Predici la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului

Index

Evanghelia şi Apostolul zilei...................................................................................5

Comentarii patristice - Evanghelia vindecării slugii sutaşului............................8
Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Despre puterea rugăciunii
pentru aproapele....................................................................................................12
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Hristos de obicei
urmează voinţa celor care-L roagă......................................................................19
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh -
Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor...............................................31
Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Epistola catre Romani - Trebuie să fugim de relele
mici, fiindcă cele mari din cele mici se nasc.....................................................36
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a patra după Rusalii - Evanghelia credinţei
.................................................................................................................................56
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri....................................................................68
Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului
– Credinţa sutaşului..............................................................................................69
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Virtuţile
sutaşului - virtuţile noastre...................................................................................72
Nicolae Steinhardt – Admiraţiile Domnului - Cazul sutaşului roman..............79
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Crezi? 80
 Ips Augustin la Duminica a IV-a - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Idolatrii
contemporani......................................................................................................84
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului..................................................................................................................88
Rugăciune............................................................................................................96
Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului..................................................................................................................98
Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Vindecarea slugii sutaşului................101
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii...103
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului 108
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului.............................................................................................................112
Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii.....................117
Traian Dorz - Îndură-Te, o Doamne!.................................................................120
Pr. George Dimopoulos - Duminica a IV-a după Rusalii - Credinţa unui sutaş122
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IV-a după Rusalii – Doamne, nu sunt vrednic 125
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IV-a după Rusalii - Iisus şi străinii.................129
Pr. Vasile Rob - Duminica a IV-a după Rusalii..............................................131
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului................................................................................................................134
Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Vindecarea slugii sutaşului - păgânul care “a ştiut de
durerea aproapelui”, care şi-a ascultat conştiinţa, împlinind “legea firii” şi îl bucură pe
Dumnezeu cu smerenia credinţei sale................................................................137
Părintele Teofan Popescu (Măn. Putna - 20 iunie 2010) - Predică importantă şi trezitoare la
Duminica vindecării slugii sutaşului..................................................................146
Sluga sutaşului. Predică importantă despre discreţia credinţei, inima milostivă versus
“generaţia eu” şi păcatul superiorităţii care osândeşte. Cum pot ortodocşii, “noul Israel”, să
repete căderile “poporului ales”?.......................................................................149
Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a după Rusalii: Puterea rugăciunii unora
pentru alţii şi cercetarea credinţei noastre. “Nu va lăsa Dumnezeu deşartă o mare nădejde
pusă în El de cel smerit”.....................................................................................158
Părintele Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului - Ni se va lua Împărăţia, pentru că nu o preţuim.............................163
Părintele Noël Tanazacq - Vindecarea slugii sutaşului....................................167
Părintele Vasile Gordon - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului................................................................................................................169
Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Dispreţul faţă de
Biserică, simptom al unei civilizaţii decadente.................................................174
Pr. prof. univ. Petre Semen - Predică la Evanghelia duminicii a IV-a după Rusalii (Vindecarea
slugii sutaşului) - Credinţă de militar................................................................178
Părintele Claudiu Rugină - Acoperişul sutaşului.............................................182
“Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!” Oare noi avem credinţă?.....................184
PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor – Vindecarea slugii sutaşului sau despre un
păgân care ne dă lecţii.........................................................................................192
IPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului - Vindecarea slugii sutaşului 195
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului......................................................................................................197

Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia
Matei 8, 5-13

5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,

6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.
7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.
8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci
numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se
duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.
10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni,
în Israel, n-am găsit atâta credinţă.
11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac
şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor.
12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor.
13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul
acela.

Apostol
 Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Romani 6, 18-23

18. Şi, izbăvindu-vă de păcat, aţi devenit robi ai dreptăţii.

19. Vorbesc omeneşte, având în vedere slăbiciunea trupului vostru. Că aşa cum mădularele
voastre vi le-aţi făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege, tot astfel faceţi-le acum -
mădularele voastre - roabe dreptăţii spre sfinţire.
20. Căci la vremea când eraţi robi ai păcatului, liberi eraţi dinspre partea dreptăţii.
21. Ca urmare, ce roadă aveaţi atunci? roade de care acum vă ruşinaţi; pentru că sfârşitul
acelora este moartea.
22. Dar acum, eliberaţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre
sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică.
23. Pentru că plata păcatului este moartea, dar harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică întru
Hristos Iisus, Domnul nostru.
 Comentarii patristice - Evanghelia vindecării slugii sutaşului

(Mt. 8, 5) Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L.

Unii spun că sutaşul, prin înfăţişarea faptelor, a sugerat motivul pentru care nu a adus pe slujitorul
său la Iisus, spunând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit, ca şi cum ar
fi fost pe cale să-şi dea ultima suflare sau chiar după cum a spus Luca, era să moară (Lc. 7, 2) .
După părerea mea, motivul pentru care nu l-a adus cu el a fost un semn în sine al credinţei sale,
chiar mai mare decât a celor care l-au coborât pe paralitic prin acoperiş (Lc. 5, 19) . Deoarece
sutaşul ştia sigur că era destul să poruncească pentru a ridica pe sluga sa, nu a mai considerat
necesar să o mai aducă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.1, traducere pentru Doxologia.ro
de Lucian Filip)

(Mt. 8, 6) Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

El foloseşte cuvântul băiat (explicaţia lui Teodor vine de la faptul că pais poate însemna atât fiu, cât
şi slujitor – n.tr.) pentru a se referi la sluga casei. Luca arată aceasta vădit, numindu-l slugă sau
slujitor.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 4I.A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 7) Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

Ce a făcut Iisus? Ceva ce nu mai făcuse înainte. Dacă alte dăţi doar împlinea dorinţa celor care-i
cereau câte ceva, acum dimpotrivă, se implică mai mult. Se oferă nu numai să-l vindece dar să şi
vină în casa sa. Din aceasta aflăm despre marea credinţă a sutaşului, căci de nu i-ar fi oferit asta şi i-
ar fi spus, Mergi în drumul, fie ca sluga ta să se vindece, noi nu am fi cunoscut toate acesta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 20,traducere pentru Doxologia.ro de
Lucian Filip)

(Mt. 8, 8) Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu,
ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Când Domnul i-a spus sutaşului că va veni în casa lui să-i vindece sluga, el a răspuns: Doamne, nu
sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
Găsindu-se nevrednic, s-a arătat pe sine vrednic ca Hristos să vină nu doar în casă, ci şi în inima sa.
Nu ar fi spus aceasta cu o aşa mare credinţă şi smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima sa pe
Cel care avea să-i vină în casă. Pentru Hristos nu ar fi fost nici o bucurie să intre în casa sa şi să nu
intre în inima sa. Căci Domnul smereniei, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, a şezut şi în casa unui
fariseu mândru, pe nume Simon şi deşi a şezut în casa lui, în inima lui nu era loc. Căci în inima lui,
Fiul Omului, nu a putut să-şi plece capul (pentru a se odihni n.tr.) (Mt. 8, 20) .

(Fericitul Augustin,Predica 62.1,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 8) Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu,
ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Este curios că, atunci când Marta, care era foarte apropiată de Iisus,a zis ştiu că oricâte vei cere de la
Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da (Lc. 11, 22) , a fost departe de a fi lăudată, ci dimpotrivă, a fost
corectată de către Domnul pentru că nu grăise chiar potrivit… Căci Iisus o învăţa că El însuşi este
fântâna a toate lucrurile bune, învierea şi viaţa, ca şi cum ar fi spus: Nu aştept să primesc puterea,
căci este deja în mine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.2, traducere pentru Doxologia.ro
de Lucian Filip).

(Mt. 8, 9) Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te,
şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.

A fost un semn al înţelepciunii sutaşului că, doar gândind în sinea sa ce ar fi fost cu putinţă, a crezut
asemenea lucruri despre Hristos. Căci spune: că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine
ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi
face. Sutaşul nu a venit la Hristos ca la Fiul lui Dumnezeu şi Domn a toată creaţia (la acea vreme,
înainte de răstignire, aceasta nu era cunoscută nici chiar de ucenici). Dimpotrivă, a venit la El ca la
un om care, datorită virtuţilor Sale, a primit de la Dumnezeu o autoritate mai mare decât a
oamenilor. Pentru aceasta spune căci şi eu sunt om. De-ndată ce i-a spus spune doar, ceea ce poate
părea potrivit doar lui Dumnezeu, pe bună dreptate adaugă şi mărturia: căci şi eu sunt om, de parcă
ar fi zis nu ar fi nimic incredibil dacă tu, un om care a primit autoritatea de la Dumnezeu, ai putea
face asemenea lucru, de vreme ce şi eu, un om ca tine, am în stăpânire şi sunt pus peste ei ca să le
comand aşa cum doresc.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41 A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 10) Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la
nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

Hristos se găseşte uimit de către sutaş. Îşi îndreaptă atenţia către el şi-l onorează cu darul împărăţiei,
chemând şi pe alţii la acelaşi zel.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 26.2, traducere pentru Doxologia.ro
de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 10) Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la
nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

Omul acesta era dintre neamuri, căci era până la urmă un sutaş al oştilor Imperiului Roman pe
tărâmul evreiesc. Acest om se afla în comanda oştilor de acolo, în măsura în care putea un sutaş. Era
sub ascultare şi avea sub ascultare. Ca subordonat, era supus; ca unul ce avea subordonaţi,
poruncea… Chiar dacă Domnul nu a intrat fizic în casa omului, a fost prezent în toată măreţia Sa,
vindecându-i credinţa şi sluga. Cu toate acestea, acelaşi Domn apăruse trupeşte între oamenii
legământului Său. Nu s-a născut într-o altă ţară. Nu a pătimit, nu a călcat, nu a îndurat suferinţele
sale omeneşti şi nici nu făcut minuni în alte ţări. Totuşi, prin sutaş, s-a împlinit proorocia: cel pe care
nu-l cunoşteam m-a slujit. Şi cum L-a recunoscut sutaşul? Prin ascultând de mine prin auzul urechii
(Ps. 17, 48).

(Fericitul Augustin,Predica 62.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 11-12) Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Bagă de seamă cum ceea ce ai auzit în Evanghelie, ca ceva ce are să vină, s-a petrecut deja. Iisus
laudă credinţa sutaşului, a cărui trup nu era din partea locului dar al cărui duh era din casa credinţei.
Lui i-a spus Hristos, mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac
şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară.

Care fii ai împărăţiei? Vorbeşte despre oamenii legământului, care au primit şi Legea. La ei au fost
trimişi proorocii. Lor li s-a dat templul şi preoţia. Ei au sărbătorit anticipările celor viitoare,
simbolic, dar fără să fie conştienţi de prezenţa lor reală. De aceea, vor fi aruncaţi în întunericul cel
mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Ciudat, nu-i aşa? Că ei vor fi alungaţi, în
timp ce creştinii de la răsărit şi de la apus vor fi chemaţi să participe la ospăţul ceresc, cu Avraam,
Isac şi Iacov, a căror pâine este dreptatea şi a căror cupă este înţelepciunea.

(Fericitul Augustin,Predica 62.6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 13) Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în
ceasul acela.

La Dumnezeu nu există silă. În permanenţă ne vrea doar binele şi dă oamenilor şi îngerilor (şi ei
fiinţe raţionale) , cărora le-a dat şi puterea de a alege, doar sfaturi de nădejde. Cei ascultători au ceea
ce este bun în mod liber şi pe bună dreptate. Este dat de Dumnezeu, dar de către ei păstrat… Duhul
omului are voinţa liberă de la început, şi la fel şi Dumnezeu, după al cărui chip şi asemănare a fost
creată lumea. Omul este îndemnat să se ţină cu putere de ceea ce este bine şi prin aceasta să asculte
de Dumnezeu, ceea ce nu se referă numai la fapte, ci şi la credinţă. Dumnezeu a lăsat să existe în om
libera voinţă ca să poată fi folosită de către om…după cum se arată şi în răspunsul lui Iisus către
sutaş: Du-te, fie ţie după cum ai crezut.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3.37.1, 4-5, traducere pentru Doxologia.ro de
Lucian Filip)
 Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Despre puterea rugăciunii
pentru aproapele

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi, în Sfânta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mântuitorul pe sluga greu
bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lângă Marea
Galileei. Minunea aceasta însă are câteva caracteristici aparte.
 Ea s-a săvârşit datorită credinţei dregătorului roman păgân, care se închina la idoli.
 Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgân, deci străin de Legea
Vechiului Testament.
 De asemenea vedem că Mântuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă,
ceea ce mai rar se întâmpla. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar
pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii
lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvârşea şi
bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa
inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis:
Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mântuitorul, cu multă
blândeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lângă credinţă mare, avea
şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci
numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de
credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă! De
aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac
şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară;
acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie
ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgân? Vedeţi cât poate credinţa curată unită cu smerenia? Amândouă
la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi
deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă
omul a decăzut moral atât de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de
smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mândria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte
astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mântuirii noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de
fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu suntem vrednici să
intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată
leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi
să se socotească cel mai păcătos de pe pământ.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi
pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfânta
Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfânta Scriptură şi mai ales de Sfânta Împărtăşanie. Căci dacă
ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în
inimă, dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrie şi cu duh de iscodire, toate ne sunt spre păcat; căci
ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus - credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osândă ne aşteaptă
dacă ne apropiem de Trupul şi Sângele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite,
certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgân după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era
mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mântuitorul îl
laudă în public, zicând: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credinţă! Nu numai
între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă că acest sutaş.
Credinţa şi smerenia lui l-a mântuit, i-a vindecat slugă şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi, nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă.
Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi pentru că, ziceau ei, copiii mici nu
au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei, deoarece Mântuitorul a zis către Apostoli când i-a trimis
la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi
(Marcu 16, 16).

Având în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu cuvintele lor greşite, m-
am gândit că în predica de azi să arăt că nu numai credinţa personală în Dumnezeu aduce mântuire
şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi
învia din morţi.
Aşa de exemplu vedem în Legea Veche,
 că prin credinţa lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului până ce a trecut tot
poporul şi preoţii cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23).
 Şi tot cu credinţa sa a oprit soarele şi luna din mersul lor pe cer până ce a bătut pe vrăjmaşii
săi (Iosua Navi 10, 10-14).
 Tot aşa prin credinţa lui Ghedeon, cei trei sute de ostaşi au biruit pe Madianiţi (Judecători 7,
16-25).
 Prin credinţa unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22),
 iar prin credinţa Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).

În Legea Nouă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa
unora asupra altora.
 Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfânta Evanghelie de azi, cum Mântuitorul, prin
credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13).
 Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din
Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia
patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6).
 Prin credinţa lui Iair, Mântuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43).
 Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15,
22-28).
 Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mântuitorul a înviat pe fratele lor mort de
patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru
(Ioan 11, 21).
 Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mântuitorul a vindecat pe tânărul lunatic (Matei
17, 18).

Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după
mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia
credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credinţă, voi le
spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a
naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez
sunt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfânt, aşa cum părinţii
trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sunt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii
Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul când îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă
a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin
Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre
care mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere
nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui
Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum
Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere
17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie când a fost botezat. Dar prin
mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se
face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot
cuvântul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).
Cât despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este
de ajuns să ne gândim la atâtea fapte minunate din zilele noastre. Câţi creştini nu se roagă acasă şi
la biserică pentru cei dragi ai lor stăpâniţi de beţie, desfrâu şi necredinţă? Dumnezeu văzând
lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpâniţi de
păcate. Aceleaşi minuni se săvârşesc şi cu rudele care fac Sfântul Maslu pentru bolnavii lor din
spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin.
Câţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei
ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mântuitorul
ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfântul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de
necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfânt, pe mulţi
bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pământul lovit de secetă, cei robiţi de
patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sunt salvate din muncile
iadului. Toate acestea sunt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri,
care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii
Ortodoxe, pentru ajutorul şi mântuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie credincioasă, datorită
credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la necredinţă şi ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia nicidecum copilul.
Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: "Chiar dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu
ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rândul
mucenicelor, decât să-l ucizi şi să fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu
pentru soţul tău şi cred că-l va îmblânzi mila Lui".

Rugându-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut un vis
înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a
văzut copaci mari încinşi de foc şi câte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar
vulturi cu gheare şi cioc de foc veneau şi le mâncau pieptul. În stânga drumului, iarăşi, copaci
aprinşi şi femei ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sânii.

Plângând de spaimă, a văzut un tânăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat: "Doamne, tu eşti
Mântuitorul Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Nu sunt Hristos, ci sunt sluga Lui şi îngerul tău
păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat
femeia: "care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi
de foc?" Iar îngerul i-a răspuns: "Aceste femei au ucis copiii lor în pântece şi n-au vrut să-i
nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te
chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul...".
Deşteptându-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soţului ei. Iar el,
mişcat de Duhul Sfânt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat
cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a
salvat şi copilul şi soţul de la pierzare.

Iubiţi credincioşi, să cerem de la bunul nostru Mântuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului
roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi dragostea lui pentru sluga bolnavă,
sunt virtuţi care lipsesc multor creştini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile
noastre mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare
de câte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor curată şi
lacrimile lor ne-au făcut de atâtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în
credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia,
răbdarea şi jertfă lor.

 Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începând cu cei din casa
noastră.
 Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată,
să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti
şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.
 Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume.
 Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi
mângâierea noastră.
 Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi
dragostea noastră îi va milui Dumnezeu.

Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa

noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va
alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvânta pământul cu ploaie timpurie şi
târzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mântui în dar
sufletele noastre.
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Hristos de obicei
urmează voinţa celor care-L roagă
 din PSB 23 - “Omilii la Matei” Ed IBMBOR

Omilia XXVI - fragment

„Intrând Iisus în Capernaum,s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând:Doamne,
sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul
intra în Capernaum.

- Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?

- Nu din pricina trândăviei - că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura

Domnului.

Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.

Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza.
Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era
pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”.

Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu mult mai mare
decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era de ajuns numai
poruncii lin Hristos ca să vindece pe cel bolnav.

- Şi ce-a făcut Iisus?

- N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă; acum însă
o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar şi că se va duce în
casa lui. O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-
te acasă, să fie vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cât e de mare credinţa lui. La fel şi cu cananeanca,
numai că în sens invers.

Sulaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa sutaşului şi
marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să stăruie în cererea ei.

Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin
ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin amânarea îndelungată şi prin refuzul
Său, descoperă credinţa femeii.

Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca să afli dragostea
de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.

La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de mare era iubirea
de străini a dreptului Lot.

- Ce a răspuns sutaşul?

„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Să ascultăm aceste cuvinte toţi câţi avem să-L primim pe Hristos! Că e cu putinţă să-L primim şi
acum. Să le ascultăm, să le urmăm ca să-L primim tot cu atâta râvnă! Când primeşti în casa ta
pe cel sărac, pe cel flămând şi pe cel gol, pe Hristos Îl primeşti, pe El Îl hrăneşti.

„Ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!”

Iată că şi sutaşul, ca şi leprosul, are despre Hristos părerea cuvenită Lui. Nici sutaşul n-a zis:
„Cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor!”, sau: „roagă-te Lui şi cere-I!”, ci: „Porunceşte numai!”. Apoi
temându-se ca nu cumva Domnul, din smerenie, să refuze, a adăugat:
„Că şi eu sunt om sub stăpânire, având sub mine ostaşi; şi spun acestuia: „Du-te ” şi se duce; şi
celuilalt: „ Vino!” şi vine; şi slugii mele: „Fă aceasta!” şi face”.

- Şi ce-i cu asta, m-ar putea întreba cineva, dacă sutaşul credea că Hristos este Dumnezeu? Pe
mine mă interesează să aflu dacă Hristos încuviinţa această credinţă, dacă o întărea?

- Întrebarea este bine şi înţelept pusă. Să o cercetăm şi vom vedea că lucrul care s-a petrecut cu
leprosul s-a petrecut şi cu sutaşul. După cum leprosul a spus: „Dacă vrei” - că noi susţinem cu tărie
Dumnezeirea şi puterea lui Hristos, întemeiaţi nu numai pe cuvintele leprosului, ci chiar pe
cuvintele Domnului; că Domnul nu numai n-a veştejit părerea leprosului, ci a întărit-o şi mai mult,
adăugind chiar ce era de prisos să spună, adică: „Vreau, curăţeşte-te!”", tocmai pentru a-i întări
credinţa - tot aşa este drept să vedem dacă s-au petrecut la fel lucrurile şi cu sutaşul. Şi vom găsi că
s-au petrecut la fel. Când sutaşul a spus despre Domnul lucruri atât de mari, când a mărturisit că
are o atât de mare putere, Hristos nu l-a ţinut de rău, ci i-a primit cuvintele şi a făcut mai mult
decât că le-a primit. Nici evanghelistul n-a spus numai că Domnul a lăudat spusele sutaşului, ci ,
arătând, cât de mult l-a lăudat, spune că S-a şi minunat de credinţa sutaşului; şi nu numai că S-a
minunat de credinţa lui, ci l-a şi dat ca pildă întregului popor şi celorlalţi, pentru a-i urma
credinţa.

Vezi, dar, că fiecare din cei ce au fost martori la cuvintele Lui se mirau de puterea lui Hristos?

„Şi se mirau şi mulţimile de învăţătura Lui, că îi învăţa că Acela are putere ”. Şi nu numai că
Domnul n-a ţinut de rău mulţimile, ci luându-le, S-a pogorât cu ele de Munte, iar prin
vindecarea leprosului, le-a întărit credinţa.

Leprosul spunea: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”; iar Domnul nu numai că nu l-a mustrat, ci l-
a şi tămăduit şi l-a curăţit, aşa precum leprosul Îl rugase; iar sutaşul I-a zis: „Zi numai cu
cuvântul şi se va tămădui sluga mea”; iar Domnul, minunându-Se de credinţa lui, i-a spus: „Nici
în Israel n-am aflat atâta credinţă”.

II
Dar îţi voi dovedi Dumnezeirea lui Hristos pe o altă cale, contrară celei de până acum. Marta nu I-a
spus Domnului ce I-a zis leprosul şi sutaşul, ci cu totul dimpotrivă: „Oricâte vei cere de la
Dumnezeu îţi va da “, de aceea Domnul nu numai că n-a lăudat-o - cu toate că-I era cunoscută,
apropiată şi una din persoanele cu multă râvnă pentru El -, ci chiar a mustrat-o şi a îndreptat-o, că nu
grăise bine despre El, zicându-i: „Nu ţi-am spus că de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”.

A ţinut-o de rău, ca pe o necredincioasă. Şi iarăşi, când Marta I-a spus: „Oricâte vei cere de la
Dumnezeu Iţi va da”, Domnul îi scoate din minte o părere că aceasta şi o învaţă că El n-are nevoie
să primească o astfel de putere de la altul, ci El este izvorul bunătăţilor, spunându-i: „Eu sunt
învierea şi viaţa”; adică: „Nu aştept să primesc putere, ci fac totul cu propria Mea putere”.

De aceea Domnul îl laudă pe sutaş, îl dă ca pildă poporului, îl cinsteşte, dându-i împărăţia cerurilor
şi cheamă şi pe alţii să meargă pe urmele lui. Şi ca să afli că a spus acestea ca să înveţe şi pe ceilalţi
să creadă cum a crezut sutaşul, ascultă precizia cu care evanghelistul arată acest lucru, spunând:
„Şi întorcându-Se, Iisus a zis celor ce veneau după El: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”.

Gândeşte deci şi tu lucruri mari despre Hristos! Gândul acesta aduce credinţă, împărăţia
cerurilor şi celelalte bunătăţi.

Hristos nu S-a mărginit să-l laude pe sutaş doar prin cuvinte, ci i-a dat, în schimbul credinţei sale,
sănătos pe cel bolnav, îi împleteşte cununa strălucită şi-i făgăduieşte mari daruri, grăindu-i aşa:
„Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni în sânurile lui Avraam şi ale lui Isaac şi
ale lui Iacov, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi afară”.

Hristos le vorbeşte cu mai multă îndrăznire, pentru că făcuse multe minuni. Apoi, ca să nu creadă
cineva că Domnul vrea să-l linguşească pe sutaş cu aceste cuvinte, arătând tuturora ce suflet avea
sutaşul, i-a zis:
„Du-te, după cum ai crezut, fie ţie!”.
Şi îndată a urmat vindecarea, mărturie a puternicei credinţei sutaşului:
„Şi s-a vindecat sluga lui din ceasul acela”.

Aşa s-a întâmplat şi cu cananeanca; că şi aceleia i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie
precum voieşti! Şi s-a vindecat fiica ei”.

Dar pentru că evanghelistul Luca, istorisind minunea vindecării slugii sutaşului, adaugă şi alte fapte,
care se deosebesc de cele spuse de evanghelistul Matei, este de neapărată treubuinţă să lămuresc şi
deosebirile acestea.

- Ce spune Luca?
- Că sutaşul a trimis la Iisus pe bătrânii iudeilor să-L roage să vină; Matei, dimpotrivă, spune că
chiar sutaşul s-a dus la Iisus şi I-a spus: „Nu sunt vrednic”.

Unii comentatori spun că e vorba de doi şutaşi deosebiţi, deşi sunt multe asemănări între istorisirile
celor doi evanghelişti. Despre sutaşul de la Luca, bătrânii poporului spun: „El ne-a zidit
sinagoga noastră şi iubeşte neamul nostru” ; despre sutaşul de la Matei Iisus spune: „Nici în
Israel n-am aflat atâta credinţă”, dar despre cel de la Luca n-a spus că:
„Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus”, ceea ce ne face să bănuim că sutaşul de la Luca era
iudeu.

Ce vom răspunde, deci?

Explicaţia dată de aceşti comentatori este uşoară, dar întrebarea este dacă e şi adevărată. După
părerea mea, în amândouă istorisirile evanghelice este vorba de una şi aceeaşi persoană.

- Cum poate fi una şi aceeaşi persoană, m-ar întreba cineva, când Matei spune că sutaşul s-a
apropiat de Domnul şi I-a spus: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”, iar Luca spune
că a trimis la Iisus pe bătrânii iudeilor ca să-L cheme să vină?

- Sunt de părere că Luca, în istorisirea sa, ne descoperă linguşeala iudeilor, că în nenorociri oamenii
sunt nestatornici şi îşi schimbă de foarte multe ori părerile. Probabil că sutaşul, vrând să plece la
Iisus, a fost împiedicat de iudei, linguşindu-l şi spunându-i: „Ne ducem noi să-L aducem!” Vezi că
chiar propunerea lor este plină de linguşeală, pentru că au spus: „Ne iubeşte neamul nostru şi ne-a
zidit sinagogă”.
Nici nu ştiu cum să-l laude. Ar fi trebuit să grăiască aşa: „A vrut el să vină să Te roage, dar l-am
oprit noi, văzându-i nenorocirea şi pe bolnav zăcând în casă”. Aşa ar fi trebuit să grăiască, pentru a-I
arăta lui Iisus cât de mare este credinţa sutaşului.

Dar ei nu grăiesc aşa! Din pricina invidiei nici n-au voit să descopere credinţa sutaşului, ci au voit
mai bine să umbrească virtutea sutaşului, pentru care veniseră să facă rugămintea, decât să-şi ajungă
scopul venirii lor, lăudându-i credinţa. Invidia e în stare să întunece judecata. Dar Domnul, Care
cunoaşte cele ascunse, împotriva voinţei bătrânilor iudeilor, l-a lăudat pe sutaş.

Că aceasta este adevărata interpretare, ascultă-1 iarăşi pe Luca, care însuşi dă această interpretare.
El spune aşa: „Şi nefiind Iisus departe de casă, a trimis sutaşul la El zicând: „ O, Doamne, nu Te
osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. Când a scăpat deci sutaşul de gura
bătrânilor iudeilor, a trimis la Iisus, spunându-I: „Să nu socoteşti că de lene n-am venit, ci m-am
socotit nevrednic să te primesc în casa mea”.

III
N-are importanţă dacă Matei spune că sutaşul n-a rostit aceste cuvinte prin prietenii săi, ci le-a rostit
cu propria sa gură. Întrebarea este dacă fiecare evanghelist a înfăţişat râvna sutaşului şi dacă
sutaşul a avut despre Hristos părerea ce I se cuvenea. Se poate ca însuşi sutaşul să se fi dus la Iisus,
după ce a trimis pe prietenii săi, şi să-I fi spus aceleaşi cuvinte.

Dacă Luca n-a spus că s-a dus sutaşul la Domnul, apoi nici Matei n-a spus că a trimis pe prietenii
lui la El.

Nu este deci o contrazicere între un evanghelist şi altul, ci unul completează cele lăsate la o parte
de celălalt.

Uită-te că Luca a lăudat şi în alt chip credinţa sutaşului, spunând că „sluga lui era pe moarte”. Asta
însă nu l-a deznădăjduit, nu l-a făcut să-şi piardă nădejdea, ci nădăjduia cu tărie că se va face
sănătos.

Dacă Matei a spus că Hristos a zis: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”, iar prin aceste
cuvinte a arătat că sutaşul nu era israilitean, iar dacă Luca a spus că a zidit sinagoga iudeilor,
deci s-ar părea că este iudeu, nici aceasta nu e o contrazicere între Matei şi Luca. Era cu putinţă
să nu fie iudeu şi totuşi să zidească sinagogă şi să iubească poporul iudeu.
Tu nu-mi cerceta numai cuvintele sutaşului, ci adaugă la ele şi slujba lui, şi atunci vei vedea virtutea
bărbatului.

Că mare este mândria oamenilor care sunt în slujbe şi nici nenorocirile nu le moaie cerbicia. Omul
împărătesc de la evanghelistul Ioan Îl cheamă pe Iisus acasă la el, spunându-I: „Coboară-Te! Copilul
meu trage să moară”.

Sutaşul nu-i ca acesta, ci-i cu mult mai bun şi decât acest om împărătesc şi decât cei care au coborât
pe slăbănog prin acoperişul casei.

Sutaşul nu-I cere Domnului prezenţa Sa trupească, nici n-a adus pe cel bolnav lângă doctor. Aceasta
arată că nu avea o părere mică despre Iisus, ci una cu cuviinţă dumnezeiească.

De aceea a şi spus: „Zi numai cu cuvântul!” nici n-a spus de la început: „Zi numai cu
cuvântul!”, ci la început îşi povesteşte numai durerea; că nici nu se aştepta, din pricina marii lui
smerenii, că Hristos să-i facă îndată pe voie şi să Se ducă acasă la el.

De aceea, când L-a auzit spunând: „Eu venind îl voi vindeca”, I-a spus: „Zi numai cu
cuvântul!”.

Durerea nu i-a întunecat judecata, ci chiar în suferinţă filozofa, uitându-se nu atât la sănătatea slugii
sale, cât la a nu părea că face ceva necuviincios. Deşi nu L-a silit el pe Hristos, prin rugăminţile
sale, să-i vindece sluga, ci Hristos, de buna Sa voie, i-a făgăduit vindecarea., totuşi şi aşa se temea
să nu pară că cererea îi depăşeşte dregătoria şi că primeşte un lucru mai presus de merit.

Ai văzut înţelepciunea sutaşului? Uită-te şi la prostia bătrânilor iudeilor, care spuneau: „Este
vrednic să-i faci darul acesta”‘. Ar fi trebuit să facă apel la iubirea de oameni a lui Iisus; dar ei îi
vorbesc de dregătoria sutaşului; şi nici nu ştiu cum să vorbească. Sutaşul însă n-a grăit aşa, ci I-a
spus că-i cu totul nevrednic nu numai de binefacerea Domnului, ci şi de primirea Sa în casa lui. De
aceea, după ce a spus:
„Sluga mea zace în casă bolnav”, n-a mai adăugat: „Spune să se vindece!”, temîndu-se că e
nevrednic să primească darul, ci I-a vorbit numai de durerea sa. N-a stăruit mai departe în
rugămintea lui, nici când L-a văzut pe Hristos binevoitor, ci a rămas mai departe modest, păstrând
măsura cuvenită.

Dacă cineva m-ar întreba: Pentru ce Hristos nu l-a cinstit pe sutaş, ducându-Se în casa lui?, îi voi
răspunde aşa: Hristos l-a cinstit foarte mult. Mai întâi, pentru că a arătat tuturor de ce simţăminte
era însufleţit sutaşul când a spus că nu-i vrednic să se ducă în casa lui; apoi, pentru că i-a dat
împărăţia cerurilor şi l-a preţuit mai mult decât pe tot poporul iudeu. Pentru că sutaşul s-a
socotit nevrednic să-L primească pe Hristos în casa sa, a ajuns vrednic de împărăţia cerurilor şi
vrednic de dobândirea bunătăţilor de care se bucură Avraam.

- Dar pentru ce leprosul, m-ar întreba cineva, n-a fost lăudat de Hristos, deşi a spus lucruri mai
mari decât sutaşul? N-a spus ca sutaşul atât: „Zi numai cu cuvântul”, ci ceva cu mult mai mult:
„Voieşte numai!”; aceleaşi cuvinte pe care profetul le-a rostit despre Tatăl: „Toate câte a voit a
făcut”.

- A fost lăudat şi leprosul. Când Iisus i-a spus leprosului: „Du darul pe care l-a poruncit Moise
spre mărturie lor”, nu i-a spus altceva decât: „Vei fi acuzatorul lor, pentru că ai crezut”. De altfel
nu-i acelaşi lucru să crezi fiind iudeu şi să crezi nefăcând parte din neamul iudeu. Că sutaşul nu era
iudeu se vede şi de acolo că era sutaş, dar şi din cuvintele Domnului: „Nici în Israel n-am aflat
atâta credinţă”.

IV
Este mare lucru ca un om, care nu făcea parte din neamul iudaic, să aibă despre Hristos o părere atât
de mare. După socotinţa mea, sutaşul se gândea că oştirile cele cereşti, bolile, moartea şi toate
celelalte se supuneau lui Hristos, aşa cum i se supuneau lui ostaşii săi. De aceea şi spune: „Că şi eu
sunt om sub stăpânire”; cu alte cuvinte sutaşul spunea: „Tu eşti Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub
stăpânire, Tu nu eşti sub stăpânire. Aşadar, dacă eu, om fiind şi sub stăpânire, am atâta putere, cu
mult mai mult Tu, Care eşti Dumnezeu şi nu eşti sub stăpânire”.

Sutaşul voia să-L încredinţeze cu tărie pe Iisus că nu rosteşte aceste cuvinte ca să arate că este vreo
asemănare între ei, ci, dimpotrivă, foarte mare deosebire. „Dacă eu, spune sutaşul, care sunt un
supus şi sunt sub stăpânire, pot atâta, datorită micii mele funcţii, încât nimeni nu-mi poate sta
împotrivă, ci se va face tot ce poruncesc , chiar când poruncile sunt diferite – „Că zic
acestuia:”Du-te!” şi se duce, şi altuia :”Vino!” şi vine”- cu atât mai mult vei putea Tu!”.
Unii citesc din Matei aşa: „Că dacă eu, care sunt om”; apoi, după ce pun un semn de punctuaţie,
adaugă: „Având sub stăpânirea mea ostaşi”.

Tu uită-mi-te că sutaşul a arătat că Hristos poate să stăpânească moartea ca pe un rob şi poate

să-i poruncească ca Stăpân. Când spune: „Vino!” şi vine şi: „Du-te!” şi se duce , sutaşul acesta
spune „Dacă porunceşti să nu vină peste el moartea, nu va veni”.
Ai văzut cât era de credincios? Căci ceea ce avea să fie cunoscut tuturora mai târziu, sutaşul o ştia;
ştia că Hristos are putere asupra morţii şi vieţii, că pogoară la porţile iadului şi ridică.

Şi n-a vorbit numai de ostaşi, ci şi de slugi, la care ascultarea e şi mai mare. Şi deşi avea o credinţă
atât de puternică, se socotea totuşi nevrednic.

Hristos însă arătându-i că este vrednic să-i intre în casă, l-a cinstit şi mai mult; l-a admirat, l-a
lăudat înaintea tuturora şi i-a dat mai mult decât i-a cerut.

Sutaşul venise să ceară numai sănătate trupească pentru sluga sa şi a plecat luând cu sine şi
împărăţia cerurilor.
Ai văzut că s-au şi împlinit cuvintele: „Căutaţi împărăţia cerurilor şi acestea toate se vor adăuga
vouă”.

Pentru că a arătat multă credinţă şi smerenie, Hristos i-a dat cerul şi i-a adăugat şi sănătatea
slugii. Şi nu l-a cinstit numai cu atâta, ci i-a arătat că intră în locul celor scoşi din împărăţia
cerurilor.

Iar prin aceasta Hristos face cunoscut tuturora că mântuirea se dobândeşte prin credinţă, nu prin
faptele legii vechi.

De aceea darul împărăţiei cerurilor nu este numai pentru iudei, ci şi pentru păgâni; şi mai mult
pentru păgini decât pentru iudei.

„Să nu socotiţi, spune Hristos, că darul împărăţiei cerurilor s-a dat numai sutaşului! Darul
acesta va fi dat întregii lumi!”

Spunea acestea, profeţind despre păgâni, dându-le bune nădejdi. Că în mulţimile de oameni, care Îl
urmau, erau şi păgâni din Galileea neamurilor.

Spunea acestea ca să nu-i lase fără nădejde pe păgâni şi să alunge din mintea iudeilor gândul că
numai ei sunt poporul ales.

Hristos nu vorbise până acum de venirea păgânilor la credinţă, pentru ca nu cumva cuvintele Sale
să supere pe ascultătorii Săi şi pentru ca să nu le dea pricină de atac; prilejuit însă de credinţa
sutaşului, vorbeşte şi de asta, dar nici acum nu rosteşte cuvântul „păgân”; n-a spus: „mulţi păgâni”,
ci: „Mulţi, de la răsărit şi de la apus”.
A arătat pe păgâni, dar n-a supărat pe iudei: cele spuse erau învăluite. Nu numai aceasta învăluieşte
noutatea învăţăturii Sale, ci şi prin înlocuirea „împărăţiei cerurilor” cu „sânurile lui Avraam”.
Că nici nu le era cunoscut numele de „împărăţia cerurilor”; şi Domnul vorbeşte de sânurile lui
Avraam, pentru că pe iudei îi ustura mai mult această pierdere.

Tot aşa şi Ioan Botezătorul n-a vorbit îndată despre gheenă, ci le a le-a spus ceea ce-i durea mai
mult: „Să nu vi se pară că puteţi zice: „Suntem copiii lui Avraam”!.

Odată cu aceasta Hristos a arătat că nu este potrivnic Vechiului Testament. Preţuind pe patriarhi şi
numind sânurile lor fericirea celor buni, surpă din temelii această bănuială. Nimeni să nu creadă că
pe iudei îi ameninţă numai o singură pedeapsă!

Că dublă este pedeapsa iudeilor şi dublă este şi fericirea păgânilor; iudeii nu numai că au pierdut
sânurile lui Avraam, ci au pierdut ce era al lor; păgânii nu numai că au dobândit împărăţia
cerurilor, ci au dobândit ce nu se aşteptau; şi pe lângă acestea şi o a treia, că au luat cele ale
iudeilor.

Hristos îi numeşte pe iudei „fiii împărăţiei”, pentru că împărăţia cerurilor lor le era pregătită. Şi
aceasta îi durea mai ales pe iudei. Şi-i izgoneşte din sânurile lui Avraam, după ce le-a arătat că
prin făgăduinţă trebuiau să fie în sânurile acelea. Apoi, pentru că spusele lui Hristos erau o
hotărâre, o face crezută prin minunea săvârşită, după cum minunea la rândul ei a fost întărită de
profeţia realizată mai târziu.

Cel ce nu crede deci în însănătoşirea de atunci a slugii sutaşului, să creadă pe temeiul profeţiei
realizate astăzi. Că şi profeţia, chiar înainte de realizarea ei, a ajuns cunoscută atunci pe temeiul
minunii.

De aceea Iisus a rostit mai întâi profeţia, după aceea a vindecat sluga bolnavă, pentru ca să fie
crezute cele viitoare pe temeiul celor prezente şi ceea ce este mai mic, pe temeiul a ceea ce este
mai mare.

