu,
ierarhilor, domnului, precum şi „tuturor pravoslavnicilor creştini care sunt acum şi care vor fi şi de
acum înainte până la săvârşitul ţărei Moldovei”, le cere: „Mă rog, mă rog cu lacrimi şi cu toată
smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiţi milostivi şi voitori de bine şi făcători de bine acestui
schit”. La sfârşit, cuviosul stareţ imploră de la Dumnezeu toate darurile şi blagosloveniile pentru
vieţuitorii de la Pocrov (13).

Şi aşa nevoindu-se, fericitul Pahomie a îmbrăcat, se pare, înainte de moarte, marea schimă sub
numele de Pimen. Aşa se face că pe un tablou cu chipul său, zugrăvit mai târziu - aflat la Pocrov -
sunt înfăţişaţi şi sfinţii săi patroni: ca mirean (Sfântul Petru), ca monah (Sfântul Pahomie) şi ca
schimonah (Sfântul Pimen)...

Cuviosul Episcop Pahomie a fost chemat către Domnul în anul 1724, şi osemintele lui se păstrează în
paraclisul Sfântul Ştefan de la Pecerska.

Socotit ca „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp” (14), acest ierarh a
fost, mai înainte de toate, un trăitor, un monah cu „smerită cugetare” şi cu „înfocată dragoste
pentru Hristos”, un conducător care, ca şi nepotul său, Mitropolitul Iacob Stamate, fost şi el
vieţuitor la Pocrov, a strălucit în Biserică prin sfinţenia vieţii. A iubit schimnicia, dar a unit, în
cumpăna dreptei socotinţe, rugăciunea cu munca trupului şi a minţii, în tradiţia sănătoasă a
străvechiului monahism românesc isihast, care, prin el şi prin urmaşii lui de la Pocrov, a cunoscut în
acel al XVIII-lea început de veac o vădită înnoire. Iar roadele slujirii sale în Biserică n-au întârziat
să se arate. Pocrovul a dat mănăstirii Neamţu şi altor aşezări monahale stareţi vestiţi şi călugări cu
viaţă îmbunătăţită, care au avut rosturi însemnate în viaţa duhovnicească a Moldovei (15). Unii
dintre ucenicii fericitului Pahomie au ctitorit schituri şi sihăstrii cu rânduieli de trăire aspră, ca la
Pocrov. Alţii, nu puţini, au fost copişti care s-au ostenit „prescriind” cu râvna şi migală vieţi de
sfinţi şi cărţile de zidire sufletească ale Sfinţilor Părinţi. Strădaniile Preacuviosului Pahomie şi ale
ucenicilor lui au reînviorat viaţa monahală din Moldova cu mult înainte de venirea stareţului Paisie
la Neamţu. Lucrarea acestuia în ogorul monahismului nu s-ar fi putut împlini fără ostenelile
Episcopului Pahomie şi ale ucenicilor lui. De altfel, însuşi cuviosul Paisie mărturiseşte că la noi, în
„acest pământ de Dumnezeu păzit”... „a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, a
înţeles şi a simţit mai adânc lucrarea binefăcătoare a rugăciunii”, că în ţara noastră, în care vedea
„unul din cele mai înfloritoare colţişoare ale lumii ortodoxe”, a cunoscult pentru prima oară pravila
bisericească după rânduielile Sfântului Munte (16). În ogorul din vremuri străvechi arat, însămânţat
şi îngrijit de mulţime de nevoitori întru cele duhovniceşti, cunoscuţi şi necunoscuţi, unul din cei
mai de seamă ostenitori se dovedeşte a fi fost preacuviosul şi fericitul întru pomenire Pahomie.

Pr. CONSTANTIN VOICESCU

1. Un vieţuitor al Pocrovului, folosind însemnări ale episcopului şi ale ucenicilor lui, ca şi tradiţia
păstrată la Neamţu, a scris:Arătare în scurt pentru fericitul întru pomenire ctitorul sfântului locaş
al Preasfintei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei, chir Pahomie,
episcopul Romanului, pe care însuşi din temelie l-au zidit întru cinstirea acoperământului Ei,
cunoscută şi sub numele de Pomelnicul cel mare al schitului. Pentru alte date ale vieţii acestui
cuvios părinte, vezi şi: Episc. Melchisedec, Cronica Romanului, Bucureşti, 1814; Arhim. Ghenadie
Enăceanu, Schitul Pocrov, în „Biserica Ortodoxă Română”, VIII (1884), (după Istoria mănăstirii
Neamţu de Andronic); Narcis Creţulescu, Istoria mănăstirii Neamţu, Academia R. S. România, Mss.
5691; N. Creţulescu, Tablou de mănăstirile şi schiturile cele vechi unite ori închinate mănăstirii
Neamţu, în „Arhiva”, XXII (1911); C. N. Tomescu, Scurtă privire istorică despre sfânta mănăstire
Neamţu şi despre aşezările supuse ei, Mănăstirea Neamţ, 1942; Pr. C. Bobulescu, Pocrovul, Craiova,
1943; Irineu Crăciunaş, Episcopul Pahomie al Romanului, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XXXV
(1958), nr. 9-12; Arhim. Nestor Vornicescu, Relaţii bisericeşti culturale între mănăstirea Neamţu şi
Transilvania, din cele mai vechi timpuri până în preajma anului 1918, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, XLIV (1968), nr. 11-12; Pr. C. Voicescu, Viaţa şi activitatea Episcopului Pahomie al
Romanului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 5-6; idem, Schitul Pocrov şi importanţa
lui pentru viaţa şi cultura bisericească din Moldova în sec. XVIII, în ibidem, nr. 7-8; Ierom.
Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980.
2. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 323.
3. Ibidem, p. 324.
4. Ibidem, p. 327.
4 bis. năravnic - cu privire la fapte, la obiceiuri.
5. Ms. slavon 278 din Biblioteca mănăstirii Neamţu.
6. Arhim. Ghenadie Enăcearm, ibidem, p. 42.
7. Pr. C. Bobulescu, ibidem, p. 11.
8. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 349.
9. Diac. prof. I. Ivan, Însemnări culese de pe cărţile din biblioteca mănăstirii Neamţu (manuscris)
nr. 392.
10. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 342.
11. Ibidem, p. 349.
12. N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. I, vol. II, p. 218, nota 6.
13. Academia R. S. România, Ms. CLXV 161; Episcop Melchisedec ibidem p. 343.
14. N. Iorga, ibidem, p. 218.
15. Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţu, Iaşi, 1981, p. 122, 259.
16. N. Iorga, O datorie mai puţin, în „Neamul Românesc”, 24 iunie 1918.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 663-673 Viaţa îmbunătăţită a episcopului Pahomie al Romanului
 2

EPISCOPUL PAHOMIE AL ROMANULUI

(1671-1724)

a. Viaţa

Episcopul Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie şi al prezbiterei Ana din satul Gledin, judeţul Bistriţa-
Năsăud. Din botez se chema Petru. în anul 1697 a primit tunderea monahală în obştea Mănăstirii Neamţ,
iar între anii 1702-1704 a fost stareţ al marii lavre.

După ce vizitează Mănăstirea Pecersca şi pe Sfântul Dimitrie al Rosto- vului, se întoarce la metanie şi se
face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după şapte ani se
retrage din nou în pustie şi întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului".