Nu-i deloc nefiresc, ba, dimpotrivă, o lege raţională şi dreaptă, ca cei virtuoşi să se bucure de
bunătăţi, iar cei păcătoşi să sufere dureri; dar e mai presus de fire să înzdrăveneşti un slăbănog şi să
învii un mort.
Totuşi, la acest lucru, mare şi minunat a contribuit, nu puţin, şi sutaşul; lucrul acesta l-a arătat şi
Hristos prin cuvintele: „Du-te şi cum ai crezut, fie ţie!”.

Ai văzut ca vindecarea slugii a proclamat puterea lui Hristos, a făcut cunoscută credinţa
sutaşului şi a făcut crezută profeţia? Dar, mai bine spus, toate au proclamat puterea lui Hristos.
Că Iisus n-a tămăduit numai trupul slugii, ci, prin minune, a atras la credinţă şi sufletul
sutaşului.

Tu însă nu mi te uita numai că sutaşul a crezut, că sluga s-a vindecat, ci minunează-te şi de

iuţeala vindecării. Aceasta a arătat-o evanghelistul prin cuvintele: „Şi s-a vindecat sluga lui în
ceasul acela”, aşa precum a spus şi despre lepros: „îndată s-a curăţit”.

Puterea lui Hristos s-a arătat nu numai prin aceea că a vindecat sluga sutaşului, ci şi prin aceea că
vindecarea s-a făcut în chip minunat şi într-o clipită.
Şi nu numai prin aceasta ne este folos, ci şi prin aceea că de câte ori face Iisus câte o minune
vorbeşte şi de împărăţia cerurilor şi caută să ne atragă pe toţi spre ea.
Chiar pe cei pe care-i ameninţă că are să-i alunge din împărăţia cerurilor, nu-i ameninţă ca să-i
alunge, ci ca să-i înfricoşeze cu aceste cuvinte, spre a-i atrage la împărăţia cerurilor.

Iar dacă nu se folosesc nici de pe urma acestei ameninţări, apoi toată vina e a lor şi a tuturor celor ce
suferă de aceeaşi boală.

Poţi vedea că s-a întâmplat aceasta nu numai cu iudeii, ci şi cu cei ce au crezut. Că şi Iuda era fiu al
împărăţiei şi auzise împreună cu ucenicii: „Veţi şedea pe cele douăsprezece tronuri”, dar a ajuns fiu
al gheenei; iar etiopianul, barbar fiind - din cei de la răsărit şi de la apus - s-a bucurat de cununi
împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov.

Aceasta se întâmplă şi acum în vremea noastră. „Că mulţi dintâi vor fi pe urmă, a spus Hristos, şi
cei de pe urmă, întâi”.

Hristos a spus aceste cuvinte pentru ca nici cei din urmă să nu se trândăvească, gândindu-se că
nu mai au nici o putere să ajungă în frunte, şi nici cei dintâi să nu se încreadă prea mult în ei
înşişi gândindu-se că sunt în frunte.

Acelaşi lucru l-a profeţit mai înainte şi Ioan Botezătorul, spunând: „Dumnezeu poate şi din pietrele
acestea să ridice fii lui Avraam”.

Şi pentru ca profeţia avea să se împlinească, a fost predicată mai dinainte, pentru ca nimeni să nu se
tulbure la împlinirea ei de un lucru aşa de minunat. Ioan o dă numai ca posibilă, că o spusese primul,
Hristos insă o dă ca sigură şi o întăreşte prin minunea săvârşită îndată după săvârşirea profeţiei.
 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh -
Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,
zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l;
căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva
Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi,
Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care
numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate
acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am
putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul
nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori
nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor
săi şi prietenii prietenilor.
Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la
Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când
îngenunchezi şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale zboară în deşert pretutindeni, prin casa ta,
prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate
acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra
altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am
dezvinovăţi, ce am putea zice?

Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele
prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele
necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să
zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului
gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22).

Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi
milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am
putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe
oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta?

Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre
pizma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim?

Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm
întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă
şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judecăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!
Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi
putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi
Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta
vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta
greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I
Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru
trebuie vindecată.
Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna
o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele
sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru
tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit
decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă
vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste
rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei
neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne
a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice
aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi
în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de
neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti la
propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr, că
este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa
îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru
tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai
folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către
alţii.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te
apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, şi vei
avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.
Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur
necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu
eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a
rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii noştri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta,
până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iartă pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu
se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe
duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu
vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează,
cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai
dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în
adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face
mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.

Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa
bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage aupraşi cea mai mare
pedeapsă a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna
de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă
mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se
ameţi de socotinţa oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut
aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat
de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.
Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te
împăca nici odinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele
întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este
urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult,
decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a
patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu
totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai
departe ajungem unii de alţii.

Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-
l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu
faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină
răsplătire de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce
întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi
poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim
cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele
cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împăcarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei de aproape ai
noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.
Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei
cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Epistola catre Romani - Trebuie să fugim de relele mici,
fiindcă cele mari din cele mici se nasc

„Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre
roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe
dreptăţii, spre sfinţenie” (Romani 6, 19).

Deoarece până acum Apostolul a cerut o mare stricteţe în viaţă, poruncind a fi morţi pentru lume,
morţi şi păcatului, rămânând nemişcaţi de ispita spre păcate, aceasta le-ar fi părut poate multora
ceva greu, mare şi covârşind natura omenească. De aceea, el voieşte să le arate că nu cere ceva peste
măsură, şi nici după cât ar trebui să se ceară de la cel ce s-a bucurat de un atât de mare dar, ci ceva
cumpătat şi uşor, iar această intenţie şi-o arată trecând deodată la idei cu totul contrare celor vorbite
până acum, zicând: „Omeneşte vorbesc”, ca şi cum pare că ar zice: „Vorbesc din raţionamente
omeneşti, ieşite din obişnuinţă”. Căci el indică ori aceasta, ori cumpătarea cerinţelor sale, care nu
sunt mai presus de cerinţele omeneşti, după cum zice şi în altă parte: „Nu v-a cuprins ispită care să
fi fost peste puterea omenească” (I Corinteni 10, 13).

„Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre pierzanie, tot aşa
faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţenie”.

„Deşi – spune el – este o mare deosebire între aceşti stăpâni, totuşi eu vă cer o măsură egală în
robie. Se cuvenea, desigur, să vă lăsaţi mai mult în robia dreptăţii, cu atât mai mult cu cât această
robie este mai bună şi în toate privinţele superioară celeilalte; totuşi eu nu vă cer nimic mai mult,
din cauza slăbiciunii voinţei voastre”.
El n-a zis: „pentru slăbiciunea aplecării voastre, sau a puţinei voastre voinţe”, ci: „pentru
slăbiciunea trupului vostru”, făcându-şi cuvântul mai puţin aspru, deşi acolo este necurăţenia, iar
aici sfinţenia, acolo este nelegiuirea, pe când aici dreptatea. „Deci, cine poate fi atât de mişel – zice
– sau atât de ticălos ca să nu întrebuinţeze în robia lui Hristos măcar pe atâta sârguinţă pe câtă pune
în robia păcatului şi a diavolului? Prin urmare, ascultă cele ce urmează şi vei cunoaşte lămurit că
noi nu întrebuinţăm nici măcar această mică sârguinţă”. Şi fiindcă acestea, spuse la întâmplare, nu
ar fi părut a fi vrednice de credinţă, şi prin urmare n-ar fi fost nici bine primite, şi nici nu ar fi suferit
cineva să audă că nu slujeşte lui Hristos nici măcar pe atât pe cât a slujit diavolului, de aceea prin
cele ce urmează el îşi ia măsuri ca cuvântul său să fie vrednic de crezare, aducându-ne din nou în
faţă acea robie şi spunând în ce fel i-au slujit ei.

„Căci atunci, când eraţi robi păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate” (6, 20).
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. „Când vieţuiaţi în răutate, zice, în necucernicie şi în relele cele
mai grozave, voi vieţuiaţi cu atâta supunere şi ascultare, încât nimic bun nu făceaţi”. Aceasta
semnifică expresia „eraţi liberi faţă de dreptate”, adică nu eraţi supuşi ei, ci cu totul străini, fiindcă
nu împărţeaţi deopotrivă robia, nu slujeaţi deopotrivă dreptăţii şi păcatului, ci vă predaserăţi cu totul
răului. Prin urmare şi acum, fiindcă v-aţi schimbat şi aţi trecut de la răutate la dreptate, e drept să vă
predaţi cu totul virtuţii, nemaifăcând nici un rău, ca măcar astfel să întrebuinţaţi o măsură dreaptă,
deşi altminteri nu numai că e mare deosebire între aceste stăpâniri, dar e mare deosebire între cele
două robii”.

Acest lucru îl şi explică el cu multă claritate, arătând la ce anume au slujit atunci şi la ce anume
slujesc acum. Deocamdată nu vorbeşte desluşit despre vătămarea pricinuită prin acea viaţă, ci numai
despre ruşinea căpătată.

„Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine” (6, 21).

Astfel a fost acea robie, că numai amintirea ei pricinuieşte ruşine; şi dacă numai amintirea
provoacă ruşine, cu atât mai mult însăşi fapta.

„Aşadar voi acum, aţi câştigat îndoit; întâi că v-aţi izbăvit de ruşine, şi apoi că aţi cunoscut în
fine relele în care vă găseaţi atunci; după cum şi atunci îndoită era şi vătămarea, întâi că făceaţi
fapte vrednice de ruşine, şi apoi că nu cunoşteaţi ruşinea, ceea ce este mai mare decât faptul
dintâi. Şi totuşi aţi stat slujind păcatului”.

Deci, după ce a arătat cu prisosinţă vătămarea provocată de faptele de atunci, de la ruşine trece
imediat la însuşi faptul în sine. Deci care a fost la urmă faptul? „Pentru că sfârşitul acelora – zice
– este moartea”. Fiindcă ruşinea nu pare a fi un lucru atât de grav, Apostolul trece la ceea ce e mai
grozav decât orice, şi vorbeşte de moarte, deşi ajungeau şi cele vorbite mai înainte.

Tu poţi înţelege cât de mare era răul, dacă, izbăviţi fiind de pedeapsă, totuşi de ruşine nu erau
izbăviţi. „Ce răsplată aştepţi oare – zice – de la fapte, când, deşi ai scăpat de pedeapsă, totuşi
numai prin amintirea acelor rele tu roşeşti şi-ţi acoperi faţa de ruşine, cu toate că te găseşti acum
în asemenea har? Însă nu la fel sunt şi cele ale lui Dumnezeu”.
„Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre
sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (6, 22).

Adică, roada acelora, chiar şi după izbăvirea lor, este ruşinea, pe când roada acestora este
sfinţenia, şi unde este sfinţenie, acolo este şi un mare curaj. Roada acelora este moartea, pe când
a acestora este viaţa veşnică.

Ai văzut cum el arată că unele din acestea ne sunt deja date, iar pe altele le avem în speranţă, şi
că din cele deja date, anume din sfinţirea ce o avem câştigată, se adeveresc şi cele viitoare,
precum viaţa veşnică? Ca să nu zici tu că pe acelea le avem numai în speranţă, iată că el arată că tu
deja ai cules roade:

 întâi că te-ai izbăvit de acele rele, de care numai amintindu-ţi te ruşinezi,

 al doilea că te-ai făcut rob dreptăţii,
 al treilea că te bucuri de sfinţenie, şi
 al patrulea că te-ai învrednicit de viaţa veşnică, iar nu trecătoare, „însă chiar aşa fiind –
zice -, slujeşte deopotrivă şi aici. Deşi stăpânul acestora din urmă este cu mult superior
celui al celorlalte, şi deşi este mare deosebire între slujiri şi recompensele ce le capeţi din
ele, totuşi eu nu cer nimic mai mult”.

După aceea, fiindcă a amintit de arme şi de împărat, stăruie încă în această metaforă, zicând:
„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus,
Domnul nostru” (6, 23).

Zicând „plata păcatului”, nu a păstrat aceeaşi ordine şi pentru cele bune, căci n-a zis: „iar plata
meritelor voastre este…”, ci: „iar harul lui Dumnezeu”, arătând că s-au izbăvit nu prin propriile lor
fapte, nici că au avut pe Dumnezeu ca datornic şi că, prin urmare, au primit aceasta ca răsplată a
ostenelilor lor, ci că toate acestea s-au făcut prin harul Lui. Aşa că şi de aici se vede superioritatea
faptului, fiindcă nu numai că s-au izbăvit de rele şi au trecut la cele bune, ba mai mult, nici măcar nu
s-au ostenit câtuşi de puţin. Şi nu numai că i-a izbăvit, ci încă a dat şi ceva mai mult, căci a dat şi pe
Fiul Său cel Unul Născut. Pe toate acestea le-a pus Apostolul în discuţie, fiindcă a vorbit de har, şi
mai departe urma a doborî Legea. Deci ca nu cumva amândouă aceste fapte să-i facă mai leneşi, el
a pus în vedere curăţenia vieţii, trezind pretutindeni auditoriul spre practicarea virtuţii. Când el
numeşte moartea plată a păcatului, îşi înfricoşează ascultătorii şi îi asigură de cele viitoare.
Amintindu-le de cele de odinioară, îi face şi recunoscători, în acelaşi timp îi şi asigură mai mult
pentru toate cele viitoare.

Sfârşind aici cu chestiunile morale, trece iarăşi la cele dogmatice, zicând astfel: „Oare nu ştiţi,
fraţilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc -, …” (7, 1)?
Fiindcă mai sus a spus că noi am murit păcatului, aici arată mai departe că nu numai păcatul nu ne
mai stăpâneşte, ci nici Legea; şi dacă nu mai stăpâneşte legea, atunci cu atât mai puţin păcatul. Şi
îndulcind oarecum vorba, învederează aceasta printr-un exemplu omenesc. S-ar părea că prin acel
exemplu el vorbeşte de un singur lucru, în realitate însă urmăreşte două deodată:
 întâi, că murind bărbatul, femeia nu mai este sub ascultarea legii bărbatului, şi nici nu mai
există ceva care să o împiedice de a deveni femeia altuia; şi
  al doilea, că aici nu numai bărbatul a murit, ci şi femeia, aşa că şi libertatea de care se
bucură ea este îndoită.
Dacă murind bărbatul, ea s-a izbăvit de puterea şi stăpânirea lui, apoi cu atât mai mult va fi liberă
când şi ea însăşi va muri păcatului. Dacă un singur fapt petrecut o poate scăpa de puterea Legii,
nu cu atât mai mult când amândouă concurează în ajutorul ei?

Deci, urmând a trece la dovada celor zise, mai întâi porneşte cu un discurs laudativ la adresa
auditorilor săi, zicând: „Oare nu ştiţi, fraţilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc”, adică eu
vorbesc de un lucru mărturisit de toţi, de un lucru evident, şi le spun acestea celor ce cunosc cu
exactitate toate ale Legii. „Că Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieşte”. Nu a zis
„asupra bărbatului” sau „asupra femeii”, ci „asupra omului”, denumire comună ambelor sexe. „Căci
Cel ce a murit – zice el – a fost curăţit de păcat” (6, 7), şi prin urmare Legea este valabilă pentru
cei vii, iar celor morţi nu le poate porunci. Ai văzut cum el a arătat libertatea îndoită?

Aceasta deci lăsând a se înţelege începutul acestui capitol, mai departe îşi îndreaptă cuvintele asupra
femeii, zicând astfel: „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el
trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul,
se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege,
ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat” (7, 2, 3).

Necontenit se învârte în jurul acestei idei, şi încă cu multă exactitate, fiindcă îl încurajează şi-l ajută
mult în ceea ce el vrea să spună. În rândul bărbatului el pune Legea, iar în rândul femeii pe toţi
credincioşii. Apoi şi concluzia nu o adaugă după regulă, căci ar fi trebuit să zică: „Aşa că, fraţii mei,
Legea nu vă mai stăpâneşte, căci a murit”; însă n-a spus aceasta, ci în propoziţia de faţă lasă doar a
se înţelege acest lucru, numai prin deducţie.

Şi, pentru a nu-şi face cuvântul dezagreabil, o prezintă pe femeie ca fiind moartă, zicând: „Aşa că,
fraţii mei, şi voi aţi murit Legii” (7, 4).

„Aşa că, dacă şi aceasta s-a petrecut, ca şi aceea, şi dacă aceeaşi libertate v-a oferit, atunci ce vă
împiedică de a nu fi pe placul Legii, când faptul acesta cu nimic nu vătămă?”. „Căci femeia
măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte”, zice.

Unde sunt acum cei ce defaimă legea? Să audă de aici, cum Pavel, deşi fiind silit de împrejurări,
totuşi nu-i desfiinţează autoritatea, ba încă spune lucruri mari despre autoritatea Legii, dacă trăind ea
iudeul este legat, iar cei ce calcă legea şi o părăsesc fiind vie sunt taxaţi drept preadesfrânaţi. Însă
dacă au părăsit-o după ce aceasta a murit, nu este nimic de mirare, pentru că şi printre oameni nu
este defăimat cel ce face astfel. „Iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului”.
Ai văzut cum prin acest exemplu arată că Legea este moartă? Însă nu deduce, ci doar arată prin
exemplu. „Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat”. Priveşte cum el
stăruie mereu în acuzaţiile aduse celor ce încalcă Legea fiind aceasta vie. Însă după ce Legea a
încetat, la urmă cu cea mai mare siguranţă îi face pe plac, fiindcă de aici înainte nu mai vatămă
credinţa cu nimic.
„Deci trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat… Aşa că, fraţii mei…” –
după care ar fi fost natural a zice: „Legea murind, nu sunteţi judecaţi ca preadesfrânaţi, dacă vă
oferiţi altei legi, după cum nici femeia care se leagă de alt bărbat după moartea bărbatului ei
legitim”, însă nu spune aşa, zic, ci: „şi voi aţi murit Legii”, iar dacă sunteţi morţi, atunci nu mai
sunteţi sub Lege. Căci dacă murind bărbatul, femeia lui nu mai este răspunzătoare, cu atât mai mult
atunci când a scăpat de puterea Legii, murind şi ea.

Ai văzut înţelepciunea lui Pavel, cum a dovedit că legea chiar voieşte să se depărteze de ea cineva
şi să devină femeia altui bărbat? „Nu împiedică – zice – ca femeia să trăiască cu alt bărbat, murind
bărbatul ei dintâi. Şi mai mult, cum se face că, chiar trăind bărbatul, ea permite ca femeia să se
despartă dobândind carte de despărţire de la el?”. Însă aici nu spune aceasta, căci ar fi fost oarecum
o vinovăţie a femeilor; chiar dacă Legea permitea acest lucru, totuşi dacă el ar fi spus-o aici, nu ar fi
putut scăpa de învinovăţire. Când cineva are victoria câştigată prin dovezi necesare şi recunoscute,
nu mai caută lucruri de prisos.

La fel face Pavel peste tot, nefiindu-i proprie lungirea inutilă a cuvântului.
Însă faptul minunat este că însăşi legea ne scapă de răspundere, când ne depărtăm de ea, astfel că
atunci noi facem voia lui Hristos. Fiindcă şi El a murit, şi noi am murit, deci îndoită este şi
desfiinţarea Legii. Apostolul însă nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci arată şi cauza. El n-a vorbit
de moarte pur şi simplu, ci reaminteşte iarăşi faptul care a lucrat toate acestea, anume crucea,
făcându-ne prin aceasta responsabili. „Nu v-aţi izbăvit printr-un mod oarecare – zice –, ci prin
moartea Stăpânului”. „Aţi murit Legii – zice – prin trupul lui Hristos”. Şi nu numai prin aceasta îi
captează, ci şi prin superioritatea celui de-al doilea bărbat, pentru care şi adaugă: „spre a fi ai
altuia, ai Celui ce a înviat din morţi”. Iar apoi, ca nu cumva ei să zică: „Şi dacă noi nu voim să
trăim cu al doilea bărbat? Fiindcă Legea nu consideră preadesfrânată pe femeia văduvă care se
mărită a doua oară, însă nici nu o obligă să se mărite”.

Ca să nu zică aceasta, deci, Apostolul arată că din înseşi faptele petrecute noi ar trebui să ne hotărâm
a face astfel, după cum şi în altă parte o spune, încă mai clar: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este
templu al Duhului Sfânt… şi că voi nu sunteţi ai voştri?”; şi iarăşi: „Cu preţ aţi fost cumpăraţi”,
şi iarăşi: „Nu vă faceţi robi oamenilor” (I Corinteni 6, 19; 7, 23); şi iarăşi: „Şi a murit pentru toţi,
ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni
5, 15). Acest lucru ni-l dă de înţeles şi aici prin expresia „prin trupul Lui”. Apoi ne îndeamnă şi la
speranţe mai bune, zicând: „ca să aducem roade lui Dumnezeu”. „Pe atunci – zice – aduceaţi roadă
morţii, iar acum lui Dumnezeu cel Viu”.

„Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele
noastre, ca să aducem roade morţii” (7, 5).

Ai văzut câştigul bărbatului dintâi?

Şi nu zice: „pe când eram în lege”, păzindu-se în orice împrejurare să nu dea pricină ereticilor; ci:
„pe când eram în trup”, adică în faptele cele rele din viaţa trupească.

Şi iarăşi nu zice că, dacă înainte de aceasta erau în trup, acum au ajuns în fine fără trup; şi nici nu
indică drept cauză a păcatelor de atunci legea, dar nici nu o apără de ură; s-a păzit, cu alte cuvinte,
de a fi acuzator aspru al legii, şi a scos la iveală doar păcatele. Cel ce porunceşte multe unuia care
nu voieşte a se convinge, desigur că în loc să-l facă pe acela să se depărteze de păcate, va face
opusul, şi mai mult încă va spori în păcate.
Şi nici nu zice: „patimile păcatelor făcute sub lege”, ci: „care erau prin lege”, adică cele
cunoscute, cele învederate prin lege.

Apoi, ca să nu acuze nici trupul, priveşte că el n-a zis: „păcatele pe care le lucrau mădularele
voastre”, ci: „lucrau în mădularele voastre”, arătând prin aceasta că începutul răului era în altă
parte, în raţionamentele omului şi în libera lui voinţă, iar nicidecum în mădularele trupului. Nu
chitara singură este în stare să producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantului o sileşte să
producă acele sunete. Prin urmare, şi aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci
propria noastră intenţie şi liberul arbitru, care purced din sufletul nostru.

„Dar acum ne-am desfăcut de Lege” (7, 6).

Vezi cum aici el cruţă şi trupul, şi legea în acelaşi timp?

Căci n-a zis: „că legea s-a desfiinţat”, sau că „trupul s-a desfiinţat”, ci că „noi ne-am desfăcut”.

Şi cum ne-am desfăcut de lege?

Anume că omul cel vechi, stăpânit de păcat, a murit şi s-a îngropat, ceea ce o şi învederează prin
expresia următoare: „murind aceluia în care eram ţinuţi robi”, ca şi cum pare că ar zice:
„Legătura care ne ţinea s-a rupt şi a murit, aşa că ceea ce ne ţinea – adică păcatul – nu mai
predomină acum”. Însă ca să nu cazi din nou, sau să devii mai nepăsător, deşi te-ai eliberat, totuşi
vei sluji din nou în alt mod, adică „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”. Însă ce
vrea să însemne ceea ce el spune aici? Era necesar să descopere aceasta aici, ca atunci când vom
ajunge la pasajul ce tratează despre această chestiune, să nu ne tulburăm.

„După ce Adam a păcătuit – zice – şi trupul lui a devenit muritor, şi a primit în el multe defecte
naturale, după aceea şi calul a devenit mai puţin vioi şi mai nesupus. Însă Hristos, venind, ni l-a
făcut mai sprinten prin botez, mişcându-l cu pintenul Duhului. De aceea nici nu ne mai stau acum
în cale aceleaşi prăpăstii ca la cei vechi, din care cauză nici drumul nu era atât de uşor pe atunci.
De aceea şi Hristos nu ne cere numai a fi curaţi de ucideri, după cum legea cerea celor vechi, ci
şi a fi curaţi de mânie; nu ne porunceşte numai să fugim de desfrânare, ci chiar şi de privirea
neînfrânată; nu ne porunceşte numai a fugi de jurământul fals, ci chiar de a ne păzi şi de
jurămintele drepte; şi ne mai porunceşte ca pe lângă prietenii şi rudele noastre să iubim şi pe
duşmani chiar. Şi, cu un cuvânt, în toate celelalte ne-a deschis un cerc mai larg de activitate
spirituală, iar dacă noi nu vom asculta, ne ameninţă cu gheena, arătând că cele cerute nu depind
de ambiţia celor ce se luptă pentru ele, ca de pildă fecioria şi sărăcia de bună voie, ci că sunt
impuse şi numaidecât trebuie a le săvârşi. Toate aceste porunci sunt dintre cele absolut necesare şi
urgente, iar cel ce nu le îndeplineşte va fi aspru pedepsit”.

De aceea a şi zis El: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a
fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20).

Fiindcă cel ce nu priveşte spre împărăţia cerurilor, cu siguranţă va cădea în gheenă.

De aceea şi Pavel zicea: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege,
ci sub har” (6, 14), şi aici iarăşi: „ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea
veche”. Acum nu mai este litera care condamnă, adică Legea veche, ci Duhul Care ajută. De
aceea, când printre cei vechi se arăta câteodată vreun caz de feciorie, era un fapt foarte uimitor, pe
când astăzi virtutea aceasta s-a împrăştiat pe toată faţa pământului. Chiar şi moartea, puţini
bărbaţi erau care să o nesocotească, pe când astăzi în sate ca şi în cetăţi sunt o mulţime
nenumărată de mucenici, mulţime compusă nu numai din bărbaţi, ci şi din femei.

Deci, după ce a zis acestea, ivindu-se iarăşi o obiecţie, o rezolvă, iar în dezlegarea ei întrebuinţează
ideile şi expresiile pe care le voieşte.
De aceea nu oferă mai dinainte dezlegarea ei, ci tocmai acum, prin contrazicerea din pasajul
următor, ca astfel în dezlegarea ei să aibă ocazia de a spune ceea ce voieşte, iar acuzaţia pe care le-o
aduce să fie mai uşor de primit.

După ce mai sus a zis: „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”, a şi adăugat
imediat: „Ce vom zice, deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum” (7, 7).

Şi cu toate acestea, tot el a zis mai sus: „patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în
mădularele noastre” (7, 5), şi „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi
sub lege” (6, 14), şi că „unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (4, 15), şi „Legea a intrat
şi ea ca să se înmulţească greşeala” (5, 20), şi că „legea pricinuieşte mânie” (4, 15). Deci fiindcă
toate acestea ar părea că sunt zise spre defăimarea Legii, Apostolul, pentru a îndepărta o asemenea
bănuială, vine şi presupune aici o antiteză, zicând: „Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat?
Nicidecum”. Mai înainte de construcţia acestei antiteze l-a oprit pe auditor de la toate acele fapte,
căutând a şi-l apropia, şi a îndrepta pe cel ce se scandaliza, însă acum, după ce acela a auzit şi s-a
informat despre dispoziţia Apostolului, iată că împreună cu aceia întreabă dacă ceea ce el spune
este sau nu adevărat, şi dacă nu cumva îl bănuieşte pe dânsul.

De aceea, arătând acea antiteză, ia pe lângă dânsul şi pe auditor, căci n-a zis „Deci ce voi zice?”, ci
„Ce vom zice?”, ca şi cum pare că ar sta de faţă Biserica întreagă adunată, având acelaşi gând şi
aceeaşi părere, şi că antiteza aceasta nu de dânsul este dezlegată, ci de întreaga Biserică, de
consecinţa firească a celor vorbite şi de însuşi adevărul lucrurilor petrecute. „Cum că litera ucide –
zice –, nimeni nu vă contrazice, şi cum că Duhul înviază, iarăşi este dovedit, şi nimeni nu se va găsi
care să se certe pentru aceasta. Deci dacă toate acestea sunt de toţi mărturisite, atunci ce am putea
spune despre Lege? Că este Legea păcat? Nicidecum. Eu aşa zic, însă tu dacă poţi, dezleagă
problema”.

Ai văzut cum el a luat cu sine pe oponent, şi cum în acelaşi timp, luându-şi demnitatea lui de
dascăl, vine şi rezolvă această antiteză? Şi care este aceasta? Că Legea nu este păcatul, căci „eu n-
am cunoscut păcatul, decât prin Lege”, după cum zice el mai departe.

Priveşte înţelepciunea de care dă dovadă! Ceea ce Legea nu este, el a demonstrat prin antiteză, ca
apoi, nimicind acea credinţă, pe de o parte să facă pe placul iudeului, iar pe de altă parte să-l
convingă a primi ceea ce este mai puţin, minimum. Şi care este acel minimum? „N-am cunoscut
păcatul, decât prin Lege”. „Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”. Ai
văzut cum, câte puţin, el arată Legea nu numai ca acuzatoare a păcatului, ci şi, într-o anumită
măsură, ca pregătitoare a lui? Desigur că aceasta nu s-a întâmplat din cauza ei, ci din cauza
nerecunoştinţei iudeilor.

Totodată, prin aceste pasaje Apostolul a încercat să închidă şi gura maniheilor, care acuzau legea.
Căci, după ce zice: „Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă
Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”, adaugă imediat: „Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a
lucrat în mine tot felul de pofte!” (7, 8).

Ai văzut cum el a scăpat Legea de orice acuzaţie? „Pricină – zice – luând păcatul, iar nu legea, a
sporit în mine pofta, şi s-a făcut contrariul a ceea ce voia Legea, lucru ce venea din slăbiciune, iar
nu din răutatea Legii”. Când noi poftim şi după aceea suntem împiedicaţi, văpaia poftei se stinge.
Însă cu legea nu s-a petrecut astfel, căci ea a împiedicat pentru a abate pe om de la păcat. Dar
păcatul, adică nepăsarea şi dispoziţia greşită, au ajuns la rău în loc de bine. Însă această vinovăţie
nu aparţine doctorului, ci bolnavului, care a întrebuinţat rău medicamentul prescris.

Legea a fost dată nu pentru a incita pofta, ci pentru a o stinge; însă dacă s-a întâmplat cu totul
invers, vina nu este a ei, ci a noastră. Nici doctorul nu ar putea fi învinovăţit pe drept, dacă n-a dat
voie celui bolnav de friguri să-şi umple stomacul cu apă rece, chiar şi dacă pofta celui bolnav ar
spori încă mai mult în îndeplinirea acelei dorinţe dăunătoare lui, fiindcă datoria doctorului este de a
opri, iar a se păzi ţine de cel bolnav. Şi ce urmează dacă păcatul a luat pricină prin Lege? Fiindcă
şi mulţi dintre cei răi îşi iau motivul relelor lor din poruncile cele bune.

 Şi diavolul astfel a pierdut pe Iuda, fiindcă, cufundându-l în iubirea de argint, l-a făcut să
fure din ajutoarele săracilor; însă pentru aceasta nu era de vină punga ce i se încredinţase
spre păstrare, ci intenţia lui rea şi vicleană.
 Şi Eva, făcând pe Adam să mănânce din pomul acela, l-a scos din rai, însă cauza scoaterii lui
de acolo nu a fost pomul, deşi de altfel pricina el a fost.

Însă dacă Apostolul vorbeşte de Lege cu asprime, să nu te minunezi, fiindcă este foarte grăbit, şi nu
le lasă celor bănuitori nici o ocazie să se agaţe de cele vorbite. De aceea şi arată multă grabă în a
îndrepta totul în pasajul prezent. Deci, cele vorbite aici să nu le examinezi despărţite de cele
precedente, ci adaugă la ele şi subiectul din care sunt rezultate acestea. În acelaşi timp, judecă şi
furia iudeilor, ca şi ambiţia lor îndărătnică, pe care voind a o răsturna cu totul, pare că atacă Legea
cu asprime, pe când el nu intenţiona a defăima Legea, ci de a le diminua îndrăzneala. Dacă vina ar
fi fost a Legii, deci că din ea ar fi luat păcatul pricină, sau mai bine zis că ea a fost cauza păcatului,
atunci s-ar putea găsi mulţi care să spună că aceasta se întâmplă şi în Legea nouă. Căci şi aici sunt
multe legiuiri, adică multe porunci date, şi pentru fapte cu mult superioare; şi acelaşi lucru ar putea
vedea cineva şi aici, nu numai în privinţa poftei, ci şi pentru orice răutate. „De n-aş fi venit, zice, şi
nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea” (Ioan 15, 23). „Deci, ar putea zice cineva, iată că păcatul îşi are
începutul aici, adică în venirea lui Hristos pe pământ, şi tot de aici vine şi mărimea osândei”. Şi
iarăşi Pavel, discutând despre har, zice „Cu cât mai aspră fiva pedeapsa cuvenită celui ce a călcat
în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 10, 29).

Deci, şi cea mai groaznică pedeapsă s-ar spune că îşi are originea aici, adică în cea mai mare
binefacere a lui Dumnezeu. De asemenea, s-ar putea spune că şi elinii sunt fără de răspuns,
deoarece fiind onoraţi cu înţelepciune, şi cunoscând frumuseţea făpturii, şi prin ea putând a se
înălţa la Creator, totuşi nu au întrebuinţat bine înţelepciunea lui Dumnezeu. Ai văzut cum de
peste tot pot reieşi cauzele unei pedepse mai mari, chiar din faptele cele mai bune petrecute în
omenire? Însă nu pentru aceasta vom acuza noi binefacerile lui Dumnezeu, ci chiar mai mult
le vom admira şi după aceasta, şi vom defăima numai intenţia celor ce le întrebuinţează în
fapte contrare celor bune.

Tocmai aceasta o spunem şi cu privire la Lege. „Însă – zici tu – aceasta este uşor de înţeles; însă
spune-ne ceea ce este neînţeles: cum de zice Apostolul că «n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi
zis: Să nu pofteşti!», fiindcă dacă omul nu a ştiut ce este pofta înainte de a primi Legea, cum de a
fost potopul? De ce a ars Sodoma?”. Deci, ce vom zice noi? – Apostolul vorbeşte aici de pofta
agravată, amplificată şi ieşită din hotarele firii. De aceea el nici nu zice că „a lucrat în mine
pofta”, ci „tot felul de pofte”, dând de înţeles aici gravitatea faptelor.

„Şi care e câştigul Legii – zici tu – dacă patima a sporit? Nici unul; ba încă şi paguba este mai
mare”. Însă vina nu a fost a Legii, ci a celor care au primit Legea. Căci dacă păcatul a lucrat în
mine tot felul de pofte prin Lege, adică având pricină Legea, apoi nu a fost aceasta intenţia Legii,
ci cu totul din contră.

„Însă, zici tu, în urma Legii, păcatul a devenit mai puternic şi mai grozav”. Însă nici aceasta nu
este vina Legii, ci a nerecunoştinţei acelora.
„Căci fără Lege, păcatul era mort”, zice; adică nu era atât de cunoscut. Ştiau şi cei mai înainte de
Lege că păcătuiau, însă după darea Legii au aflat mai exact, şi de aceea erau şi mai mult
răspunzători. Nu este tot una: a avea acuzator numai natura, şi după aceea pe lângă natură a mai
avea ca acuzator şi Legea, care neîncetat ţi-a spus pe faţă toate păcatele de care trebuia sa te păzeşti.

„Iar eu cândva trăiam fără lege” (7, 9).

Şi când, spune-mi? Mai înainte de Moise. Priveşte cum el încearcă să arate ca îngreuiată natura
omenească, din câte a făcut şi din câte n-a făcut Dumnezeu. „Dar pe când eu trăiam fără lege, zice,
nu eram atât de condamnat”.„Dar după ce a venit porunca, păcatul a putut prinde viaţă; iar eu
am murit!” (7, 9-10).

Aceasta s-ar părea că este o acuzaţie adusă Legii, însă dacă cineva ar examina amănunţit, ar putea
găsi aci o mare laudă adusă Legii. El n-a arătat că păcatul a stat de faţă neexistând mai înainte, ci că
era ascuns, ceea ce este o mare laudă adusă Legii; căci dacă mai înainte de ea păcătuiau pe
nesimţite, după venirea ei însă, chiar dacă nimic altceva n-ar fi folosit, cel puţin au putut să afle
exact că au păcătuit, fapt care nu este mic şi de nebăgat în seamă pentru izbăvirea de rău. Însă dacă
nu s-au izbăvit de rău, nimic nu se poate imputa Legii, care a făcut totul pentru aceasta, ci toată
vinovăţia se întoarce asupra intenţiei celor ce au primit-o, intenţie care era coruptă, contrar oricărei
aşteptări. Însă apoi, a susţine că prin cele de care se foloseşte cineva este vătămat, nici nu se împacă
cu bunul simţ. De aceea şi zicea: „Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte”. Nu
zice „s-a făcut moarte” sau „a născut moartea”, ci „s-a aflat”, explicând astfel noutatea şi
curiozitatea unei asemenea absurdităţi, iar totalul ei se întoarce asupra capului lor.

„Dacă voiai să cunoşti scopul Legii, ai fi aflat că ea ducea la viaţă, şi de aceea a fost dată; însă
dacă de aici a ieşit moartea, vina este a celor ce au primit porunca, că nu i-a dus la viaţă”.
Tot această idee mai clar încă o arată în pasajul următor, zicând: „Pentru că păcatul, luând îndemn
prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea” (7, 11).

Ai văzut cum peste tot el se agaţă de păcat, iar legea o scuteşte de orice învinovăţire?
De aceea şi adaugă: „Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună” (7, 12).
Însă dacă voieşti, vom aduce în faţă şi explicaţiile pe care le dau unii falsificatori ai acestor idei, căci
astfel şi cele vorbite de noi vor fi mai clare. Unii zic că cele spuse de Apostol nu privesc Legea lui
Moise, ci legea firii, iar alţii spun că se vorbeşte de legea dată lui Adam în rai. Şi cu toate
acestea, peste tot, scopul lui Pavel era de a scăpa Legea de învinovăţire, pe când faţă de legea
naturală şi de cea dată lui Adam, el nu avea nici un cuvânt pentru a le discuta aici. Şi pe drept
cuvânt, fiindcă iudeii, cu Legea lui Moise, speriau şi înfricoşau pe alţii în certurile şi disputele ce
le aveau pentru har.

Porunca dată lui Adam în rai nu se vede nicăieri numită de Pavel lege; nici el şi nici altul nu a numit
porunca lege. Însă pentru ca din chiar cuvintele lui să se arate aceasta mai lămurit, să le examinăm,
îndreptându-ne cuvântul ceva mai sus.

Discutând cu ei despre stricteţea vieţii, zicea: „Oare nu ştiţi, fraţilor, că Legea are putere asupra
omului, atâta timp cât el trăieşte? …Aşa că şi voi aţi murit Legii (7, 1, 4). Deci, dacă aceste
cuvinte sunt spuse despre legea naturală, atunci ne vom găsi că nu mai avem lege naturală. Şi dacă
aceasta e adevărat, atunci suntem mai neraţionali decât animalele necuvântătoare! Însă nu este aşa;
nu. Despre cele din rai nici nu mai este nevoie a ne certa, şi ca să nu ne luăm o osteneală zadarnică,
noi ne vom servi de cele mărturisite.

Cum deci zice el: „n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”? El nu vorbeşte aici de necunoştinţa
totală a păcatului, ci de o cunoştinţă mult mai exactă.

Dacă acestea sunt zise despre legea naturală, atunci ce raţiune ar avea expresia: „Iar eu cândva
trăiam fără lege”? Căci nici Adam, şi nici altul dintre oameni, nu a trăit vreodată fără legea
naturală. Dumnezeu a plăsmuit şi legea naturală şi pe om, şi pe acea lege a aşezat-o în el,
stabilindu-i astfel un convieţuitor sigur cu întreaga natură. Afară de aceasta nu se vede nicăieri
că Apostolul ar fi numit legea firii „poruncă”, pe când Legea lui Moise este numită poruncă
dreaptă şi sfântă, şi lege duhovnicească. Legea firii nu ni s-a dat de către Duhul, fiindcă şi
barbarii şi elinii şi toţi oamenii de pe faţa pământului au această lege. De aici este învederat că
Apostolul vorbeşte peste tot aici de legea lui Moise. De aceea o numeşte şi sfântă, zicând: „Deci,
Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”. Dacă însă iudeii şi după lege au devenit
necuraţi, nedrepţi şi lacomi, aceasta nu desfiinţează însuşirea bună a legii, după cum nici necredinţa
lor nu doboară credinţa în Dumnezeu. Din toate acestea este clar că Apostolul vorbeşte aici de
Legea lui Moise.

„Atunci, ce era bun, zice, s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se
arate păcat” (7, 13), adică pentru a se arăta cât de mare rău este păcatul, intenţia cea apatică şi
trândavă, aplecarea omului spre mai rău, în fine însăşi fapta, şi judecata lui pervertită, căci
aceasta este cauza tuturor relelor.
Apostolul amplifică chiar păcatul, spre a învedera superioritatea harului lui Hristos, şi-i învaţă
din ce mare rău a izbăvit neamul omenesc, care, cu toate medicamentele doctorilor, devenise mai
rău, şi mai mult sporea prin piedicile puse. De aceea şi adaugă, zicând: „pentru ca păcatul, prin
poruncă, să fie peste măsură de păcătos”.

Ai văzut cum peste tot păcatul se îmbină cu porunca? Ai văzut cum Apostolul, tocmai prin cele
prin care era acuzată Legea, arată încă mai mult valoarea Legii? Că ea nici n-a făcut vreun lucru
mic şi neînsemnat, arătând cât de mare rău este păcatul, dezvăluind întregul lui venin, şi punându-l
în vedere. Aceasta a învederat-o zicând: „pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de
păcătos”, adică să se arate ce fel de rău este păcatul, şi cât dăunează, ceea ce s-a încredinţat şi
prin poruncă. Din toate acestea arată şi covârşirea harului faţă de Lege; covârşirea, zic, adică
superioritatea, iar nu lupta lui cu Legea.

Tu să nu vezi numai aceea că cei ce au primit Legea au devenit mai răi, ci gândeşte-te că ea nu
numai că nu voia a se întinde răul mai departe, ci încearcă chiar a-l tăia şi pe cel ce există mai
dinainte. Dacă, însă, n-a putut face aceasta peste tot, tu încununează pe cel ce din propria sa
intenţie a fost bun, în acelaşi timp închină-te mai mult puterii lui Hristos, de vreme ce, tăind din
rădăcină un rău atât de variat, mare şi primejdios, l-a nimicit cu totul. Când auzi de păcat, să nu-ţi
închipui că ar fi o putere oarecare în fiinţă, o putere existentă, ci o faptă rea, care pururea se
naşte şi dispare, şi nu există mai înainte de naştere, precum şi după naştere iarăşi dispare. De
aceea şi Legea a fost dată. Însă legea niciodată nu se dă pentru desfiinţarea celor fireşti, ci pentru
corijarea faptei rele provenite din intenţia făptuitorului. Acest lucru îl ştiu toţi legiuitorii profani,
dar şi întreaga suflare omenească. Orice lege are menirea de a împiedica numai faptele rele
izvorâte din lenea şi trândăvia omului, şi nu făgăduiesc câtuşi de puţin a tăia din rădăcină cele
după fire, fiindcă nici nu e cu putinţă. Cele după fire rămân în noi nemişcate, ceea ce de multe ori
v-am spus în convorbirile noastre.

De aceea, lăsând la o parte aceste lupte de idei, să ne folosim iarăşi mintea în chestiuni morale, deşi,
pe drept vorbind, şi luptele acestea sunt o parte oarecare din cele dinainte. Dacă noi alungăm
răutatea şi în locul ei introducem virtutea, prin aceasta vom învăţa şi pe alţii lămurit că răul nu
din natură este rău; iar celor ce întreabă de unde provine răul, le vom putea cu uşurinţă închide
gura nu numai cu vorbe, ci şi cu fapte, deoarece împărtăşindu-ne de aceeaşi natură ca şi ei, noi
totuşi ne-am izbăvit de răutatea lor.

Să nu ne uităm numai la aceea că virtutea este însoţită de multe osteneli, ci şi la faptul că este cu
putinţă a o îndeplini; şi dacă vom încerca cu stăruinţă, vom vedea cât de uşor ne va fi în
realizarea ei. Dacă cumva îmi vei vorbi de plăcerea izvorâtă din rău, spune-mi totodată şi despre
sfârşitul răului, fiindcă totdeauna răul duce la moarte, după cum şi virtutea ne conduce la viaţă.
Mai mult încă, dacă crezi, să examinăm pe fiecare din acestea două chiar mai înainte de sfârşit, şi
vom vedea răutatea plină de dureri, iar virtutea încărcată de plăcere. Ce poate fi mai dureros,
spune-mi, ca o conştiinţă rea? Şi ce poate fi mai plăcut ca o speranţă bună? Nimic nu ne apasă şi
nu ne strâmtorează atât de mult, ca o conştiinţă rea, şi nimic nu ne linişteşte şi nu ne face chiar
de a zbura câte puţin, ca o conştiinţă bună. Aceasta se poate şti şi din cele ce se petrec cu noi. Cei
ce stau prin închisori şi-şi aşteaptă osânda, chiar de s-ar bucura de cele mai mari desfătări, totuşi
trăiesc mai dureros decât cerşetorii, care, deşi întră aşa-zicând pe uşa cea strâmtă şi îngustă, au însă
cu ei conştiinţa bună şi liniştită.

Aşteptarea relelor nu-i lasă pe aceia să simtă desfătările ce le au la îndemână. Şi ce vorbesc eu de cei
închişi? Meşteşugarii, care muncesc şi îşi petrec întreaga zi în osteneli, stau cu mult mai bine decât
cei ce se învârtesc pe drumuri degeaba, şi caută să se îmbogăţească, având conştiinţa rea. Şi pe
gladiatori de aceea îi deplângem, deşi de altfel îi vedem prin cârciumi îmbătându-se, ospătându-se şi
desfătându-se mai înainte de a intra în lupte, şi-i considerăm mai nenorociţi decât toţi, pentru că
nenorocirea sfârşitului ce-i aşteaptă este cu mult mai mare decât plăcerile pe care le-au gustat cu
puţin mai înainte. Însă dacă li s-ar părea plăcută această viaţă a lor, aduceţi-vă aminte de cuvântul pe
care necontenit vi-l spun, că nimic nu este de mirare ca cel care vieţuieşte în răutate să nu caute a
fugi de întristarea şi amarul răului. Căci iată, de pildă, cum un fapt atât de blestemat, celor ce-l fac li
se pare a fi vrednic de iubit. Însă noi nu-i fericim pentru aceasta, ci încă mai mult îi plângem, fiindcă
nici nu cunosc relele în care se găsesc. Ce ai putea să-mi spui despre desfrânaţi, care pentru o
plăcere scurtă suferă o robie nedemnă, cheltuială de bani, frică necurmată, şi, într-un cuvânt, duc
viaţa lui Cain, ba chiar mai groaznică decât a aceluia, căci se tem de cele prezente, iar de cele
viitoare tremură, şi bănuiesc ca duşmani ai lor pe prieteni ca şi pe neprieteni, pe cei ce ştiu ca şi pe
cei ce nu ştiu! Şi încă nu stau numai aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le
născoceşte multe visuri pline de groază şi-i sperie cu cele ce s-ar putea întâmpla.

Însă nu tot aşa se petrec lucrurile cu omul înţelept. Ci el îşi petrece întreaga viaţă în pace şi
libertate multă. Pune deci în comparaţie acea plăcere scurtă cu valurile cele multe rezultate din ea,
compar-o după aceea şi cu durerea scurtă a înfrânării, cum şi cu liniştea unei vieţi veşnic
netulburate, şi atunci vei vedea că această viaţă este cu mult mai plăcută decât aceea.

Cel ce voieşte a răpi avutul altuia şi a se arunca asupra averilor străine, oare nu suferă o mulţime de
dureri, spune-mi, alergând el în toate părţile, linguşind slugile, şi pe cei liberi, şi pe paznici,
ameninţând, înfricoşând, purtându-se cu neruşinare, priveghind, tremurând în fiece moment, şi fiind
bănuitor cu toate? Însă nu tot aşa este cel ce dispreţuieşte averile, ci el se bucură de cea mai mare
mulţumire, trăind în linişte şi în cea mai mare siguranţă. Şi toate celelalte părţi ale răului dacă ar voi
cineva să le examineze, le-ar vedea pline de tulburări, pline de piedici.

Şi, ceea ce e mai mult, că cele ale virtuţii la început par foarte obositoare, şi numai după aceasta sunt
plăcute, pe când cele ale răului cu totul dimpotrivă, căci după o plăcere scurtă vin durerile şi
torturile, astfel că de aici dispare plăcerea cu totul.

După cum cel ce aşteaptă cununa nu simte nimic din greutăţile de faţă, tot aşa şi cel ce după plăcere
îşi aşteaptă osânda nu poate să se folosească de o veselie curată, din cauza fricii ce-l tulbură într-
una. Mai mult încă, dacă ar examina cineva cu exactitate, ar putea găsi la el multă durere chiar mai
înainte de osânda faptelor lui, ar putea să găsească durere, zic, chiar în faptul că a îndrăznit a face
răul. Şi de credeţi, apoi vom examina aceasta la cei ce răpesc averi străine, sau chiar şi la cei ce
posedă averi, fie ele adunate în orice mod. În vreme ce noi stăm departe de orice frică, de orice
primejdie şi groază, să ne închipuim că unul s-a îmbogăţit în linişte, şi că se ocupă fără teamă numai
cu paza averilor sale, ceea ce este cu neputinţă, însă fie aşa; deci, ce mulţumire are acest om?Că şi-a
strâns multe averi? Însă tocmai acele averi nu-l lasă a fi mulţumit, căci pe cât timp el va dori şi
altele mai multe, se vor prelungi şi torturile.
Pofta numai când încetează şi stă pe loc, numai atunci îi procură omului plăcere şi mulţumire,
fiindcă şi noi când suntem însetaţi, numai atunci ne răcorim când bem pe cât voim; întrucât însă noi
vom fi însetaţi, chiar de am seca toate izvoarele, mai mare ne va fi tortura; chiar de am înghiţi multe
râuri, totuşi torturile setei vor fi mai grozave decât orice osândă. Tot aşa şi tu, dacă vei pofti chiar şi
după ce ai câştigat toate ale lumii, apoi mai mare vei face tortura, şi cu atât mai mare, cu cât de mai
multe te-ai îndulcit. Deci, să nu crezi că în a se îmbogăţi cineva se găseşte plăcerea şi mulţumirea,
ci în a nu dori să se îmbogăţească. Întrucât doreşti a te îmbogăţi, niciodată nu vei înceta a fi torturat.
Pofta de bogăţie este un amor nesatisfăcut niciodată, şi cu cât vei înainta mai mult pe această cale,
cu atât mai mult te-ai depărtat de sfârşit. Deci nu este oare aceasta o enigmă, o abrutizare şi o mare
nebunie?

Prin urmare, să ne depărtăm de rele, sau, mai bine zis, de cel dintâi rău, adică de bogăţii, şi nici chiar
să ne atingem de această poftă, iar de cumva ne-am atinge, să fugim categoric. Ceea ce înţeleptul
sfătuieşte a face cu femeia desfrânată, zicând: „Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa
casei ei” (Pilde 5, 8), aceasta o zic şi eu pentru iubitorii de averi. Dacă cumva vei cădea pe nesimţite
în noianul acestei nebunii, cu greu vei putea ieşi de acolo. După cum când eşti prins în vârtejurile
apei nu vei putea scăpa uşor, oricât te-ai strădui, tot aşa, ba încă cu mult mai rău, când vei cădea în
adâncimea acestei pofte nu vei putea scăpa, şi te vei pierde pe tine însuţi împreună cu toate ale tale.

De aceea vă rog, să ne păzim dintru început, şi să fugim de relele cele mici, fiindcă din cele
mici se nasc cele mari. Cel ce se deprinde a spune despre fiecare păcat că „aceasta nu e nimic”,
câte puţin totul va pierde. Vorba aceasta a introdus răul, a deschis tâlharului uşile, aceasta a dărâmat
zidurile cetăţii, vorba aceasta, zic, că „asta nu este nimic”, a adus tot răul în lume.

Tot aşa se înmulţesc şi bolile trupeşti, când cele mici, sau începutul bolii, este dispreţuit.

 Dacă Isav nu ar fi dat mai dinainte drepturile sale de întâi născut, el nu s-ar fi făcut
nevrednic de binecuvântările tatălui său, şi dacă nu s-ar fi făcut pe sine nevrednic de acele
binecuvântări, nu ar fi poftit să ucidă pe fratele său Iacov.
 Şi Cain, dacă nu ar fi iubit primul loc, ci ar fi acordat lui Dumnezeu acest drept, nu ar fi avut
pe cel de-al doilea; şi iarăşi dacă, având pe cel de-al doilea, ar fi ascultat de sfatul lui
Dumnezeu, nu ar fi zămislit în el omorul fratelui său; şi iarăşi, dacă după ce l-a omorât ar fi
venit la pocăinţă, şi n-ar fi răspuns cu neruşinare lui Dumnezeu, care-l chema, nu ar fi suferit
după aceasta acele rele mari.

Deci, dacă cei dinainte de lege, din cauza acestei leneviri, câte puţin şi pe nesimţite ajungeau chiar
la capătul răului, atunci cugetă singur, ce vom pătimi noi care suntem chemaţi la mai mari lupte,
dacă nu vom fi cu băgare de seamă, dacă nu vom preîntâmpina relele, şi dacă, mai înainte de a
se aprinde focul, nu ne vom grăbi a stinge scânteia relelor.
Aşa de pildă, iată ce zic:
îţi calci jurământul necontenit? Tu nu te opri doar aici, adică să nu-ţi mai calci jurământul, ci
nimiceşte chiar jurământul cu totul, şi la urmă nu vei avea nevoie de osteneală, fiindcă este cu mult
mai greu ca, o dată ce ai jurat, să nu-ţi calci jurământul, decât de a nu jura deloc.
Eşti poate batjocoritor, defăimător şi bătăuş? Scrie-ţi singur lege de a nu te înfuria şi de a nu răcni
deloc, şi atunci împreună cu rădăcina răului se va nimici şi fructul.

Eşti poate afemeiat şi desfrânat? Pune-ţi iarăşi singur hotar, şi hotărăşte-te a nu te uita la femeie,
nici a te duce la teatru, şi nici de a privi în piaţă la frumuseţi străine. Este cu mult mai uşor a nu
vedea de la început o femeie frumoasă, decât a o vedea şi a scoate din tine pofta după ea, în acelaşi
timp a scoate şi tulburarea ce ţi-a pricinuit vederea ei. Luptele sunt mai uşoare la început, ba încă
nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem uşa duşmanului, şi dacă nu vom primi nici chiar
sămânţa răului. De aceea şi Hristos îl pedepseşte pe cel ce priveşte femeia cu nesaţ, ca astfel să ne
apere de o mai mare durere; de aceea, zic, porunceşte a scoate din casă pe duşman înainte de a
deveni puternic, că atunci e şi mai uşor a-l scoate.

Care este necesitatea de lucruri prisositoare? Ce nevoie te sileşte a te apuca la ceartă cu cei
potrivnici, când premiul îţi stă de faţă şi fără luptă, şi când poţi a-l lua mai înainte chiar de
luptă? Nu este atâta osteneală a vedea femei frumoase, pe cât este de a te stăpâni după ce le-ai
văzut, ba chiar de a nu le vedea nu este nici o osteneală, pe când osteneala şi sudoarea cea multă
vine după ce le-ai văzut.

Aşadar, când şi osteneala este mai mică – deşi nici nu o poate numi cineva osteneală – şi când şi
câştigul este mai mare, de ce atunci căutăm singuri a cădea în noianul nenumăratelor răutăţi? Şi
nu este numai mai uşor a nu vedea femeie, ci încă de a te găsi şi mai curat de această poftă; după
cum şi pentru cel ce o vede este mai greu a se izbăvi de osteneală şi de pata ce o are, dacă se mai
poate numi izbăvire.

Cel ce nu vede o fată frumoasă, este curat de pofta izvorâtă de aici, pe când cel ce doreşte a vedea,
mai întâi îşi înjoseşte cugetul cu astfel de gânduri, şi după ce îl întină de nenumărate ori, apoi îşi
scoate pe faţă pata rezultată din poftă, dacă o mai scoate. De aceea tocmai şi Hristos, ca nu cumva
să pătimim în acest fel, nu împiedică numai omorul, ci chiar şi mânia, nu numai desfrânarea, ci
şi privirea nesăţioasă, nu numai călcarea jurământului, sau jurământul fals, ci chiar de a se jura
cineva, fie pentru orice.
Şi nu s-a mărginit numai aici, sau ca măsura virtuţii să rămână aici, ci, fiindcă el a legiferat acestea,
apoi a mers mai departe. Oprind omorul şi poruncind a fi curat de mânie, porunceşte în acelaşi timp
ca cineva să fie gata a pătimi şi rele, şi încă să se pregătească de a pătimi nu numai atât cât voieşte
duşmanul, ci de a merge încă şi mai departe, şi astfel a birui furia aceluia prin prisosinţa dragostei şi
a fîlosofiei sale. Căci n-a zis el: „Dacă te va lovi pe obrazul drept, tu rabdă cu bărbăţie, şi fii liniştit”,
ci a adăugat cu aceea de a-i da şi celălalt obraz să-l lovească. „Întoarce-i, zice, şi pe celălalt” (Matei
5, 39). Aceasta este biruinţă strălucită, de a-i da aceluia mai mult încă decât voieşte el, şi hotarele
poftei lui rele a le covârşi cu îmbelşugarea răbdării tale. Astfel şi furia lui o vei doborî, şi răsplata
cel dintâi o vei lua din nou, şi, într-un cuvânt, vei împrăştia mânia lui.

Ai văzut însă că spre a nu pătimi rău noi înşine suntem stăpâni, şi nu cei ce ne pricinuiesc rău?
Mai mult încă, că tot noi avem puterea nu numai de a nu pătimi răul, ci chiar de a face şi binele,
şi, ceea ce este de admirat, că nu numai nu suntem nedreptăţiţi dacă priveghem, ci chiar ni se
face bine şi de cei prin care suntem nedreptăţiţi, şi de alţii.
Judecă singur: te-a batjocorit cineva anume? Tu eşti stăpân de a transforma acea batjocoră în laudă
adusă ţie. Dacă tu îi vei răspunde tot cu batjocoră, vei întinde mai mult necinstea, iar dacă vei
binecuvânta pe cel ce te-a batjocorit, atunci vei vedea cum cei de faţă te vor încununa şi te vor
aclama. Ai văzut cum, prin cei ce ne nedreptăţesc, ni se face bine, dacă voim? Aceasta se poate
zice şi în chestiune de bani, şi în bătăi, şi în toate celelalte ce s-ar întâmpla. Deci, dacă noi suntem
răsplătiţi şi pentru cele ce suferim, şi pentru că facem bine celor ce ne fac rău, singuri ne împletim o
îndoită cunună.

Când vine cineva şi-ţi spune: „Cutare te-a batjocorit, şi către toţi cei de faţă te-a grăit de rău”,
tu laudă-l pe acela către cel ce ţi-a spus, şi astfel chiar de ai voi să te aperi, vei putea să te răzbuni
numai prin faptul că l-ai lăudat. Când tu faci aşa, atunci cei ce te vor auzi, de ar fi cât de neştiutori,
totuşi pe tine te vor lăuda, iar pe acela îl vor urî ca pe o fiară, ba mai rău încă decât pe o fiară
sălbatică, pentru că te-a supărat fără să-l fi nedreptăţit, pe când tu, deşi ai pătimit rău, totuşi i-ai
răsplătit cu binele, şi atunci vei putea dovedi că toate cele vorbite de dânsul împotriva ta au fost
spuse în zadar. Acela fiind mustrat de cuget pentru cele vorbite, dovedeşte prin aceasta că-i pare rău,
iar tu, prin faptul că ai râs când ai auzit că te-a batjocorit, te-ai izbăvit singur de orice bănuială.

Deci, gândeşte-te singur câte bunuri ai strâns de aici:

 întâi, că te-ai izbăvit singur de tulburare;

 în al doilea rând – deşi aceasta ar putea să ocupe chiar primul loc – că chiar de vei fi avut
greşeli, te-ai mântuit de ele, după cum s-a mântuit şi vameşul acela, care a suferit în linişte
acuzaţia fariseului.

Pe lângă toate acestea, tu-ţi faci prin această purtare sufletul înţelept şi vei căpăta din partea tuturor
mii de laude, iar bănuiala ce era asupra ta prin acele vorbe degrabă o vei împrăştia. De voieşti poate
să te răzbuni pe acela, nu e nici o îndoială că, într-un fel, vei avea şi aceasta cu prisosinţă, fiindcă
Însuşi Dumnezeu îl va pedepsi pentru cele vorbite; iar chiar şi mai înainte de acea pedeapsă,
înţelepciunea ta îi va pricinui ea însăşi lovitura cea mai grea. Nimic nu poate atinge mai mult pe cei
ce ne batjocoresc decât simplul fapt că noi râdem de toate batjocurile lor.

Acestea toate cugetându-le, să fugim dar, iubiţilor, de micimea sufletească şi să alergăm spre
limanul îndelungii răbdări, ca astfel şi aici să aflăm odihnă sufletelor noastre, după cum a
hotărât şi Hristos, şi să ne bucurăm şi de veşnicele bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în
vecii vecilor.
Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a patra după Rusalii - Evanghelia credinţei

Matei 8, 5-13

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere şi de ascultare faţă de

Dumnezeu ?

Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4,

18) ?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu
nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care si-
au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi
ascultare de voia Sa.

Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mânează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în
foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta ? Îl va alunga
din casa sa pe fiu şi va înfia pe străin.
Cum e în natură, aşa e şi între oameni. Necredincioşii spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi
după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte
perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi,
vorbesc altfel.

Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.

Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări
n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor
cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”.

„Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de
litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.

De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor
tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău,
vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.

O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt
acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi
ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt.
Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o
desluşeşte.

Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi

numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora
El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei
smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă”
(Isaia 57,15).

Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inimă înfrântă şi duhul umilit. Iar
celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale vieţii, şi adâncimile duhovniceşti
a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi lucruri.
Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi duh umilit, şi de
aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi
cu inimă înfrântă şi smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai
grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.
Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliţi, coborâtori din mări şi lui Dumnezeu plăcuţii părinţi
pomeniţi mai sus.Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat,
poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.
Dar cu aceasta şi-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate
descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e
Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta
Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a
căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind şi cu vederea întunecată,
a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa
între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.
Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele,
potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi proaspătă

ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să
ne scoată din apatia şi nepăsarea noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă
creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui
Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafara Bisericii au fost găsiţi cu mai multă
credinţă şi fapte bune decât noi.

„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne,
sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.
Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea
Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune
secundară, deşi mai probabil era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seamă e că acest sutaş esa păgân
şi nu iudeu.

 Este primul ofiţer roman pomenit în Evanghelie c-a venit la credinţa în Hristos.
 Altul este sutaşul de strajă lângă Cruce, cel care văzând înfricoşătoarele semne care au
zguduit firea când Hristos Şi-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).
 Mai este apoi Corneliu, sutaşul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).

Cu toate că erau păgâni , aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la credinţă mai
repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (păiş) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel
de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală
cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul
ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în
ajutorul tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, va socoti că între cele
două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu
rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar
apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se
ostenească să vină până la dânsul pentru că el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a
transmis el, „spune cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”.
Deosebire este , într-adevăr, între aceste două istorisiri, dar contradicţie nu.
Iar deosebirea stă în faptul că Matei nu pomeneşte de cele două solii trimise mai întâi Domnului
de sutaş iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu
Domnul.

Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti unul printr-altul.

Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur , dacă toate istorisirile ar fi fost la toţi Evangheliştii la
fel, ar fi putut spune cineva că ei au copiat unul de la altul.

De ce ar mai fi trebuit atunci să fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti ? În orice instanţă de pe
pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei
patru Evanghelişti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără
împiedicare iar cei ce caută pierzania să nu aibă nici o acoperire.

Încă ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată
înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să
învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la
Dumnezeu (I Corinteni 12).

Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor,
Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea şi
mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte
bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă
aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine,
o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre
în casa mea ? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da,
mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui
Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos şi nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi
bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De
răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui ? Nu, cu nici
un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât
despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu
credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că
Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer.
Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci
iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu
atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor.

Îndeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a
zidit-o…”
Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc
de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.”
Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însă nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea
cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutaşului şi, în urmă, sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutaşul a trebuit, desigur, să-I spună şi el cu gura lui totul (lucruri
pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !”
Şi, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta ?” Doar
citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu
îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutaşului de
faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe
planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a
sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce
aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre,
dar vor intra.

„Dar sutaşul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai
zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”.

Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale
fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit.
Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o
mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi
mândru cum era, şi-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele
picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi
lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat
să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci
Dumnezeu.De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.
Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va
ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă.

Sutaşul a simţit în Hristos cerul: foc din cer şi lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul său
atâta foc când este de-ajuns doar o scânteie ? De ce tot soarele când e destul o rază ?

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune
Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu
doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza
soarelui; „numai zi cu cuvântul”!

O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân ! Noi
cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem !

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om
sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino,
şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”.

Ce-i un sutaş ? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o
sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult
mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât
mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor !
Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile
cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf.
Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Care sunt soldaţii şi slugile lui Hristos ? Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui ?
Îngerii, sfinţii şi toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos ?
Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ?

Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine.

El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii.

La cuvântul Său oştile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic.
„El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9).

Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui. „Niciodată n-
a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46).

El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7,
29).

Iată cum este Cel pe care L-a rugat sutaşul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare
pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie să-l
vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână şi să-l ridice. La El fapta se împlineşte numai
„cu cuvântul”.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici
în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul ?Doar El a chemat acest
răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”.
De ce se mai miră acum ?

 Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul.

 Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta.
 Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se
minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.
Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om.

 Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe
lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ?
 Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt
nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia şi puterea din împărăţia lui Dumnezeu.
 Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e
sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvita adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de
la întemeierea lumii.

Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din
temelii.
Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare. E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe
pământ.
Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţa veşnică.

Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din copiii săi, credinţa i-
a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea
pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi” (Iov, 19, 26-7).

Faţă de cine Şi-a arătat Domnul uimirea ?

Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.
S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa
sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-
am găsit atâta credinţă”.

Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul
Şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne
şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu
totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl
lor, orbind la minte şi împietrind la inimă.
Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în
Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici
neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.
Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar
spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam,
cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel
mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte până astăzi. La răsărit şi la apus de iudei trăiau popoare
păgâne.

[Teofilact zice: „Domnul nu a spus: ‘mulţi păgâni’ ci: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”, cu toate
că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus ‘păgâni’? Ca să nu-i smintească pe
iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”.]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii şi abisinienii, grecii şi romanii, şi toate
popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi şi egipteni, indieni şi persiani,
chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în
necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi
şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc.Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi
scrâşnirea dinţilor.

Dar în lumea cealaltă, la masă fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, vor fi mai
multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi
iarăşi întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică.
Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe
străini. Şi aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar
cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar sutaşului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după
credinţa ta”.
Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca
răsplată a credinţei ci şi ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvântul, şi s-a vindecat sluga.

După cum la zidirea dintâi „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul
spune şi se face.

Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al
Mântuitorului şi s-a vindecat.
Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar când spune:
„Vino”, vine.

Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri şi unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a
dus.
Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin
cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate
stârpi boala fără puterea, prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi
prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute şi din ziua de astăzi.

Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică
pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul şi Mântuitorul nostru şi
în puterea Sfântului Duh.

Cu oştile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimea cea de
o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[Rom. 6, 18-23; Mt. 8, 5-13].

Ce credinţă avea sutaşul! L-a uimit chiar şi pe Domnul. Ea stă în aceea că L-a mărturisit pe
Domnul ca Dumnezeu al tuturor, Stăpân Atotputernic al tuturor celor ce sunt; de aceea L-a şi
rugat: „Zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Cred că toate sunt supuse Ţie şi ascultă
de porunca Ta”.

Această credinţă o cere Domnul de la toţi ceilalţi; această credinţă o cere şi de la noi. Cel ce are
asemenea credinţă nu duce lipsă de nimic şi orice ar cere primeşte.

Aşa a făgăduit Domnul însuşi. O, de-am avea şi noi măcar o urmă a acestei credinţe! Dar şi
aceasta e un dar, iar darul acesta trebuie cerut, şi cerut cu credinţă.

Să-1 cerem, dar, cel puţin cu simţământul că avem nevoie de el; să-1 cerem cu stăruinţă, fără să
cruţăm osteneala, ajutându-1 totodată să se înfiripe în noi, prin cugetări potrivite şi în primul rând
prin supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului
– Credinţa sutaşului

Rar s-a întâmplat să bucure oamenii pe Dumnezeu. Bucurie în cer se face când un păcătos se-
ntoarce; dar bucuria pe care-a facut-o sutaşul din Capernaum lui Iisus e cu totul alta. Acesta era
roman, sabie stăpânitoare peste Israil. Cu toate acestea îi plăcea credinţa într-un singur Dumnezeu,
al lui Israil, şi în Mesia pe care-L aşteptau iudeii. De aceea le-a şi clădit o sinagogă în Capernaum.
Căpitan roman, lasă la o parte mândria uniformei, lasă la o parte părerile vremii despre sclavie şi
iată-1 că aduce ceva nou în faţa lui Iisus: iubirea de oameni.

Sutaşul preţuieşte pe ordonanţa sa la rangul de om şi intervine pentru el înaintea Proorocului lui

Israil.

Căpitanul roman se roagă pentru ordonanţă...

Dar nu numai rugăciune, nu numai iubire de om, ca om, ci şi credinţă vrednică de Dumnezeu.
Sutaşul roman L-a recunoscut pe Iisus, Dumnezeu.

Iudeii n-au putut face aceasta.

Aceasta L-a mirat pe Iisus şi L-a bucurat.

Săvârşirea minunii nu ne mai miră. Nu l-a mirat poate nici pe sutaş, de vreme ce aceasta era, după
credinţa sa, un fapt de la sine înţeles şi fără discuţie.

Cam ce-am putea potrivi pentru noi, din Evanghelia cu sutaşul ? Cred că acestea:

 Ce preţ are, înaintea lui Dumnezeu, credinţa fără discuţie în Iisus Hristos, ca Dumnezeu.
 Ce bucurie-I făceau lui Iisus dovezile iubirii de oameni, - şi mai ales când aceştia-s
neînsemnaţi.
 Că nu-i neapărat de trebuinţă să vie Mântuitorul personal, pe jos, oarecum, ca să se
săvârşească lucrul lui Dumnezeu.
 Că ar fi bine să avem şi noi smerenia pe care o avea sutaşul, a nevredniciei de-a intra
Dumnezeu în casa noastră, - că tocmai această smerenie îl sileşte să vie şi să pună la rând
ale noastre, toate.
 Că numai o viaţă curată e în stare să asigure darurile acestea sufleteşti, care L-au bucurat pe
Iisus.
 Să-i fim recunoscători acelui sutaş roman, că ne-a dat model de credinţă şi curăţie
sufletească.
 Să-i fim recunoscători că, în locul nostru, totuşi s-a găsit cineva să-L bucure pe Iisus. Au mai
fost şi alţii: Marta şi Maria, surorile lui Lazăr; cu Lazăr era prieten. Avea şi alţi Lazări, iar
mai pe urmă L-au bucurat cuvintele înţelepte ale tâlharului de pe cruce.

Am băgat de seamă că ori de câte ori bucura cineva pe Iisus, Iisus sălta cu Duhul şi spunea
lucruri privitoare la viaţa viitoare. Aşa a fost şi cu prilejul bucuriei pe care i-a facut-o sutaşul.
Atunci a descoperit Iisus soarta evreilor până la sfârşitul lumii: că vor rămâne cei mai de pe
urmă, deşi au fost chemaţi cei dintâi în împărăţia lui Dumnezeu.

Dar dacă noi, creştinii, suntem înaintea lor, aceasta n-o putem menţine decât cu credinţa după
modelul sutaşului.
 (Prislop. 10.VII.49.)

Smerenie romană

Găseşti calităţi sufleteşti unde nu te aştepţi. Căpitanul roman al oraşului Capernaum, dator să facă
simţită în Israel gheara Aquilei romane, dă trei dovezi de om, care au mirat profund şi pe Iisus.

Romanul acesta era democrat: alerga până la Dumnezeu pentru ordonanţa sa; şi iubea şi pe cei de alt
neam, pe iudei, pe care trebuia să-i apese, după rosturile lui oficiale printre ei. Romanul acesta
credea în Dumnezeu, nu în zeii romani. Şi credea bine în Dumnezeu: în atotputernicia, în
atotprezenţa - şi deci în puterea la distanţă, peste orice distanţă, a Cuvântului lui Dumnezeu. El
credea şi ce nu credeau iudeii: că Iisus e Dumnezeu.

Şi în sfârşit, e omul real, care a trimis lui Iisus cuvintele: ,Doamne nu te osteni, că nu sunt vrednic
să intri sub acoperişul meu, de aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la tine, ci zi un
cuvânt numai, şi se va tămădui sluga mea".

Poate nicăieri pe pământ n-a găsit Iisus atâta smerenie. De aceea l-a şi ridicat mai presus de Israel.
Căpitanul roman din Capernaum era deodată: omul ordinei, al stăpânirii romane, omul iubirii
de oameni, omul iubirii şi credinţei în Dumnezeu şi omul smereniei.

Om concret şi totuşi duhovnicesc: reprezenta o centurie de ostaşi, dar mai mult, reprezenta un stil
spiritual a multe centurii de sfinţi.

De aşa oameni ascultă Dumnezeu în toate vremile...

Cine ştie dacă nu, sub chipul vameşului, Iisus a ascuns tocmai calităţile sutaşului din Capernaum, pe
care-l dădea lumii model iubit de Dumnezeu...

(Prislop, Sâmbătă XXII 21.X.49 Luca 7,1-10)

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Virtuţile
sutaşului - virtuţile noastre
 Din „Credinţa lucrătoare prin iubire”

„Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”

Prea Cuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, Prin cele ce s-au citit din Sfânta
Evanghelie la această Liturghie, ne-am întâlnit cu o altă minune şi cu un om minunat: cu o minune
şi cu un om de care şi Domnul Hristos s-a minunat. Este vorba de vindecarea servitorului unui sutaş
din Capernaum, aceasta este minunea pe care Domnul Hristos a făcut-o de la depărtare, şi este vorba
de omul minunat, omul de care s-a minunat Domnul Hristos, sutaşul din Capernaum.

Pentru noi este un om cunoscut, citim despre el în Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 8, şi în
Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7. Ne întâlnim cu el de câte ori citim aceste texte din Sfânta
Evanghelie şi ar fi bine să luăm aminte de omul minunat, de omul de care s-a minunat Domnul
Iisus Hristos ca să fim şi noi ca el: cu credinţă, nădejde, iubire şi smerenie. Acestea sunt patru
virtuţi pe care sigur le-a avut sutaşul din Capernaum şi pe care trebuie să le aibă toţi creştinii -
sutaşul din Capernaum încă nu era creştin - şi pe care le au toţi sfinţii: credinţă, nădejde, iubire
şi smerenie.

Despre sutaşul din Capernaum, ofiţerul mai mare peste 100 de oameni, de care pomeneşte Sfânta
Evanghelie (sfinţii evanghelişti Matei şi Luca), avea un servitor bolnav. Şi în Sfânta Evanghelie de
la Luca citim că stăpânul îl iubea pe servitorul cel bolnav. Pentru că-l iubea îi dorea binele, îi căuta
binele. Şi a auzit stăpânul acelui rob, care se chinuia cumplit, că este între oameni un om care poate
face mai mult decât fac oamenii obişnuiţi şi s-a gândit să mijlocească pentru servitorul său bolnav. I-
a prezentat Mântuitorului situaţia slujitorului său şi Domnul Hristos a zis: “Eu venind îl voi
tămădui”.
In Sfânta Evanghelie de la Luca spune că au mijlocit pentru sutaşul din Capernaum şi nişte bătrâni
ai lui Israel din Capernaum şi au zis că „ este vrednic să-i faci lui aceasta - servitorului său -pentru
că iubeşte neamul şi sinagoga chiar el a clădit-o “.

Domnul Hristos era hotărât să-l vindece pe slujitorul sutaşului şi de fapt l-a şi vindecat numai că
înainte de acestea s-au întâmplat nişte lucruri care-l pun în atenţie pe sutaşul din Capernaum. Nu
ştim cum l-a chemat, nu ştim ce vârstă a avut, nu ştim ce pregătire a avut, dar ştim că a avut
credinţă.

Şi o credinţă întemeiată, şi asta este mare lucru iubiţi credincioşi. Mare lucru pentru noi care zicem
că credem în Domnul Hristos, că credem în Dumnezeu şi totuşi nu ducem o viaţă din care să se vadă
credinţa noastră.

Sutaşul din Capernaum şi-a arătat credinţa în ceea ce a făcut el. Şi anume, mai întâi de toate L-a
rugat pe Domnul Hristos să-l vindece pe servitorul său şi rugându-L era sigur că Domnul Hristos îi
va împlini rugămintea.Şi Domnul Hristos i-a şi împlinit rugămintea.

Cine crede se roagă, şi cine se roagă nădăjduieşte.

Deci sutaşul din Capernaum avea nu numai credinţă, ci avea o credinţă întemeiată cu nădejde.
El avea siguranţa că Domnul Hristos îl va ajuta cu puterea pe care o are, că îl va vindeca pe
servitorul lui.

Şi aşa a fost, dar Domnul Hristos a zis că va merge să vindece pe servitorul sutaşului, va intra în
casa acestui ofiţer, la acest om de treabă, dar sutaşul a zis că este prea mare cinstea ca Domnul
Hristos să intre în casa lui; se socotea nevrednic de această cinste şi a zis: „Doamne nu sunt
vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va face sănătos servitorul meu.
Că şi eu sunt sub stăpânire, şi eu am oameni sub stăpânirea mea si zic unuia „ Du-te” şi se duce,
zic altuia „ Vino ” si vine, şi servitorului meu îi spun „ Fă aceasta ” şi face ” (Mc. 8, 8-10).

Şi Domnul Hristos a zis că nici în Israel, acolo unde trebuia să fie credinţă, n-a găsit atâta credinţă.
Sutaşul nu făcea parte din Israel, dar au zis bătrânii aceea că „ iubeşte neamul nostru “. S-a
minunat Domnul Hristos de sutaşul acesta!

Iubiţi credincioşi, după ce a spus Domnul Hristos acestea, a adăugat ceva care ne interesează, a zis
că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă… - se vor odihni, în împărăţia lui
Dumnezeu - împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor”.

Deci toţi cei care vor fi în împărăţia lui Dumnezeu se vor asemăna cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob,
vor fi asemănători cu sutaşul din Capernaum, deci vor avea credinţă, nădejde, iubire şi smerenie.

Să căutăm şi noi să avem aceste virtuţi, să ne cercetăm pe noi înşine dacă avem credinţa
sutaşului.
Dar nu numai în împrejurări de felul acesta, împrejurări asemănătoare cu cea a sutaşului din
Capernaum, ci în toate împrejurările de viaţă să avem încredinţarea că ne ajută. Şi Domnul
Hristos se va minuna de noi şi ne va ajuta.

Ştiind noi acestea, este firesc să ne întrebăm dacă avem credinţă. Să ştiţi că la această întrebare cei
mai mulţi dintre oameni răspund: „Da, am credinţă”. Şi spunem, mărturisim credinţa noastră cu
cuvântul când zicem Crezul.

Numai că nu avem o credinţă statornică, o credinţă care să schimbe ceva în viaţa noastră care să
ne facă pe noi credincioşii altfel de oameni decât sunt cei necredincioşi.