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegeşte în Transilvania, apoi se stabileşte la Mănăstirea
Pecersca. Moare în anul 1724 şi este înmormântat în paraclisul Sfântul Ştefan din această lavră.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. 1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de Dumnezeu şi în dragoste pentru
Sfânta Biserică, fiind hrănit permanent din Sfintele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pentru
aceasta, din tinereţe şi-a ales nevoinţa vieţii călugăreşti.
2. 2. Luând jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit întru toate să urmeze sfatul marilor duhovnici
din Mănăstirea Neamţ, încât în puţini ani a ajuns la măsura dascălilor săi. Apoi, învrednicindu-se de darul
preoţiei şi ajungând duhovnic vestit, a fost ales stareţ al marii lavre.
3. 3. Ca stareţ, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reînnoire duhovnicească în obştea
Mănăstirii Neamţ. Astfel, a adunat pe toţi călugării risipiţi pe la metoace şi prin păduri din cauza deselor
războaie şi a pustiirii mănăstirilor, formând o obşte de peste 300 de călugări. Apoi a rânduit duhovnici buni,
spovedania săptămânală şi slujbele după rânduială. A rânduit călugări luminaţi să traducă din operele
Sfinţilor Părinţi pentru hrana duhovnicească a soborului şi a încurajat foarte mult viaţa isihastă în jurul
Mănăstirii Neamţ, că în acele timpuri de nelinişte se nevoiau mai mulţi călugări în sihăstrii şi prin păduri
decât prin mănăstiri.
4. 4. Văzând cuviosul deşertăciunea acestei vieţi şi iubind mult viaţa pustnicească, s-a retras la linişte
în pădurile seculare din jurul Muntelui Chiriacu, unde a sihăstrit doi ani în post şi rugăciune. Şi atât de mult
a sporit cu darul lui Hristos, că ştia cele viitoare şi înţelegea adâncul Sfintei Scripturi. Era încă mare lucrător
al rugăciunii lui Iisus şi ales povăţuitor de suflete.
5. 5. În toamna anului 1706, au poposit la Mănăstirea Neamţ câţiva boieri din sfatul ţării, rude ale
domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir. A doua zi, umblând prin păduri după vânat, au rătăcit şi au dat de
chilia Cuviosului Pahomie. Deci, rămânând peste noapte la chilia lui, s-au rugat împreună şi au vorbit multe
cuvinte despre credinţă din Sfintele Scripturi, încât s-au uimit boierii de înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui.
Apoi i-au adăugat:
- Se cuvenea, părinte, să fii episcop şi păstor de suflete, iar nu să stai ca o făclie ascunsă în pustia
aceasta!
- Ei, fraţilor, eu sunt om păcătos şi nu sunt vrednic de asemenea cinste, a răspuns sihastrul.
A doua zi, petrecându-i, cuviosul i-a binecuvântat şi le-a zis:
- Mergeţi înainte cu Hristos şi numaidecât în poiană veţi afla destul vânat! Şi cu adevărat, au aflat vânat din
belşug.
6. 6. Rămânând vacant scaunul Episcopiei de Roman, se sfătuia mitropolitul cu domnul Moldovei pe
cine anume să pună episcop, că nu găseau un părinte vrednic de o cinste ca aceasta. Atunci, boierii care
fuseseră la Mănăstirea Neamţ au spus:
- Noi ştim un sihastru sfânt ce se nevoieşte în Munţii Neamţ, vrednic de a fi episcop, dar cum să-l aducem
aici, că fuge de orice dregătorie?
- Mergeţi, a zis mitropolitul, şi-l îndemnaţi să vină la Iaşi, spunând că pentru oarecare întrebări de dogme
este chemat şi credem în Dumnezeu că va veni.
Aducându-l boierii la mitropolie pe Cuviosul Pahomie, la începutul anului 1707, după Bobotează, îndată
mitropolitul, adunând pe sfetnicii săi, 1-a chemat la sine pe sihastru şi i-a zis:
- Te-am chemat, părinte, să ne ajuţi la apărarea dreptei credinţe, că avem pe oarecare ce învaţă greşit
dogmele Bisericii Ortodoxe. Spune-ne, aşadar, cum trebuie înţeleasă dogma Sfintei Treimi? Dar dogma
întrupării Domnului din Sfânta Fecioară? Şi prin ce mijloace lucrează harul la mântuirea omului?
Deci, punându-i mitropolitul şi alte multe întrebări din Sfintele Scripturi şi uimind pe toţi cu răspunsurile lui,
îndată au ieşit de sub perdea sfetnicii domnului care erau tăinuiţi şi au strigat:
- Cuviosul Pahomie să fie episcop la Roman!
Şi într-un glas toţi au răspuns: „Amin!"
Atunci, arhimandritul Pahomie, nemaiputând scăpa, îndată a fost hirotonit episcop şi aşezat în scaunul
vacant de la Roman.
7. 7. Timp de 7 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, episcopul Pahomie s-a dovedit un mare păstor de
suflete. Căci hirotonea numai preoţi cu viaţă aleasă, cunoscători ai Sfintei Scripturi, iar prin mănăstiri şi
schituri rânduia egumeni şi duhovnici iscusiţi, spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea credincioşilor. Apoi
scria şi cărţi de învăţătură, cerceta pe toţi, făcea milostenii la săraci şi se nevoia mult cu cele duhovniceşti.
8. 8. În anul 1714, episcopul Pahomie, simţindu-se bolnav şi râvnind viaţa duhovnicească de altădată,
s-a retras din scaun la iubita linişte, în Muntele Chiriacu, unde se nevoiau mulţi sihaştri aleşi. Acolo,
rugându-se Mântuitorului Hristos şi făcând priveghere de toată noaptea, a înălţat în poiană o biserică de
lemn cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului", a făcut chilii şi a adunat în jurul său peste 30 de sihaştri.
Apoi a rânduit aşezământ de viaţă pustnicească, mai aspră ca în toate celelalte mănăstiri şi schituri din
Moldova, lăsând cu legământ arhieresc ca Mănăstirea Neamţ să nu se amestece cu nimic în treburile
Schitului Pocrov.
9. 9. Aşezământul episcopului Pahomie de la Schitul Pocrov cerea nevoinţă sihăstrească cu
desăvârşire, în permanentă tăcere, în post şi neîncetată rugăciune. Cinci zile pe săptămână se mânca o
dată pe zi, fără vin şi ulei, iar sâmbăta şi Duminica se dezlega la vin, ulei, brânză, ouă şi lapte. În timpul
Postului Mare şi peste săptămână, călugării, îndeosebi schimonahii, aveau voie să se retragă în pădure, la
colibele lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu în singurătate. În fiecare miez de noapte, călugării se adunau în
biserică la sunetul clopotului, iar în Duminici se împărtăşeau toţi şi luau masa în trapeză. Cei bătrâni şi
iscusiţi în lupta duhovnicească coborau în schit numai o dată pe săptămână, iar noii începători se nevoiau
un timp în obşte, apoi se retrăgeau în pădure. Pentru deşteptarea sihaştrilor la Utrenie, se afla un clopot pe
Muntele Chiriacu, pe care îl suna la vreme un călugăr. Această rânduială s-a păzit cu sfinţenie aproape un
secol, neîncercând nici Cuviosul Paisie să o schimbe, căci nu era alta mai pustnicească în toată Moldova.
Apoi, ajungând Schitul Pocrov sub conducerea Mănăstirii Neamţ, s-a pus aceeaşi rânduială ca în lavră.
10. 10. Sihăstria fericitului episcop Pahomie devenise în puţină vreme cea mai vestită din Moldova. În
schit, ca şi în Muntele Chiriacu, se nevoiau mulţi cuvioşi sihaştri, dintre care unii erau renumiţi postitori,
exorcişti şi taumaturgi; alţii erau duhovnici buni, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi dascăli învăţaţi; iar alţii
aveau darul lacrimilor şi petreceau toată viaţa în tăcere şi smerenie, necoborând niciodată din schit, până la
obştescul sfârşit. La aceşti cuvioşi alergau numeroşi bolnavi de prin sate şi, cu darul lui Hristos, se făceau
sănătoşi.

Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului
1660, primind la botez numele Petru.
Imaginea 1 din 2

Piatra mormântului Sf. Pahomie de la Gledin (Schitul Pocrov, jud. Neamt)

Vezi galeria în secţiunea Multimedia

Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului
Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o
fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce
voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți,
frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea
Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept
îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost
într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului.
Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia
egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie
1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev,
petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul
1724. Canonizarea Sf. Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14 – 15 noiembrie
2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica
a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul
Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la
mănăstirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din
ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. A legat cu
blesteme grele pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise mănăstirii Neamţ şi
schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea şi a influenţat
prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută
şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.

Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul
ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă
deosebită.

A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile
necesare cultului, într-o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit.

L-au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenţie, recomandându-le şi altora. Pe Cheia
înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului
Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” şi
pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o
bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în
perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219 – 1711) martie” cuprinde 52 de
titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 –
1802)” aminteşte de 42 de cărţi.

După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie şi apoi lăsate
moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în
1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi
cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au
descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra
legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu,
dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să-l laude pe Domnul Iisus
Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu
spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate.
Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşiCheia înţelesului.

Activitatea cărturărească şi duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a

schitului Pocrov şi a mănăstirii Neamţ, punându-şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din
Moldova, într-un secol în care relaţiile dintre mănăstirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia
călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.
 4

Despre Sfinti - parintele Dumitru Staniloae

Postat: 22.06.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: interviu

Despre sfinţi

Sfintii ii privesc pe oameni asa cum ii priveste Hristos. Sfinti precum Sfantul Vasile, Sfantul Nicolae, Sfantul
roman Calinic de la Cernica, care plangea cand nu avea bani sa le dea oamenilor, au lucrat la
propovaduirea, la afirmarea credintei celorlalti, pregatindu-i sa fie oameni adevarati. Ei si-au iubit semenii
si i-au indemnat si pe ceilalti sa ii iubeasca, au urmat instinctiv aceasta directie. Sfintii sunt remarcabili
nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta
spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin
faptele lor.
Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face
transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina
dumnezeiasca.
Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne
ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta
penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat.
Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat
si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre.
De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor
pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii.
[…]
Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin
rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor. Crestinii se uita in calendar pentru a vedea
care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa
imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si
cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru
Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut,
Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate
mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul
Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost
niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou.
Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta
sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins
culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt
impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare
interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul
Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se
roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea
cerem rugaciunile lor.
Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis,
pentru starea lor de indumnezeire si pentru rigaciunile lor pentru noi. De aceea spunem
totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem,
spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in
viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru
mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.
In aceasta cinsta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista
doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste
de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate,
concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo
incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram,
chiar si in viata sociala, in perspective vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste.
Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer”.

Pr Dumitru Staniloae - "Mica Dogmatică vorbită" - dialoguri la Cernica cu

M.A .Costa de Beauregard
 5
n volumul 8 al Filocaliei, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae, există un capitol intitulat Din istoria isihasmului în
ortodoxia română. El este important din mai multe puncte de vedere.

Este vorba, în primul rând, de vechimea isihasmului sau a sihăstriei la români, despre specificul isihasmului în genere, şi a
celui românesc în mod special, şi, nu în ultimul rând, despre semnificaţia lui religioasă şi laică pentru dreapta credinţă a
românilor din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

Teologii străini, care s-au referit la isihasmul reînnoit în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către Paisie Velicicovschi,
au constatat, oarecum cu surprindere, că drumul răspândirii scrierilor filocalice în Rusia a trecut prin Moldova şi n-a avut
o filiaţie directă de la Muntele Sfânt (Athos). Mai mult, că filiaţia nu era teoretică, ci practică. Iar Paisie Velicicovschi a fost
călugăr la Mânăstirea Neamţ, practica sihăstriei fiind aici tradiţională şi nu inspirată din scrierile filocalice, pe care el le va
traduce mult mai târziu.

Părintele Dumitru Stăniloae a lucrat timp de 45 de ani la

traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
apărută în douăsprezece volume.

Părintele Dumitru Stăniloae merge pe linia tradiţiei isihaste documentate istoric până în secolul al XIV-lea, pe vremea lui
Neagoe Basarab, învăţăturile acestuia fiind databile în perioada domniei sale (1512-1521). Dar se ştia că la el este vorba
deja despre aşa-numitul „isihasm laic”, pe care domnitorul îl recomandă fiului său pentru desăvârşirea sufletească. Căci,
zice voievodul: „Mulţi împăraţi au împărăţit, dar împărăţia cerească puţini au dobândit-o”. Enumerarea treptelor mântuirii,
începând cu tăcerea şi oprirea, umilinţa şi plângerea, şi terminând cu smerenia şi dragostea, care fac suf letele să
vorbească cu îngerii, nu sunt inspirate din practicile tradiţionale ale isihasmului monahal, ci dovedesc o prelucrare a acestora,
care nu se putea realiza doar printr-o simplă îndepărtare de la textele canonice, ci, mai degrabă, printr-o extindere a practicii
de sihăstrie, dinspre religios spre laic, într-o perioadă considerabilă de timp.

Nu este, prin urmare, lipsită de temei tendinţa unor cercetători de coborâre a originii isihasmului spre viaţa ascetică, de
origine monastică, din secolele al IV-lea şi al V-lea, care începe cu practicile călugărilor daco-romani din Scythia Minor. Pregătite
şi acestea, cum considera părintele Ioan Coman, chiar de credinţe şi practici precreştine ale traco-geto-dacilor. Mai ales de cele
referitoare la tămăduirea trupului prin vindecarea sufetului.
 Megaloschema - Veșmânt sacramental purtat de isihaști

Or, tocmai asupra acestui aspect insistă şi părintele Dumitru Stăniloae, cu referinţă la sihăstria românească: săvârşirea de
către sihaştri a „vindecărilor minunate”.

Nu trebuie să uităm că, tot călugări daco-romani, ca Ioan Cassian (360-435), au scris despre aşezămintele monahilor şi au
fost organizatorii vieţii monahale occidentale.

Au existat în aceste locuri tradiţii speciale ale practicării creştinismului în condiţii de izolare în faţa migratorilor păgâni,
dovadă mulţimea martirilor creştini din aceste locuri, ca şi a inscripţiilor creştine rupestre din peşteri, şi chiar a asocierii
sihăstriei cu locuinţele din peşteri sau săpate în piatră.

Important este şi faptul că viaţa isihastă nu era o raritate şi nu se practica numai în mod organizat pe lângă mânăstiri sau
la sihăstriile care ţineau de acestea. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, spunea că „munţii Moldovei sunt plini de
călugări şi pustnici care îşi jertfesc acolo în liniştea şi apropierea lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratică”. „După câte ştim,
zice părintele Stăniloae, la nici un alt popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atât de popular, nu s-a păstrat cu această
largă rezonanţă, pentru că nici modul isihast al călugăriei nu s-a păstrat la fel”.

Sunt remarcabile observaţiile părintelui Dumitru Stăniloae în legătură cu specif cul românesc al isihasmului, poate cel
mai apropiat de dreapta credinţă creştină - căci el se distinge clar de practicile yoghine individualiste.