Sunt unii oameni care sunt înclinaţi să facă fapte bune, sunt unii oameni care-s înclinaţi să mângâie,
să ajute şi să nu se gândească la Dumnezeu neapărat când fac binele. Dar sunt şi lucruri pe care nu
le pot face oamenii care nu au credinţă în Dumnezeu.

Un doctor care a lucrat în Oastea Domnului, odinioară, mai înainte cu vreo 40 de ani, doctorul
Ioan Suciu, spunea că mai ales două lucruri nu le poate face omul care nu are credinţă în
Dumnezeu şi anume să crească copii buni şi să rabde o suferinţă grea.

Apoi sunt şi alte lucruri pe care la fac credincioşii, faptul că se roagă (credincioşii se roagă,
necredincioşii nu se roagă), credincioşii postesc, iar necredincioşii ţin regim, nu se poate spune
că postesc; credincioşii merg la biserică, iar necredincioşii nu merg la biserică; credincioşii sunt
voitori, iar necredincioşii sunt nepăsători.

Dar iubiţi credincioşi, sunt lucruri pe care credincioşii ar trebui să le facă mai bine ca să se asemene
cu credinţa sutaşului din Capernaum.

La credinţă trebuie apoi să adăugăm nădejdea. Să avem încredere că Dumnezeu este cu noi, că
făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc, să avem încredere că nu suntem singuri în această
lume.

Apoi, la credinţă şi la nădejde trebuie să adăugăm iubirea, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea
faţă de oameni.

Şi toate acestea trebuie învăluite în smerenie, adică să ne supunem cu mintea, asta înseamnă să ai
smerenie, să te supui cu mintea la învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Să faci ceea ce a
făcut şi sfântul apostol Petru când a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic,
dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare “.

Să primeşti îndrumarea celor ce au rost de îndrumător, să nu te împotriveşti.

Bineînţeles că în smerenie intră şi simţirea smereniei, adică să ajungi să te simţi îndestulat cu
ceea ce poţi face tu însuţi (n. ed.: să fii mulţumit cu ceea ce ai) şi să aştepţi darul lui Dumnezeu, să
aştepţi puterea lui Dumnezeu care ridică pe cei smeriţi, îi înalţă pe cei smeriţi. A şi zis Domnul
Hristos că „ cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Lc. 18, 14), va fi înălţat de Dumnezeu ca
vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul.
Aşadar, iubiţi credincioşi, să avem în vedere aceste virtuţi ale sutaşului, să căutăm să le avem şi mai
ales să căutăm să ne întemeiem viaţa pe credinţa în Dumnezeu, pe o credinţă lucrătoare în iubire,
pe o credinţă în care se manifestă viaţa noastră lăuntrică.
Pentru că măsura vieţii, felul cum ne trăim viaţa, arată câtă credinţă avem şi ce credinţă
avem.

Nădejdea ne dă linişte sufletească, iubirea ne dă fericire, şi smerenia ne pune în atenţia lui

Dumnezeu.

Să fim deci cu grijă, să avem aceste patru virtuţi. Bineînţeles că dacă avem acestea, avem şi multe
altele şi să ştiţi, iubiţi credincioşi, că smerenia nu este numai aceasta, să-ţi recunoşti neştiinţa, să-
ţi recunoşti păcatele, ci este şi o smerenie a sfinţilor, a Maicii Domnului, a Preasfintei Fecioare
Maria, care a zis: „ Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “. Aceasta arată smerenia
Maicii Domnului sau a sfântului Ioan Botezătorul care a zis: „ Acela - adică Domnul Hristos -
trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3,30).

Smerenia aceasta este smerenia sfinţilor. Sfântul Isaac Sirul spune că smerit cu adevărat nu este
acela care caută smerenia, ci care o are.

Câtă vreme noi căutăm să fim smeriţi şi suntem nemulţumiţi că nu suntem smeriţi, înseamnă că nu
suntem smeriţi, dar când smerenia izvorăşte din sufletele noastre învăluitoare spre binele altora,
înseamnă că avem smerenie care poate fi şi o amintire a păcatelor noastre, dar poate fi şi o depăşire
a păcatelor, o ajungere la starea aceea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul când zicea că:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

Aşadar, iubiţi credincioşi, ne-am întâlnit cu un om de care s-a minunat Domnul Hristos.

Oare de noi s-ar putea minuna Domnul Iisus Hristos? Oare credinţa noastră este la măsura
sutaşului? Şi doar ştiţi că sutaşul nu a avut cea mai mare credinţă cu putinţă. Au fost alţii care au
avut mai multă credinţă decât sutaşul din Capernaum, aceia care au suferit chinuri, aceia care
au murit pentru Domnul Iisus Hristos, aceia au avut mult mai multă credinţă.

Dar cu credinţa sutaşului se începe: nu ai credinţa sutaşului, nu poţi avea nici credinţa
mucenicului.

Şi când Domnul Hristos s-a minunat de sutaş, s-a minunat de toate câte a avut, s-a minunat de
credinţa lui, s-a minunat de nădejdea lui, s-a minunat de iubirea lui, s-a minunat de smerenia lui, s-a
minunat de sutaşul însuşi care, gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, ce stare sufletească a avut încât le-a
făcut sinagogă iudeilor, le-a făcut sinagogă evreilor deşi nu era evreu, deşi nu avea credinţa celor pe
care i-a ajutat să-şi manifeste credinţa.

Noi, creştinii, ar trebui să facem şi mai mult bine, pentru că noi ştim că avem poruncă de la
Dumnezeu să facem bine în lumea aceasta, nu numai la măsura în care suntem în stare să facem
binele, ci să ne depăşim pe noi înşine, să tragem de noi înşine ca să putem ajunge nu numai la
măsura sutaşului, ci şi mai mult decât sutaşul.
O maică care a întemeiat un ordin călugăresc pentru ajutorarea celor mai săraci dintre săraci,
Tereza de Calcutta, a curăţit rănile unui bolnav, nişte răni foarte urât mirositoare, şi a trecut
cineva pe lângă ea şi a zis că nu ar face aceasta nici pentru un milion de dolari. Şi maica Tereza
a zis: „Nici eu nu aş face pentru un milion de dolari, dar pentru Dumnezeu fac “.

Să ne pătrundem de credinţa în Dumnezeu, să ne gândim că omul de lângă noi este lângă noi
pentru că l-a adus Dumnezeu lângă noi, să ne gândim că avem o datorie lăsată de Dumnezeu în
viaţa noastră să fim măcar la credinţa sutaşului.

Să avem măcar atâta iubire câtă a avut sutaşul care a mijlocit pentru servitorul său, să avem măcar
atâta smerenie câtă a avut sutaşul şi atunci sigur vom merge spre împărăţia lui Dumnezeu împreună
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob şi cu cei mulţi de la răsărit şi de la apus care vor sta la masă în
împărăţia lui Dumnezeu.

Să avem deci încredinţarea aceasta că în măsura în care avem şi noi ce a avut sutaşul din
Capernaum, putem avea parte împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia lui Dumnezeu.

 Să ne rugăm bunului Dumnezeu să nu-l uităm niciodată pe sutaşul din Capernaum,

 să ne rugăm lui Dumnezeu să ni se modeleze sufletul după sufletul sutaşului din
Capernaum,
 să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească credinţa,
 să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească nădejdea,
 să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească iubirea,
 să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească smerenia şi să ne ducă Dumnezeu până la
măsurile la care poate ajunge omul care începe cu credinţa sutaşului, cu nădejdea
sutaşului, cu iubirea sutaşului şi cu smerenia sutaşului.

Au mai fost şi alţi ofiţeri, oameni de treabă pomeniţi în Sfânta Evanghelie.

 De exemplu Longhin, sutaşul care a stat la crucea Domnului Iisus Hristos când Domnul Iisus
Hristos a fost răstignit şi care a spus: „Cu adevărat omul acesta Fiul lui Dumnezeu a fost”,
deci L-a mărturisit pe Domnul Hristos.
 Să ne gândim şi la Corneliu, sutaşul pe care l-a învrednicit Dumnezeu să-1 întâlnească pe
Sfântul Apostol Pavel şi să-l convertească la creştinism, citim despre el în capitolul 10 din
Faptele Apostolilor.
 Să avem şi noi credinţa lui luliu, sutaşul care l-a însoţit pe Sfântul Apostol Pavel în drumul
spre Roma, când Sfântul Apostol Petru era arestat.

Şi noi în împrejurările noastre să ne silim să avem credinţă, nădejde, iubire şi smerenie şi darul
lui Dumnezeu va fi cu noi acum şi pururea şi-n vecii vecilor.
Amin!
 Nicolae Steinhardt – Admiraţiile Domnului - Cazul sutaşului roman

din “Dăruind vei dobandi”

Cazul sutaşului roman (Matei 8, 5-10; Luca 7, 2-10), pe a cărui mult iubită slugă o vindecă pe loc
şi de la distanţă, din admiraţie pentru credinţa şi smerenia lui.

 Credinţa: „ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”;

 smerenia: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu..”
 Drept care şi admirativa constatare a lui Iisus: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în
Israel, n-am găsit atâta credinţă”.
 Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Crezi?

„Şi a zis Iisus sutaşului: Mergi şi după credinţa ta fie ţie” (Matei 8, 13)

Iubiţii mei, în vremurile de demult, înainte de venirea lui Hristos, existau sclavi. Ce erau sclavii?
Din punct de vedere fizic şi aceştia erau oameni, dar nu erau consideraţi oameni. Nu aveau drepturi
de om. Nu-i ocrotea nici o lege. Stăpânii lor făceau cu ei ce voiau. Îi puneau la cele mai grele munci.
Săpau ogoarele, cărau pietre şi noroi ca să construiască palatele stăpânilor lor, lucrau cu lanţuri la
picioare în mine, în ocne, trăgeau de vâsle la corăbii, se luptau cu fiarele sălbatice ca să privească şi
să se distreze stăpânii lor. Nici o plată nu luau pentru slujbele pe care le făceau. Hrana lor era săracă.
Case proprii nu aveau. Era vai dacă stăpânul lor nu era mulţumit de ei. Îi pedepsea cu severitate. Îi
lovea fără milă. Putea chiar să-i şi omoare fără să răspundă în faţa nimănui. Oricând dorea stăpânul,
îl lua pe sclav şi-l ducea în piaţa de sclavi, adică acolo unde se vindeau şi se cumpărau sclavii, cum
astăzi se vând şi se cumpără animale.

***
Dar de ce vorbim aici despre sclavi? Pentru că Evanghelia, pe care aţi auzit-o astăzi, vorbeşte şi ea
despre un sclav, sclav care slujea unui stăpân oarecare. Acest sclav s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat.
Boala lui era gravă. Trupul îi paralizase. Suferea mult. Era de acum un sclav nefolositor, chiar
dacă era tânăr. Deci cu acest sclav inutil ce s-ar fi aşteptat cineva să facă stăpânul său? Să arate
interes, să-l ducă la medici, să-i cumpere medicamente? Altceva. Aşa cum am zis, un astfel de
interes nu arătau stăpânii faţă de sclavi. Erau cu desăvârşire indiferenţi şi-i lăsau să moară.

Dar stăpânul din Evanghelia de astăzi era foarte diferit de ceilalţi stăpâni. Era un om deosebit.
Nu era iudeu; era idolatru (închinător la idoli). Nu era preot, ci era ofiţer, cu gradul de sutaş, adică
gradul pe care, în armată, îl deţine astăzi căpitanul. Era un căpitan, care aparţinea nu unei puteri
mici, ci celei mai mari puteri, aşa cum era atunci Imperiul roman. Cu armele se îndeletnicea.
Probabil luase parte la bătălii şi războaie sălbatice. Oricine s-ar fi aşteptat ca sutaşul să aibă o inimă
aspră. Şi, totuşi, nici funcţia, nici originea, nici ticălosul mediu idolatru, în care trăia, nu a reuşit
să-l influenţeze pe acest om deosebit. În inima acestui om exista o scânteie, o scânteie
dumnezeiască. Sutaşul îşi iubea sclavul. Îşi privea sclavul ca pe o făptură a lui Dumnezeu.
Conştiinţa nu-i îngăduia să fie indiferent faţă de sclavul bolnav. Aşadar, a arătat interes, ca şi
cum ar fi fost copilul său. Şi medicamente a cumpărat, şi la medici l-a dus; tot ce-i stătuse în putere
făcuse. Dar ce ţi-e şi cu răul? Sclavul nu se făcea bine. Continua să fie paralizat, să sufere. Şi
durerile sclavului erau durerile sutaşului. Ce nobil, ce om deosebit era acest sutaş! O bucată de
aur într-un munte de necurăţie. O stea în groaznicul întuneric al nemilostivirii.

Când a aflat că Hristos e în cetatea în care slujea şi el ca şi comandant de piaţă, n-a pierdut ocazia. A
alergat să-L întâlnească pe Hristos şi să-L roage pentru sclavul său. Pentru că auzise că Hristos
face minuni. Şi iată-l deci pe sutaş înaintea lui Hristos.

Minunaţi-vă de el. Cu câtă smerenie stă înaintea Domnului! Cu câtă credinţă îşi expune
rugămintea ca Hristos să-l facă bine pe sclavul său!

- Voi veni în casa ta să-l vindec, zice Hristos.

- Nu, Doamne, nu sunt vrednic de o astfel de vizită. Tu, Doamne, chiar de departe poţi să-l faci
bine. Aşa cum eu poruncesc soldaţilor mei şi ei fac tot ce le spun, aşa şi Tu, Doamne, poţi să
porunceşti bolilor şi să plece departe. Şi autoritatea mea este mică. A Ta este foarte mare. Ajunge
şi un cuvânt al Tău, Doamne, ca să-l vindece.

Hristos s-a minunat ascultând cuvintele sutaşului. A văzut că acest sutaş roman avea o credinţă
mare. O credinţă, pe care nu o aveau milioanele de iudei. Iudeii vedeau minunile pe care le
săvârşea Hristos şi totuşi nu credeau, iar căpeteniile lor Îl urau şi voiau să-L dea la moarte. Şi
sutaşul, care nu făcea parte din poporul ales al lui Dumnezeu, să aibă o astfel de credinţă?

Hristos, după ce l-a lăudat pe sutaş pentru credinţa lui mare, l-a vindecat pe sclav. L-a vindecat
fără a merge în casa sutaşului. L-a vindecat de departe. L-a vindecat doar cu un cuvânt al Său:
„Mergi, şi după cum ai crezut, fie ţie” (Matei 8, 13).

***
Ah, dacă am fi avut şi noi această credinţă a sutaşului! „Doamne”, a zis, „ajunge un cuvânt al
Tău ca să-l facă bine pe slujitorul meu”.
Deoarece cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele oamenilor. Oamenii nu pot să facă prin
cuvântul lor ce făcea Hristos. Este imposibil. Mii de porunci să dea focului, focul nu se va stinge.
Mii de porunci să dea mării sălbăticite, marea nu se va linişti. Mii de porunci să dea materiei
neînsufleţite, materia nu poate să scoată viaţă şi să iasă din ea nu om, nu animal, nu pasăre, dar
nici măcar un fluture, nici o furnică.

Cine a făcut toate acestea? Hristos. Cum? Numai şi numai cu cuvântul Său. „El a zis şi s-au
făcut” (Psalm 148, 5). Şi cuvântul lui Hristos are o atât de mare putere, pentru că nu este cuvânt
al omului, ci este cuvânt al lui Dumnezeu, care a creat universul şi a venit aici pe pământ în trup
omenesc şi continuă să fie prezent în Biserica Lui, care este Trupul Lui. Hristos este Capul,
suprema căpetenie şi autoritate. Dar, înaintea lui Hristos, ca soldaţii care aşteaptă porunci, stau
toate stihiile naturii, toate făpturile, soarele, luna, stelele, marea, râurile, oamenii, îngerii şi
arhanghelii. Toţi şi toate ascultă de El şi El stăpâneşte universul cu legile naturale şi supranaturale.
Şi face minuni în cer şi pe pământ. Şi dacă există oameni, care nu cred în El şi care nu vor să facă
voia Lui, cu aceştia se va împlini ceea ce s-a spus: ”Îl vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns”
(Zaharia 12, 10; Ioan 19, 37).

Hristos, iubitul meu, Hristos este Domnul, Atotputernicul, Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu.
Asta a crezut sutaşul din Evanghelia de astăzi. Asta au crezut mii şi milioane de credincioşi, bărbaţi
şi femei, care cu ajutorul lui Hristos au făcut minuni.

Şi întreb: Tu crezi ca sutaşul? Dacă crezi, arată-ţi şi tu credinţa ta prin smerenie şi prin iubirea
faţă de aproapele, cum a arătat-o sutaşul. Arată cu faptele credinţa ta. Şi atunci vei vedea şi tu în
viaţa ta, în mii de situaţii, puterea lui Hristos şi vei auzi glasul Lui atotputernic „Mergi, şi după
cum ai crezut fie ţie” (Matei 8, 13).
 Ips Augustin la Duminica a IV-a - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Idolatrii
contemporani

Biserica noastră, iubiţii mei, îi cinsteşte pe Sfinţii Apostoli. Îi cinsteşte cu o sărbătoare aparte pe
fiecare, dar îi cinsteşte şi pe toţi laolaltă printr-o sărbătoare comună, care, după cum ştiţi, are loc pe
30 iunie. Şi pe drept le acordă această cinste. Pentru că Sfinţii Apostoli sunt stâlpii Bisericii, sunt
giganţii credinţei şi ai virtuţii, sunt marii binefăcători ai omenirii.

Desigur, unii dintre ei sunt în mod deosebit binefăcătorii binecuvântatului nostru popor, ai poporului
elin. Nimănui altuia nu-i datorează atât de mult patria noastră cât îi datorează Apostolului Pavel şi
Apostolului Andrei. Acestora, noi, elinii. le datorăm faptul că suntem creştini. Dacă Apostolul Pavel
nu ar fi urcat în Areopagul atenienilor să propovăduiască pe adevăratul Dumnezeu şi dacă Apostolul
Andrei nu s-ar fi răstignit în Patra, noi n-am fi fost creştini. Prin predica, prin ostenelile, prin
lacrimile şi sângele apostolilor Elada a devenit o ţară creştină.

Dar se pune întrebarea: Suntem într-adevăr creştini? Unele lucruri sunt o raritate şi de aceea au o
valoare mare. Rar este aurul şi chiar mai rar este diamantul. Dar şi decât aurul şi decât diamantul
mai rar în vremea noastră a devenit creştinul, adevăratul creştin. Arătaţi-mi un creştin adevărat – un
creştin de 24 de carate, creştin însă cum îl vrea Evanghelia lui Hristos şi Apostolii şi Predania
Bisericii noastre – ca să cad înaintea lui şi să mă închin.
O specie rară a devenit creştinul în zilele noastre. Şi aş putea să spun ceva chiar mai aspru, ceva care
va părea ciudat. Ce? Înainte de Hristos au existat creştini, iar după Hristos există idolatrii! Dar cum
– veţi întreba – există înainte de Hristos creştini? Nu spune Evanghelia “Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui” (Marcu 16, 16)? Că acela care nu va trece prin cristelniţa Sfântului Botez nu
este creştin? Cum deci zici că au existat înainte de Hristos creştini şi după Hristos idolatrii?

Tema, iubiţii mei, este foarte mare. Dar cred că ajung unu, două exemple, şi să vedeţi că în epoca
dinainte de Hristos, o perioadă de rătăcire şi de pervertire, au existat şi anumiţi oameni care au trăit
o viaţă aspră şi au avut cu adevărat un cuget superior şi putem să spunem că respectau poruncile
Domnului fără a le fi învăţat de la cineva.

Primul exemplu. Spune, de pildă, Domnul – nu un preot sau un episcop, ci Domnul cerului şi al
pământului - “Să nu te juri nicidecum”, adică este interzis cu desăvârşire jurământul. “Să fie
cuvântul vostru da da şi nu nu” (Matei 5, 34-37). Şi totuşi, ce facem? Astăzi, în ţara noastră, în
fiecare zi de la tribunalul regional până la Aeropag (Curtea Supremă de Justiţie) şi de la instanţele
civile până la tribunalele militare, navale şi aeriene, oamenii nu fac nimic altceva decât să-şi întindă
mâinile pe Evanghelie şi să se jure continuu. Nu doar în probleme mari, ci şi pentru cele mai mici.
Toată patria noastră este afundată în acest iad. Şi totuşi Domnul spune: “Să nu te juri nicidecum!”.

Aşadar, această poruncă pe care noi creştinii nu o împlinim în veacul nostru, cu şase veacuri
înainte de Hristos a împlinit-o – cine? Un filozof care nu auzise de Evanghelie, Clinias.
Reaminteşte Vasile cel mare. Clinias avea o răfuială în justiţie cu un vecin al său. Şi trebuia,
dacă i se făcea dreptate, să câştige o mare sumă de bani. Îi zic la tribunal: – Pune-ţi mâna pe
statuia zeului, ca să juri. – Nu, răspunde, nu mă jur. –Dar vei pierde procesul. –Să-l pierd. Şi a
pierdut procesul, pentru că nu a acceptat să se jure!

Vă întreb: Acesta nu este creştin, iar noi suntem creştini? Noi care mergem şi ne punem palma pe
Evanghelie? Înainte de Hristos a fost creştin acesta, iar după Hristos idolatrii suntem noi.

Vreţi alt exemplu? L-am auzit astăzi: Este sutaşul din Evanghelie (vezi Matei 8, 5-13). Evreii, care
au ştiut de adevăratul Dumnezeu şi de poruncile Lui şi au văzut atâtea minuni, nu au crezut în
Hristos; dar acesta, care era un roman idolatru, o minune a văzut şi a crezut. Nu a citit Legea
Domnului şi pe profeţi, şi cu toate acestea în poziţia şi în comportamentul său observăm câteva
semne importante ale credinţei lui în Dumnezeu.

Auzi deci cuvintele idolatrului. Îi spune Hristos: -Voi veni în casă să-ţi tămăduiesc robul. –Nu, îi
zice el, nu e nevoie; poţi şi de departe să-l faci bine… Compară acum această credinţă cu credinţa
unora dintre noi. Mulţi creştini astăzi sunt inferiori sutaşului. Cred, de pildă, că Dumnezeu face
minuni doar în anumite locuri. În mod sigur, acceptăm şi noi că există icoane făcătoare de
minuni şi locuri de închinare; nu suntem protestanţi şi iehovişti. Dar, dacă ai inimă curată, dacă
crezi, pretutindeni au loc minuni. “În tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe
Domnul” (Psalmul 102, 22); dacă însă nu crezi, chiar dacă mergi la Sfintele Locuri, nu te vei
folosi cu nimic. Aşadar sutaşul a avut o credinţă curată în Dumnezeu.

A avut chiar şi smerenie. Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea, sunt păcătos. El îşi simţea
nevrednicia; noi cum ne simţim? Cum intrăm în Biserică? Dacă te-ar chema împăratul la palat, cum
te-ai duce şi cum ai sta? Cu frică şi cu cutremur. Şi ce este un împărat pământesc în faţa Împăratului
tuturor? De aceea, atunci când mergem la Biserică, să spunem cu smerenie: Dumnezeul meu, eu,
viermele, care am săvârşit atâtea păcate, cum să intru în biserica Ta, unde îngerii şi arhanghelii Te
laudă în cântări? Şi atunci când ne împărtăşim cu Preacuratele Taine să ne întrebăm conştiinţa:
Suntem vrednici să-L primim în noi pe Hristos?

Ne minunăm de sutaş pentru credinţa lui, ne minunăm de el pentru adânca lui smerenie. Dar există
şi un alt element minunat în viaţa lui, şi acesta este dragostea lui. Îl auziţi? La Hristos au venit mulţi
cerând să fie tămăduit copilul lor sau vreun altul de-al lor. Acesta Îl roagă pe Hristos nu pentru vreo
rudă de-a lui, ci pentru un slujitor al său, un sclav, care în epoca aceea nu avea drepturi, nu era
considerat om; pe atunci, pe sclavi îi cumpărai, îi vindeai, îi omorai, făceai cu ei ce voiai. Aşadar,
pentru acest sclav s-a îngrijit sutaşul. A venit la Hristos şi L-a rugat să-l tămăduiască. Iată deci
creştin înainte de Hristos.

În schimb, acum?!… În ziua de azi, vin în Atena fete din eparhie şi slujesc în casele mari. Se
ostenesc; primele se trezesc, ultimele se culcă. Şi cum se comportă faţă de ele domnii lor creştini?
Pentru abaterile copiilor lor, a fiului sau a fiicei lor, sunt îngăduitori; însă pentru un eşec pe care-l va
face servitoarea, doamna o chinuieşte şi o aruncă afară. Când însă vin Crăciunul şi Paştele, această
doamnă se va duce în Biserică şi va face cruci mari şi va aprinde lumânări. Vă întreb: Această
doamnă nu este idolatră după Hristos? Iar sutaşul nu este creştin înainte de Hristos?
Să luăm aminte, iubiţii mei, nu ne mântuiesc formele: milosteniile sau afierosirile, iconostasele,
făcliile, veşmintele ţesute cu aur ş.a… Bune sunt acestea, dar cu o condiţie: să fie însoţite de fond,
de esenţă. Şi esenţa este existenţa celor trei mari virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Nu ne
mântuiesc cuvintele “Doamne, Doamne”; un singur lucru mântuieşte: “cel ce face voia” Domnului
(Matei 7, 21). Altfel, există teama de a fi trimişi la chinuri.

Mă gândesc la ceva şi mă cuprind fiorii. Îmi vine să plec într-un pustiu şi ar fi bine ca Sfântul Sinod
să mă pedepsească şi să mă trimită într-o mănăstire, să mă liniştesc după ostenelile atâtor ani. La ce
mă gândesc? Când a venit Pavel în Atena, a cutreierat ca un străin întreaga cetate. Idolatrii erau şi
pretutindeni a văzut idoli. Cu toate acestea nu a auzit vreun atenian să-i înjure pe zei. Dacă însă ar
veni din nou astăzi, oriunde s-ar duce, îi vor bubui urechile de groaznicele înjurături de cele
dumnezeieşti. Adică: Înainte de Hristos, creştini, iar după Hristos, idolatrii! Iată de ce mă tem, ca nu
cumva într-o noapte fără nici un cutremur să vină sfârşitul. De aceea, să spunem întru pocăinţă:
“Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

Sursa: Cartea „Kiriakodromion Augustinian” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de
Florina)
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta biserică a Sfântului
Andrei, Patision – Atena 03.07.1960)

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut!" Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul
acela (Matei VIII, 13).

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că Mântuitorul lumii
Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie minunile pe care le săvârşea ca un Dumnezeu
Atotputernic, le punea pe seama credinţei oamenilor. El, puternic în fapte şi cuvânt, dezleagă pe
cei stăpâniţi de duhuri necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morţii, porunceşte mării şi
vânturilor, şi toate acestea le atribuie numai credinţei; .... fie ţie cum ai crezut" zice sutaşului
care ceruse să-i vindece sluga bolnavă.

El se miră de credinţa sutaşului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credinţă se miră de
credinţa cananeencei zicând: “O, femeie, mare este credinţa ta", pretutindeni vesteşte puterea şi
folosul credinţei şi lasă să se înţeleagă că nimic nu se poate refuza credinţei. Pentru aceasta, să
ascultăm cu luare aminte ca să putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu
mântuirea noastră.

Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar
şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă şi raţională. Puterea Sa era
supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii
apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de
toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci.
Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu Mesia.

Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aştepta minunile

cele mai uimitoare.

Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu

oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată
împrejurările acestui episod:

Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de
ucenicii Săi şi intră în Capernaum.

Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a
adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au
mers la Iisus şi-I ziseră: Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a
clădit şi sinagona noastră".

Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise:
Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca
sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te,
şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face".

Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a

primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era
credinţa lui.

Din Sfânta Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din Capernaum. El
este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a
zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa
bogăţia făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci. Din aceste fapte s-a născut în inima lui
bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele timpuri când
alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel
puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit,
însănătoşise pe soacra lui Petru şi vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i
orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman.

El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea dumnezeiască. De

aceea, zice cu credinţă şi hotărâre:”Eu nu sunt decât un ofiţer sub stăpânire şi, cu toate acestea,
când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul
întregului univers; bolile sunt supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată
natura de la distanţă Ţi se supune."

Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un mare păcătos şi, de
aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă
în public, zicând: Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă."

Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfaţi şi să
roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie,
El le mai zice: “Şi zic vouă că mulţi, de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai dinafară."

Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să creadă şi să
recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt
vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofiţerii romani au jucat un rol
onorabil.
 Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost
răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul şi pietrele se
despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest
sutaş numit Longhin a strigat plin de credinţă: “Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui
Dumnezeu!".
 În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă de Sf. Apostol Petru a
fost tot un ofiţer centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv şi
temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii şi se ruga Domnului.
 Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias şi tot un căpitan
păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea şi consemnează el, zicând: Am
auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa
sutaşului. El, dacă nu ar fi avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav
bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari, fără de
care nu se poate mântui nimeni".

Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele
sufleteşti şi trupeşti.
 Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri;
 credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti;
 credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem
viaţa înfrânată.
 Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre
osândirea păcătoşilor în iad.
 Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de oamenii
gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi.
  Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu
lepădare de sine.

Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne
putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi faptele noastre sunt la înălţimea
credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi
dacă, nu cumva, ne asemănăm şi noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat
cu aspre cuvinte chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis:... iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi
în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor".

Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu
mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat. Toată creştinătatea botezată în numele
Sf. Treimi, toată turma creştină de pe întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al
lui Dumnezeu.

Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoşi, fiindcă
credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinţei sunt
faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după
roade. Credinţa este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se
mulţumeşte de la un pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul
fără fapte bune.

Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea:

 mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii
cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte la această jertfă a Domnului
Hristos);
 spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii;
 să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii;
 să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele
icoane şi să le ai în casă.
 să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci
semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.

Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se osteneasă cineva în zadar. Cel care nu îndeplineşte
aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm cuvântul acesta credinţă să ne
gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinţei.

Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă

nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi
sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste
fapte bune, aceste fapte ale dreptei credinţe.

Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: “Credinţă au şi diavolii şi se înfioară". Oare nu ştiu ei cine i-a
făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la
Dumnezeu şi să recunoască greşeala.
Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea:
 Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală. Acesta este cel mai
greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată, desfrânată, precum şi cei ce se încred în
cărţile cu conţinut imoral, în romane şi reviste pornografice.
 Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca:
budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred în Domnul Hristos şi care au rămas
tot în păgânism.
 Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică indiferenţa sau
nepăsarea omului faţă de problemele credinţei.
 Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă. Aceasta este o boală
sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice faţă de
credinţă. Cei atinşi de acest păcat au credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a
face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu.
 Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi trecerea la altă
religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline şi
îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii.
 Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea autorităţii bisericeşti.
 Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinţei
creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa Bisericii.
 Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care pune preţ pe
forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile principale. Aşa sunt unele
persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa Bisericii.
 Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei oameni care au
credinţă doar în aparenţă.
 Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici o bază raţională.
Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat din casă şi au călcat cu piciorul
stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un
vas de apă gol; dacă le-a ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să
lucreze joile după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti.
 Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultismul; adică magia,
vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele.

Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară
lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată
mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă
Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă
întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor Iisus Hristos aşa cum a avut-o sutaşul
din Evanghelia de astăzi.

El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit
cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a socotit vrednic să intre Iisus în casa lui
şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci
făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte
credinţa lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.
Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici şi
că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se
mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le
pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: Să o mai luăm şi
prin slujbe".
Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăşi
înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu şi-i pun la
cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic, să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele
duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de
păcate.

Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre
păcat.

Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi

anume:
 Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
 Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
 Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
 Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.
 Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare,
duşmănie şi nu pot ierta.
 Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu
binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă
trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic
din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici
lumânarea sau coliva.
 Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna
din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în
vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.
 Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite,
fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu
mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, nu sunt primite rugăciunile
acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor
uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
 Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în
mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare. Acea
femeie care a făcut aşa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să
nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon
mare şi serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest suflet cu
aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară,
cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o
creştină, nici păgână nu se mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva.
Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte omul, din toate
puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă şi
modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate. Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să
poată câştiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu
cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat şi
nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu ştie ce să facă, de luni de
zile nu mai poate dormi.

Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el,
care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi paralitic, ca sluga sutaşului care
zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o
băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se
îmbolnăveşte, suferă şi moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf.
Biserică, dar oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu aud,
nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească.

Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură. Se spune că doi
călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame şi de sete.
Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu
bucurie observară că au găsit o traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor
găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar
aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se găsea un izvor
cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur.

Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e
un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile
şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu
au credinţă şi nu pot să se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă
traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în
blestem dumnezeiesc.
Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al
pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca
necredincioşii, că de ce mergi aşa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să
ne facem, căci dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să
locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.

Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne
spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu,
căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea
dinţilor şi, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe
copii, căci şi-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.

Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le: Blestemaţi să fiţi
voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul
plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa, să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-
aţi sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne
chinuim aici în veci".

Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: Blestemaţi să fiţi voi, că ne-aţi pus la
cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie
să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm".

Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul şi cu
toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi şi să ne întoarcem la
Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să
vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici
în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi
trupeşti.

Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-ne la toţi ca, în
ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu toţi aleşii Tăi cei din veac.
Amin.
 Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului

Toate minunile Domnlui pe care le istorisesc Sfinţii Evanghelişti, sunt vrednice de multă
meditaţie asupra lor. Ele dau sufletului evlavios o îmbelşugată hrană duhovnicească. Sunt însă, în
special, unele minuni, pe care Sfinţii Evanghelişti le expun mai pe larg şi amănunţit…, voind să
arate însemnătatea lor deosebită. În ele se desemnează caractere minunate şi din pricina aceasta
rămân pentru toţi vecii ca nişte învăţături însemnate pentru toţi creştinii.

Aşa este şi minunea vindecării slugii sutaşului din Capernaum, în care este evidenţiată o credinţă
vie, înfrăţită cu o altă virtute nepreţuită şi anume SMERENIA. Ca un adevărat istoric, Sfântul
Evanghelist Matei ne prezintă persoanele şi locul minuni despre care vorbim; şi iată cum: “Pe când
intra în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, servul meu zace
slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se” (Matei 8,5-6). Acest eveniment a avut loc imediat după
Predica de pe Munte. Când Mântuitorul Se cobora de pe Muntele Fericirilor, a întâlnit mai întâi
pe un lepros, pe care l-a vindecat, iar, când să intre în Capernaum, S-a întâlnit cu sutaşul.

Acesta s-a grăbit să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul, care atins de o boală grea, căzuse în
paralizie şi se chinuia cumplit; deci, acest sutaş este persoana cea mai însemnată, în jurul căruia se
învârte relatarea şi explicarea acestei minuni. Neîndoios, acest sutaş era dintre neamuri (păgâni), în
ceea ce priveşte religia lui. El era născut şi crescut în idolatrie. Îşi petrecuse o mare parte a vieţii
sale în rândurile armatei romane şi acum se afla în suita lui Irod, avându-şi garnizoana în
împrejurimile oraşului Capernaum. Numele de SUTAŞ provine de la o sută, adică era comandantul
la 100 de militari, echivalentul în zilele noastre şi în armata română cu căpitanul, care îndeplineşte
funcţia de comandant de companie. Sutaşul, vom vedea, căci era totuşi un cinstitor de Dumnezeu.

Viaţa cea restrânsă din tabără şi din armată, disciplina militară aspră şi silnică, jafurile pe care le
comiteau soldaţii romani şi pe care le pomenea Sfântul Ioan Botezătorul, mustrându-i foarte aspru,
puterea pe care o aveau superiorii asupra soldaţilor şi care era lipsită de blândeţe, smerenie şi
evlavie, toate acestea constituie piedici, dar ele nu sunt de netrecut, când cineva are voinţă să treacă
peste ele. Dovada este că mulţi ostaşi, precum smeritul sutaş, apoi sutaşul Corneliu şi atâţia alţi
ofiţeri superiori, precum Sfântul Sebastian, Sfântul Gheorghe, cei doi Teodori şi alţii, până în
zilele noastre, s-au arătat şi se arată cinstitori de Dumnezeu.

Din ostaşi ai puterii pământeşti, ei se fac ostaţi ai lui Hristos şi ai Împărăţiei Sale. Acest fenomen
nu se explică altfel decât aşa: că Dumnezeu îşi are partea sa de credincioşi din toată rânduiala, din
toate funcţiile şi din toate poziţiile sociale şi economice din toate timpurile. La fel are şi diavolul.
Cei indiferenţi la mântuirea lor, să ia bine seama la adevărul acesta şi să nu îşi scuze niciodată
necredinţa şi mondenitatea lor, prin poziţia, prin situaţia sau prin serviciul lor. De exemplu şi la noi
la români, pe timpul dictaturii comuniste, pentru un cadru militar era foarte greu să-şi manifeste
public credinţa religioasă, mulţi declarându-se, nu din convingere, ci din obligaţie atei. Le-am putea
găsi scuză, dar exemplul sutaşului din Evanghelia de azi, nu permite acest lucru. Nu-l permite nici
Mântuitorul, Care zice: “Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi şi
Eu pe el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei 10,32-
33).

Aşadar, sutaşul din Capernaum era un suflet bun, gata să primească adevărul şi să lucreze
virtutea. Mai înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, sutaşul primise în sufletul său învăţătura
iudeilor despre un singur Dumnezeu adevărat. Cu autoritatea pe care o avea ca ofiţer al armatei
romane, el întărea pe iudei şi devenise un binefăcător deosebit al lor. Lucru acesta l-au
mărturisit chiar evreii, astfel: “că iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,5).

Ce putem învăţa de la acest sutaş? În primul rând, sutaşul s-a apropiat de Hristos, rugându-se.
S-a apropiat de Domnul, nu ca unul care are stăpânire şi din pricina poziţiei înalte, manifestă acea
mândrie şi trufie pe care o dau de obicei dregătoriile înalte. S-a apropiat, nu în felul lui Neeman
Sirianul “cu cal şi trăsură” (4 Regi 5,9), ca să-şi afle tămăduire. Sutaşul s-a apropiat de Iisus
rugându-se. El a venit fără pompă, fără fală, cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de
rugător, care simte în adâncul sufletului său nevoia de a se smeri în faţa Aceluia Căruia I Se
adresează; aceasta findcă şi cei mai de frunte oameni, conducătorii cei mai puternici şi mai slăviţi,
aristocraţii cei putrezi de bogaţi, când se adresează lui Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili.

Aşadar, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul DOAMNE, cu care I Se
adresează lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de toate. Sutaşul avea în
străfundul sufletului său convingerea formată, că este de-ajuns să-I spună lui Iisus nevoia
pentru care a venit să-L roage. Însă pentru cine se ruga sutaşul? Nu cumva pentru soţia sa? Nu. Nu
cumva pentru fiul său precum a făcut un slujitor împărătesc? Nu. Nu cumva pentru o rudenie de-a
sa? Nu. Sutaşul se roagă pentru robul său, deşi în vremea aceea, boala sau moartea unui rob nu
era considerată ca un eveniment care să provoace nici cea mai mică mişcare sufletească în
familia care avea robi. Sclavii nu erau nici ca servitorii zilelor noastre, care, în familiile de creştini
autentici, sunt consideraţi ca membrii familiei. Robii erau consideraţi mai prejos decât vitele.
Stăpânii lor aveau dreptul să-i folosească după bunul lor plac: să-i omoare când vor, să-i pună să se
omoare între ei cum era în luptele de gladiatori, să-i taie în bucăţi şi să-i dea mâncare peştilor.
Romanii aveau dreptul să-i ducă pe robii bătrâni şi bolnavi într-o mică insulă a Tibrului, ca să moară
acolo flămânzi şi netrataţi. Tocmai datorită acestui fapt milostivirea sutaşului pentru robul său apare,
nu numai neobişnuită pentru acea vreme, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină,
iubire pe care o putem constata că în zilele noastre s-a răcit foarte tare, noi fiind creştini, mai mult
cu numele, decât cu fapta. Este un lucru de o importanţă strategică în această pericopă evanghelică.

Sutaşul, care până ieri a fost închinător la idoli, nu aleargă la vrăjitori, la fermecători sau
descântători, cum fac mulţi creştini în zilele noastre. El aleargă la Hristos, creştinii Îl părăsesc
treptat pe Hristos. Să avem credinţa ortodoxă, dar să fie tare ca şi a sutaşului, ca să dobândim
împărăţia lui Dumnezeu.
Amin.

Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Vindecarea slugii sutaşului

Laolaltă cu Hristos în Capernaum (Mt 8, 5). Aici, Domnul este întâmpinat de vestea unei boli, a unei
"slăbănogiri". Nu era întâia dată. În fapt, El pentru aceasta şi venise, ca să ne vindece din
"slăbănogeala cea sufletească" (Marcu Ascetul), ridicând, o dată cu vindecarea, blestemul care
cuprinsese cu moarte sufletul nostru. O dragoste nebună ni L-a trimis pe Hristos în întâmpinare.
Astăzi, El este Cel întâmpinat de dragostea sutaşului, care mijloceşte pentru sluga lui. O dragoste
care are acelaşi caracter de fond cu dragostea Tatălui, Care L-a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut,
ca să moară pentru noi. E dragostea născută din durerea de durerea celui de lângă tine.

Un cetăţean roman, ostaş al imperiului care subjugase neamul lui Israel - oricum, un asupritor - se
roagă pentru sluga lui (Mt 8, 6). Fisura se făurise prin intrarea în lume a Dumnezeului Iubirii, a
Dumnezeului Care este Iubire. Şi rezona acum această Iubire cu iubirea omului acestuia, care a
renunţat la orice fel de orgoliu, mai ales la acela - deloc uşor de purtat - al cotropitorului care are tot
felul de drepturi. Sutaşul acesta se deşartă de slava sa, se revarsă de slava lui (cum ar zice Părintele
Stăniloae) omenească, umplându-se de iubire, de dragoste născută din durere. Şi aceasta, dinaintea
Celui Care, "chip de rob luând", El Însuşi Se deşartă de slavă (Filip 2,7), ca să umple lumea de slava
smereniei Sale.

De aceea se entuziasmează Dumnezeu înaintea sutaşului. Înţelege că nu a venit degeaba, că deja

harul pe care fapta Întrupării Sale îl revarsă peste lume mişcă lumea, o restaurează. .. Că Raiul îşi
culege deja oamenii, dintre care sutaşul are ceva deosebit. Prin el, "neamurile" ("goimi", cum i-ar
zice evreul) sunt apte să vibreze la Dragostea întrupată.

Se entuziasmează Hristos pentru că, El Însuşi aflat în slujba Tatălui Care L-a trimis în lume şi a
Cărui voie o caută în permanenţă, află un alt sutaş, care, deşi pus peste o sută de oameni, nu cere
biruinţe în bătălii sau arginti făuriţi din mită, nici vitejie peste a celorlalţi, ci, preînchipuind parcă
sau mai bine spus, pre-împlinind parabola cu Păstorul cel Bun, căuta mai întâi (din exact o sută de
oi) pe oaia cea slăbănogită, pierdută prin valea morţii, fără de care turma nu i-ar mai fi întreagă.

Ciudată predispoziţie la unul care n-ar trebui să pună prea mare preţ pe soldaţi, câtă vreme noile
cuceriri ale Imperiului îi ofereau un rezervor de înlocuiri posibile. Exact această predispoziţie
entuziasmează pe Hristos. Anume aceea a celui care caută pe oaia cea pierdută, semn că-l doare
inima de oi, că nici una nu-i este indiferentă.
Putem bănui orice. Că bătălii făcute împreună îi uniseră pe cei doi. Că vor fi împărţit arşiţa zilei şi
frigul nopţii; că, poate, altădată, în vreo bătălie omenească, sluga îl salvase pe sutaş... Oricum, o
prietenie bărbătească pare că-i uneşte şi-i aduce dinaintea lui Dumnezeu. Fie acestea toate adevărate
şi tot merită sutaşul cinstea pomenirii în Evanghelie, căci toate acestea l-au unit nu doar cu sluga sa,
ci şi cu Stăpânul cel Mare, Care este Hristos. Taina nevăzută a prieteniei cu Hristos. Ea se face
vădită şi aici. Că nu pot fi prieteni decât bărbaţii de acelaşi cin, de aceeaşi tărie spirituală. Şi sutaşul
are ceva din Hristos în el, din această dragoste durută, născută din durere... Această dragoste care, ca
toate iubirile adevărate, este foarte atentă la toate amănuntele, dragostea discretă şi suavă care,
atingând acum boalăa moartea (căci orice boală are ceva de moarte în ea), o învinge, cu boala pe
boală călcând, înainte de a călca cu moartea pe moarte...

Aşa este mereu cu Hristos! Vibrează mereu la ceea ce-Şi află al Său în noi, în fiecare dintre noi în
parte. La rănile noastre făcute pentru El şi pentru Evanghelia Sa - mai întâi - dar şi la rănile care ne-
aseamană cu rănile pe care El le poartă de dragul nostru. Un sutaş roman, duşman şi fals stăpân al
lui Israel, scos din anonimat prin gesturi atât de fireşti, atât de necesare totodată pentru ca Hristos să
nu fie lăsat în anonimatul istoriei. El, omul de alt neam, făcându-se poarta de aur intrării noastre în
harul lui Hristos! Toţi ceilalţi, de alt neam decât iudeu, prin modul de a fi al sutaşului, ne facem fraţi
ai lui Hristos, mijlocitori ai vindecării celor de lângă noi.
În Viaţa şi petrecerea Părintelui Dometie Manolache (de la Mănăstirea Râmeţi - Ed. Eicon, 2003) se
povesteşte cum acest "duhovnic al moţilor" a murit cărând, la vreme de grea inundaţie, pâine
maicilor şi celor din larga obşte a ucenicilor săi, peste munte... Sub greul sac al merindei acesteia de
apă şi făină, făcutu-s-a Părintele acesta icoana celui ce-şi pune viaţa pentru Hristos - Cel căzut sub
Crucea Golgotei, ca niciodată să nu mai murim de foamea de cer - împlinind, la superlativ (adică "în
sfinţenie") harisma sutaşului, punându-şi viaţa pentru prietenii săi. Căci mereu trimite Hristos,
slăbănogilor, sutaşi milostivi, ostenitori ai dragostei născute din durere.

Să luăm aminte dar! Azi, în Capernaum şi oriunde se vesteşte Evanghelia aceasta, Hristos Se
bucură! Aflat-a în sutaş prieten de nădejde! Aflat-a oare şi în noi?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 4-a după Rusalii
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, Evanghelia zilei [Mt. 8, 5-13] este o subliniere faptică a
măreţiei credinţei. E o punere în relief a ceea ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu.

Pentru că ecatontarhul/ centurionul nu L-a ispitit pe Domnul, nu L-a pus la încercare ca să vadă dacă
poate să facă această vindecare şi nici nu a negociat vindecarea slugii lui ci s-a încrezut în cuvântul
Domnului, în voia Lui. De aceea şi Domnul a mărturisit credinţa lui curată, autentică,
încredinţarea/ lăsarea lui în voia lui Dumnezeu şi ne-a dat-o drept paradigmă/ exemplu pentru toţi.

Şi de ce este paradigmatică încrederea totală în Dumnezeu? Pentru că aceasta nu caută să

răstălmăcească cuvintele Tradiţiei, nu încearcă să-i ridiculizeze pe Sfinţi, nu încearcă să scape de
greutăţi într-un mod necuvios, ci suportă durerile, aşteptările, neîmplinirile cu încrederea
neţărmurită, fără margini în Dumnezeu, Care este credincios făgăduinţelor/ promisiunilor Sale.

Dacă e să îl aducem pe ecatontarh în zilele noastre, el ar fi un ortodox riguros în viaţa lui, atent la
toate detaliile şi care în fiecare clipă a vieţii lui se simte văzut şi condus de Dumnezeu. Motiv pentru
care nici nu se necăjeşte prea mult când e vorbit de rău şi nedreptăţit şi nici nu se bucură când cei
care îl nedreptăţesc se îmbolnăvesc, sunt făcuţi de ruşine sau prinşi cu matrapazlâcuri.
De ce? Pentru că El ştie că istoria şi viaţa cotidiană nu se desfăşoară după voia exclusivă a
oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu şi a oamenilor. Că Dumnezeu punctează clipă de clipă viaţa
noastră, că El nu ne lasă singuri şi că dacă Îl simţim pe El cu noi şi în noi, atunci nedreptăţirea,
necazul, durerea, boala, nu sunt o urmare a îndepărtării lui Dumnezeu de noi ci de lămurire şi
întărire duhovnicească.

Aşa se judecă istoria: duhovniceşte! Din perspectiva schimbărilor interioare ale oamenilor. Nu după
ce se petrece în afară, în mod exterior…ci după ce se petrece înlăuntrul oamenilor.

Pentru că bucuria poate aduce şi infatuare, după cum nefericirea poate aduce şi umilinţă. Iar
Dumnezeu potriveşte/ îngăduie vremurile, anotimpurile, intemperiile, bucuriile şi necazurile pe
măsura interiorităţii oamenilor. Pentru că Dumnezeu caută îndreptarea tuturora, chiar dacă, în
mod faptic, doar câţiva înţeleg în mod abisal schimbările istoriei, motivele pentru care se petrec
lucrurile şi care cer şi reconfigurarea/ schimbarea noastră.

Iar Evangheliile se tot repetă în cultul Bisericii pentru ca să ne facă să înţelegem că vorbesc
despre lucruri esenţiale, care ne sunt proprii şi nouă ca şi celor de acum 2000 de ani.

Pentru că şi ei şi noi şi urmaşii noştri au nevoie de o viaţă verticală, de o viaţă trăită în nădejdea
făgăduinţelor lui Dumnezeu cu Biserica Sa.

Şi credinţa ecatontarhului e credinţa de care cu toţii avem nevoie pentru că măreţia ei înseamnă
aşteptarea şi ascultarea necontenită a voii lui Dumnezeu cu noi. Aşteptarea luminării de la
Dumnezeu, a ajutorului Său, a intuirii a ceea ce trebuie să facem clipă de clipă.

Acesta e motivul pentru care ortodocşii caută sfat la oamenii duhovniceşti, la oamenii pe care îi
simt mai aproape de Dumnezeu, prin cunoaşterea, experienţa şi curăţia vieţii lor. Cer cuvinte…
după cum ecatontarhul cerea numai cuvântul vindecător al Domnului pentru însănătoşirea slugii lui
paralitice.

Şi când ceri cuvânt…te ceri pe tine, îţi ceri normalitatea, îţi ceri aşezarea în relaţia vindecătoare,
care te scapă de suferinţa nevorbirii, a necomunicării, a necomuniunii, a neiubirii.

În mod indubitabil, Domnul cunoştea credinţa centurionului, pentru că e Dumnezeul tuturor,

Care cunoaşte toate gândurile şi faptele noastre mai înainte ca noi să ne naştem. Însă Sfântul
Matei spune că Domnul „S-a minunat”, S-a umplut de uimire pentru frumuseţea credinţei, a
încrederii ecantotarhului în Dumnezeu.

Şi s-a spus acest lucru pentru ca să aflăm că Hristos ca om sau după umanitatea Sa S-a minunat
de credinţa lui, pentru că omul cuvios se bucură imens când găseşte în altul o viaţă bogată în
credinţa în Dumnezeu.

Hristos S-a uimit, S-a bucurat mult, pentru că Hristos Dumnezeu a umplut umanitatea Sa şi prin ea,
şi pe a noastră, de normalitatea trăirilor şi a manifestărilor umane trăite în comuniune cu Dumnezeu.
El S-a uimit, pentru ca noi să ne uimim, să ne bucurăm când întâlnim un om care trăieşte drept,
care creează lucruri enorm de frumoase şi de înţelepte, care are mult eroism şi multă candoare în
viaţa lui.

Aşa înţelegem cât de dezastruos este pentru noi păcatul împotriva harului lui Dumnezeu. Pentru că
atunci când nu sprijinim pe omul care gândeşte şi acţionează cuvios, pe cel care are proiecte mari şi
înălţătoare pentru toţi, când nu-l călăuzim cu frică şi cu cutremur pe cel care Îl caută cu înfocare pe
Dumnezeu, luptăm împotriva harului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Însuşi, Care îi sprijină pe toţi
aceştia.

Măreţia credinţei e măreţia conştiinţei curate.

Însă până acolo, până la această imensă credinţă, trebuie să încurajăm pe oricine caută adevărata şi
dreapta credinţă şi să-l călăuzim la izvoarele/ sursele credinţei noastre. Şi trebuie să Îl ducem pe
fiecare ortodox şi pe fiecare om care caută adevărul îndumnezeitor al Ortodoxiei la Sfinţii Părinţi ai
Ortodoxiei, care tălmăcesc Scriptura, cultul, viaţa ortodoxă şi la teologii care caută să cuprindă cât
mai mult din autenticul vieţii cu Dumnezeu.

Şi dacă începem să citim pe secole pe Sfinţii lui Dumnezeu şi pe teologii Bisericii vedem grija lor
constantă pentru păstrarea credinţei şi a modului autentic de vieţuire ortodoxă, care e în Biserică,
prin participarea la slujbe şi la o viaţă de frăţietate şi de curăţie virtuoasă.

Pentru că derapajele morale vin din derapajele religioase.

Obiceiurile şi faptele rele vin dintr-o nealtoire frumoasă, autentică, la tot modul de a gândi şi de a
trăi al Ortodoxiei.

Însă numai dacă îţi asumi greşelile şi vrei să le îndrepţi în mod coerent ajungi să te pui, tot mai
mult, în palmele lui Dumnezeu, pentru ca El să te poarte spre Sine.

Pentru că asta a făcut, iubiţii mei, ecatontarhul/ centurionul Evangheliei de azi: s-a lăsat la cuvântul
lui Dumnezeu, la voia Lui, la decizia Lui. A lăsat viaţa şi ieşirea din durerea imensă a slugii lui la
latitudinea lui Dumnezeu.

Însă această lăsare a noastră în voia lui Dumnezeu nu înseamnă pasivitate! Ci, dimpotrivă,
înseamnă un tot mai mare dinamism. Pentru că noi ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, în voia Lui
pe măsură ce devenim tot mai proprii Lui, tot mai curaţi, tot mai atenţi, tot mai profunzi în citirea
cuvintelor Lui.

Ecatontarhul credea în vindecarea slugii prin cuvântul Domnului dar a venit şi I-a şi spus-o
Domnului. El a venit atât de convins de vindecarea slugii lui încât privea lucrurile ca şi când
vindecarea se produsese deja.

Pentru că asta înseamnă să te rogi lui Dumnezeu: să nu te îndoieşti nici o clipă de împlinirea
rugăciunii tale. Să crezi că Dumnezeu va asculta şi împlini rugăciunea ta aşa cum El va dori şi
când va dori…dar o va împlini.

Şi ştiţi ce se petrece interior cu un astfel de om, care se încrede cu totul în rugăciunea să către
Prea Curata Treime? Nu mai e apăsat de grijă şi nici de o încordare păcătoasă pentru ziua de
mâine, pentru că El aşteaptă voia Lui.

Şi când Îl aştepţi pe Dumnezeu cu adevărat, El nu întârzie prea mult! El nu te lasă să aştepţi prea
mult…pentru că El e credincios făgăduinţelor Sale şi e binevoitor cu cei care Îl primesc cu toată
inima.

Cu alte cuvinte: nu vă stresaţi peste fire cu griji păcătoase, ci lăsaţi-vă conduşi de eliberarea
interioară pe care ţi-o dă viaţa trăită în aşteptarea voii lui Dumnezeu cu noi!

El va veni şi nu va întârzia! Domnul Se va arăta prea minunat în viaţa noastră şi nu ne va ocoli!

Însă El Se va arăta în viaţa noastră, în primul rând, ca Dumnezeul Care ne curăţeşte de păcate,
Care ne iartă, Care ne luminează asupra vieţii noastre, Care ne îndrumă, Care ne sfătuieşte,
Care ne întăreşte, Care ne simplifică, Care ne înfrumuseţează, Care ne bucură, Care ne
eliberează de fricile obsedante.

Şi prin asta observăm perena actualitate a Evangheliei de astăzi, pentru că ea ne vorbeşte despre
neabdicarea de la voia lui Dumnezeu.

Pentru că demonii ne sugerează continuu că tocmai viaţa noastră religioasă şi dreptatea noastră sunt
motive de stagnare şi de neîmplinire socială.

Însă Evanghelia de azi vine şi ne spune contrariul: că împlinirea reală e împlinirea interioară, e
simţirea faptului că Dumnezeu e cu noi…şi nu prosperitatea socială! Fără prosperitatea
duhovnicească, fără simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, prosperitatea socială e un
chin, o dezolare, o traumă continuă.

Pentru că omul nu trăieşte numai prin prisma banilor, a divertismentului şi exceselor de tot felul ci,
în primul rând, din liniştea conştiinţei şi din bucuriile credinţei, dintr-o educaţie sănătoasă şi
complexă, dintr-un mod echilibrat şi duhovnicesc de împreună vieţuire cu Dumnezeu şi cu
oamenii. Amin!

Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului
Textul Evangheliei din Duminica de astăzi ne aminteşte de o stare socială din vechime, care a înjosit
multă vreme demnitatea umană şi care este condamnată de toate legile omeneşti. Este vorba de
sclavie sau de robie.

Pe vremuri, un rob sau o slugă nu era preţuită ca o fiinţă omenească, ci era înjosită şi complet la
discreţia stăpânului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei.

Iisus vindecă pe sclavul sau robul unui sutaş păgân, adică al unui ofiţer din armata romană, la
cererea stăruitoare a acestuia.

Faptul că, deşi era un ofiţer superior şi străin de neamul iudeilor, poartă de grijă slugii sale, arată
respect şi smerenie faţă de Iisus şi faţă de neamul iudeilor, dovedeşte că sufletul său depăşea
asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era robit prejudecăţilor sociale ale vremii. Sutaşului i se
face milă de suferinţele slugii sale şi are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin
decât bunătatea inimii omeneşti.

Fapta de iubire a sutaşului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost pătruns de
adevărul că are înaintea lui pe Domnul şi făcătorul firii, înaintea căruia se pleacă şi pe care îl ascultă
toate puterile cereşti, aşa cum îl ascultă şi pe el – sutaşul – cei ce stau sub a lui stăpânire. Credinţa
sutaşului este mare şi puternică şi îmbrăcată în veşmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui
Iisus, Învăţătorul care vindeca multe boli şi neputinţe în popor: “Doamne, slujitorul meu zace
neputincios.
- Voi veni şi-l voi vindeca”, a răspuns de îndată Domnul Hristos.

Atunci, o rază de lumină a credinţei şi smereniei a strălucit în inima sutaşului şi a zis: “Doamne, nu
sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt păgân, sunt păcătos, nu merit atâta
osteneală. Putere ai să porunceşti, precum am şi eu autoritate peste oştenii mei”.

În aceeaşi clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la adresa sutaşului
păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: “Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă…
Mergi şi să-ţi fie precum ai crezut!” Evanghelia se încheie cu mărturia că puterea Fiului lui
Dumnezeu a lucrat când i-a spus sutaşului: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit
sluga lui din ceasul acela” (Mat. 8, 13).
Cunoscând conţinutul, să ne întrebăm: ce învăţăm din această pericopă evanghelică, ce mesaj ne
trimite peste veacuri nouă, creştinilor de astăzi? Din Sfânta Evanghelie de azi învăţăm despre
trei lucruri foarte importante pentru noi şi a noastră mântuire: iubire, smerenie şi credinţă.

Iubirea este porunca supremă şi legea fundamentală a creştinismului. Dumnezeu este iubire. Din El
izvorăşte adevărata iubire şi la El trebuie să ajungă orice iubire. Credinţa, mântuirea lumii sunt
dovezi nezdruncinate ale iubirii nemărginite şi necuprinse a lui Dumnezeu. Omul este creat din
iubire şi nu poate trăi fericit fără iubire. Cu drept cuvânt se spune că sufletul omului este atât de
mare cât este şi iubirea lui.

Sfinţii Părinţi numesc iubirea regina tuturor faptelor bune şi că ea trebuie îndreptată către orice
om, ori de ce neam, credinţă, stare socială, culoare ar fi el.

Cel ce face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic de o astfel de
iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni sau răi, între grâu şi neghină
până la seceriş. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie cât va fi lumea. Ba ea va fi valabilă şi
în împărăţia de dincolo de veac. Căci în vreme ce credinţa se va sfârşi, iar nădejdea va face loc
vederii lucrurilor nădăjduite, dragostea va rămâne. “Dragostea nu va pieri niciodată” (I Cor. 13,
8). Mai mult decât atât, Iisus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând: “Aceasta este
porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii!” (Ioan 15, 22). Dragostea după cuvântul Mântuitorului
satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, găzduieşte pe cel străin, îmbracă pe cel gol, îngrijeşte pe
cel bolnav şi mângâie şi ajută pe cel în necaz. Într-adevăr, un dram de iubire este greu de cântărit.
Căci creştinul pătruns de dragoste nu supără sub nici o formă pe aproapele său; dragostea nu
îngăduie să facem rău aproapelui, nu asupreşte pe nimeni, nu insultă, nu minte, nu înşeală, îndelung
rabdă, se milostiveşte (I Cor. 13, 4-6).

În lumina învăţăturii Evangheliei, Dumnezeu nu sălăşluieşte numai în ceruri sau pe masa sfintelor
altare, în taina Sfintei Euharistii, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om în nevoi, necaz,
primejdie. Aşadar, Iisus aşteaptă iubirea noastră la un colţ de stradă, pe un pat de spital, într-un azil
de bătrâni, într-o casă de orfani, în casa unor vecini care plâng şi n-are cine-i ajuta.

Milostivii credincioşi, care împart pâinea lor cu cei ce duc lipsă sau zac neputincioşi în boală, şi
mângâie pe cei cu inimi îndurerate sunt “slujitori” ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine de lucru.

“Omule, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va
avea trebuinţă de tine. Aici flămânzeşte El, aici însetează. Iisus însetează după mântuirea ta. De
aceea vine El ca un cerşetor, de aceea umblă gol. Prin aceasta Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască
împărăţia; nu-L trece cu vederea”.

“Învăţaţi-vă de la Mine, zice Mântuitorul, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna
sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Ca să înţelegem mai bine frumuseţea acestei virtuţi – smerenia –
şi trebuinţa ei, să ne aducem aminte că Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer ca să ne înveţe nu
numai prin cuvinte, dar mai ales prin faptele Sale.
Sfântul Vasile cel mare zice: “De la naştere până la moarte a fost numai cale de umilinţă. A voit
să fie tăiat împrejur, ca un păcătos, fuge în Egipt ca un fricos, se botează împreună cu păcătoşii
şi cu vameşii, asemuindu-se cu ei. Când mai târziu voiau să-L cinstească şi să-L facă rege, se
retrage; dar când vreau să-L acopere de batjocuri, El se arată. Când îl lăudau oamenii, El
porunceşte să tacă, iar celor ce le făcea bine, le zicea să nu spună la nimeni. Spre sfârşitul vieţii
Sale s-a înjosit prin a spăla picioarele ucenicilor. Şi ca o încoronare, a primit să moară pe Sfânta
Cruce ca un făcător de rele”.

Sfinţii Părinţi se întreabă şi tot ei ne dau răspunsul. Pentru ce era oare nevoie ca chiar pe lemnul
crucii să fie răstignit? Şi tot ei zic: Pentru ca să nu se înalţe nici un trup pe pământ. Omul este
înclinat spre mântuire deşartă. Dar când ştim că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, atunci ce să zic
eu, care sunt praf şi cenuşă?

Smerenia este cu adevărat o virtute creştinească, pe care n-a cunoscut-o nimeni înainte de
Mântuitorul. Aşa îi fericeşte Mântuitorul pe “cei săraci cu duhul”. Cei săraci cu duhul sunt cei
smeriţi care, oricâte fapte bune fac, se simt tot săraci sufleteşte şi mereu caută să se îmbogăţească.
Puţin folositoare ne sunt faptele cele bune dacă sunt amestecate cu trufie. Păcatele sunt izvoare
pentru alte păcate. Dar şi faptele bune pot fi izvor de trufie, şi ea se furişează în sânul oamenilor
spre a-i pierde.

Sfinţii Părinţi zic: Smerenia este temelia sfinţeniei (Ciprian); Ea este cea dintâi virtute
creştinească (Ieronim); Este temelia şi mama tuturor virtuţilor (Sfântul Grigorie); Este rădăcina
ce dă viaţă roadelor inimii creştine (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Am avut noi smerenia sutaşului? Credinţa este puternică şi mare şi îmbrăcată în haina smereniei.
“Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”. El credea că Mântuitorul este
cel Atotputernic, Stăpânul cerului şi al pământului. Este Atotştiutor, adică ştia trecutul lui, ştia ce-l
aducea la El. El credea că este Atotvăzătorul, că o vedea pe sluga sutaşului chinuindu-se. Oare
Dumnezeu, care este însăşi bunătatea, se va milostivi spre el? Sutaşul face o comparaţie: “Eu sunt
om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt, vino,
şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Sutaşul era convins şi a mărturisit că moartea şi viaţa,
bolile şi bucuriile sunt ca nişte slugi supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa. S-a mirat
şi Mântuitorul de o astfel de credinţă ca aceea a sutaşului.

Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu putem înţelege
lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot aşa fără credinţă nu-l putem cunoaşte pe
Dumnezeu. Scopul principal al credinţei este cunoaşterea şi mântuirea sufletului.

Din Evanghelia de azi învăţăm să aşezăm în sufletul nostru cele trei virtuţi principale: Iubirea,
care rodeşte milă şi răbdare; Smerenia, care te apropie de om şi Credinţa, care te leagă de
Dumnezeu. Amin.
 Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului

Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii sutaşului - Rugăciunea are foloasele ei.

Dreptmăritori creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă chipul luminos al unui sutaş din
cetatea Capernaum. Acesta avea o slugă bolnavă, „chinuindu-se cumplit” (Mt. 8, 6). Probabil
sutaşul, cuprins de milă şi compasiune, a vegheat lângă patul acestui suferind şi probabil a chemat
un medic să-l vadă şi să-l trateze.

Văzând însă că boala persistă, ostaşul roman a cerut ajutorul Mântuitorului Hristos, Care vindeca
toată boala şi neputinţa în popor. Rugăciunea sutaşului, făcută cu adâncă smerenie şi credinţă, a fost
ascultată de Domnul. Evanghelia ne spune că „s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Mt. 8, 13).

Iubiţi credincioşi, prin rugăciune putem vorbi direct cu Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, Care este
gata să ne răspundă şi să ne ajute.

În Predica de pe munte Iisus spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va
deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; şi celui ce bate i se va deschide. Sau cine este
omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, el îi
va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!” (Mt. 7, 7-11).

În Sfânta Evanghelie avem exemple când oamenii au cerut ajutor la Hristos şi El le-a răspuns: cei 10
leproşi; tâlharul de pe cruce (pocăit); cerşetorul orb care I-a strigat: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”;
Iair, care a mijlocit pentru fiica sa bolnavă, ş.a..
În toate aceste împrejurări, oamenii au cerut Domnului ajutor şi totdeauna Domnul le-a răspuns la
rugămintea lor. El nu S-a schimbat şi încă aude rugăciunile noastre, pentru că ne iubeşte şi ne poartă
de grijă, fiecăruia personal.

Răspunzându-ne rugăciunilor, Mântuitorul Hristos nu ne dă totdeauna ceea ce vrem, pentru că, fără
să ne dăm seama, cerem lucruri care n-ar fi bune pentru noi. El ne răspunde rugăciunilor noastre în
maniera Sa proprie, înţeleaptă, dându-ne ceea ce ştie că va fi pentru noi cel mai bine.

Sfântul Macarie ne îndeamnă să încheiem fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Fie voia Ta,
Doamne, pentru că Tu ştii mai bine decât mine ceea ce este bun şi folositor pentru mine”.

Noi putem să-I cerem lui Dumnezeu orice. Nimic nu este prea mic sau neînsemnat. Dar, trebuie să
cerem cu credinţă! Aceasta înseamnă ca noi posedăm certitudinea că Dumnezeu aude şi că El, într-
adevăr, răspunde într-un chip cunoscut Lui Însuşi. Aceasta mai înseamnă că singura noastră cerere
adevărată şi neschimbătoare este cea spusă nouă de Hristos în cuvintele şi în faptele Sale: „Tatăl
nostru...facă-Se voia Ta!”.

Rugăciunea este una din datoriile fundamentale ale creştinului. De aceea, Sfântul Pavel, adresându-
se tesalonicenilor, le spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17). Rugăciunea este o conlucrare
tainică a sufletului cu harul dumnezeiesc.

Starea sufletească a credinciosului în rugăciune este de încredere, de împotrivire la chemările

josnice, de mobilizare a energiei noastre spre Dumnezeu, de încadrare a voinţei proprii în voinţa lui
Dumnezeu.

Vieţuirea în rugăciune întăreşte credinţa în prezenţa şi în existenţa lui Dumnezeu. După cum cel ce a
văzut lumina poate fi convins de existenţa ei, tot aşa, pentru cel ce se roagă, Dumnezeu este o
realitate pe care n-o mai poate întuneca norul îndoielii.
Domnul ne spune: „Pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi” (Mt. 21, 22).
 A te ruga cu încredere înseamnă a avea inima şi puritatea unui copil care se lasă cu totul în
seama celui ce l-a născut.
 A te ruga cu nădejde înseamnă a avea convingerea că Înţelepciunea divină îţi va răspunde
cum cunoaşte ea că poţi fi ajutat mai bine.

De multe ori, răspunsul Tatălui ceresc poate să nu ne placă sau rezultatul rugăciunii poate să fie
contrar la ceea ce am cerut. Cu toate acestea, cu Stăpânul Cel veşnic niciodată nu suntem în pagubă.

Un scriitor apusean mărturiseşte: „Am cerut lui Dumnezeu putere să muncesc; El m-a făcut slab
ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi multe; mi s-a dat boală ca să
împlinesc lucruri mai bune. M-am rugat pentru bogăţii, să fiu fericit; mi s-a dat sărăcia ca să
rămân înţelept. Am cerut să fiu lăudat de oameni; am devenit umil ca să simt nevoia ajutorului
lui Dumnezeu”.

Rugăciunea bine făcută săvârşeşte minuni; ea coboară pe Dumnezeu în mijlocul nostru şi înalţă
sufletul credinciosului către El. Este o minune ce o putem săvârşi zilnic, plecând genunchii,
împreunând mâinile şi înălţând privirea şi cugetul spre Domnul. Fără legătura constantă cu
Dumnezeu, prin rugăciune, viaţa credinciosului îşi pierde dinamismul, frumuseţea şi prospeţimea,
făcându-şi loc în ea lâncezeala, trândăvia, nonsensul.

De aceea şi Sfântul român Ioan Iacob zice: „Când lăsăm, de bună voie,/Rânduiala
rugăciunii,/Prinde mare îndrăzneală/Viermele deşertăciunii”.

Prin Botez, creştinul are în el „Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 17, 21), cum adevereşte Mântuitorul şi
tâlcuieşte Sfântul Ioan Casian. Întreaga noastră viaţă se desfăşoară în mediul umplut de prezenţa lui
Dumnezeu, cum spune Apostolul: „Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi
ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 27-28).

Ca „plantă cerească”, omul trebuie să absoarbă mereu ozonul din prezenţa lui Dumnezeu, ca astfel
să poată oxigena permanent fiinţa sa, eliminând otrava păcatului şi hrănind virtuţile. Or, acest proces
de continuă oxigenare este rugăciunea care, după expresia Sfântului Pahomie, „este hrănitoarea
tuturor virtuţilor”.

La îndemâna fiecărui creştin, cât de simplu sau cât de învăţat, stă rugăciunea cea mai scurtă care s-a
format în decursul vremii şi prin care Sfinţii au atins piscul sfinţeniei.

Către Mântuitorul, e bine să se rostească în gând, de multe ori: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Maica Domnului: „Prea Sfântă
Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Îngerii şi Sfinţii din cer:
„Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”.

Creştinii vremurilor de demult obişnuiau să rostească aceste rugăciuni scurte, fiind astfel în dialog
statornic şi iubitor cu Cel de Sus.

Se zice că un bătrân pustnic împletea funii de papură pentru coşuri, dar cu mintea zicea această
rugăciune scurtă. Nici nu a simţit când a trecut timpul şi funiile fuseseră gata. Altul, de asemenea,
toată viaţa lui nu a lăsat lucrul din mână şi nici rugăciunea neîncetată, această rugăciune suindu-se
la Dumnezeu şi făcându-l pe el smerit şi cuviincios.

După cum învăţa Sfântul Vasile cel mare, „în urma necurmatei şi curatei aduceri aminte de
Dumnezeu, se întipăreşte în sufletul nostru amintirea Lui ca o pecete de-a pururi neştearsă, se
imprimă numele lui Iisus Hristos şi astfel, dobândim dragoste de Dumnezeu şi imboldul de a
împlini poruncile Lui”.

Dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în inima şi în casa sa,
recunoaşte în El suprema valoare, singurul Care, în această lume a nebuniei, poate să ne ajute şi să
rezolve toate problemele noastre.

Un Sfânt Părinte spune că „rugăciunea este cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti”. Aceasta
înseamnă că prin ea deschidem „uşa milostivirii” lui Dumnezeu şi primim toate cele necesare pentru
sufletul şi pentru trupul nostru.
În această privinţă, avem un exemplu edificator oferit, în secolul al IV-lea, de o sclavă creştină
din Liberia. Între păgânii de acolo, care nu aveau medici, era obiceiul ca dacă se îmbolnăvea un
copil, acesta să fie purtat din casă în casă cu speranţa că cineva poate oferi un leac pentru
vindecarea celui bolnav.

Într-o zi, a fost adus un copil şi la casa sclavei creştine, care le-a spus că nu ştie despre vreun
leac pământesc, dar este convinsă că Dumnezeul pe Care-L cinsteşte ea poate reda sănătatea
chiar şi acelora care şi-au pierdut orice speranţă de a mai trăi. După ce a aşezat copilul pe patul
ei, a îngenuncheat şi a început să se roage la capul lui în numele lui Iisus Hristos. După câteva
clipe, copilul se însănătoşi, iar evlavioasa sclavă l-a dat mamei sale.
Nu ne îndoim de această minune, pentru că Iisus ne spune: „Cereţi şi vi se va da” (Mt. 7, 7).

Iubiţii mei, rugându-ne cu credinţă, devenim mai buni, mai înţelegători, mai umani. Gândurile se
înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o binefăcătoare pace se aşează între noi. Prin
rugăciune, dobândim ajutorul lui Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile
necurate.

Prin rugăciune, ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-
ne regulat, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări.

Dacă aştrii, în mersul lor, cântă lui Dumnezeu o muzică cerească, se cade nouă să-I înălţăm Celui
Ce ne-a zidit şi ne-a mântuit cântare de laudă şi de mulţumire, să ne întâlnim cu El în rugăciune
neîncetată.

Întâlnirea cu Dumnezeu ne va oferi clipe de mângâiere cerească şi bucurie sfântă, încât vom
simţi nevoia să-I strigăm ca fericitul Augustin: „Tu ai răspândit mireasmă şi am respirat şi
suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi ard de dorinţa după pacea
Ta!”.

Când rugăciunea va deveni marea respiraţie a sufletului nostru, atunci va fi ca un minunat

catalizator, ca un medicament care face să se liniştească durerile şi necazurile vieţii. Dacă ne plecăm
genunchii la rugăciune, vom simţi că ne ridicăm la cea mai nobilă demnitate, că ne facem părtaşi la
cele mai nebănuite puteri şi că trăim realitatea că nu suntem singuri pe lume. Atunci avem
certitudinea că Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă în Hristos, Căruia I se cuvine toată slava,
cinstea şi închinarea. Amin.
 Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii

Evanghelia acestei Duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură.
Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer
roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul
era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi
putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi
camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.

În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe
drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica
sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi,
fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat
sutaşul.

În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea
din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute
pe Iisus şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr-o alta, din a patra: din cunoaşterea
stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al Evangheliei sunt cuvintele:
Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un
merit să fiu ascultat!

Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a
stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii
noastre este – trebuie să fie – cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a
ruinat, haina mi s-a pătat…

Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui
Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfânt Părinte, decât cunoaşterea păcatului. Din
această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese
credinţa şi mântuirea noastră.
Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost
întrebarea: Adame, unde eşti?… În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării
sale celei păcătoase.

Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea mântuirii se păşeşte
cu doi paşi.

 Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot mai adâncă şi
mai adâncită că noi nu preţuim nimic. Suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.
 Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea
Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea Scumpă şi Sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem“ mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar
Domnul „să crească“. „Eul“ nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea
Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că satan umblă
şi aici să atragă pe calea lui acest început. Satan le şopteşte păcătoşilor treziţi că sunt prea păcătoşi
pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită.

Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te iubeşte şi te

primeşte aşa cum eşti. De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi îngenuncheat de
greutatea păcatului şi, cu credinţa sutaşului, să-L rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule,
Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte…, sufletul meu s-
a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele… şi nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel
mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să primesc iertare, milă
şi tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în Evanghelia cu sutaşul! Un căpitan de
armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă
pentru el şi pentru robul lui. Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutaşului şi mă
gândesc la cei mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul
trufiei – înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt pline
satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit.
Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi
înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul „păgân“, din Evanghelia de mai
sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ din zilele noastre.
O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un
vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel
care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.

Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său – un bun creştin – despre viaţa militară. Între altele,
prietenul ofiţerului întrebă:
– De ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată?
– O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!
– Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine
de tot.
– Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer.
– Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui că
dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!“ – acela merge; şi altuia: „Vino!“ – şi vine
(Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea
slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Când se vede
omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească
în faţa Crucii Mântuitorului.

Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi
iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii
lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, daţi slugilor voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că
şi voi aveţi un Stăpân în cer (Col. 4, 1)… Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul
lor şi al vostru este în Cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efeseni 6, 9).

Aşijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti (…).
Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte
slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui. Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, nu ca
oamenilor (Efeseni 6, 5-7).

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

 Traian Dorz - Îndură-Te, o Doamne!

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,

de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,

pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,

şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,

dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!

Pr. George Dimopoulos - Duminica a IV-a după Rusalii - Credinţa unui sutaş
Această persoană care vine la Hristos în lectura evanghelică de astăzi nu este un om simplu, fără
educaţie. Dimpotrivă, este un om important, cu o autoritate considerabilă. Este un sutaş, un
reprezentant al gloriosului imperiu roman. Sfântul Marcu, deşi a scris această Evanghelie în greacă,
a redactat-o fără îndoială în Roma, păstrând cuvântul latin “centurion”. Istoria ne spune că Roma era
dură în special cu popoarele cucerite care căutau să îşi recâştige libertatea pierdută. Ne-am aştepta
ca acest sutaş din Capernaum să fie extraordinar de crud. Dar nu era aşa. Era un om amabil, cu
sentimente, umil şi pios. El şi-a dat seama că convingerile religioase ale altora diferă de ale lui, şi a
acceptat aceasta, spre deosebire de fanaticii farisei care credeau că deţin întreg adevărul, excluzând
pe oricine altcineva.

Sutaşul avea o problemă gravă, care îl neliniştea mult. Care dintre noi, iubiţii mei, nu avem
probleme? Tocmai când vieţile noastre par a fi caracterizate de pace şi calm, deodată apare o durere,
un izvor de tristeţe, fericirea noastră pălind. Poate este vorba de o suferinţă a trupului, de una fizică
adică. Mergem imediat la medic, şi el ne internează. Medicii pun un diagnostic: boală gravă. Boala
este incurabilă şi nu există alt final decât moartea.