Rugăciunea inimii pare să fie o invocare a lui Iisus Hristos în scopul mântuirii personale a fiecărui sihastru în parte, ceea ce
n-ar trezi însă nici un interes pentru comunitatea creştină, ci ar reprezenta cel mult o curiozitate, în nici un caz un spectacol,
necunoscut sihaştrilor. De altfel, toate aspectele asemănătoare, formal, cu practicile yoghine, reţineri ale respiraţiei, anumite
posturi sau poziţii, nu erau săvârşite de sihaştri în vederea obţinerii vreunei performanţe sau pentru impresionarea unor
eventuali spectatori. Nici izolarea, deşi uneori deplină, nu era permanentă. Sihaştrii nu depindeau, dar ţineau, de anumite
comunităţi religioase, schituri, mânăstiri, dar şi de comunităţi laice. Sihaştri români, zice părintele Stăniloae, nu erau nişte
recluşi nepăsători de lume, în sensul recluşilor din Occident, sau chiar de la Muntele Athos sau, mai ales, din Orient. Ei
ajutau în tot felul poporul, în greutăţile lui. „Aceşti sihaştri, spunea părintele Ioanichie Bălan, veneau în ajutorul oamenilor
cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea şi îndemnul. Călugării, sihaştrii, pustnicii, aceşti fugiţi de lume, au iubit cel mai
mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei… au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfetnici ai voievozilor. Toţi voievozii au
avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihaştri.”
Un lucru de asemenea demn de reţinut îl constituie faptul că practicarea isihasmului, cu respectarea strictă a
canoanelor, nu garantează totuşi obţinerea acelei stări de linişte (hesychia) necesară, cum zicea Neagoe Basarab, apropierii
de Dumnezeu. Starea aceasta, fiind rară, îi făcea vestiţi pentru sfinţenia lor numai pe câţiva dintre sihaştri, ceea ce nu
era un motiv de renunţare la viaţa isihastă. Tot aşa cum nu era, şi nu este, un motiv pentru renunţarea la viaţa creştină din
cauza impedimentelor materiale sau a suferinţelor trupeşti.

Apropiaţi ai părintelui Dumitru Stăniloae au relatat că acesta, în cursul anilor de închisoare, ar fi practicat intensiv isihasmul,
fiind în apropierea stării de hesychia. A răbdat cu o linişte desăvârşită chinurile detenţiei, afirmând că perioada aceea a fost
grea mai mult pentru rudele şi apropiaţii săi, care trăiau în libertate, decât pentru el. Şi s-a străduit, după puterile sale, să aline
durerile sufleteşti şi trupeşti ale condamnaţilor.

Se mai remarcă însă şi faptul că, odată obţinută starea de hesychia, chiar mai grea decât abţinerea este păstrarea ei. Iar
aceasta nu se face doar prin propria voinţă, ci numai cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care face alegerea dintre
cei aleşi, toate la timpul lor şi la locul cuvenit.

Căci una dintre marile învăţături ale trăirii isihaste este aceea că „cine îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, nu-i cere şi lui
Dumnezeu să-l iubească pe el”.
 6

MISCAREA ISIHASTA SI LEGATURILE EI CU ROMANII

extras

Am vazut cum a luat nastere miscarea isihasta in sanul Bisericii Ortodoxe ca un curent de reinnoire
spirituala care nu are egal in lumea occidentala "desi spiritualitatea ortodoxa nu este opusa intotdeauna
celei occidentale dar apare bine diferentiata si de multe ori sunt complementare" 1. Aceasta miscare care
are ca obiect rugaciunea neintrerupta, pomenirea numelui lui Iisus cu mintea coborata in inima dupa ce a
fost spalata de lacrimile pocaintei si supusa cu credinta, caldura si dragoste a patruns si la noi la romanii
de-a lungul veacurilor, cunoscut fiind ca romanul a fost un mare iubitor de liniste, de pace interioara. Este
demn de subliniat ca miscarea isihasta pe aceste meleaguri nu a fost adusa de nimeni, ea existand sub o
anumita forma din timpuri stravechi. Chiar inainte de a fi crestini stramosii nostri erau mari iubitori de
liniste. Odata cu increstinarea, linistea a fost cautata tot mai mult, atat cea interna pentru a fi fortificata in
propria fiinta cat si cea externa, fortificare ce se impunea si datorita pozitiei geografice a tarii care
seamana cu o "adevarata catedrala naturala dupa cum afirma parintele ieromonah Ionichie Balan in cartea
sa "Vetre de sihastrie romaneasca".

Deci trebuie sa remarcam ca isihia, noua romanilor nu ne-a venit de undeva de afara, nu ne-a adus-o
nimeni, ci dimpotriva noi am dat pilda, la noi au venit de-a lungul veacurilor patriarhi din cele patru
centre ale Rasaritului ortodox, de aici ei au plecat cu idei in cautarea linistii adevarate, aceea a trairii dupa
si prin Evanghelia lui Hristos.

Mai degraba aici pe pamant s-a pastrat linistea adevarata a Rasaritului ortodox. Locuitorii acestui pamant
nu si-au uitat niciodata menirea ce o au pe acest pamant dar in acelasi timp nu au fost niste rigizi, adica
de a nu primi ceva din afara. Dimpotriva am primit cu placere ceea ce ni s-a potrivit, ceea ce ne-a fost de
folos pentru linistea adevarata care duce la mantuire, idei pe care le-am prelucrat cum ne-a convenit
pentru ca n-am fost niste marionete ca sa executam ceea ce au poruncit altii. De-a lungul timpului
romanul a sacrificat ordinea impusa, farmecul creat artificial, impropriu sufletului sau, de dragul linistii si
bucuriei interioare, a trairii sale cat mai mult in mijlocul naturii. Din aceasta liniste divina, din aceasta
armonie si frumusete nepieritoare au iesit comorile si capodoperele sacre ale neamului nostru incepand
de la marii nostri sfinti, continuand apoi cu domnitorii nostri vrednici si intelepti si terminand cu
frumoasele noastre colinde si balada "Miorita"3.

Toate acestea sunt rod al linistii si pacii sufletului romanesc. La poporul roman se mai constata inca un
fapt important si anume existenta dintru inceputuri a asa-numitelor sihastrii satesti, chiar din primele
secole ale increstinarii sale. Aici erau mici fratii intemeiate pe traditia apostolica a primilor crestini si
care isi duceau activitatea duhovniceasca pe langa bisericile satelor respective. Batranii si vaduvele mai
evlavioase renuntau de bunavoie la cele pamantesti punandu-se intru totul slujba lui Hristos si a Bisericii
sub povatuirea preotului respectiv, obicei practicat de la inceput in toate tarile din bazinul mediteranean.
Ei nu depuneau juramantul calugaresc dupa cum nici calugarii nu faceau aceasta din primele veacuri 4.

Aceste mici "fratii" ajutau pe preot in apararea ortodoxiei. Alti crestini nu se multumeau cu atat si singuri
construiau mici locuinte din lemn se separau de lume, retagandu-se in mijlocul naturii, astfel luand
nastere sihastriile satesti. Langa chiliile lor luau nastere de indata noi case si astfel lua fiinta un nou sat pe
diferite vai, munti sau dealuri, iar adevaratii sihastri trebuiau sa migreze. Se poate afirma ca sihastri nu au
avut niciodata liniste si nici un loc stabil si o asezare statornica5. Ei erau cei dintai deschizatori de
drumuri pentru viata duhovniceasca fiind adevarati parinti ai viitoarelor noastre manastiri, duhovnici
pentru marii dregatori si domni6.