Îmi amintesc că am luat masa la un moment dat cu un episcop. Ne bucuram de mâncare, când
Episcopul, care plesnea de sănătate, mi-a spus: “Am 62 de ani, dar mă simt ca unul de 18. În fiecare
zi merg pe jos 8 kilometri”. După câteva zile a fost internat şi a murit.

Viaţa este plină de probleme. Ai grijă de copii, te sacrifici pentru binele lor. Speri să îi vezi într-o zi
terminând facultatea, căsătorindu-se cu cine trebuie. Visezi multe despre cum va fi viitorul lor. Şi
deodată fiul dispare fără urme, asemenea fiului risipitor din Evanghelie.

Săptămâna trecută am vizitat una dintre comunităţile pe care le-am păstorit de-a lungul timpului.
Am aflat acolo despre un tânăr cu care stătusem de multe ori de vorbă, şi care fugise la Hollywood,
unde a fost înjunghiat mortal. Poliţia i-a păstrat trupul mai bine de o lună, neştiind de unde vine şi
presupunând că părinţii îl caută. Când am ajuns eu, săptămâna trecută, trupul neînsufleţit tocmai
ajunsese acasă, şi l-am înmormântat. Acestea sunt problemele vieţii!
Problema sutaşului era puţin diferită. Sluga sa era bolnavă, iar medicul şi evanghelistul Luca ne
spune că era pe patul de moarte: “Iar sluga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să
moară” (Luca 7,2).

Deşi istoricii acelor vremuri ne spun că sclavii erau consideraţi a avea o valoare atât de mică încât
carnea lor era dată ca hrană peştilor din lacurile imperiale; deşi citim cum un unchi, al cărui nepot i
s-a plâns că nu a văzut niciodată o vărsare de sânge, a ordonat imediat uciderea a şapte sclavi; în
ciuda la toate acestea, noi vedem aici un sutaş care îşi iubea sclavul. Nu era un om crud. Chiar dacă
nu era un evreu avea în sine ceea ce Sfântul Pavel descrie în primele două capitole ale Epistolei
către Romani: “Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi
sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin
judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus
Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2,14-16).

Acest centurion, această căpetenie romană, a ascultat glasul Dumnezeului cel mare şi adevărat,
Creatorul şi Susţinătorul lumii. Nu a contat pentru el faptul că sclavul său era sclav; era o fiinţă
umană, icoană şi imagine a lui Dumnezeu. “Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să
locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele
locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare
dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci
ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17,26-28). Astfel le vorbea Apostolul Pavel filozofilor din Atena.
După cum indică textul evanghelic, centurionul a fost întâi la medici, cheltuind o sumă importantă
de bani, şi totuşi nu a obţinut vindecarea pentru sluga sa bolnavă. Nu mai exista nici o speranţă – în
afară de Iisus!

Iubiţi fraţi, cât de des Iisus este ultima noastră speranţă, când ar trebui de fapt să fie prima, cea mai
mare, cea mai puternică speranţă a noastră! Fără îndoială centurionul auzise despre, şi poate chiar
fusese martor la unele miracole şi acte supranaturale ale Mântuitorului. Centurionul îl roagă pe Iisus
să poruncească de la distanţă, cu încrederea că aceasta va aduce vindecare sclavului său. Cu uimire
Iisus admiră credinţa centurionului, spunând: “Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Luca 7,9).
Dumnezeu este întotdeauna mulţumit de credinţa şi faptele fiilor Săi atunci când acestea sunt în
conformitate cu legea Sa morală. Sluga şi-a redobândit sănătatea. “Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie
ţie după cum ai crezut” (Matei 8,13).
Sfântul Marcu ne redă în Evanghelia sa cuvintele adresate de Iisus discipolilor Săi înainte de
Înălţarea Sa, cuvinte adresate tuturor celor care cred în El: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se
va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în
limbi noi vor grăi, Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va
vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16,15-18).

Istoricii ne spun că atunci când Alexandru cel mare cucerea un oraş, aprindea un foc mare. Toţi cei
care i se supuneau înainte ca acel foc să se stingă nu aveau de ce să se teamă. Nu urmau să fie
omorâţi sau făcuţi sclavi; erau eliberaţi.
În urmă cu 2000 de ani, Iisus Hristos a aprins un foc pe acest pământ. Flăcările lui de învăţătură
evanghelică sunt răspândite în lumea întreagă. Toţi cei care vin la Domnul Iisus înainte ca flacăra
vieţii lor să se stingă, nu au de ce să se teamă; vor fi binecuvântaţi şi fericiţi. Vor auzi cuvintele
Domnului Iisus: “Fie ţie după cum ai crezut”.

Traducere: Radu Capan

Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IV-a după Rusalii – Doamne, nu sunt vrednic

“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci spune doar un cuvânt şi se va
vindeca sluga mea.” (Matei VIII, 8)

Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi şi de a se comporta al oamenilor cu care venim în
contact, putem descoperi destul de uşor nota lor dominantă, caracteristică; iar din această notă
putem deduce întreaga lor purtare. Dacă bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne
putem face o idee aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie şi societate, cu cei mici şi
cu cei mari, cu bogaţii şi cu cei nevoiaşi. Şi nu ne vom mira dacă vom auzi că este capricios, zgârcit,
înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice ale egoismului.

Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără teama de a greşi că
respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând, răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna
disponibil, gata de a se dărui. De aici nevoia de a ne cunoaşte bine pe noi înşine, atât în ce priveşte
slăbiciunile, cât şi în ce priveşte înclinaţiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi şi a le cultiva
pe cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înşine şi printr-o continuă
strădanie, unită cu rugăciune şi susţinută de primenirea în baia pocăinţei şi nutrirea cu Pâinea Vieţii.
1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit, constatăm
că nota dominantă a sutaşului păgân este profunda sa smerenie, din care răsare, luminoasă, credinţa
sa uimitoare, după cum din sămânţă răsare floarea aducătoare de rod.

Sutaşul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El avea în subordine
o sută de ostaşi – de unde şi numele - precum şi slujitori, sclavi, după obiceiul de pe atunci. Dar, din
Evanghelie reiese că se purta delicat şi cu inimă faţă de supuşi. I s-a întâmplat, însă, că i s-a
îmbolnăvit un servitor pe care îl iubea, ba chiar îl “cinstea”, şi aceasta o făcea nu numai din interes,
fapt dovedit de demersul său îndrăzneţ pe care îl face pentru el la Iisus. Era deci milos şi generos.

După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10), sutaşul, deşi avea o
poziţie înaltă, fiind păgân şi ştiind despre Iisus că este evreu nu se simţea vrednic să meargă
personal la Iisus ca să-L roage pentru servitorul bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din
Capernaum, rugându-i să se interpună pentru el. Şi aceştia – spune evanghelistul - “venind la Iisus
L-au rugat stăruitor” să-i împlinească ruga, “căci” – motivau ei – “iubeşte neamul nostru, şi
sinagoga el ne-a zidit-o”. Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deşi le făcuse evreilor un dar
atât de preţios, el nu se simţea vrednic să apară în faţa lui Iisus.

Dar ceea ce urmează ne uimeşte şi mai mult! Când Iisus ajunse aproape de locuinţa sutaşului, acesta
trimise întru întâmpinarea lui Iisus nişte prieteni ca să-L roage în numele său: “Doamne, nu te
osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (…)”. Câtă modestie, câtă fineţe de tact
izvorăşte din smerenia acestui păgân. El ştia că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se
pângărească; de aceea el nu voia ca Iisus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina
ajutorului pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Iisus să fie greşit tălmăcită. Această sinceră
mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, şi delicateţea şi respectul pentru sentimentele
religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă dovadă a profundei smerenii ce îl însufleţea
pe acest păgân.

2. Dar acolo unde este smerenie, încolţesc şi se dezvoltă toate celelalte virtuţi. De aceea, profundei
smerenii a sutaşului îi corespunde o tot atât de profundă credinţă. Smerenia şi credinţa sunt în
strânsă corelaţie. Cu cât se adânceşte una, cu atât se dezvoltă şi se întăreşte cealaltă.

Fără îndoială, Providenţa este aceea care l-a condus pe sutaş în Ţara Sfântă şi l-a făcut să
recunoască, cu bunul simţ, că credinţa evreilor într-un singur Dumnezeu, care a zidit toate şi căruia
toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă decât credinţa sa păgână. Smerenia l-a făcut
să vadă că evreii erau pe calea cea adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el
nu se sfieşte să recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din Capernaum
o sinagogă.

Smerenia însă l-a condus pe sutaş nu numai la credinţa în unicul Dumnezeu adevărat, ci şi la
credinţa în divinitatea lui Iisus. Din tot ce auzise despre învăţătura şi minunile ce le făcea Iisus,
sutaşul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului sălăşluia puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu;
şi această convingere şi-a arătat-o prin mesajul trimis lui Iisus, mesaj ce-l uimeşte până şi pe Iisus:
“Doamne, nu te osteni – îl roagă sutaşul prin trimişii săi - căci nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine, ci zi numai
un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om rânduit sub ascultare; având soldaţi sub
ascultare, şi zic acestuia: «Mergi», şi merge, iar altuia: «Vino», şi vine, iar servitorului: «Fă cutare
lucru», şi face” (Luca VII, 6-8). Ca şi cum I-ar fi spus lui Iisus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de
cuvântul Tău ascultă toate puterile firii, aşa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum
Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot astfel şi Tu care
lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele, căci cuvântul Tău, spus fie şi din
depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.

Ce sublimă credinţă! O credinţă ce stârneşte uimirea şi lauda lui Iisus. De atâta vreme Iisus predica
şi făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învăţătura lui ca ne mai auzită, frumoasă şi
mângâietoare; alţii, ucenicii săi, au recunoscut în El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel aşteptat,
dar nici unul din ei nu s-a ridicat la înălţimea credinţei mărturisită atât de spontan şi ferm de acest
sutaş păgân. De aceea, Iisus, “auzind aceasta, s-a mirat şi a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă
zic: nici în Israil nu am aflat atâta credinţă. Şi vă zic că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi
se vor odihni cu Avraam şi cu Isac şi cu Iacob în Împărăţia Cerurilor; iar fiii împărăţiei se vor arunca
în întunericul cel mai dinafară: acolo va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor». Şi a zis sutaşului: «mergi, şi
precum ai crezut să-ţi fie». Şi s-a vindecat sluga lui în acelaşi ceas” (Matei VIII, 10-13).

Iisus deci nu numai că răsplăteşte prompt credinţa sutaşului, vindecându-i servitorul, cu cuvântul şi
de la distanţă ci, în mod indirect, prin reflecţia pe care o face, îl consideră pe acest păgân credincios
ca pe unul care deschide şirul mulţimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei.
După cei trei magi de la Răsărit, sutaşul va intra cel dintâi în Împărăţia Cerurilor. El a primit, drept
răsplată pentru credinţa sa, nu numai vindecarea servitorului, ci şi sfinţirea propriului suflet.

Iubiţii mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă de smerenie şi
credinţă. Ca şi el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a creşte tot mai mult în credinţă. Dar
ce este smerenia? Este recunoaşterea adevărului fundamental că noi înşine nu suntem decât
pornire spre rău, spre păcat, şi că tot ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe
care trebuie să-l fructificăm spre slava Lui şi sfinţirea noastră şi a semenilor; este recunoaşterea
că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră şi, în consecinţă, avem
o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem neîncetat, cu încrederea sutaşului.

Atât de mult doreşte Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă smerenie şi de
neclintită credinţă a sutaşului, încât în Liturghia de rit latin ea pune pe buzele credinciosului în
momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră odinioară de pe buzele sutaşului, doar puţin
modificate: “Doamne – sună această rugăciune – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci
zi numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”. Prin această scurtă invocare, Biserica doreşte să
ne considerăm nevrednici de darul sălăşluirii lui Hristos în noi şi să ne încredem în nemărginita Sa
putere care, chiar şi numai cu cuvântul, ne poate sfinţi sufletul.

Să rostim şi noi această rugăciune, atât de frumoasă şi plăcută Domnului, şi s-o rostim nu numai
când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului, ci şi atunci când, neputând asista la Sfânta Jertfă
Euharistică, sau neputându-ne împărtăşi, nutrim totuşi dorinţa fierbinte de a-L primi în suflet în mod
spiritual, de a ne uni cu El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima
cuprinsă de griji şi nelinişti, de tristeţe ori descurajare. “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu, ci spune doar un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”. Amin.
 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IV-a după Rusalii - Iisus şi străinii

Evanghelia relatează întâlnirea lui Iisus cu sutaşul de alt neam. Comportamentul lui Iisus indică
tuturor modul de raportare faţă de străini. Străinii nu sunt doar cei de alt neam, ci aceia pe care îi
marginalizăm, îi ignorăm, îi condamnăm, îi vorbim de rău, îi abandonăm la greu, le refuzăm ajutorul
când sunt în nevoi… nu le vorbim dacă ne-au supărat…

Dacă am fost atenţi la cuvintele Evangheliei de astăzi, trebuie să înţelegem că Domnul ne cheamă să
fim solidari până şi cu străinii, cu aceia pe care nu îi avem “la inimă”, faţă de care simţim o anume
antipatie. Numai iubind, creştinul îşi respectă blazonul, numai aşa trece de la întuneric la lumină;
numai astfel împlineşte convertirea inimii pe calea luminii, a păcii şi a bunătăţii, în cuvinte şi fapte.

Sutaşul ne arată felul în care trebuie să ne prezentăm înaintea lui Iisus. Centurionul este un adult
care nu participă la cultul poporului Israel, ci este icoana “dominatorului”, din acele ţinuturi.
Statutul şi condiţia lui trebuiau să-l împiedice să ceară ajutorul unui evreu. Dar el, având un slujitor
bolnav, nu ţine seama de legile care îi despart pe oameni. Starea sănătăţii slugii sale este motivul
pentru care vine la Iisus. Nu ştie prea bine cum să i se adreseze, dar înţelege că Domnului trebuie
să-i spună durerea inimii sale, iar Iisus îi împlineşte cererea.
Sutaşul îi cere lui Iisus să spună numai un cuvânt. Cuvântul pronunţat de Domnul dăruieşte
mântuirea.

Iisus îl asigură că va merge acasă la el, pentru a-i vindeca slujitorul. Noi poate am fi profitat de o
astfel de generozitate gratuită. Sutaşul însă se ruşinează şi mai mult, înţelegând nevrednicia sa, a
omului care apelează la cei pe care îi asupreşte şi spune: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca“. Prin cuvintele sale,
sutaşul dă dovadă de multă umilinţă, ce uneori, nouă ne lipseşte, dar care este soluţia vindecării
bolilor şi relaţiilor inter-umane.

De fapt, nu numai slujitorul va fi vindecat de Iisus, ci şi sutaşul, deoarece a descoperit că este

nevrednic şi că interesul şi grija pentru alţii i-au transformat în chip surprinzător modul de a cugeta
şi odată cu el, viaţa. Evanghelia ne învaţă că Domnul oferă mântuirea tuturor celor care o caută.

Centurionul a avut credinţă în Iisus, deoarece a auzit vorbindu-se despre Dânsul. Iată felul în care se
naşte şi creşte credinţa în inimile oamenilor. Noi vorbim celor dragi despre Dumnezeu? Dacă am
face acest lucru, cu siguranţă viaţa noastră ar fi mai bună.

Este important rolul preoţilor în vestirea Evangheliei, dar şi ajutorul pe care creştinii sunt chemaţi
să-l dea în acest sens, spre vindecarea multor bolnavi. De fapt, este necesară citirea Evangheliei şi
credinţa în Iisus, pentru a putea afla şi străbate calea binelui, a iubirii şi a mântuirii, la urma urmei.
Şi profetul Isaia ne cere să urcăm la “muntele” Domnului, ca să ne arate căile pe care trebuie să
umblăm pentru ca urmându-le, să construim o Împărăţie a păcii şi a dreptăţii. Amin.

Pr. Vasile Rob - Duminica a IV-a după Rusalii

 “Fie ţie după cum ai crezut” Mt. 8,13

Sfântul evanghelist Matei, în pericopa evanghelică de astăzi, ne înfăţişează trei mari virtuţi ce se
găsesc, nu într-un iudeu, ca reprezentant al poporului ales de către Dumnezeu, ci într-un păgân,
reprezentant al imperiului roman, cotropitor şi ocupant al Ţării Sfinte. Şi anume: Iubirea, Smerenia
şi Credinţa.

a. Iubirea – pe care acest comandant de armată romană o are faţă de oameni, indiferent pe ce scară
socială s-ar afla ei la un moment dat. Iudeilor le-a făcut Sinagogă în timp ce, pentru sclavul său,
intervine la toţi cei care l-ar putea ajuta pentru a-i reda sănătatea. Şi în încercarea sa de a-şi vindeca
slujitorul, grav bolnav, ajunge şi la Iisus, doctorul tuturor trupurilor şi sufletelor.

Despre iubire, Mântuitorul nostru le spune ucenicilor săi: “Aceasta este porunca mea; să vă iubiţi
unii pe alţii.” Io. 15,22. Ceea ce înseamnă şi pentru noi că avem datoria iubirii aproapelui, indiferent
de rasa ori starea socială a acestuia şi indiferent dacă ne este prieten sau chiar duşman. Sutaşul din
Evanghelia de astăzi împlineşte porunca iubirii aproapelui, încă înainte de a-l cunoaşte pe Iisus, şi
înainte de a-i asculta învăţăturile.
Sfântul Apostol Pavel, deasemenea, spune despre dragoste că: “nu va pieri niciodată!” 1Cor. 13,8,
pentru că ea este trează şi vie în sufletul acelui om care l-a găsit pe Dumnezeu, şi în care Dumnezeu
îşi are lăcaş. Dar şi omul care l-a “gustat” pe Dumnezeu, după cum spune psalmistul, este plin de
iubire şi faptele sale sunt demne de laudă pentru că Domnul este iubire, este dragoste, chiar în
esenţa sa, şi: “Dragostea nu face rău, nu minte, nu pizmuieşte, nu insultă, nu înşală. Ea rabdă şi se
îndură.” 1Cor.13,4 – 6. Aceste sentimente de dragoste şi iubire care derivă şi din iubirea sutaşului
din Evanghelie, sunt harurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om încă de la zidirea sa.

Cea de a doua virtute a sutaşului este:

b. Smerenia – pe care acest comandant de oşti romane o manifestă în relaţia cu Iisus şi chiar afirmă:
“Doamne, nu te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.” Mt. 8,8. El a auzit de
puterile şi minunile făcute de Iisus şi ştie că vine de la Dumnezeu, că are putere dumnezeească,
simţindu-se nedemn să-i intre în casă, convins fiind că un singur cuvânt al lui Iisus este suficient să-i
vindece sluga.
Cele mai mari fapte de smerenie le-a arătat Iisus care, din dragoste faţă de om a acceptat să devină
om, să trăiască în firea omenească, să sufere şi să moară ca un om pentru a-l vedea înviind ca un
Dumnezeu.

De mic copil îl vedem lucrând alături de Iosif cu lemnul pentru asigurarea celor necesare traiului
zilnic. Îşi alege prieteni şi ucenici nişte oameni simpli, fără carte, trăind asemenea lor şi simţind
umilinţă. Se botează alături de vameşi şi păcătoşi şi chiar mănâncă şi bea alturea de ei, în casele lor.
Celor care vroiau să-l laude şi să-l ovaţioneze le cere să tacă. Spală picioarele ucenicilor săi.

Smerenia a fost de-a lungul istoriei virtutea cea mai de preţ a omului şi cheia prin care s-au deschis
cele mai încuiate inimi.

Despre care Sfinţii părinţi afirmă: “este cea dintâi virtute” Ieronim; “rădăcina care dă viaţa şi roade
inimi,” Ioan Gură de Aur; “temelia sfinţeniei,” Sfântul Ciprian; “mama tuturor virtuţilor,” Sfântul
Grigore.

Cea de a treia virtute pe care Evanghelia de astăzi ne-o prezintă este :

c. Credinţa - care-l face pe sutaş să-i spună lui Iisus: “este suficient să spui doar un cuvânt şi sluga
mea se va vindeca.” Mt 8,9.

Despre credinţă Sfânta Scriptură ne învaţă, că:

 fără credinţă nu se poate ajunge la cunoaştere;
 dacă nu ai credinţă, nu ai nimic;
 credinţa alungă păcatul şi face faptele bune;
 credinţa ne cere să vedem în aproapele nostru, prieten sau duşman, în omul de lângă noi
creaţia şi măreţia lui Dumnezeu;
 credinţa ne cere să ne rugăm atât pentru noi cât şi pentru aproapele nostru aflat la necaz;
 credinţa este izvorul dragostei, al iubirii şi al smereniei.

Sfânta Scriptură ne arată multe exemple în care credinţa a făcut minuni şi pentru edificare voi
aminti, câteva:

a. Vechiul Testament.
 prin credinţă cei 300 de soldaţi a lui Ghedeon au reuşit să învingă armata medianiţilor
(Jud.7, 16 - 25);
 Ilie învie pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (3Regi 17,20 - 22);
 Elisei învie pe fiul Suramitei (4Regi 4: 30 - 36);

b. Noul Testament.
 vindecarea celui adus cu targa de cei patru oameni inimoşi (Mt. 9,2 – 6);
 vindecarea slujitorului sutaşului din Evanghelia de astăzi;
 vindecarea fiicei femeii cananience (Mt. 15,22 – 28);
 vindecarea tânărului lunatic urmare credinţei tatălui său (Mt. 17,18;
c. Învieri datorită credinţei.
 învierea fiicei lui Iair (Mc. 5,36 - 43);
 învierea fiului văduvei din Nain şi vindecarea femeii cu hemoragie (Mt. 5,21 - 43);
 învierea lui Lazăr (Io. 11,43 - 44);

Şi aceste exemple ar putea continua pentru că puterea credinţei este incomensurabilă reuşind să
sfărâme piatra, să mute munţii şi să oprească apele.

Credinţa este acea putere care vine de la Dumnezeu şi care, dată omului, este arma credinciosului
împotriva ispitelor şi a uneltirii diavolului în dorinţa lui de a stăpâni şi a mutila sufletul omenesc.

De acea, ea, trebuie să fie tare, din toată inima, fără dubii şi adevărată, precum credinţa sutaşului
care a crezut şi a fost convins că Iisus poate să-i mântuiască sluga doar prin cuvânt. Amin.

Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului

Nu de puţine ori am ascultat cuvintele lui Iisus Hristos, prin care aprecia credinţa sutaşului roman:
«Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă», după care adresându-se
acestuia i-a spus: «Du-te, fie ţie, după cum ai crezut». Iar servitorul său s-a vindecat în acea oră.
«Aveţi credinţă în Dumnezeu», – spune Hristos (Marcu 11, 22). În cuprinsul Sfintei Scripturi se face
referire la credinţă de 329 de ori. Domnul Hristos ne cere tuturor să avem credinţă.

Când cei doi orbi s-au adresat lui Iisus spunându-I “Îndură-Te de noi, Fiul lui David”, Hristos i-a
întrebat: “Credeţi, că pot să fac, Eu, aceasta?”. “Da, Doamne”, – I-au răspuns orbii. Atunci S-a atins
de ochii lor şi le-a spus: «După credinţa voastră, fie vouă» (Matei 9, 28-29).

Femeia cananeeancă L-a rugat pe Hristos să-i vindece fiica. Pentru a pune la încercare credinţa
femeii, Hristos i-a spus: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a răspuns
cu resemnare: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile, care cad de la masa stăpânilor
lor». Atunci Mântuitorul Iisus, i-a spus: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie, după cum voieşti».
Şi s-a vindecat fiica ei din ora aceea. (cf. Matei 15, 26-28).

Odată, când Apostolii se aflau cu Iisus pe Lacul Ghenizaretului, s-a stârnit o furtună. Înspăimântaţi,
Apostolii au strigat: “Învăţătorule, Învăţătorule, pierim, iar Hristos i-a întrebat: «Unde este credinţa
voastră?» (Luca 8, 24-25). Domnul Hristos le-a spus Apostolilor: «Aveţi credinţă în Dumnezeu»
(Marcu 11, 22), dar şi Apostolii L-au rugat zicându-I: «Sporeşte-ne credinţa» (Luca 17, 5).

În Evanghelia Sfântului Marcu citim cuvintele lui Hristos: «Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui» (Marcu 16, 16), iar Evanghelistul Ioan a scris cuvinte asemănătoare: «Cel ce crede în El
[Iisus Hristos], nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele
Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu» (Ioan 3, 18). În Epistola către Evrei citim: «Fără credinţă
este cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). În Epistola Sfântului Ioan se spune:
«Aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

Am primit darul credinţei prin Sacramentul Botezului, dar această credinţă trebuie practicată şi
trăită, abordând fiecare încercare a vieţii noastre prin prisma credinţei. Cine nu-şi trăieşte credinţa
acela o pierde. În lume trăiesc cel puţin două miliarde de creştini, care prin intermediul
Sacramentului Botezului au primit darul credinţei, dar mulţi dintre aceştia îl pierd pentru că nu se
roagă, nu primesc Sfintele Sacramente, încalcă Poruncile lui Dumnezeu, uită de sufletul lor şi nu se
gândesc la viaţa cea veşnică. Zilnic se înfăptuiesc nenumărate tâlhării, banditisme, crime, violuri,
lucruri imorale, şi alte fărădelegi, prin care mulţi creştini dovedesc, că nu-şi trăiesc credinţa în mod
autentic.

Sfântul Apostol Iacob scrie: «Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva, că are credinţă, iar fapte nu are?
Oare credinţa poate să-l mântuiască?» (Iacob 2, 14). «Precum corpul fără suflet este mort, astfel şi
credinţa fără de fapte, moartă este» (cf. Iacob 2, 26). Credinciosul ştie că viaţa pământească este
scurtă şi că odată va avea de dat socoteală pentru ea, la Judecata lui Dumnezeu. Este conştient că
trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, deoarece ele reprezintă calea sigură spre fericirea
veşnică.

Câţi dintre credincioşii Bisericii noastre, române unite cu Roma, greco-catolică, nu au dat dovadă de
credinţă, atunci când aceasta le-a fost pusă la încercare. Unii au acceptat moartea de martir. Şi
aceasta din fidelitate faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Ei se roagă în cer pentru noi şi pentru ţara
noastră.

În timpul persecuţiei Bisericii catolice de către comunişti, unul dintre credincioşii acesteia, a fost
supus judecăţii unui tribunal al cărui judecător era ateu.

Judecătorul i-a citit acuzaţia spunându-i: - Aţi răspândit literatură religioasă. Vă recunoaşteţi
vinovăţia?

- Nu – a răspuns credinciosul – răspândirea literaturii creştine, reprezintă obligaţia fiecărui

credincios creştin.

- De ce nu faceţi parte din Biserica, care conlucrează cu regimul nostru comunist, pentru că şi
acolo sunt credincioşi? – l-a întrebat din nou judecătorul.

- Diavolul de-asemenea crede în Dumnezeu şi se supune Lui, – a răspuns ferm credinciosul în

cauză.
- Unde vă întâlniţi pentru rugăciunea comună? – l-a întrebat din nou judecătorul.

Creştinul i-a răspuns cu cuvintele lui Iisus Hristos consemnate în Evanghelia Sfântului Ioan:
«Adevăraţii închinători se închină Tatălui în Spirit şi în adevăr», pretutindeni (4, 23). Pentru acest
răspuns îndrăzneţ, credinciosul respectiv a petrecut în închisoare cinci ani din viaţa sa. De fapt, el
a făcut dovada unei credinţe vii şi neclintite în Dumnezeu.

Cu toţii suntem obligaţi să ne trăim credinţa aşa cum ne învaţă Iisus Hristos şi Biserica întemeiată
de El: «Aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

O, Doamne, voi începe de la credinţă, pentru a putea dobândi vederea: merg pe drum în căutarea
patriei. În timpul acestui parcurs sufletul îmi spune: că înaintea Ta se află orice dorinţă a mea, iar
faţă de Tine, nu-mi este ascuns nici un suspin. Dar în patria cea cerească, nu mai sunt dator să mă
rog pentru nimic, ci numai să Te măresc, căci acolo nu-mi va lipsi nimic. Aici cred, acolo voi vedea;
aici am speranţă, şi acolo voi avea; aici mă rog, iar acolo voi primi!

Acum cumpănesc lucrurile, pe care le văd, şi cred în acelea, pe care nu le văd. Tu, o, Doamne, nu
m-ai părăsit chemându-mă la credinţă; chiar dacă îmi porunceşti să cred în ceea ce nu pot să văd,
totuşi nu-mi refuzi ca să văd acele lucruri, care mă ajută să cred în ceea ce nu văd…, dacă este cu
neputinţă pentru mine să văd Dumnezeirea Ta, în schimb pot să văd foarte clar omenescul Tău. Iată
ai devenit Om, pentru ca în aceeaşi persoană să poţi fi văzut şi să se poată crede în Tine. Ajută-mă,
să mă bucur şi eu de Dumnezeirea Ta. Amin.

(După Sfântul Augustin)

Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Vindecarea slugii sutaşului - păgânul care “a ştiut de
durerea aproapelui”, care şi-a ascultat conştiinţa, împlinind “legea firii” şi îl bucură pe
Dumnezeu cu smerenia credinţei sale
“Avea această credinţă căreia îi pasă de celălalt, nu că mă interesează numai de ce îmi iese mie, dacă
mi se rezolvă mie, ci îi pasă şi de celălalt… La asta ne cheamă Dumnezeu, la putinţa de a-l accepta
pe celălalt, de a-l răbda, de a-l îngădui, de a-l iubi! De a crede că el eşti tu. L-a făcut Dumnezeu un
alt suflet, dar frate geamăn cu tine, în alt trup, cu alt chip, în alt neam, cu altă învăţătură, cu altă
moştenire genetică, dar e aproapele tău, e fratele tău geamăn acela! Puteai să fii exact în locul lui
sau ca el şi tu îl judeci – pe tine te judeci! L-ai judecat pe fratele tău, pe tine te-ai judecat. Tu puteai
să fii în locul lui şi să faci lucruri mai grele decât acela, dar tu îl judeci cu asprime şi cu uşurinţă; pe
tine te judeci!“.

***

“A rămâne cu tine însuţi, de unul singur, e lucru grozav pentru cei care nu s-au împăcat cu
Dumnezeu şi cu ei înşişi, pentru că eşti faţă în faţă cu tine însuţi şi cu toate nemulţumirile tale şi cu
glasul conştiinţei care îţi spune că n-ai făcut bine. Conştiinţa nu poate fi ucisă…”

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica a IV-a după Cincizecime

(vindecarea slugii sutaşului/ servitorului centurionului)(2009):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a patra duminică după Rusalii, într-o duminică în care continuăm să citim din Evanghelia
de la Matei (în fiecare zi de la Rusalii până acum tot citim de la Sfântul Apostol şi Evanghelist
Matei) şi auzim această Evanghelie a vindecării slugii sutaşului, Evanghelie amintită, mai în detaliu
într-un fel, şi la Luca. Nu ne reamintim din nou pilda, nu v-o repovestesc, nu vreau să insistăm pe
pilda în sine şi pe vindecare, ci mai mult pe cuvântul Mântuitorului, care ne descoperă lucruri mari
şi dumnezeieşti. Acest cuvânt e spus într-un mod mai ascuns pentru iudei şi pentru învârtoşarea
inimii lor, dar el, de fapt, e foarte deschis.

Să vedem despre ce cuvânt este vorba: Adevărat vă spun vouă că mulţi de la apus şi de la răsărit
vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi
afară.
Acesta este cuvântul asupra căruia vrem să ne oprim puţin. Acela era sutaş. Mulţi dintre zeloţii evrei
socoteau o întinăciune chiar să vorbeşti cu un om de alt neam, nu numai samarinean, ci de alt neam,
mai ales romani, care erau socotiţi asupritorii lor. Gândiţi-vă de exemplu, că n-au intrat căpeteniile,
pentru că Pilat îi chema înăuntru pe căpeteniile preoţilor, la judecată, ca să spună ce au împotriva
Lui, şi aceştia n-au vrut să intre în pretoriu şi la Pilat, ca să nu se spurce. Aşa socoteau, că e
spurcăciune să intri în casa unui păgân, era o spurcăciune să vorbeşti cu un păgân. De pildă, ei ar fi
avut o inimă mult mai strâmtă şi mai răutăcioasă legată de sluga acelui roman – <Cum a îndrăznit
acela să devină sluga romanului? Să-şi facă slugi din neamul lor!> Era socotit aşa, nu numai ceva
josnic, ci mai mult era o spurcăciune că stă în casa unui păgân neîncetat acel evreu din neamul lui
Avraam care îi era slugă sutaşului. Deci se spurcă neîncetat.

Nu stă în casa lui şi în neamul lui acela, neam pe care ei îl socoteau a fi ales, se socoteau a fi aleşi, şi
erau aleşi, dar nu erau aleşi pentru că erau mai deosebiţi ca ceilalţi, mai frumoşi sau mai cine ştie
cum decât ceilalţi, ci pentru că din neamul lor urma să se nască Hristos şi pentru că ei au purtat în
sămânţa lor, între ei, binecuvântata linie de foc din care s-a născut Maica Domnului şi după aceea
Mântuitorul. Pentru aceea Dumnezeu i-a numit neamul Său, pentru că de acolo urma să Se nască
Fiul Său. Dar nu erau cu nimic mai iubiţi decât alte neamuri, decât ceilalţi.

Aducându-ne aminte de lucrurile acestea, să vedem cum priveau cei din jur, mulţimea mare de iudei
care Îl urmăreau pe Hristos pretutindeni, Îi ascultau cuvântul, vedeau minunile Lui, cum au privit
apropierea acelui sutaş? În primul rând au zis: <Cum îndrăzneşte ăsta să vină tocmai aici şi să-L
roage ceva pe Domnul, pe profetul nostru?…>, nu ştiu cum Îl socoteau ei atunci, că încă nu ştiau
bine că e Fiul lui Dumnezeu, şi s-au mirat şi mai mult că Mântuitorul chiar i-a răspuns cu blândeţe şi
a vrut chiar să meargă în casa lui. Asta era…! Într-un fel, noi aducem totdeauna aminte numai de
faptul că acesta s-a smerit pe sine şi a zis:
Doamne, nu veni la mine, că sunt om păcătos, nu intra în casa mea, ci zi numai cu cuvântul şi se va
împlini… şi ne gândim că a fost om smerit şi s-a gândit că Dumnezeu poate împlini peste orice
prezenţă fizică, să tămăduiască chiar dacă El nu e de faţă. Este şi credinţa, este şi socotinţa că este
om păcătos şi nu merită să intre în casa lui, dar mai era ceva.

Acesta ştia cum priveau iudeii, vă daţi seama, având slugă în casă iudeu, ştiau cum îl priveau
ceilalţi, mai ales că ţinea la această slugă, ţinea la el, din moment ce a venit să cadă în genunchi şi a
zis Tămăduieşte-mi sluga. Cine dintre cei de astăzi s-ar duce să cadă în genunchi în faţa unui medic:
<Tămăduieşte-l pe slujitorul meu>, vreun director oarecare.

Nu ştiu, poate or fi, dar acesta era un om deosebit, fie şi numai prin aceasta se vede că era un om
deosebit, pentru că el se ataşase de acest om, de acest slujitor al lui şi nu mai putea să-l vadă
suferind, în chinuri, şi la care ţinea foarte mult. Şi ştia cât de grav era pentru iudei să intri în casa
unui păgân, să slujeşti unui păgân. Şi atunci a zis: <Doamne, nu-Ţi fă Ţie una ca aceasta>, ca şi cum
ar zice: <Lasă că destul Îţi caută nod în papură aceştia toţi, nu intra, nu e nevoie, lasă, fă numai cu
cuvântul!> Cred că undeva a fost şi gândul acesta şi e un gând frumos, s-a gândit mai cu grăbire la
suferinţă şi la durerea aproapelui decât la lipsa lui. Aşa zicem noi, cu uşurinţă, de cele mai multe ori,
noi să ne rezolvăm treaba, restul acum nu ştiu… Şi acest om s-a gândit, n-a fost nepăsător.

Să ştiţi că credinţa lui, dacă era mare şi lăudat de Dumnezeu, nu era numai credinţa aceasta că
Dumnezeu poate pretutindeni, oriunde, fără să meargă El personal în trup să Se atingă de acel om şi
doar cu cuvântul să zică şi toate puterile cereşti Îi slujesc şi toate I se închină Lui şi boala fuge şi se
ascunde de la faţa Lui. Deci nu numai această credinţă a fost lăudată de Hristos Dumnezeu, ci
cred, tainic, şi în celelalte semne ale credinţei lui. Întâi, smerenia – socotea că nu este vrednic să
intre Dumnezeu la el în casă, se socotea nevrednic, deşi la Apostolul Luca ni se spune că făcea
multe lucruri bune şi ajuta comunitatea iudaică cum putea, deşi era roman.

Probabil că nici atunci banii nu erau cu uşurinţă daţi la o parte, adică nu erau spurcaţi, cum că n-ar fi
buni, ci îi primeau. A ajutat şi la ridicarea templului, deci era un om care, totuşi, făcea bine şi în
acelaşi timp se socotea nevrednic. Şi nu era o vorbă, căci el chiar avea nevoie ca Hristos să vină în
casa lui, dar dacă a zis că e nevrednic înseamnă că era chiar smerit omul acela, şi mare este credinţa
aceea care are smerenie. Nu credinţa în care ţi se pare că ţi se cuvine, că eşti alesul lui Dumnezeu,
că, dacă eşti alesul lui Dumnezeu, ţi se cuvine totul, că, dacă eşti alesul lui Dumnezeu, toţi
oamenii să ţi se plece, să te asculte când tu vrei să-ţi spui povestea ta şi învăţătura ta, pe care toţi
oamenii trebuie s-o accepte, fără să comenteze, că doar eşti alesul lui Dumnezeu. Sutaşul roman
nu avea o asemenea credinţă, ci una smerită şi sigur asta I-a plăcut lui Dumnezeu.

După aceea, că a ştiut de durerea aproapelui său. Să ne aducem aminte de Sfânta Eufimia, care, fiind
ucisă în chinuri îngrozitoare, tăindu-i-se mâinile şi picioarele de la toate încheieturile cu securea, ea
fiind monahie, şi altele dintre surorile de mănăstire au venit acolo, în mulţime, să vadă şi una dintre
maicile de acolo, uitându-se, a leşinat de grozăvia pe care o vedea. Iar sfânta striga: Daţi-i apă! De
acolo, asta era treaba ei, adică ea era cea necăjită şi întristată şi tulburată şi ar fi putut să se
gândească numai la suferinţa ei şi la durerea ei, dar ea cumva se îngrijea de ceilalţi.

Acest lucru îl vedem, de fapt, la Mântuitorul, că fiind pe cruce, n-a căutat să-şi exprime suferinţa
şi durerea, cum noi punem în cântări de felul: „Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce Mi-aţi
răsplătit Mie? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; şi în loc a mă iubi, pe cruce M-aţi
pironit!” Mântuitorul n-a zis, totuşi, aceste lucruri, chiar dacă noi le cântăm în cântări, pentru
că noi trebuie să ne aducem aminte că aşa am făcut, nu pentru că Dumnezeu ne impută! Pe
cruce, Mântuitorul S-a gândit la păcatele acelor oameni şi S-a gândit să nu le fie socotită nici
măcar acea faptă, cea mai mârşavă înaintea lui Dumnezeu, să nu fie trecută în cărţile conştiinţei
noastre, ci Dumnezeu s-o şteargă. Iartă-le, Tată, păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! La ei S-a
gândit Dumnezeu, nu s-a gândit la Sine, nu S-a gândit să-i blesteme sau să-i vorbească de rău şi
n-a lăsat vorbă ca mai-marele masonilor care a fost ars pe rug şi a zis „Mă voi răzbuna şi vor
veni alţii care mă vor răzbuna”, ca un cântec de lebădă. Nu, ci a zis Iartă-le, Doamne! Şi acolo a
făcut aşa. Şi atunci cei ce-L urmează, cum altfel? De fapt, acest sutaş Îl urma pe Hristos încă
înainte de a vedea acest gest al Mântuitorului. […] Avea această credinţă căreia îi pasă de
celălalt, nu că mă interesează numai de ce îmi iese mie, dacă mi se rezolvă mie, ci îi pasă şi de
celălalt.