O caracteristica a sihastriilor romanesti este trairea in mici comunitati in asceza si nevointa individuala
dupa ravna si puterea fiecaruia, trasaturi firesti si specifice sufletului de roman. Ei nu acceptau
inregimentarea de obsti mari cu mancarea si munca in comun. Sufletul lor prea solitar era prea mult legat
de liniste, de libertatea interioara7.

Calugarii romani s-au impotrivit obstii chiar si la Muntele Athos si nesuportand asprimea vietii de obste
au cerut infiintarea vietii idioritmice, cu care erau obisnuiti in tara. In Moldova procesul de trecere de la
idioritmie la viata de obste a fost mult mai tacit, mai lent, iar in Tara Romaneasca au patruns si elemente
de influenta slava si greaca. In Transilvania datorita conditiilor vitrege, trecerea de la sihastrie la
manastire cu viata de obste organizata a fost mai lenta. In sec. XV in Moldova trebuie mentionate doua
puternice centre idioritmice:

1. Vatra sihastreasca de la Putna, Voronet, Rarau unde activau isihasti ca Sf. Levrentie de la Radauti, Sf.
Daniil Sihastrul cu ucenicii lor, si

2. Vatra sihastreasca din tinutul Neamtului, de fapt cea mai mare de la noi din tara. Acum ia fiinta in
muntii Neamtului sihastria lui Agapie, sihastria lui Iosif de la Bisericani, sihastria Ceahlaului, sihastria
lui Silvestru si multe altele.

In Tara Romaneasca codrii Vlasiei reprezinta terenul prielnic al aparitiei sutelor de sihastrii.

In Transilvania cel mai important centru isihast il constituie manastirea Ramet din Muntii Apuseni8.

Spiritualitatea isihasta a venit la noi fara indoiala si prin legaturile stranse ce le avea Tara Romaneasca cu
manastirea Cutlumus al carei staret Hariton a primit ajutoare de la domnul Tarii Romanesti Vladislav I
pentru reparatii si desigur odata cu aceste ajutoare au sosit si multi calugari. Multi dintre acestia insa, nu
au putut vietui aici datorita randuielilor din manastire. Acest fapt se petrecea in perioada in care
isihasmul este in floare. Sa nu uitam ca la interventia domnitorului Nicolae Basarab al Tarii Romanesti,
patriarhii Calist si Filotei, vestiti isihasti, vor trimite ca titular al Mitropoliei Ungrovlahiei pe Iachint de
Vicina, la 1359. De asemenea la 1372 domnitorul Vladislav I va aduce pe insusi staretul Hariton pe care-l
va aseza ca mitropolit la Curtea de Arges9.

Un nou impuls vietii monahale, dar care aduce cu el si ideile curentului isihast se face odata cu sosirea
calugarului Nicodim de la Muntele Athos care este intemeietorul vietii de obste la noi. In sec. XV-XVI
domnitorii, marii dregatori cautau tot mai mult marile centre isihaste pentru infiintarea de noi centre
manastiresti. Desi multe centre isihaste se prefac in manastiri numarul lor nu scade ci dimpotriva se
mareste. Acesti iubitori de liniste desi pot face parte din manastire, se puteau retrage in timpul anului dar
mai ales in posturi, in chilii special amenajate in jurul manastirilor nevoindu-se aici cu postul si cu
rugaciunea. Aceste chilii, adevarate locuri de retragere erau inchinate manastirilor de care apartineau
vietuitorii lor. De asemenea multi din cautatorii linistii vor infiinta noi centre de sihastrie prin cele mai
pustii locuri subcarpatice in sec. V-XVII.

Astfel pentru ucenicii Sf. Daniel Sihastrul se infiinteaza noi centre sihastresti in nordul Moldovei, acestea
ajungand mari centre isihaste. Mentionam pe Sisoe, intemeietorul sihastriei Radauti, cuviosul Onofrie,
sihastria lui Onofrie, cuviosii Nil si Pahomie au intemeiat sihastria Muntele Suha, pe varful muntelui
Ceahlaul, sihastria lui Zosima, sihastria lui Ioan si multe altele.

In Tara Romaneasca se constata pentru secolul XVI un avant inca si mai mare pentru intemeierea de noi
manastiri si sihastrii.

In Transilvania in sec. XVI viata sihastreasca din Muntii Apuseni ajunge acum la o mare inflorire prin
cuviosul egumen Ghelasie de la Ramet si cuviosul Ioan Sihastrul din manastirea Prislop. Cu toate acestea
in sec. XVIII monahismul romanesc cunoaste un declin duhovnicesc datorita numarului mare de
manastiri inchinate peste hotare. Majoritatea calugarilor din manastiri se retrageau acum spre sihastrii.
Impreuna cu ucenicii lor formau noi sihastrii. Slabirea generala a manastirilor s-a facut prin retragerea
multor calugari spre sihastrie. Acesta era drumul unei iminente caderi din viata duhovniceasca a
manastirilor10.

O lovitura puternica au suferit sihastriile romanesti in anul 1864 dupa actul de secularizare, cand sunt
desfiintate si lasate in paragina sau transferate in biserici de sat. astfel peste patru sute de sihastrii si
schituri au fost transformate in biserici de enorie. Cel mai mult au avut de suferit cele aflate in zona de
campie, reusind in schimb sa fie salvate cele din zona de deal si de munte. Spre sfarsitul sec. XIX isi
reiau activitatea cateva sihastrii. Cea mai mare vatra sihastreasca de la noi se afla in zona Neamtului la
manastirile Agapia, Secu, Sihastria, Sihla unde in sec. XIX se aflau peste 100 de sihastrii. In prima
jumatate a secolului XX viata de sihastrie propriu-zisa se mentine doar in cateva sihastii mai importante
ca: Sihastria Ucrainei, a Neamtului, Agapia Veche, Sihastru, Poiana Marului, Frasinei, Pestera. Pe langa
aceste sihastrii organizate mai existau peste 200 de sihastrii solitare. In 1950 Biserica Ortodoxa Romana
numara aproximativ 150 de manastiri, schituri si shiastrii in toate zonele tarii, dintre care cele mai
numeroase in Moldova si Muntenia11.
La inceputul secolului XX s-a ivit unul dintre cei mai desavarsiti sihastri, pustnicul Ioan. Apoi este de
mentionat schimonahul Gherasim, iar in regiunea Ialomicioarei s-a gasit un alt sihastru mutat la Domnul
al carui nume nu e mentionat.

De-a lungul veacurilor monahismul romanesc a avut legaturi cu cel bizantin. Influenta monahismului
bizantin la noi a culminat cu venirea lui Nicodim de la Tismana care a venit de la Athos si a adus cu el
modul de organizare de aici. Legaturile cu Muntele Athos incepute in sec. IX-X se vor intensifica in sec.
XIV-XV. Cu timpul legaturile dintre Biserica noastra si alte Biserici Ortodoxe si mai ales legaturile cu
renumitele centre monahale de la Muntele Athos si Muntele Sinai au dus la o organizare a vietii
monahale romanesti, iar viata isihasta a patruns si in manastire.

VIATA ISIHASTA LA ROMANI IN SECOLELE XIV-XVI

Vom reda in continuare viata si activitatea a doi renumiti isihasti romani, unul traitor dintru inceputurile
vietii sale pe aceste meleaguri ale linistii naturale, l-am numit aici pe Sf. Daniil Sihastrul, iar celalalt Sf.
Nicodim de la Tismana, organizator al vietii manastiresti, dupa regulile Sf. Munte la noi.

Sf. Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinti pe care I-a odraslit pamantul Moldovei, mare dascal
al pustiei si povatuitor al calugarilor. Pasind in viata monahala de la varsta de 16 ani se va retrage in viata
de sihastrie si va petrece mult timp langa manastirea Putna. De aici va pleca langa Voronet, petrecand
sub stanca Soimului multi ani. Aici era cercetat de popor si de calugari. Cand domnitorul Stefan cel Mare
al Moldovei va ridica manastirea Voronet, cuviosul Daniil va fi primul ei staret si tot aici isi va afla
sfarsitul. Daniil a avut o mare ravna pentru viata calugareasca, marile lui iubiri fiind linistea, postul si
rugaciunea. Zilnic nu gusta nimic pana la asfintiul soarelui. Astfel nevoindu-se a devenit vas ales al
Duhului Sfant. Ziua si noaptea priveghea in rugaciune si cugeta la cele dumnezeiesti, postind si cautand
linistea interioara. Primea la el pe cei ce veneau pentru vindecarea de boli, pentru cuvant de folosinta si in
general pentru tot omul nevoitor.

A fost chiar sfetnicul domnitorului Stefan cel Mare caruia I-a dat pretioase sfaturi in clipele grele ale
luptelor cu turcii, dandu-i posibilitatea de a-si aduna gandurile intr-un singur gand, acela catre Dumnezeu
si astfel sa continue lupta contra turcilor. Dupa terminarea unei lupte in care domnitorul iesea biruitor, Sf.
Daniil il indemna sa ridice o biserica. Astfel s-a intamplat dupa infrangerea de la Podul Inalt cand
domnitorul Stefan cel Mare a ridicat biserica cu hramul Sf. Gheorghe de la Varatec, cu nadejdea ca Sf.
Gheorghe il va ajuta contra turcilor si lucrul n-a fost in zadar12.

Fiind un exemplu demn de urmat, numerosi calugari iubitori de liniste din chinovii se retrageau in pustiu
cu binecuvantarea Sf. Daniil si deveneau sihastri, lucratori sporiti in rugaciunea lui Iisus. Astfel el avea
prin manastiri si sate mii de fii duhovnicesti, iar prin munti si prin codri avea sute de ucenici si sihastri,
care se nevoiau in placerea de Dumnezeu, dupa sfatul sau13. Intr-un fel Sf. Daniil Sihastrul a creat in
Moldova o mare miscare isihasta, aproape fara egal, specific romaneasca, fara influente din afara,
inaintand astfel pentru multa vreme viata duhovniceasca in manastiri si schituri si ridicand o generatie de
sihastri, adevarati rugatori ai rugaciunii lui Iisus. A murit in 1496 14.

De neam macedo-roman, Sf. Nicodim de la Tismana a venit in Tara Romaneasca pe la anul 1364 si a
intemeiat cu ajutorul domnitorilor romani manastirile Vodita si Tismana, iar in Tara Hategului,
manastirea Prislop. De asemenea a mai intemeiat doua mici asezari monahale in sudul Dunarii. Sf.
Nicodim a fost un traitor al vietii de obste dar si al vietii de pustiu unde a reusit sa se curete de patimi si
unde deprinde lucrarea cea dumnezeiasca a sfintei rugaciuni, invednicindu-se totodata de darul vederii
mai inainte si al facerii de minuni. Desi a intemeiat mai multe centre monahale pe care le-a organizat
dupa regulile Sf. Munte si a intemeiat cateva schituri, a indemnat pe ucenicii sai sa se indeletniceasca cu
practicarea rugaciunii lui Iisus. Centrul cel mai important reorganizat de el il constituie manastirea
Tismana. Nicodim a fost un mare reprezentant al miscarii isihaste organizate la Muntele Athos, pe
pamantul Tarilor Romane. El reprezinta pentru istoria monahismului de la noi un important moment de
spiritualitate 15.

Ucenicii lui Nicodim au inscris o etapa noua in istoria monahismului romanesc contribuind la statornicia
unor reguli noi de organizare si manifestare manastireasca. Caracteristica principala a lui Nicodim a fost
taria lui de caracter si vrednicia lui calugareasca desi nu a avut opere de mare importanta doctinara16.

VIATA ISIHASTA LA ROMANI IN SECOLELE XV-XVIII

Si in aceasta perioada au activat multi isihasti. Amintim astfel in sihastria Putna pe Spiridon, monahul
Paladie si Eustatie, iar in tinutul Neamtului amintim pe Chiriac Sihastrul.

Tot in Moldova pentru ideile lor innoitoare in ale isihiei amintim pe mitropolitii Gheorghe I si Teoctist II,
apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov-Pustnicul, Isaia, Rafael de la
Agapia, Partenie, Chiriac, Ioan de la Bisericani si nu in ultimul rand pe mitropolitul Dosoftei (1624-
1693), bland si smerit mult doritor de Dumnezeu si cu multa intelepciune si ravna dumnezeiasca. A
adunat invatatura duhovniceasca de la multi sporiti in viata duhovniceasca, sporind apoi in dragoste incat
s-a invrednicit a fi parinte duhovnicesc si incepator al obstii de la Probota 17.

Pe langa viata duhovniceasca pentru care era foarte apreciat mitropolitul Dosoftei a fost si un mare
carturar al vremurilor sale. De asemenea vom mai aminti pe mitropolitul Atanasie Crimca, pe Ioanichie
Schimonahul, Meletie, Epifanie, pe mitropolitul Varlaam, mitropolitul Antim Ivireanul si mai ales pe
marele traitor in duhul sihastriei parintele Vasile de la Poiana Marului, mort in 1766.

Cuviosul schimonah Vasile a fost parintele duhovnicesc al staretului Paisie si unul din cei mai vestiti
dascali si lucratori ai rugaciunii lui Iisus"18.
A fost hirotonit, iar in vara anului 1715 ajunge egumen al manastirii Dalhauti si vestit povatuitor de
suflete incat numele lui se facuse cunoscut peste tot pana la Domnul Tarii Romanesti, Constantin
Mavrocordat19.

Timp de 20 de ani cat a fost staret la Dalhauti, cuviosul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de
calugari si sihastri pe care-i deprinde in ascultare, smerenie, tacere si lucrarea cea de taina a rugaciunii lui
Iisus. Astfel staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala duhovniceasca, de traire isihasta20. Prin
anii 1730-1733, staretul Vasile reinnoieste schitul Poiana Marului si se muta aici cu 12 ucenici. Ca staret
la Poiana Marului, egumenul Vasile conduce duhovniceste toate schiturile din muntii Buzaului pe care le
cerceteaza regulat fie personal, fie prin scrisori. Chemat la Bucuresti pentru a primi ajutor sa ridice
schitul pentru ca "gasise loc potrivit pentru o viata mai pustniceasca"21 in prezenta patriarhului de
Ierusalim si Alexandria i se da acest ajutor de catre domnitorul Constantin Mavrocordat.

Ucenicul sau, Paisie marturiseste ca acestia l-au intrebat despre viata lui si despre credinta sfanta si
gasindu-l fara pata si neclintit intru credinta pravoslavnica"22, si vazand ca de la sine nimic nu vorbeste
"numai vazand pe dansul numai dupa puterea Sfintei Scripturi, urmand intru toate invataturile sfinte
bisericesti si dupa ele ascultate de preasfintii patriarhi intru nimic nu au aflat intru dansul prihana si
foarte s-au bucurat Prea Sfintii Patriarhi si l-au blagoslovit pe dansul si l-au marturisit pentru dansul
inaintea tot norodului ca nimenea pentru invatatura lui sa nu se indoiasca"23.