E mare lucru înaintea lui Dumnezeu şi cred că atunci când Dumnezeu a zis, cu bucurie: Atâta
credinţă n-am găsit nici în Israel!, pur şi simplu parcă n-a mai dat timp, nu l-a lăsat pe sutaş să plece
ca să spună după aceea aceste cuvinte, nu s-a ascuns de el, i-a arătat că nu-i e ruşine, nu-i e frică, ca
şi cum i-ar fi spus: <Nu Mi-e teamă să spun adevărul, că tu eşti sutaş roman, şi eu n-o să le spun asta
numai ucenicilor Mei, în taină, ca să nu se zică cum că laud vreun roman>, ci S-a întors şi tot pe
faţă, tot clar, ca şi cum i-ar fi răspuns acelui roman la bine cu bine, la curaj cu curaj. Acela venise cu
curaj înaintea Lui, se plecase în genunchi, el, romanul, vorbea cu un iudeu, el, romanul, ăsta era
curaj şi în faţa mai-marilor lui şi în faţa evreilor. Şi tot aşa şi Dumnezeu, cu curaj S-a întors şi a zis,
ca şi cum i-ar fi spus: <Nu Mi-e frică de moartea ce Mi-o pot aduce oamenii aceştia, n-am venit ca
un fricos în lumea aceasta, ca unul care tăinuieşte cuvintele, ci să spun adevărul!> La fel cum i-a
spus şi lui Pilat: Eu am venit în lume ca să mărturisesc adevărul.

Şi S-a întors spre toţi şi le-a zis: Credeţi-mă, nici în Israel n-am văzut atâta credinţă!, ceea ce era o
mare palmă peste obrazul iudeilor, care se vedeau a fi fiii lui Avraam, cei care moşteneau credinţa,
cei care se vor mântui şi ceilalţi nu, erau fără discuţie puşi deoparte – în sensul rău al cuvântului. Şi
dintr-o dată a fost ca o palmă răsunătoare, deşi Mântuitorul n-a căutat să fie ca o palmă, doar a spus
adevărul.

Dar în aceste cuvinte este o taină pe care Dumnezeu a spus-o puţin ascunsă, aşa, ca să nu
învârtoşeze cu totul inima evreilor, şi le-a spus: Mulţi de la apus şi de la răsărit vor veni şi vor sta în
Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii Împărăţiei vor fi daţi la o parte.

Cine erau cei de la apus şi de la răsărit? Era clar că nu erau evrei, pentru că atunci avea în faţă un
sutaş, deci era clar că era vorba de păgâni! Dar n-a zis <Mulţi dintre păgânii pe care voi îi luaţi în
râs şi ziceţi că voi sunteţi fiii lui Avraam…> Şi a zis de la apus, că romanii veneau de la apus, şi
apoi de la răsărit vor veni şi vor sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, ceea ce era mare
sminteală pentru evrei. De aceea nici n-a zis foarte clar <mulţi dintre păgâni>, ci mulţi de la apus şi
de la răsărit… Atâta înţelepciune şi atâta adevăr este în cuvântul acesta! Nu e aşa de simplu.

Dintr-o dată Dumnezeu ne lămureşte vechea întrebare: dar cu cei care n-au auzit de Hristos cum va
fi? Cu cei care n-au auzit niciodată şi nu le-a spus nimeni, cu cei care au crescut în alte credinţe, cu
cei care au fost educaţi de mici în cine ştie ce învăţături străine şi n-au ştiut, cu aceia ce va fi? Iar
noi, În general, sărim să zicem: În iad! Cum să zicem asemenea grozăvie? Cu ce-a greşit omul acela
care s-a născut la Pol, să zicem, şi nu ştia, sau e pigmeu şi nu ştia, sau până să vină misionarii
creştini în Africa habar n-au avut. Ei, credeţi că Dumnezeu e nedrept? Nu e nedrept! Sfântul Apostol
Pavel spune în capitolul 2 din Romani că cei ce n-au cunoscut pe Hristos, n-au auzit de El, vor fi
judecaţi după legea conştiinţei. Deci au şi ei judecata lor, dar după legea firii, după legea conştiinţei
pe care Dumnezeu a pus-o nouă.

[Romani 2, 11-16:
11. Căci nu este părtinire la Dumnezeu!
12. Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege
vor fi judecaţi.
13. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi
îndreptaţi.
14. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi
lege,
15. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără,
16. În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse
ale oamenilor.]
Aici se leagă cele două cuvinte ale Mântuitorului şi ale Sfântului Apostol Pavel, care şi acela nu e
mult discutat şi se pune cumva deoparte, neînţelegându-se bine ce e aceea legea firii.

Dar Părinţii lămuresc şi toată învăţătura ne spune că noi avem o lege morală, o lege a firii, a
conştiinţei, pe care Dumnezeu a lăsat-o în om de la naşterea lui, de la facerea lui, pe care o are şi
mahomedanul şi budistul şi hindusul şi oricine, şi închinătorul la idoli, în orice neam te-ai naşte te
naşti cu această lege morală, această lege a firii.

Despre asta Kant zicea că ce legătură este între cerul de deasupra mea şi legea morală din mine? Că
Dumnezeu le făcuse pe amândouă şi Dumnezeu le dăduse frumuseţea desăvârşită amândurora, şi
cerului înstelat şi legii firii din om, lege care îţi spune ce să faci şi te mustră când faci prostii. Cine a
lăsat legea aceea, care, oricât de rea ar fi învăţătura pe care ţi-o dă vreo cultură, vreun neam, tot nu
tace şi murmură în adâncul inimii tale şi îți spune că n-ai făcut bine că ai lovit pe cel necăjit, n-ai
făcut bine că n-ai dat celui oropsit, chiar dacă tu cauţi de multe ori s-o acoperi cu ceva, faci orice
numai să n-o auzi şi îţi umpli tot timpul cu câte ceva, ca nu cumva acel glas al conştiinţei să ne
tulbure prea tare? Pentru că a rămâne cu tine însuţi, de unul singur, e lucru grozav pentru cei care nu
s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu ei înşişi, pentru că eşti faţă în faţă cu tine însuţi şi cu toate
nemulţumirile tale şi cu glasul conştiinţei care îţi spune că n-ai făcut bine. Conştiinţa nu poate fi
ucisă. Dumnezeu ne spune: Împacă-te cu păraşul tău pe cale. Păraşul acesta e conştiinţa, imposibil
de mituit, de redus la tăcere sau de ucis. Singura cale prin care va tăcea este să te faci prieten cu ea,
adică s-o asculţi.

Ei, sunt mulţi care nu ştiu de legea lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu desăvârşeşte murmurul
acesta al legii firii din noi, care nu se aude desăvârşit. Te mustră, te doare că ai făcut ceva, dar nu ştii
bine exact ce să faci. Ştii în mare, dar nu desăvârşit, până unde şi cum. Legea lui Dumnezeu
desăvârşeşte acest murmur al firii, ca şi cum dintr-o dată auzi şi înţelegi clar ce să faci şi cât şi unde
şi cum. Cei care au legea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos vor şti mult mai clar legea
firii din ei, legea conştiinţei e mult mai clară, vor da răspuns mult mai mult în faţa lui Dumnezeu
pentru că ştiau mult mai mult. Cei care au numai legea firii şi murmurul acesta al inimii, de care a
ascultat sutaşul pe care l-a durut pentru sluga sa, care nu a vrut să-i facă vreun rău Mântuitorului
dacă L-ar fi pus să intre în casa sa, care s-a smerit şi şi-a văzut păcatele pe care i le arăta conştiinţa
proprie, care a făcut legătura şi dintre glasul conştiinţei şi cerul înstelat şi a văzut lucrarea lui
Dumnezeu şi minunile Lui şi a zis că Dumnezeu e pretutindeni şi poate orice, pe toate acestea le-a
înţeles numai după legea firii lui!

Şi sunt mulţi de la apus şi de la răsărit care nu-l cunosc pe Dumnezeul adevărat, mintea lor doar Îl
dibuieşte, dar nu-L poate numi şi despre care, ascultând de legea conştiinţei lor, Dumnezeu zice, ca
într-o mare şi binecuvântată rezolvare a problemei, că mulţi de la apus şi de la răsărit vor veni şi vor
sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov… Nu simţim în asta mult mai mult dreptatea lui
Dumnezeu?

Zicea părintele Paisie Aghioritul, văzând nişte mahomedani, un turc foarte bun la suflet şi
cuminte şi înţelegător: „Cred lui Dumnezeu că acest turc, nu după legea Coranului, ci după
legea firii făcând atâtea lucruri bune, Dumnezeu va şti cum ar fi fost omul acesta dacă ar fi fost
creştin şi câte ar fi făcut şi în funcţie de asta îl va judeca şi multe daruri îi va da”.
Nu cred că a greşit părintele! Cine cercetează cu atenţie Scripturile se luminează şi descoperă în ele
bunătatea lui Dumnezeu şi dă la o parte răutatea noastră omenească cu care judecăm cu uşurință şi
rămân darul şi puterea şi mărirea lui Dumnezeu, peste care nu putem noi trece împărțind Raiul în
bucăţi şi hotărând cine unde are loc. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Şi i-a smintit pe evrei
gândul că mulţi dintre păgâni vor sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, cu cei cu care se
lăudau ei că sunt ai lor, din neamul lor. Să fim binecuvântaţi să stăm şi noi la masa aceea cu Avraam
şi cu Isaac şi cu Iacov!

E minunat că Dumnezeu închipuie acea stare în Împărăţie ca o masă. De multe ori face această
comparaţie cu masa, cu nunta. În această stare urcuşul cel mare nu este exterior, aici vrea
Mântuitorul să ne aducă înţelesul. Urcuşul cel mare al unui om care stă la masă nu este exterior, nu
este osteneala trupească, că nu-ţi este greu să stai pe scaun la o masă, ba chiar ţi-e bine. Greu este
altceva, urcuşul este interior. Greu este de a-l răbda pe celălalt, de a-l iubi pe aproapele, că nu poţi să
stai cu oricine la masă. Dacă oamenii le sunt dragi unii celorlalţi, stau şi într-o cutie de chibrituri,
dacă nu le sunt dragi nu le ajunge nici un palat. Ei, a sta la masă cu oamenii înseamnă că e un alt
urcuş duhovnicesc, sufletesc.

Dumnezeu ne cheamă la alt urcuş, la altă osteneală, aceea a inimii, de a iubi, de a îngădui, de a-l
primi pe celălalt, de a sta la masă cu el, la masa bunătăţilor pe care ni le dă Dumnezeu. Ştiţi că se
preînchipuie de acum masa aceasta, nu e numai dincolo, de acum ne dă Dumnezeu lumea întreagă
ca o masă a ospăţului, nu numai a ospăţului fizic, ci a ospăţului ochilor, a ospăţului urechilor, a
minţii de frumuseţea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, de tot înţelesul pe care l-a pus Dumnezeu în
lume. Deci e un ospăţ al lumii întregi în care ne-a pus Dumnezeu şi în care celălalt să nu ne fie
iadul, ci dragul cu care stai la masă, omul cu care stai la nuntă. Să simţi că atunci când te aşezi la
masa aceea te aşezi printre ai tăi. E o altă osteneală.

Dacă nu vrei să stai cu aceea la masă, pierzi şi ospăţul – e îngrozitor! N-o să ţi se pună ţie un scaun
într-un colţ la o măsuță mică şi gata. Nu! N-ai vrut să-i accepţi pe ceilalţi şi să-i primeşti, vei pierde
şi ospăţul! La asta ne cheamă Dumnezeu, la putinţa de a-l accepta pe celălalt, de a-l răbda, de a-l
îngădui, de a-l iubi! De a crede că el eşti tu. L-a făcut Dumnezeu un alt suflet, dar frate geamăn cu
tine, în alt trup, cu alt chip, în alt neam, cu altă învăţătură, cu altă moştenire genetică, dar e
aproapele tău, e fratele tău geamăn acela! Puteai să fii exact în locul lui sau ca el şi tu îl judeci – pe
tine te judeci! L-ai judecat pe fratele tău, pe tine te-ai judecat. Tu puteai să fii în locul lui şi să faci
lucruri mai grele decât acela, dar tu îl judeci cu asprime şi cu uşurinţă; pe tine te judeci!

Deci cu ospeţele şi cu nunta şi cu masa, Dumnezeu nu vorbeşte despre o Împărăţie a lui Dionysos, a
unei nesfârşite petreceri în sensul acesta foarte trupesc, ci este vorba de o altă lucrare despre care ne
vorbeşte Dumnezeu, aceea a-l accepta şi a-l iubi pe fratele tău şi de a te identifica cu el şi atunci ţi se
dă ţie tot ospăţul lui Dumnezeu. Dacă ţie îţi place să fie şi acela acolo, îl primeşti şi pe el, ţi se dă ţie
tot; iar dacă nu-l primeşti, nu primeşti nici tu nimic.

Şi ajungem să fim ca aceia despre care un părinte dintr-o mănăstire vorbea aşa: oare de ce,
venind aici, la mănăstire, unii părinţi se folosesc, unii rămân tot la fel şi alţii chiar scad? Şi i s-a
descoperit lui de un înger. Mergând la trapeză, unde stăteau monahii la masă, părintele acela i-a
văzut pe unii dintre monahi mâncând lături, pe alţii mâncând mâncare obişnuită şi pe alţii
mâncând mâncăruri alese, ce nu se mai văzuseră pe mesele mănăstirii. Şi a zis: oare ce înseamnă
aceasta? Şi i s-a descoperit că tuturor dându-li-se la fel, acelaşi mediu, aceeaşi mănăstire, unuia
nu-i place nimic, nici bune, nici rele, e nemulţumit de orice şi de oricine şi toate îl fac să se
învârtoşeze împotriva lui Dumnezeu – acestora tot darul lui Dumnezeu li se transformă în lături.
Alţii sunt fericiţi când e bine, dar învârtoşaţi şi tulburaţi când e rău – aceştia sunt cei ce
mănâncă mâncare obişnuită. Iar alţii, binecuvântaţi şi fericiţi, sunt cei care, ori bine ori rău,
indiferent ce le dă Dumnezeu, deşi binele şi răul pentru noi sunt foarte relative şi nu ştim, de
fapt, ce e bine şi rău pentru noi, cum a zis Iov: Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare
nu le voi primi şi pe cele rele? şi i s-au făcut lui cele rele mai mari şi mai bune decât cele bune,
până la urmă – aceştia mănâncă mâncăruri alese şi au neîncetat bucurie.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne binecuvânteze!”

Părintele Teofan Popescu (Măn. Putna - 20 iunie 2010) - Predică importantă şi trezitoare la
Duminica vindecării slugii sutaşului
– O paralelă între nerecunoaşterea de către evrei a lui Hristos – ei fiind fixaţi doar pe ideea că sunt
poporul ales – şi nerecunoştinţa creştinilor faţă de Dumnezeu, care uită uşor binefacerile Sale şi
ajung să cadă în păcate grele, chiar după cunoaşterea Sa.

– Nerecunoştinţa duce la întunecare şi la necredinţă, până acolo încât nu-L mai recunoşti pe Hristos,
cazi foarte rău, de sus.

– De multe ori simţim că ne-a scos Dumnezeu dintr-o încercare, boală, tulburare, patimă, foarte
grea, iar după ce scăpăm, uităm să-i mulţumim lui Dumnezeu prin… viaţa întreagă pe care o
ducem, nu doar printr-o rugăciune!

– Ispita neseriozităţii şi delăsării în problemele de credinţă.

– Două momente din istoria noastră, două daruri făcute poporului român de Dumnezeu, pentru care
nu am ştiut să-I fim recunoscători, iar darurile au fost pierdute.

– E foarte uşor să dăm vina pe alţii, pe comploturi, dar dacă este să judecăm duhovniceşte, trebuie
să dăm vina pe noi înşine, în primul rând.

– Nu ştim să fim constanţi în credinţa noastră. Dacă credem că putem muri oricând, mulţumirea
noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să fie continuă.

– Apare o mulţumire de sine a ortodocşilor, pentru că suntem în dreapta credinţă. Aşa este, Hristos a
întemeiat o singură Biserică, aici, în Ortodoxie este Adevărul, restul confesiunilor doar au furat
numele de Biserică. Dar exista tendinţa de a ne mulţumi cu aceasta şi de a-i dispreţui şi a-i privi de
sus pe alţii, şi, prin aceasta, să ne împietrim.

– Au loc convertiri la dreapta credinţă de pe alte meridiane ale lumii şi aceştia sunt mai vii şi mai
hotărâţi în credinţă decât noi.
– Şi în zilele noastre se repetă şi se aplică cele referitoare la poporul ales de atunci, pentru noul
popor ales, cel ortodox: “Fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară”

– Cu cât Dumnezeu îi da cuiva mai multe daruri, cu atât îi cere mai mult! Şi gândiţi-vă câte daruri
avem, noi, ortodocşii şi nu ştim să ne folosim cum trebuie de ele. Doar dacă ne gândim la Sfintele
Taine, care nu mai în Ortodoxie sunt cu adevărat…

***
(…) Aşadar, aici pe pământ, Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrântă şi duhul umilit. Iar celor
cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea
ce El a scris prin împrejurări şi lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi duh umilit, şi de
aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu
inimă înfrântă şi smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea
decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliţi, coborâtori din marii şi lui Dumnezeu plăcuţii părinţi
pomeniţi mai sus. Ne mai încăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat,
poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.
Dar cu aceasta şi-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate
descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e
Poporul ales.
Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta
Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a
căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind şi cu vederea întunecată,
a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între
cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele,
potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi proaspătă ca

floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată
din apatia şi nepăsarea noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să
ne fălim cu mersul la Biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata
de Apoi că cei dinafarăa Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi. (…)
Cu toate că erau păgâni, aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la credinţă mai
repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. (…)

Sluga sutaşului. Predică importantă despre discreţia credinţei, inima milostivă versus
“generaţia eu” şi păcatul superiorităţii care osândeşte. Cum pot ortodocşii, “noul Israel”, să
repete căderile “poporului ales”?

“Avem în ţara noastră atâtea Biserici, avem Liturghie zilnic, în atâtea locuri, în atâtea mănăstiri,
avem la îndemână tot ce ne trebuie în sporirea duhovnicească dar, de multe ori prea puţin ne
folosim, nu ştim să ne folosim, sau nu ştim să preţuim lucrurile pe care le avem...”

***
Părintele Arsenie (Măn. Cornu) – Predică la Duminica vindecării slugii sutaşului (2011)

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

“Adevărat zic vouă, nici în Israel

nu am aflat atâta credinţă”.

Iubiţi fraţi şi surori, după Pogorârea Sfântului Duh, duminicile acestea ce urmează sunt o înlănţuire,
un lanţ minunat. Şi în toate aceste duminici primim ajutor pentru dobândirea Preasfântului Duh,
pentru că aceasta este viaţa Bisericii. Ele nu sunt la întâmplare rânduite, aceste duminici. Duminica
trecută am vorbit, ne-a vorbit în Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie, despre grijile vieţii, o
mare piedică la primirea harului Sfântului Duh. Acuma, după ce duminica trecută ne-a pus înainte
Evanghelia primejdiei grijilor vieţii, ca să ne ferim de ele, acum ne atrage printr-o pildă a frumuseţii
credinţei, în duminica aceasta.

Şi frumuseţea acesta a credinţei o vedem strălucind într-un om, care, după aparenţa exterioară, nu
făcea parte din Biserica lui Dumnezeu. Era un păgân, un sutaş, adică un mai mare peste o sută de
ostaşi, şi el făcea parte din administraţia romană a Ţinuturilor Sfinte, deci nu făcea parte din neamul
evreiesc, şi nu făcea parte din Biserica Vechiului Legământ. Şi iată că în acest om ne străluceşte
astăzi frumuseţea credinţei. O frumuseţe atât de mare că pe Însuşi Dumnezeu Îl face să se minuneze.
Un lucru frumos vedem astăzi: pe Dumnezeu minunându-Se de credinţa omului.

Întâmplarea aţi auzi-o la Sfânta Liturghie şi o cunoaşteţi. Ca în fiecare an aţi auzit probabil mereu,
de multe ori, citindu-se această pericopă evanghelică despre sutaşul din Capernaum care avea un
slujitor bolnav şi care, ne spune – Sfântul Matei este concis în întâmplările lui, ne dă miezul
întâmplării; Sfântul Luca ne mai dă şi nişte amănunte – că acest sutaş a trimis mai întâi la Domnul
bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să tămăduiască pe sluga lui, pe slujitorul lui, care era slăbănog în
pat, chinuindu-se cumplit.

Nu e rău să ne oprim puţin şi asupra lucrurilor pe care ni le spune Sfântul Luca. A trimis, deci
sutaşul la Domnul bătrâni ai iudeilor, ca să-şi dobândească dorinţa, să vindece pe slujitorul lui, iar
aceşti bătrâni ai iudeilor au venit la Domnul şi au zis: “Vrednic este să faci aceasta, căci iubeşte
neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o“.

Aceste cuvinte ar părea la prima vedere cuvinte de bun simţ, cuvinte de înduplecare pentru Domnul,
arătându-i un motiv ca el să vină sau nu neapărat să vină, ci să vindece sluga acestui sutaş.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne dezvăluie însă altceva prin aceste cuvinte. Acum, ca să înţelegeţi
ce vreau să spun, dau un exemplu poate puţin nepotrivit cu Biserica: aşa, ca şi când s-ar întâlni o
comisie doctorală să acorde titlul de doctor în ştiinţe cuiva, şi ar zice membrii comisiei: Vrednic este
să-i acordăm titlul de doctor, pentru că poartă 43 la pantofi. Exemplul poate că nu e potrivit şi e un
pic exagerat, dar Sfântul Ioan Gură de Aur, ne scoate în evidenţă acest lucru, că nici măcar n-au
cunoscut virtutea bărbatului, n-au găsit vreun motiv vrednic adevărat, ci se aveau în toate tot pe
sine vedere: “Miluieşte-l pe el, că mi-a făcut mie bine“. Motivul pentru care să-l miluieşti este că
“mi-a făcut mie bine”.

“Iubeşte neamul nostru şi ne-a zidit sinagoga” – iată primejdiile naţionalismului aici. Sigur că aicea
este vorba de neam, nu de naţiune. Fac o mică paranteză, şi poate nu este fără de folos această
paranteză. Conceptul de naţiune s-a născut mai târziu, iar evreii trăiau cu conceptul de neam, nu de
naţiune. Conceptul de naţiune s-a născut mai târziu, şi-şi trage originea, mai ales în Revoluţia
franceză, şi după Revoluţia franceză, acest concept care făcea parte dintr-o anume ideologie, a slujit
la dezmembrarea vechilor imperii care aveau o structură creştină. A fost un cal troian acest concept,
prin care ideologii care l-au propagat şi s-au folosit de ceva sădit în sufletul omului: iubirea faţă de
neam, conştiinţa apartenenţei la un neam, lucru care este sădit în conştiinţa omului, că Dumnezeu a
împărţit limbile în Babilon, şi au luat fiinţă neamurile atunci. Dar conceptul acesta a fost folosit,
cum spun, de o anumită ideologie, cu scopul numai de a destrăma vechile imperii. Deci e o diferenţă
între naţiune şi neam. Atunci ei trăiau cu o simţire aceasta a apartenenţei unui neam, totuşi putem să
înţelegem că există şi aici primejdia de a idolatriza neamul sau naţiunea.

Domnul a continuat să se îndrepte spre casa sutaşului sau a pornit spre casa sutaşului. Sfântul Luca
ne spune că apoi el a trimis prieteni la Domnul, şi să-L roage să nu vină, ci să zică numai cuvântul,
iar Sfântul Matei ne adaugă faptul că după aceea chiar el a venit, sutaşul însuşi a venit înaintea
Domnului când a văzut, că deşi i-au spus bătrânii, deşi i-au spus prietenii lui, Domnul totuşi
continua să vină spre casa lui. Şi a venit el, şi înaintea Domnului a spus: “Doamne, nu sunt
destoinic să intri sub acoperişul meu, zi numai cu cuvântul, şi se va vindeca slujitorul meu“.

Şi i-a arătat Domnului printr-o pildă şi cum înţelege acest cuvânt: “şi eu sunt om cu stăpânire, şi am
sub mine ostaşi, şi zic acestuia: du-te şi se duce, şi altuia vino şi vine, şi robului meu fă aceasta şi
face“. A recunoscut pe Domnul că este Atotţiitor, Stăpân Atotputernic, că doar la cuvântul Lui toate
se împlinesc. “A zis Dumnezeu să fie lumină, şi a fost lumină”. A recunoscut în persoana Domnului
nostru pe Atotstăpânitorul, Atotţiitorul. Atât de mare era credinţa lui, încât pe Domnul a făcut să se
minuneze şi a zis: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă ca a lui“.

Două gânduri, asupra două gânduri m-am oprit, citind această pericopă evanghelică.

Întâi, acest cuvânt al sutaşului e vrednic de pus în inima noastră: “Nu sunt destoinic să intri sub
acoperişul meu, zi numai cu cuvântul“.

Noi trăim într-o lume în care este totul centrat pe eu, pe propria persoană.

Părintele Serafim Rose numeşte generaţiile de la el şi puţin înaintea lui încoace, le numeşte
generaţia “eu”. Şi zice: Iată, “generaţia eu” se apropie de Biserică, însă când generaţia eu se
apropie de Biserică ea întâmpină anumite probleme în apropierea ei de Biserică, pentru că
încearcă să prefacă cumva spiritualitatea pe care o găseşte în Biserică după propriul chip.

Aceasta spune Părintele Serafim şi noi trăim într-o vreme în care lucrurile s-au accentuat în această
direcţie.

Sutaşul acesta ne învaţă să nu facem nimic prin care să atragem atenţia asupra propriei persoane.

Un duhovnic contemporan spune că în Biserică, atunci când avem de îndeplinit o lucrare, o slujire,–
vă dau acest exemplu, fie de citit, fie de cântat la strană, fie numai ca preot când slujim – toate
trebuie să le facem cât mai discret cu putinţă. Prezenţa noastră să treacă, aşa, cât se poate,
neobservată. Părintele chiar menţionează un fapt care chiar ni se poate să ni se pară un pic hazliu,
dar nu este. Spune că la Institutul Sfântul Serghie din Paris un profesor, probabil de liturgică, i-a
spus că există o prevedere nescrisă cum că preotul, în anumite momente când rosteşte anumite
liturghii poate să înalţe mâinile când se roagă. Aţi văzut că în momentul de începere al Sfintei
Liturghii preotul face nişte rugăciuni de invocare a Sfântului Duh, rosteşte Împărate ceresc de trei
ori şi înalţă mâinile atunci. Aşa prevăd rânduielile noastre de rugăciune, cărţile noastre de slujbe. Şi
acest profesor îi spunea că există o prevedere ca preotul să înalţe mâinile, dar niciodată mai sus de
nivelul urechilor. Sigur că această prevedere nu este importantă în partea ei, în aspectul ei tehnic, să
spunem aşa, dar ce vrea să spună?
Nu trebuie făcut nimic excesiv, nimic prin care să atragem atenţia asupra noastră, nimic prin care să
manifestăm, chipurile, o evlavie ce întrece contextul în care ne aflăm. Acum, să nu staţi niciodată să
vă uitaţi la preot, dacă a ridicat mâinile un centimetru mai sus de urechi, că totuşi nu aceasta
măsoară smerenia preotului. Dar cuvântul ne spune ceva, faptul cât de discret şi de delicat trebuie
făcute toate în Biserică. Prin nimic să nu atragem atenţia asupra propriei persoane. Deci important
este până la urmă să ne judecăm lăuntrul, ca felul cum citim, felul cum cântăm, felul cum ne
mişcăm, felul cum facem toate, să nu aibă asupra sine înclinaţia de a atrage atenţia asupra propriei
persoane, de a arăta prin manifestările noastre că avem o evlavie, că avem o credinţă.

Noi trăim într-o lume în care reclama este totul. Dacă nu eşti cunoscut, dacă nu-ţi faci reclamă eşti
mort pentru lumea aceasta. Ce face un om de afaceri creştin dacă nu-şi face reclamă? Are o
problemă de conştiinţă, fără îndoială. Tocmai aici este credinţa. Şi omul, pe cât se dăruieşte credinţei
pe atât vede împlinindu-se cu el minunile credinţei. Şi fără să-şi facă reclamă poate să facă afaceri
profitabile, să câştige mai mult chiar decât cei care îşi fac reclamă, dar asta nu-i spune nimeni că se
va întâmpla de la început. Poate că Dumnezeu îl va pune la încercare. Dacă nu-şi face reclamă cu
gândul că va câştiga mai mult, s-ar putea să nu câştige nimic. Dar dacă nu-şi face reclamă pentru că
are încredere în pronia dumnezeiască, Dumnezeu pe nimeni nu ruşinează. Nu este vreun om care să
se încredinţeze Proniei dumnezeieşti şi căreia Pronia dumnezeiască să nu-i răspundă. Dumnezeu nu-
Şi bate joc de om.

Deci, de la sutaşul acesta învăţăm că atunci când trăim într-o discreţie, trăim omorând în noi
pornirea de arătare, dorinţa de a impresiona pe alţii, ochiul lui Dumnezeu ne vede. Aşa a văzut
ochiul lui Dumnezeu sufletul acestui sutaş, şi a rânduit Dumnezu un prilej ca această credinţă să iasă
la iveală, şi a rânduit un prilej ca El să spună cuvântul pe care l-a spus şi cu care am început [această
predică]: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.

Acesta este al doilea gând: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“.

Noi trăim într-o vreme, dar probabil că întotdeauna a fost aşa, în care, paradoxal, am ajuns să fim în
situaţia în care a fost Biserica Vechiului Legământ atuncea când L-a respins pe Hristos, nu L-a
cunoscut. Am ajuns, paradoxal într-o asemenea primejdie în timpurile noastre, ca atunci. Şi acum se
întâmplă, nu am fost în occident, dar oameni care au fost la anumite mănăstiri, au rămas
impresionaţi de faptul că acolo mulţi convertiţi, oameni trecuţi la ortodoxie, de la protestantism, de
la catolicism, atât de mult însetau şi numai să vadă un preot, nu mai mult, măcar să-l vadă, măcar să
ia o binecuvântare de la el, sau măcar o dată pe lună sau poate şi mai rar să poată participa la o
Sfântă Liturghie, măcar o dată într-un an sau de două ori, de trei ori, să se poată spovedi. Şi aceasta
socoteau o mare binecuvântare şi cu lacrimi în ochi mulţumeau lui Dumnezeu că au văzut un preot –
numai că l-au văzut, numai că au putut să ia o binecuvântare de la el!

Oameni cumva care se aseamănă cu acest păgân, roman. Nu făcea parte din Biserica Vechiului
Legământ, dar în sufletul lui era credinţă mai mare decât cei care prin naştere făceau parte din
această Biserică, şi care ţineau de un neam şi fuseseră de mici crescuţi într-un anume spirit. De
aceea am spus acest cuvânt.
Avem în ţara noastră atâtea Biserici, avem Liturghie zilnic, în atâtea locuri, în atâtea mănăstiri, avem
la îndemână tot ce ne trebuie în sporirea duhovnicească dar, de multe ori prea puţin ne folosim, nu
ştim să ne folosim, sau nu ştim să preţuim lucrurile pe care le avem.
Mai marii iudeilor se socoteau superiori romanilor, şi bătrânii trimişi de sutaşul la Domnul să ceară
vindecarea slugii lui, se socoteau cumva superiori acelui roman. Nici nu-l considerau pe el, ca un
om, după virtutea lui, vrednic de atenţie. Era bun pentru că iubea neamul lor şi le făcuse sinagogă.
De multe ori aşa se întâmplă şi cu noi. Cumva dispreţuim pe cei care nu fac parte din neamul nostru
sau oricum ne considerăm superiori că am moştenit ortodoxia din naştere. Deci acesta este al doilea
gând asupra căruia m-am oprit: “Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă“. Şi să adâncim puţin acest
gând.

Săptămâna care a trecut s-au citit în fiecare zi la Sfânta Liturghie anumite pericope evanghelice. Şi
acestea ne vorbesc tocmai despre starea poporului lui Dumnezeu, de ce a ajuns poporul lui
Dumnezeu aşa, încât să nu-L recunoască pe Dumnezeu întrupat venit între ei? Ce s-a întâmplat cu
ei? Primejdiile la care au fost ei supuşi ne atrag şi nouă luarea aminte.

Ştiţi că Nicolae Iorga a spus că “cine nu cunoaşte istoria este condamnat să o repete“. Foarte multe
putem învăţa din ceea ce s-a petrecut atunci ca să nu păţim şi noi la fel. Deci ce s-a întâmplat cu ei?
Ne spune Domnul. Într-una dintre Evanghelii a zis Domnul despre ei: “Cu ce voi asemăna pe
oamenii neamului acestuia? Sunt ca şi copiii care şed în pieţe şi strigă unii către alţii: V-am
cântat de bucurie şi nu aţi jucat, v-am cântat de jale şi nu aţi plâns“.

Aşa erau oamenii acelui neam, şi Sfântul Teofan Zăvorâtul zice că aşa suntem şi noi, ca şi copiii
capricioşi, oricum ai da-o nu o scoţi la capăt cu ei. Mai bine vă citesc chiar ce spunea Sfântul
Teofan. Ne ceartă puţin Sfântul Teofan, dar să nu vă întristaţi de cearta lui, pentru că sfinţii
întotdeauna din dragoste sau cu dragoste ne ceartă. Nu ar fi de nici un folos să ne menajeze
patimile sau să ne odihnească în patimile noastre, că atuncea ne-ar omorî, prin însăşi această
atitudine a lor. Chiar dacă este dureros, dar ei ne pun înainte adevărul, pentru că aceasta înseamnă
dragoste. Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăam de Evanghelie… – căci aceasta facem de cele
mai multe ori, noi nu ascultăm de Evanghelie: dacă Evanghelia spune celui ce te loveşte peste obraz
întoarce-l şi pe celălalt, noi de-abia dacă ne abţinem să nu-i dăm vreo două pentru mâna care am
primit-o. Deci noi nu facem ce ne spune Evanghelia. Noi suntem în situaţia aceasta:

Domnul spune că noi, cei ce nu ascultăm de Evanghelie, ne asemănăm acelora care dacă li se cântă
cântece vesele nu dănţuiesc, iar dacă li se cântă de jale nu plâng. Oameni cu care nu o scoţi la capăt.
Ni se făgăduieşte Împărăţia Cerurilor cea prea luminată şi veselitoare. Nici nu ne clintim, de parcă
nu despre noi ar fi vorba. Suntem ameninţaţi cu Judecata cea nemitarnică şi cu muncile cele veşnice.
Nu ne tulburăm. Parcă nici nu auzim. Îndobitociţi, am pierdut orice instinct al adevăratei
autoconservări. Suntem mânaţi de-a dreptul spre pierzare, fără să ne îngrijim deloc de soarta
noastră. Ne-am pus mâinile în sân, ne-am lăsat pradă nepăsării. Ce-o fi, o fi! Iată care-i starea
noastră. Oare, nu de aceea sunt aşa de dese sinuciderile? Şi aceasta este rodul învăţăturilor moderne,
al viziunilor moderne asupra omului şi a însemnătăţii lui. Iată care ne e progresul, iată care ne e şi
luminarea. Mai bine să fi lipsit de orice învăţătură, dar să-ţi mântuieşti sufletul cu frica lui
Dumnezeu, decât ca după ce ai căpătat titlul de luminat să pieri pentru vecie, neaducându-ţi măcar
odată aminte în viaţă de ceea ce o să fie după moarte, de cuvântul lui Dumnezeu, care arată limpede
cine ajunge în Împărăţia Cerurilor, şi cine ajunge în iad. Nici o iotă nu va trece. Totul va fi precum
este scris. Aşadar oricine ai fi, pune aceasta în inima ta, ca pe un lucru care te priveşte de-a dreptul,
personal şi îngrijeşte-te de suflet cât poţi şi cât mai este vreme.

Deci aceasta este o stare a lucrurilor, pe care Domnul ne-o arată la timpurile de atunci, iar Sfântul
Teofan ne-o traduce pentru timpurile noastre. Aşa erau oamenii neamului aceluia, ca şi copiii
capricioşi cu care, oricum ai da-o, nu o scoţi la capăt.

Dar, tot în Evangheliile care s-au citit săptămâna aceasta ni se mai arată şi altceva despre starea
lucrurilor de atunci şi despre starea lucrurilor de acum. La fel, Sfântul Teofan ne traduce cuvântul
Domnului, adresat cărturarilor şi fariseilor, ne traduce pentru timpurile noastre.

E vorba de o întâmplare din viaţa Domnului şi a ucenicilor lui. Mergea Domnul cu ucenicii sâmbăta,
prin semănături. Era vremea în care grâul se copsese. Şi au flămânzit ucenicii, şi au început să
smulgă spice şi le frecau cu mâna, şi mâncau boabe de grâu. Şi fariseii au văzut şi au zis: Iată, de ce
fac ucenicii Tăi ceea ce nu se cade sâmbăta? Că nu se cade sâmbăta să faci treabă, să smulgi spice,
nu e potrivit, nu se cade, nu e bine sâmbăta. Şi Domnul le-a spus: Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă “milă
voiesc, iar nu jertfă”, n-aţi fi osândit pe cei vinovaţi, n-aţi fi căzut în ispita de a osândi pe unii ce
sunt nevinovaţi prin ceea ce au făcut.

Şi iată cum ne traduce Sfântul Teofan cele petrecute: Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii,
trebuie să dobândim inimă milostivă.

Păcatul osândirii stăpânea lumea de atunci, după cum se vede, lumea bună cum am zice noi,
aoamenii care se preocupau de cele duhovniceşti. Aşa se întâmplă şi astăzi, că doar singuri ştiţi cât
de răspândit este păcatul acesta al osândirii. Din el derivând păcatul clevetirii. Aproape că e
nelipsit, aproape că nu se întâlnesc doi oameni să discute ceva, şi să nu pomenească ceva rău despre
cineva, oricine ar fi, despre cineva. Cred că este o raritate să se întâlnească doi oameni şi să nu
discute ceva rău despre cineva.

“Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii trebuie să dobândim inimă milostivă. Inima
milostivă nu judecă nu numai încălcările părelnice ale Legii, cum era aici [- ea era numai o
încălcare părelnică, nu numai reală a Legii –] dar nici pe cele învederate tuturor. În loc să
judece, ea compătimeşte şi mai degrabă va plânge decât să mustre. Cu adevărat, păcatul osândirii
e rodul unei inimi nemilostive, a unei inimi care se bucură de răul alteia şi află desfătare în
înjosirea aproapelui, în prihănirea numelui acestuia, în terfelirea cinstei lui. Această faptă este
ucidere de om şi este săvârşită în duhul celui care e ucigaş de oameni dintru început. Aici se
alătură clevetirea, care este din acelaşi izvor, căci diavolul se şi numeşte diavol, în greceşte
clevetitor, întrucât cleveteşte şi răspândeşte pretutindeni clevetiri. Grăbeşte-te să trezeşti în tine
milă, îndată ce-ţi vine reaua dorinţă de a judeca. Şi cu inima plină de milă să cazi apoi cu
rugăciune la Dumnezeu, ca El să te miluiască şi pe tine, nu doar pe cel pe care ai vrut să-l
osândeşti, ci şi pe tine însuţi, care poate că ai mai multă nevoie de milă decât el, şi ispita cea rea
are să piară“.