In 1750 va calatori la Muntele Athos unde va hirotoni pe ucenicul sau Paisie "invatandu-l si
descoperindu-I lui din Sfanta Scriptura despre cele trei randuieli monahicesti"24.

A murit la 14 iunie 1767.

Viata duhovniceasca dusa la schit a obligat pe multi sa faca danii schitului si "acest schit sa nu fie supus
si nici sa nu se strice ci numai de stricarea vremii"25.

Cei ce au ucenicit la aceasta scoala de la Poiana Marului au trait in duhul inspirat de staretul lor, adica in
rugaciuni repetate, post si ascultare.

In duhul rugaciunii lui Iisus au trait si altii ca de pilda mitropolitul Iacob Putneanul, Sofroaie, Rafail
Caligraful, arhimandritul Vartolomeu Mazareanu, dar cel care reinnoieste curentul duhovnicesc la noi
este cuviosul Paisie Velicicovschi. El este unul din cei mai mari stareti pe care I-a avut monahismul
romanesc veodata. S-a nascut la 21 decembrie 1722 la Paltana din parinti foarte evlaviosi. La 17 ani
neimpacat cu cele lumesti va lua drumul manastirii in cautarea unui duhovnic bun. Negasind odihna
sufleteasca in manastirile din Ucraina, indemnat de Duhul Sfant trece in Moldova si se aseaza la schitul
Traisteni-Ramnicu Sarat, iar de aici se muta la schitul Carnu pe apa Buzaului.

In vara anului 1746 pleaca la Muntele Athos si traieste un timp in singuratate in preajma manastirii
Pantocrator. In anul 1750, staretul Vasile il calugareste pe pustnicul Platon, dandu-I numele de Paisie.
Din acest an smeritul Paisie incepe sa primeasca ucenici, I se da schitul Sf. Ilie, petrecand la Athos in
total de 16 ani.

In vara anului 1763 staretul Paisie vine in Moldova impreuna cu cei 64 de ucenici ai sai si ia in primire
manastirea Dragomirna. Aici va petrece 12 ani si formeaza o obste de 350 de calugari. In toamna anului
1775 vine la manastirea Secu insotit de 200 de calugari, apoi in vara anului 1779 se stramuta pentru
ultima data la manastirea Neamt, marea Lavra a Moldovei. Aici face numeroase traduceri din operele
Sfintilor Parinti, organizeaza obstea dupa randuiala Sfantului Munte, formeaza un sobor de aproape o mie
de calugari, deprinde pe toti ucenicii sa practice rugaciunea lui Iisus si intretine relatii duhovnicesti cu
multe manastiri, stareti, duhovnici, pustnici, episcopi si dregatori. La 15 noiembrie 1794 marele staret al
manastirii Neamt se muta la odihna cea vesnica in varsta de 78 de ani fiind inmormantat in gropnita
manastirii27.

Pentru tara noastra el a insemnat mai mult decat generatii intregi de vladici. A luminat ca o faclie
puternica in veacul al XVIII-lea si departe chiar peste hotare, iar scoala lui ca si pravila pe care a asezat-o
la Dragomirna, Secu si Lavra Neamtului a dat un indemn nou, puternic de propasire bogata, culturala si
de pietate si a produs asa-numita "directie pasiana"28.

Mari ierarhi din veacul urmator ca: Iacob Chesarie, Veniamin Grigorie sau Iosif Nanitescu s-au format la
scoala lui Paisie. De asemenea sub el s-au pregatit numerosi egumeni.

Conceptia staretului Paisie era ca viata de obste si ascultare au fost binecuvantate de Dumnezeu. Viata de
obste in numele lui Hristos ii urneste pe oameni cu asa de mare dragoste incat ei devin un trup, avand un
singur cap pe Iisus Hristos. Viata de obste si ascultarea nu au ramas simple idei ci au fost traduse in
practica astfel ca in toate manastirile s-au pus bazele randuielilor de obste.

In Tara Romaneasca curentul a fost sprijinit de ierarhi. Aici curentul paisian a lasat urme in randul
cuviosilor. Ucenicii care s-au format la scoala lui sunt: mitropolitul Grigorie Dascalul, Calinic, Gheorghe
Staretul, Macarie Tipograful si multi altii. Principiile fundamentale ale comunitatii paisiene erau munca
manuala care duce la o aleasa gospodarire. Viata calugarilor dintr-un centru paisian nu se poate concepe
decat in obsti adica impreuna vietuitoare, in ascultare desavarsita si in renuntarea completa la orice avere
personala29.

Lucrarea lui Paisie a facut inceputul unui curent duhovnicesc si carturaresc in manastirile noastre numit
curentul paisian30.

Datorita acestui curent Biserica Ortodoxa Romana a primit un puternic impuls de viata duhovniceasca si
de cultura, de progres si libertate ce se deschidea la sfarsitul secolului XVIII si inceputul celui de al XIX-
lea. Staretul Paisie a dat un nou imbold traducerilor romanesti, a reinviat dragostea de carte, de scris si de
citit31.
Atata timp cat a stat la Neamt a repus in functie atelierele de icoane si odoare ale manastirii, de vase
liturgice si obiecte sfinte, fiind un mare cititor.

De asemenea cuviosul Paisie a fost nu numai un bun muzician dar si un pasionat pentru muzica 32. Avea
un deosebit simt muzical cu o voce clara si grava, el fiind printre primii care a cerut transcrierea din
psaltica in liniara realizand armonia pe trei sau patru voci. Cuviosul Paisie a contribuit si prin muzica la
introducerea limbii romane in cult diminuand influenta greceasca si in acelasi timp incepand imbinarea
recitalului liturgic slavon cu muzica autohtona romaneasca cu usoare accente folclorice. Este deosebit de
important acest aspect pentru cultura veche romaneasca. Paisie a lasat o mostenire demna de luat in
seama lasandu-ne in manuscris peste 300 lucrari intre care se detaseaza tiparirea in anul 1793 a
"Filocaliei".

Este unanim recunoscuta influenta cuviosului Paisie in monahismul ortodox romanesc dar si in Balacani.
"Paisianismul" dainuieste si astazi in manastirile noastre, iar regulile sale sunt respectate cu strictete de
adevaratii traitori din manastiri si schituri. Dupa cuvantul celui ce i-a fost duhovnic, Vasile de la Poiana
Marului, Paisie era de acord ca cel ce traieste singur lucreaza numai pentru sine. Iar cel ce traieste in
obste lucreaza numai pentru Domnul din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputinciosii sa
tinem calea imparateasca, petrecand mai multi ani la un loc. In felul acesta si ispitele le vom birui si de
pacatul iubirii de sine ne vom izbavi33.

Paisie este cel ce imbina isihasmul romanesc care are drept specific sihastria cu isihasmul din marile
Lavre de la Muntele Athos.

Unul din ucenicii sai care a dus cu el invatatura lui Paisie in Tara Romaneasca este staretul Gheorghe.
Originar din partile Fagarasului va pleca de aici datorita impunerii de catre cotropitorii austrieci a trecerii
la uniatie. Pleaca la Muntele Athos unde devine ucenic al staretului Paisie la schitul Sf. Ilie. Pleaca
impreuna cu Paisie la manastirea Dragomirna si de aici la Secu. Se intoarce apoi din nou la Athos la
acelasi schit. In anul 1781 revine in Moldova sa-si revada staretul.

Intre timp, mitropolit al Tarii Romanesti ajunge Grigorie Dascalul un alt ucenic al lui Paisie. Grigorie il
va numi pe Gheorghe staret la manastirea Cernica, lasata de mult timp in paragina. Timp de patru ani
organizeaza schituri si aduna 54 de ucenici. Se imbolnaveste si va lasa scris cum sa petreaca aici ucenicii
sai. Dupa ce s-a insanatosit si ucenicii sai s-au inmultit foarte mult a fost nevoie ca mitropolitul Grigorie
sa-I dea si manastirea Caldarusani. Staretul Gheorghe imparte obstea in doua la cele doua manastiri.
Aseaza pravila zilnica care cuprinde: spovedanie deasa, ascultare si masa de obste dupa traditia Athosului
si potrivit asezamantului sau. Va muri la 3 decembrie 1806 dupa ce a format multi ucenici destoinici.

VIATA ISIHASTA LA ROMANI IN SECOLUL XIX SI PANA IN ZILELE NOASTRE

Un alt mare ucenic al cuviosului Paisie este mitropolitul Grigorie Dascalul. Era prieten bun cu Gheorntie
si el ucenic al staretului Paisie, la manastirea Neamt unde va gusta frumusetea vietii duhovnicesti. Alaturi
de prietenul sau face traduceri din Sfintii Parinti din greceste in romaneste. Toata viata si-a petrecut-o in
intelepciune, in post si rugaciune. Pentru el averea era reprezentata la locul cu carti si o rogojina pe care
dormea. A participat la traducerea unor carti in limba romana cum sunt: Patericul, Octoihul, Cele 12
cuvinte, Vietile Sfintilor si de asemenea a purtat mare grija pentru infiintarea scolilor. In chilia in care a
trait ucenicii sai nu au gasit nici o avere34.

Un alt ierarh roman format in duh paisian a fost Veniamin Costache. Mare iubitor de carte si de liniste
Veniamin a fost un bun carturar, a contribuit mult la infiintarea de noi scoli unde sa se pregateasca viitori
slujitori ai altarelor. De asemenea s-a preocupat foarte mult de intarirea disciplinei in parohii. Fiind mare
iubitor de carte s-a ingrijit de popor ca sa invete carte.

A randuit in manastiri reguli noi si ca stareti pe cei mai desavarsiti duhovnici pe care ii avea in timpul
sau. S-a ingrijit si de isihastii din jurul manastirilor.

Unul din cei mai vestiti ierarhi pe care I-a avut Biserica noastra vreodata a fost Sf. Calinic de la Cernica.
Inca de tanar se indeletnicea cu postul si rugaciunea si cu privegherea. Datorita postului aspru pe care il
ducea ochii lui erau adanciti in fundul capului. Ales staret al manastirii Cernica inca inainte de a implini
varsta de 30 ani Sf. Calinic era un duhovnic desavarsit, traitor in duhul paisian si in acelasi timp un mare
traitor al isihasmului nostru romanesc in viata de obste. Bland si smerit cu inima, recomanda ucenicilor
sai rugaciunea mintala pentru ca duhul lor sa nu fie cuprins de multimea gandurilor si sa se piarda printre
ele. El inlocuieste indelunga vorbire cu rugaciunea lui Iisus. Inca din timpul cand traia savarsea minuni
prin vindecarea celor care erau indraciti fiind inzestrat totodata cu darul vederii mai inainte.

Si alti nevoitori aflati la loc de frunte in Biserica noastra trebuie amintiti: mitropolitul Andrei Saguna,
Chesarie, Iosaf, Teofan, Melchisedec Stefanescu si altii.

In secolul XIX un ierarh care se impune este mitropolitul Iosif Naniescu format si el la scoala lui Paisie.
A fost un mare ierarh al Moldovei fiind numit si cel sfant si milostiv. Este considerat de asemenea cel
mai stralucit vladica al Bisericii romanesti dupa Sf. Calinic Cernicanul. Era un om evlavios, mare iubitor
de liniste indeletnicindu-se cu privegherea, postul si rugaciunea si punand un mare accent pe rugaciunea
lui Iisus.

Si monahii au fost mari iubitori de liniste precum Xenia, Suzana, Epraxia si Elisabeta.

In a doua jumatate a secolului XX s-au remarcat alti entuziasti purtatori ai isihasmului. Printre acestia
amintim pe Varvara Lascari la manastirea Bistrita care era preocupata de liniste, pe Eugenia Dumitru de
la schitul Busi-Vrancea, pe Cosma Popa, Atanasie Pareline, traitor in pestera Ialomicioara, Silvestru
Florescu la manastirea Frasinei, Sf. Ioan Iacob care a murit pe Valea Iordanului, Melania de la schitul
romanesc Sf. Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, Anton Gaina de la manastirea Secu si multi altii.
Si in zilele noastre, monahii romani cauta cat mai mult aplicarea in viata a rugaciunii lui Iisus pentru
gasirea linistii interioare si astfel sa realizeze dezideratul acestei vieti pamantesti care ne este altul decat
trairea in duhul invataturii Domnului nostru Iisus Hristos care asigura mantuirea sufletului.

Prof. Drd. Telea Marius,

"Revista Teologica", revista oficiala a Mitropoliei Banatului, nr. 1/1995, pag. 81-91.

NOTE

1. Ibidem, pag. 1121.

2. Dr. Antoaie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Sibiu1913, pag. 217.
3. Ierom, Ioanichie Balan, vetre de sihastrie romaneasca, p. 10.
4. Ibidem, pag. 16.
5. Ibidem, pag. 17.
6. Ibidem, pag. 17.
7. Ibidem, pag. 18.
8. Dr. Nestor Vornicescu, Manastirea Tismana, in "Biserica Ortodoxa Romana" nr. 11-12/1974, pag.
1390.
9. Scarlat Porcescu, Cuviosul Nicodim de la Tismana, in Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 5-6-7/1952,
pag. 961.
10. Ierom, Ioanichie Balan, Patericul romanesc, Bucuresti, 1988, pag. 161.
11. Ibidem, pag. 213.
12. Ibidem, pag. 214.
13. Ibidem, pag. 214.
14. Pr. G. Cocora, Pr. H. Constantinescu, Poiana Marului, in "Glasul Bisericii" nr. 5-6/1964, pag. 473.
15. Ibidem, pag. 473.
16. Ibidem, pag. 473.
17. Ibidem, pag. 474.
18. Ibidem, pag. 475.
19. Ierom, Ioanichie Balan, op. cit., pag. 233.
20. Ibidem, pag. 234.
21. Ibidem, pag. 235.
22. Pr. Prof. Dr. Vasile Gh. Sibiescu, Paisie Velicicovschi, vietuitor la schitul Carnu (jud. Buzau) intre
anii 1744-146, articol in Spiritualitatea si istorie la Intorsura Carpatilor, vol. I, Buzau, 1983, pag. 353.
23. Ibidem, pag. 353.
24. Dr. Antonie Plamadeala, Dascali de cuget si simtire romaneasca, Sibiu, 1983, pag. 120.
25. Diac. P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare, un desavarsit monah roman, in "Biserica Ortodoxa
Romana" nr. 1-2/1975, pag. 256.
26. Ibidem, pag. 311.
27. Drd. Corneliu Zaboian, Rugaciunea lui Iisus in Imperiul bizantin, raspandirea ei in peninsula
Balcanica, in "Glasul Bisericii" nr. 11-22/1981, pag. 1100.
28. Ibidem, p. 1123.
29. Ibidem, p. 1124.
30. Ibidem, p. 1125.
31. Ibidem, p. 1126.
32. Ibidem, p. 1127.
33. Ibidem, p. 1128.
34. Ibidem, p. 1129.