Deci aceste două stări de lucruri dacă le spunem, şi poate că ne sunt de ajuns, cu privire la neamul
acela care era capricios cum sunt copiii. “V-am cântat de bucurie şi nu aţi dănţuit, v-am cântat de
jale şi nu aţi plâns“, şi de asemenea, era împietrit într-o nemilostivire, şi cum spune Sfântul Apostol,
era vorba tocmai de oameni care se preocupau de cele duhovniceşti, nu de ceilalţi, ci de cei care,
după judecata lumii stăteau în frunte atuncea, în împlinirea legii lui Dumnezeu.

Evanghelia pe toate ni le pune înainte pentru a ne feri de primejdii. Cuvântul Evangheliei nu este
întotdeauna aşa de uşor şi nu este uşor de primit, însă, dacă-l primim, şi cea mai mică mişcare a
inimii noastre spre împlinirea acestui cuvânt este aducătoare de bucurie. Puţină este greutatea,
puţină este întristarea faţă de bucuria ce se descoperă apoi, celui care jertfeşte sinele său egoist ca să
facă voia lui Dumnezeu şi să împlinească porunca Lui.

Nu putem ajunge dintr-un pas în vârful scării virtuţilor, dar, măcar auzind cuvinte duhovniceşti,
auzind cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Evanghelie, bine ar fi dacă s-ar trezi în noi măcar simţirea
faptului că avem nevoie de credinţă, avem nevoie de inimă milostivă, dacă se trezeşte în noi, cum
spune Cuviosul Paisie Aghioritul, neliniştea cea bună, totul s-a săvârşit.

Acesta este începutul, dar într-un fel totul s-a săvârşit, s-a făcut ceea ce trebuia făcut, de-acum
încolo va ştii ceea ce trebuie să facă. Trebuie să păzească, aşa ca pe lumina ochiului, acea nelinişte
cea bună, care s-a trezit în sufletul lui. Deci nu putem ajunge vreodată să împlinim cuvântul acela:
de te loveşte cineva peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt. Nu putem, aceasta este o măsură a
desăvârşirii, dar se poate trezi în noi dorinţa de a merge în acea direcţie, şi slava lui Dumnezeu dacă
în noi se deşteaptă această dorinţă.

Ce vom avea însă de făcut însăşi dorinţa care s-a născut ne va învăţa, şi care este puterea şi dorinţa
noastră de a împlini lucrurile, experienţa ne va învăţa. Dar să ne ajute Dumnezeu să se trezească în
inimile noaste acest simţământ, să se trezească în noi dorinţa spre împlinirea voii, cuvântului lui
Dumnezeu. Amin!”
 Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a după Rusalii: Puterea rugăciunii unora
pentru alţii şi cercetarea credinţei noastre. “Nu va lăsa Dumnezeu deşartă o mare nădejde
pusă în El de cel smerit”

“Aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi”.

Părintele Dumitru Stăniloae: Cuvânt teologic la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
aproapelui prin rugăciunea altora

“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi
roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru
omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o
realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e
în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu
Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el,
răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la
grijile şi la durerile acestuia. De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare,
nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta
greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui
Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi
atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în
rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie
şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi
adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul,
ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea
întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării
echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la
Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau
o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca
medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să
restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără
efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai
încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun
de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare
folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune
că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne
vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii,
când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru
noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă
rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult
rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de
puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi
unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia
puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela
în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi
puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în
Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi
care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt
rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice
unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să
murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin
aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi
aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această
unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine
şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci
nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplină unitate a dragostei neîncetate
şi veşnice. Amin!”

(Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509)
şi publicată şi în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 21 iulie 2013

Ierom. Grigorie Sandu: Vindecarea slugii sutaşului (2011)

“Du-te, fie ţie după cum ai crezut!”

“Iubiţi credincioşi nu degeaba a auzit sutaşul aceste cuvinte adresate lui de Mântuitorul, căci virtuţi
deosebit de rare a arătat el. Ce vi se pare mai de admirat la sutaşul din Evanghelia citită astăzi,
smerenia lui sau credinţa şi nădejdea lui? Căci prin cuvintele „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu” a arătat smerenie, iar prin cuvintele „zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga
mea“ a arătat credinţă şi nădejde. Şi încă ce nădejde! Nădejde dusă la certitudine. Nu vi se pare că
era sigur că va fi aşa?

Tu ai smerenie, creştine? Sau te crezi vrednic de a fi cercetat de Dumnezeu! „Nu sunt vrednic să
intri sub acoperişul meu“, a zis păgânul acela. Dar tu, creştine, prin Sfântul Botez ai devenit Templu
al Sfintei Treimi. Acoperişul tău este trupul tău, iar sub acest acoperiş este sufletul tău. El este locul
în care Îl inviţi să intre şi Îl primeşti pe Domnul când vine. Ai pregătit tu, creştine, în mod cuviincios
acest loc şi din smerenie tot nevrednic te mărturiseşti sau insişti cu îndrăzneală să-ţi onoreze
Domnul mândria prin venirea Lui, vădită prin împlinirea dorinţelor tale trufaşe?

A mai zis cineva, şi ştii bine cine era acela, “ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“. Când
cazi în ispita de a te compara cu alţii, te găseşti a fi în faţa lui Dumnezeu cel mai rău dintre oameni,
sau Îi mulţumeşti şi tu, plin de mândrie, ca fariseul, că nu eşti la fel cu ceilalţi oameni? Te
îndreptăţeşti tu sau aştepţi să-ţi facă Dumnezeu dreptate? Căci, fiind drept, Dumnezeu nu va îngădui
la infinit o nedreptate. O vă îngădui numai atât cât este nevoie ca să dovedeşti că eşti gata să o rabzi
până la sfârşit, după care va face El dreptate. Te scârbeşti de laude sau de ocări? Suporţi să fii
înfruntat în părerile tale? Dar jignit? Dar batjocorit suporţi să fii? Iată în câte feluri îţi poţi verifica
smerenia.

Dar credinţă, tu ai, creştine, atât încât să iei în serios orice cuvânt din Evanghelia Mântuitorului? De
exemplu, cuvântul recent auzit în Evanghelia de Duminica trecută: „căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă, pentru că ştie Tatăl vostru din ceruri mai înainte
de ce aveţi nevoie“. Nu te întreb dacă şi tu cauţi mai întâi Împărăţia Cerurilor, ci te întreb cât de tare
nădăjduieşti că va avea grijă Tatăl Ceresc de nevoile tale.

Sau alt cuvânt: „luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea că este uşoară“. Nu cumva eviţi să bagi
capul în jugul împlinirii poruncilor Lui, îndoindu-te că este bun, adică folositor? Crezi că sarcina
Lui este uşoară, pentru că ţi-o va face El uşoară sau ţi se pare o vorbă goală, spusă, aşa, spre
liniştirea noastră, ca şi cum Dumnezeu ar fi un amăgitor?

Sau alt cuvânt: „căutaţi şi veţi afla, cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide“. Crezi, tu, acestor
cuvinte şi insişti în a căuta, a cere, a bate la uşa Lui sau te laşi păgubaş dacă nu ţi se împlineşte
dorinţa imediat? Nădăjduieşti că te va scoate Dumnezeu din necazurile tale sau cazi în deznădejde?

Aşadar, fă dovezi de credinţă, şi măsura credinţei în El este cât te laşi în voia Lui, smerit şi plin de
nădejde, căci nu va lăsa Dumnezeu deşartă o mare nădejde pusă în El de cel smerit. Numai aşa ai să
auzi şi tu, creştine, „fie ţie după cum ai crezut“. Amin.

(Din: Ieromonah Grigorie Sandu, „Hrana pentru cei ce iubesc numele Domnului: Predici
duminicale”, Editura Coral Sanivet, 2012)
 Părintele Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului - Ni se va lua Împărăţia, pentru că nu o preţuim

Nu toţi dintre noi, poate nici unul, nu putem fi ce era eroul principal din Evanghelia de astăzi. El era
sutaş, adică era mai mare peste o sută de ostaşi. În ziua de astăzi, să ajungi mai mare peste o sută de
subordonați e greu, mai ales în armată. Trebuie multă pregătire. Nu putem să fim ce era el, adică
sutaş, şef peste o sută de soldaţi. Putem însă avea câte ceva din ce avea el. Puterea credinţei smerite,
născută din dragoste.

Palestina se afla sub stăpânire romană. Romanii pătrunseseră până acolo şi îi stăpâneau. Sutaşul
roman era păgân, se închina la idoli, nu-L avea pe Dumnezeul cel adevărat. Dar între păgâni, ca şi în
ziua de astăzi, el era un om bun. Aşa de bun, încât îi ajutase pe evreii din Capernaum (aproape că
finanţase tot) să-şi construiască biserică, sinagogă.

Exista atunci Templul la Ierusalim, iar în fiecare localitate exista o sinagogă, adică o încăpere, o
clădire deosebită, unde evreii aduceau rugăciuni lui Dumnezeu. El îi ajutase să facă această
sinagogă.

De aceea, spre deosebire de aproape toţi romanii, acest sutaş era plăcut poporului. Având această
trecere în faţa lor, când sluga lui, ordonanţa lui, s-a îmbolnăvit, a fost sfătuit să meargă la
Mântuitorul Iisus Hristos şi să-I ceară vindecarea acesteia.

Erau dovezi că mai făcuse vindecări, se dusese vestea că El putea să vindece de boală; ce mare dar!
Am zis că nu putem să fim ce-a fost el, nici şef peste o sută şi poate, cu multă greutate, n-am putea
fi nici ctitor de biserică.

Sunt foarte puţini cei care au făcut singuri o Biserică: domnitorii, boierii, care aveau bani şi-şi
permiteau, puteau să facă, în credinţa lui Dumnezeu, o biserică. De obicei bisericile sunt făcute de
mulţi oameni, pentru că sunt clădiri mari, costisitoare. El era şi şef şi ctitor de biserică. Putem să fim
acestea? Greu!

Altceva, însă, putem fi, din ce era el. Noi putem să îl imităm, să-l urmăm în ceea ce avea el calitativ
în el. Putem să avem credinţa lui, putem să avem speranţa lui, putem să avem iubirea pe care el a
manifestat-o faţă de slugă şi mai ales, putem să avem smerenia pe care el o avea.

Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta face următoarea comparaţie: el avea dragoste pentru slugă, îşi
iubea sluga. Noi nu mai suntem în vremea cu slugi, noi suntem semeni. Înseamnă că el ne îndeamnă
să avem iubire pentru semenii noştri. Ne putem asemăna cu el. A avut nădejde că sluga lui, rău
bolnavă, se va vindeca. A avut dragoste şi a pus cuvânt pentru ea. A avut această credinţă. Dar cea
mai mare dintre cele patru este aceasta: era smerit. Ce zice? „Doamne, zi numai cu cuvântul şi sluga
mea se va face sănătoasă. Şi eu sunt şef şi dacă-i zic unuia să se ducă, se duce; şi dacă-i zic să vină,
bine”. „Şi Tu eşti şef - o fi gândit el - şi poţi să alungi durerea, să alungi boala. De aceea, nu mai
veni la mine acasă. Sunt om păcătos, nu mă închin Dumnezeului Celui adevărat. Ştiu asta, aşa m-am
născut eu, atâta pot să pricepe eu. Nu mai veni la mine acasă, zi numai cu cuvântul şi se va face
sluga mea sănătoasă”.

Faţă de aceste vorbe, Mântuitorul Hristos exclamă: „Nici în Israel - adică în poporul ales al lui
Dumnezeu - n-am întâlnit atâta credinţă”. Atâta credinţă a întâlnit în inima acestui păgân, acestui
sutaş, încât de faţă cu tot poporul (periculos lucru a făcut el - pentru că ei aveau impresia că ei sunt
cei mai credincioşi, că ei lucrează faptele bune, că ei au dreapta credinţă şi aşa şi era) Mântuitorul
Hristos zice că atâta credinţă, atâta putere a credinţei, nu a întâlnit nici la poporul ales, Israel
poporul lui Dumnezeu.

Locurile noastre la masa lui Dumnezeu le vor lua alţii, care au sinceritate, dragoste, nădejde şi
credinţă. Mântuitorul Iisus Hristos mai face un comentariu: „Adevărat grăiesc vouă că vor veni de la
Apus şi de la Răsărit şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Nu ştiu dacă aţi fost puşi în vreo situaţie, dar poate că vi s-a ivit ocazia. Aţi văzut, când mergem la
nuntă sau undeva, la o zi onomastică, este foarte important unde te aşează gazda. A sta, la masă, este
o cinste. De aceea face şi Mântuitorul Hristos această comparaţie.
Iată unde ne propune El să stăm la masă: în Împărăţia lui Dumnezeu. Ne place să stăm la masă? Ne
place. În primul rând ne hrănim; în al doilea rând, mai stăm de vorbă; după aceea, gustăm din
bunătăţile lui Dumnezeu. E bine şi plăcut! Dacă-i bine şi plăcut pe lumea aceasta, trecătoare, ce
putem noi spune despre lumea netrecătoare? A sta la masă şi a mânca mâncare duhovnicească,
nevăzută, nematerială în Împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos mai spune că cine nu va sta la această masă, va avea parte de scrâşnirea dinţilor
şi de iezerul de foc. Când Mântuitorul Hristos zice: „Vor veni unii de la Apus, alţii de la Răsărit şi
vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu”, El zice către evrei, gândindu-se la sutaş, care era păgân
şi nu ştia şi nu cunoştea Legea.

Dar cuvintele Evangheliei sunt cuvintele vieţii veşnice şi înseamnă că ele au avut valoare atunci şi
au valoare şi astăzi, numai că astăzi se referă la noi. Adică noi suntem fiii lui Dumnezeu, noi avem
dreapta credinţă. Noi, slavă Domnului, am cunoscut adevărul. Noi suntem botezaţi. Noi ne-am
lepădat în faţta uşilor Bisericii de satana şi de lucrările lui. Noi împlinim Legea, încercăm să
împlinim Legea. Care Lege? Legea pe care ne-a dat-o Domnul Dumnezeu.

Dar vor veni alţii şi ne vor lua locurile noastre rânduite în Împărăţia Cerurilor.

Aţi văzut că uneori vin străini la biserică. Habar n-au ce se citeşte, habar n-au, pentru că nu înţeleg
limba noastră, nici n-au participat vreodată la vreo Liturghie de-a noastră. Şi stau în Biserică atât de
atenţi, încremeniţi! Iar noi...?

De aceea se va lua Împărăţia de la noi şi se va da altora. Cui se va da? Nici nu ştim! Ăsta era un
nemernic de păgân care făcea binele, dar nu făcea voia lui Dumnezeu. Şi a zis Mântuitorul
poporului Israel: „Se va lua de la voi Împărăţia pe care v-a promis-o Dumnezeu şi se va da altora”.

Nu cumva noi suntem cei vizaţi în Evanghelia de astăzi? Nu cumva noi suntem aceia cărora ni se
vor lua cele promise? De ce ni se vor lua? Pentru că nu le-am preţuit. Şi vin alţii care - cu puţină
cunoştinţă, dar cu multă sinceritate a inimii, cu dragoste, cu nădejde, cu credinţă - vin şi iau. Şi
Dumnezeu dă acelora....

Ştiţi că în vremurile de demult, ca să vii la Biserică - la bisericile alea de sub pământ, în catacombe -
trebuia să spui Crezul. Dacă nu ştiai Crezul, însemna că erai unul suspect, care n-aveai ce căuta la
Biserică. Şi la noi, naşii trebuie să ştie Crezul, aşa învăţăm şi aşa este bine. Noi toţi trebuie să ştim
Crezul... . Amin.
Părintele Noël Tanazacq - Vindecarea slugii sutaşului

Iisus tocmai ce S-a pogorât din Munte, unde a rostit marea şi prima sa predică (Fericirile…) şi, de
îndată, îşi arată puterea Sa dumnezeiască, săvârşind trei vindecări uimitoare: vindecă un lepros, apoi
sluga unui sutaş şi, în sfârşit, pe soacra lui Petru. Este interesant de remarcat că începe prin a vorbi,
pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru că a venit pe pământ să vestească Vestea cea Bună a
Împărăţiei. Apoi, săvârşeşte fapte vindecătoare care confirmă adevărul cuvintelor Sale şi îi arată
bunătatea, adică mărturisesc despre ceea ce spune. Astfel, Domnul îi lasă liberi pe oameni – liberi să
creadă în El sau nu. Dacă ar fi făcut altfel, noi n-am fi avut aceeaşi libertate. El exprimă Adevărul,
apoi îşi arată compătimirea şi iubirea pentru oameni. Adevărul şi iubirea sunt de nedespărţit (theoria
şi praxis).
Dintre cele trei vindecări, cea a slugii sutaşului este cea mai uimitoare. Este una dintre cele mai
frumoase pagini din Evanghelie. Iisus intră în „oraşul Său”, Capernaum, unde locuieşte împreună cu
ucenicii Săi, în „Galileea neamurilor”, un loc al amestecurilor etnice, culturale şi religioase. Un
sutaş Îi iese în cale şi-L roagă să vină să-i vindece sluga bolnavă de moarte. Totul este extraordinar
în această împrejurare. Sutaşul este un soldat de meserie, un ofiţer roman, deci păgân, şi îndrăzneşte
să meargă spre rabbi Ieshouah pentru a-I cere ceva incredibil: vindecarea unui muribund!

Ştim deja de la Sfântul Apostol Luca – că acesta era prieten al evreilor şi că le construise o sinagogă
în Capernaum. Dar totuşi, ce îndrăzneală şi ce credinţă! Acest om prefigurează „neamurile”,
Biserica.

Atitudinea Domnului este surprinzătoare. El se arată imediat de acord, fără să pună întrebări, dar
amână un pic aducerea la îndeplinire („mergând, îl voi vindeca”). Şi chiar acest decalaj cronologic îi
va permite sutaşului să-şi exprime credinţa. Putem să tragem deja o învăţătură importantă: Hristos
nu este părtinitor, nu se uită la aparenţe. Şi totuşi, după cum El Însuşi spune, El n-a fost trimis decât
către oile pierdute ale casei lui Israel. Dar este înduioşat de bunătatea acestui om, acest ofiţer roman,
faţă de slugă sa, pe care o consideră ca pe un fiu.

Abia acum începe partea cea mai frumoasă. În faţa acestui răspuns pozitiv al lui Hristos, sutaşul
prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o înălţime uimitoare. Mai întâi: „nu sunt vrednic să intri sub
acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea”. Rămâi mut de
admiraţie dinaintea unei asemenea smerenii şi a unei asemenea credinţe. Care om în Israel a fost
vreodată în stare să rostească un asemenea cuvânt? Este una dintre comorile Bisericii, care de altfel
a introdus cuvântul sub o formă adaptată în slujbele sale (rugăciunile dinaintea împărtăşaniei în ritul
roman: Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul
meu).

Însă ce spune pe urmă, ca o dezvoltare explicativă, este şi mai uimitor: „Că şi eu sunt om sub
stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt: vino, şi vine,
şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Ce vrea să spună e aceasta: eu în slujba mea, chiar dacă sunt
ofiţer subaltern, poruncesc şi sunt ascultat. Cu cât mai mult Tu, care eşti Stăpânul făpturii, poţi să
porunceşti oştilor îngereşti şi ele Te vor asculta. Stăpâne, nu Te osteni până la casa unui om
nevrednic ca mine – care nu sunt un fiu al casei lui Israel – ci porunceşte îngerilor şi sluga mea se va
vindeca.

Ce credinţă, dar şi ce teologie! Câţi înţelepţi din Israel au avut acest nivel teologic şi această
înălţime a duhului?

Hristos este admirativ. Este o frază surprinzătoare, bogată din punct de vedere teologic. Înţelesul ei
este că Dumnezeu nu este ca un păpuşar care trage de sfori şi face din făpturile Sale tot ce vrea.
Dumnezeu nu face şi întrebările şi răspunsurile. Libertatea omului nu e o vorbă deşartă: este
oglindirea libertăţii dumnezeieşti. Dumnezeu îl admiră pe om! Îşi admiră făptura. E răsturnarea
valorilor. Hristos admiră faptul că acest ofiţer roman, acest ofiţer păgân, prin efortul său interior, a
devenit mai înţelept decât fiii lui Israel. De altfel, El spune un cuvânt înfricoşător către Israel şi
vesteşte Biserica neamurilor: „Amin zic vouă, nici în Israil n-am aflat atâta credinţă. Însă zic vouă
că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea odihnindu-se cu Avraam, şi cu Isaac şi cu
Iacov întru Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei se vor scoate la întunericul cel mai dinafară; acolo
va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 10-12).
Şi de îndată fu tămăduită sluga. Dar într-un fel pe măsura credinţei sutaşului: „fie ţie după credinţa
ta”. Sutaşul a dobândit harul!

Părintele Vasile Gordon - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea slugii
sutaşului
„Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în
Împărăţia Cerurilor...” (Matei 8, 11).

Iubiţi credincioşi, capitolul al 8-lea din Sfânta Evanghelie după Matei, din care s-a citit azi episodul
vindecării slugii sutaşului, conţine mai multe minuni, între care cele mai multe sunt tămăduiri.

Astfel, Mântuitorul vindecă un lepros, pe soacra lui Petru, doi demonizaţi şi alţi bolnavi, spre
plinirea prorociei lui Isaia care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a
purtat”(53, 4).

Ca şi-n cazul altor vindecări, nu trebuie să vedem doar faptul izolat, ca pe o minune de moment:
toate vindecările săvârşite de Mântuitorul prevestesc, de fapt, Marea Vindecare, mântuirea
neamului omenesc.

Vom încerca, iubiţi credincioşi, în cele ce urmează, să pătrundem înţelesul mântuitor al Marii
Vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră din acest atât de zbuciumat sfârşit de secol XX.
Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, socotim, însă, necesar să observăm că Mântuitorul n-a
făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri.

Avem ca exemplu pe fiica femeii cananience (Matei 20, 21-28) sau chiar cazul de astăzi, slujitorul
sutaşului roman. Aceste fapte, alături de altele din Noul Testament, ne arată universalitatea
mântuirii: nu doar poporul ales a fost chemat spre dobândirea Împărăţiei Cerurilor, ci toate
neamurile, aşa cum se înţelege şi din cuvintele evanghelice prin care am început cuvântul de azi:
„Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov...”. „Vor
sta la masă”, desigur, în Împărăţia Cerurilor.

Un alt aspect preliminar, pe care este bine să-l observăm, este atitudinea Mântuitorului faţă de
ocupanţii romani. Să ne amintim că poporul iudeu se găsea sub stăpânirea deloc comodă a romanilor
de aproape 100 de ani - în anul 63 î. Hr. Generalul Pompei va cuceri Palestina, favorizat de
interminabilele războaie fratricide iudaice.

Pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara Sfântă era condusă de regi locali supuşi întru totul
Împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţa militară spre a înăbuşi orice tentativă de eliberare.
Aşa se explică existenţa unui sutaş (comandant peste 100 de ostaşi) în Capernaum, unde are loc
minunea din Evanghelia de azi.

Mântuitorul vedea zi de zi, desigur, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi
de jugul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a iudeilor în legătură cu venirea unui
eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în persoana Lui.

După logica omenească, ne-am fi aşteptat ca El să reacţioneze cam aşa atunci când sutaşul L-a rugat
să-i vindece slugă: „Cum îndrăzneşti dumneata, un asupritor, să-mi ceri o favoare, atâta timp cât
accepţi să fii plătit ca să-Mi ţii în jug poporul căruia aparţin?”.

Precum bine ştim, nici vorbă de asemenea atitudine. Dimpotrivă, fără să-i pună vreo întrebare i-a
spus simplu: „Venind, îl voi vindeca!” De ce? Pentru că El a procedat după logica Sa dumnezeiască,
vrând să spună tuturor: „N-am venit în lume ca un eliberator politic, ci ca un Mântuitor. N-am venit
numai pentru poporul Israel, ci pentru întreg neamul omenesc. Cu puterea Mea dumnezeiască aş fi
putut, desigur, să-i alung pe romani, dar n-am făcut-o, spre a-i face şi pe ei părtaşi patimilor, morţii
şi învierii Mele. Arma Mea nu a fost sabia, ci iubirea jertfelnică, iubire care, la urmă i-a cuprins şi
pe ei. Nu ostaşii romani au răspândit, alături de apostolii Mei, Evanghelia în cele mai îndepărtate
locuri?...”.

Şi într-adevăr, cercetând istoria aflăm rolul ostaşilor romani încreştinaţi la vestirea Evangheliei, fapt
descris şi în cunoscutele romane pioase Fabiola, Martirii, Cămaşa lui Hristos, Ben Hur, Quo Vadis
etc.

Să ne amintim că şi pe teritoriul Daciei, după cucerire, romanii au adus din Palestina Legiunea V-a
Macedonica, instalată mai întâi în Dobrogea, apoi la Potaissa (Turda) în care au fost, desigur şi
mulţi ostaşi încreştinaţi, care le vor fi vorbit strămoşilor noştri despre Iisus şi Evanghelia Sa.

Iată adâncul înţelepciunii lucrării Sale! Atitudinea Mântuitorului faţă de romani trebuie să fie o
lecţie şi pentru noi vizavi de străinii care şi-au găsit sălaş între graniţele României: nu alungându-i
sau arătându-le sabia (pistolul...), ci obligându-i, prin comportamentul nostru creştin, prin tact şi
înţelepciune, să respecte legea creştină şi tradiţiile noastre, chiar dacă ei nu sunt cu toţii creştini.

Iubiţi credincioşi, aceste precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte
neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem
mai bine tema pe care ne-am propus s-o aducem azi în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările
săvârşite, mântuire numită de noi marea vindecare.

Mai apropiat de gândul nostru este a vedea în actul mântuirii o vindecare a bolilor păcatului, o
revenire la „starea cea dintâi”, adică la sănătatea trupească şi sufletească pe are Adam a avut-o
înainte de cădere.
Cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile (de altfel
între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect). Dar toate intră sub numele
general de păcat al anormalităţii.

Anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, sub felurite forme. Asupra ei
se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident cu scopul de a o elimina, desigur sub aspectele ce ţin de
puterea omenească.

De curând (2 iulie 1998) a avut loc un simpozion la Asociaţia Medicală Christiana din Bucureşti,
discutându-se asupra problemelor ce ţin de „bioetică”: avortul, anticoncepţia, eutanasia, eugenia,
fecundarea „în vitro”, clonarea etc. Tangenţial şi despre homosexualitate şi prostituţie... .
La simpozion au participat medici, farmacişti, preoţi profesori, preoţi de spitale, oameni politici ş.a.
Ei bine, toate problemele de mai sus sunt, de fapt, abateri de la normalitate, altfel zis - păcate.

Într-o societate românească altădată normală, atât cât omeneşte e posibil, acum anormalitatea a
câştigat teren într-un mod alarmant, riscându-se în curând ca normalul să apară ca o excepţie
tolerată, nu ca regulă.

Mai trist este faptul că la acest simpozion unii dintre medici şi farmacişti (deşi s-au declarat cu toţii
creştini!) sunt de acord cu unele dintre „metodele" de mai sus, în special cu avortul, contracepţia,
planing-ul familial etc.

Cât de actuale sunt cuvintele lui Avva Antonie din Pateric: „Va veni vremea ca oamenii să se
înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu se înnebuneşte se vor scula asupra lui zicându-i
că el este nebun pentru că nu este asemenea lor!”.

Iubiţi ascultători, dacă dorim să ne mântuim, să încercăm a intui care ar fi atitudinea Mântuitorului
faţă de aceste probleme. Fără îndoială n-ar fi de acord cu ele. De ce? Pentru că ţin de anormal,
nefiresc.

Repetăm, sunt multe păcate în lume, multe boli, dar toate pot fi cuprinse sub numele generic de
anormalitate. Ei bine, Mântuitorul a venit în lume să ne izbăvească de anormalitate! Sub toate
formele ei. A venit să ne ajute a fi oameni normali, sănătoşi fizic, dar mai ales sufleteşte.

Ce înseamnă cuvântul „normal”? Ne spune, parţial, DEX - ul: normal = care este cum trebuie să
fie, potrivit cu starea sa firească... . Desigur, definiţia nu este completă, fiind dată de autori formaţi
în epoca atee. Completăm noi: normal este omul care vieţuieşte conform legilor firii date de
Dumnezeu.

De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa noastră, de vreuna din
bolile anormalităţii să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum ne-a dat exemplu sutaşul din
Evanghelie.
Vom alerga, aşadar, la Sfânta Biserică, aşa cum am făcut şi astăzi, dar vom solicita şi dialoguri
particulare cu preoţii, la spovedanie, sau chiar în cadrul unor simple convorbiri, spre a nu lăsa loc
dilemelor, nici a lua vreodată, Doamne fereşte, anormalul drept normal.

De încheiere, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a contribui, fiecare
după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi româneşti normale. Amin.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Dispreţul faţă de
Biserică, simptom al unei civilizaţii decadente
Motto: «Izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii...» (Ap. Romani, 6, 18).

Seminţele de adevăr

Admiraţia Mântuitorului nostru Hristos faţă de credinţa sutaşului roman şi păgân din Capernaum,
care îi ceruse să vindece de la distanţă, doar prin cuvânt, una din slugile sale, devine explicabilă prin
prisma teoriei creştine a “seminţelor de adevăr ale Cuvântului lui Dumnezeu” (semina verbi – lat.,
ho spermatikos theios logos – gr.), dezvoltată de Sfântul Iustin, martirul şi filozoful: „Oricine (fie că
este creştin, sau nu – n.n.), graţie seminţelor de adevăr înnăscute şi inerente lor, poate să întrevadă
realitatea, dar doar în mod indistinctiv (cf. II Apologia, XIII, 3,5).

Această concepţie o regăsim şi cuvintele pauline următoare: “Pentru că în parte cunoaştem şi în

parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va
defiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut
bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca printr-o oglindă, în ghicitură, iar
atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost
cunoscut şi eu” (I Cor. 13; 9-12).

Adevărul nu depinde de oameni, ci oamenii depind de adevăr, aşa cum „nici Dumnezeu nu depinde
de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu” (cf. Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie,
Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 183).

Nostalgia paradisului

Intuiţia sutaşului este impresionantă! Credinţa sa se bazează pe ceea ce Nichifor Crainic numea
“nostalgia paradisului”. Cuvintele româneşti dor sau doină, cred că, reprezintă cel mai bine această
starea de nostalgie. Nostalgia paradisului, un fel de deja-vu proustian, îndeamnă la introspecţii
intuitive în interiorul propriei fiinţe de unde, prin descoperirea armoniei din lucruri, a raţiunilor
divine ce persistă în constituţia întregului cosmos în ciuda păcatului originar, cei mai sensibili dintre
oameni recunosc existenţa unui Creator.
“Cu alte cuvinte, nu cu ajutorul inteligenţei, care ar fi modelată de categorii pragmatice sau cu
concursul intelectului discursiv din a cărui funcţionare iau naştere adevărurile ştiinţei, vom putea
pătrunde în esenţa conştiinţei şi fiinţei umane, ci numai graţie unei operaţii speciale, adaptată
“datelor imediate ale conştiinţei”, intuiţia” (Ernest Stere, Artă şi filosofie, Editura Junimea, Iaşi,
1979, p.83).

Însă, numai simpla observare a raţiunilor divine din lucruri, fără o desăvârşire a acestei stări este
insuficienţă: “Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu e prezentă prin raţiunea ei în toate şi ne
conduce pe noi prin raţiunea noastră cunoscătoare, dar şi prin raţiunea fiinţei noastre şi a
tuturor lucrurilor, spre Dumnzeu…Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute
acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-L cunosc
pe El deplin prin împărtăşirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai
prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră este în potenţă deiformă, adică se doreşte
umplută de Dumnezeu” (Pr. Dumitru Stăniloaie – notă la un text din Ambiguă, PSB, p. 79).

Cultivarea sentimentului valorii

Intuiţia sutaşului demonstrează faptul că acesta era o persoană lipsită de prejudecăţi, ceea ce în
limbajul timpului nostru s-ar traduce ca fiind o persoană deschisă (“open mind”). Starea de
“deschidere” a cugetului său se datorează procesului de conştientizare a valorilor prin regăsirea şi
identificarea sinelui în acestea. Conform gândirii heideggeriene, propriu fiinţei (“Dasein-ului”, cum
o numea el) trebuie să-i fie acel <<Lichtung>> (Nicolai Hartmann, Vechea şi noua ontologie şi alte
scrieri filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 294) ce desemnează <<starea de
deschidere>>, sinonimă întrucâtva cu adevărul, conceput de acelaşi autor (pe linia lui Aristotel) ca
fiind <<starea de neascundere>>” (Walter Biemele, Haeidegger şi Fenomenologia în colecţia
Maeştrii spirituali, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 35).

Ca punct de pornire al acestei analize considerăm potrivită opinia lui Nicolai Hartmann (1882-
1950), sistematizată în expresia “îngustime a conştiinţei valorii” şi în conceptul complementar
acesteia “fluctuaţia privirii valorice” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 109). Conform acestor teorii,
umanitatea nu poate avea acces dintr-odată şi integral în câmpul valorilor, ci doar printr-o
maturizare de ordin sentimental: “…orice percepere a valorii (Wettfuhlen) este după conţinut
limitată; căci nu toate valorile se pot sesiza concomitent, ele fiind recunoscute numai în măsura
maturizării sentimentului valorii, în dependenţă de configuraţiile istorice în continuă schimbare a
vieţii …nici o conştiinţă a valorii nu recuză vreo valoare pe care în genere o sesizează, dar ea
cuprinde valori numai după legile deschiderii de sine ce îi este proprie…În orice timp însă,
conştiinţa se află în legătură numai cu o parte a lumii valorilor. Şi această parte este în orice timp o
alta. Valorile ca atare rămân însă nemişcate” (Nicolai Hartmann, Ibidem, p. 104; 110).

Cu alte cuvinte, măsura maturizării sentimentului valorii este dată de gradul de civilizaţie al omului.
Această idée este întărită şi de observaţia lui Malroux care este de părere că “civilizaţia nu-i deloc
fenomen social, ci psihologic; şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor…Fiecare
civilizaţie modelează o sensibilitate” (Andre Malraux, Ispita Occidentului, RAO International
Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 15, 17)

Cultul este arhetip al civilizaţiei, opus stării de barbarie şi primitivitate

Fiinţa umană este una în devenire, care se dezvoltă sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere
al gradului de civilizaţie, datorită dorinţei sale de desăvârşire. Printre sentimentele care influenţează
gradul de civilizaţie se numără şi sentimentul religios, datorat virtuţii credinţei. Determinanţa
civilizatoare a credinţei se poate observa, spre exemplu, dintr-o lucrare dedicată culturilor indigene
din America, în care dominicanul Bartolomeu de Las Casas afirma următoarele: “Cu cât erau mai
civilizaţi (nn. – popoarele indigene), cu atât ridicau temple mai bogate, mai frumoase şi mai
somptuase” (Carmen Bernand & Serge Gruzinski, idem, p. 45). De altfel, se ştie că religia a
influenţat, prin cult şi doctrină, atât cultura, cât şi civilizaţia: “Civilizaţia şi cultura sunt născute din
nostalgia paradisului pierdut şi tind spre un paradis viitor.

D-l Nichifor Crainic tâlcuieşte astfel sensul şi originea culturii şi civilizaţiei: “Civilizaţia îşi are
impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către
paradisul ceresc” (Constantin C., Pavel, Tragedia omului în cultura modenă, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997, p. 54).

Bunătatea sutaşului, care s-a apropiat din altruism de Mântuitorul Hristos, este semn al gradului
înalt de civilizaţie care se pregătea să apară în lume: civilizaţia creştină. Din acel moment,
decăderea Bisericii nu se mai putea produce decât prin dispreţul faţă de valorile civilizaţiei creştine,
aşa cum s-a produs datorită Iluminismului în sec. al XVIII-lea. al cărui scop a fost să pună raţiunea
în centrul tuturor lucrurilor şi să ,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură, dar mai puţin prin
sentiment.

Tocqueville, zugrăvind decăderea Bisericii franceze la mijlocul secolului al XVIII-lea şi modul cum
dispreţul faţă de religie a devenit în acea vreme printre francezi un fenomen general şi dominant,
spunea: “Oamenii care mai ţineau încă la vechea credinţă se temeau că sunt singurii care i-au rămas
fideli şi pentru că se temeau mai mult de izolare decât de eroare, s-au asociat masei, fără a gândi la
fel ca aceasta”.

Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu , Biserica Sfântului Pantelimon

Pr. prof. univ. Petre Semen - Predică la Evanghelia duminicii a IV-a după Rusalii (Vindecarea
slugii sutaşului) - Credinţă de militar
„Pe când intra Iisus în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş rugându-L şi zicând:Doamne,
slujitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus; venind îl voi vindeca”
(Matei 8, 5-7).

Sfântul Ioan Gură de Aur observă aici un amănunt foarte important ce ţine de educaţia şi buna
creştere a sutaşului. Că nu l-a agasat şi nici inoportunat pe Domnul în timpul misiunii, ci pe când era
pe cale, adică înaintea sau după îndeplinirea misiunii cuvântului cum de altfel au făcut şi alţi
beneficiari ori intermediari ai vindecărilor de către Domnul. Nu L-a deranjat nimeni vreodată din
rostirea cuvântului Evangheliei.

Centurionul cu frică de Dumnezeu

Ca şi în alte ocazii, vindecarea miraculoasă săvârşită de Domnul este legată direct de credinţa
solicitantului şi probabil şi a beneficiarului deşi, despre acela nu ni se spune nimic. Oricum, Iisus se
întrista mult pentru cei care voiau semne şi minuni ca să creadă, ca şi pentru poporul care, nu de
puţine ori, dorea să fie prezent la minunile lui Iisus, doar pentru a-şi satisface dorinţa de spectaculos.

Pe de altă parte, s-a bucurat foarte mult de marea credinţă a unora care credeau că El are putere să
facă orice doar cu cuvântul, cum este şi cazul acestui slujitor imperial.

Nici o altă calitate a omului nu a fost şi nu este apreciată şi lăudată de Dumnezeu cum este credinţa.
Din context rezultă că sutaşul avea o credinţă vie şi lucrătoare. Este vorba de credinţa iudeilor la
care aderase şi care era secondată şi de smerenie ca şi de preocuparea de a şti cât mai multe despre
credinţa sa după cum rezultă din răspunsul dat lui Iisus: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul
casei mele”(Mt. 8, 8). Ştia bine că iudeilor nu le era permis să se amestece cu păgânii iar el care
provenea dintre prozeliţi ştia că L-ar fi pus pe Iisus într-o situaţie jenantă faţă de iudei dacă L-ar fi
poftit în casa Lui (cf. Fapte 10). Aşadar centurionul, adică cel care avea sub comanda să 100 de
soldaţi, cu toate că nu era iudeu din naştere se temea de Dumnezeu.

Credinţa gândită milităreşte

Prin Evanghelia acestei duminici învăţăm, sau cel puţin trebuie să învăţăm, că cei plăcuţi lui
Dumnezeu nu se află întotdeauna numai în tabăra noastră şi nici nu sunt doar cei care mărturisesc
aceeaşi credinţă cu noi. Nefiind iudeu, sutaşul avea anumite virtuţi care l-au făcut foarte drag lui
Dumnezeu. În primul rând avea o credinţă lucrătoare despre care au mărturisit chiar bătrânii iudeilor
lui Iisus: „Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit
sinagoga”(Luca 7, 4-5). Prin trei mari virtuţi a obţinut sutaşul preţiosul dar al rugăciunii şi anume:
„credinţa” în puterea cuvântului lui Iisus, „iubirea” faţă de aproapele, concretizată prin acte de
milostenie, întrucât a susţinut financiar sinagoga iudeilor şi nu în ultimul rând, „smerenia”
mărturisită public: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea”.

Omul era convins că dacă lui, care reprezenta puterea trecătoare a Romei, soldaţii îi recunosc
autoritatea ca pe ceva de necontestat cu atât, zice, „Tu, Doamne care reprezinţi autoritatea
veşnicului Dumnezeu, toate câte sunt create trebuie să ţi se supună şi să asculte de cuvântul Tău”.
Evanghelia spunea pentru iudeii de atunci dar şi pentru noi, credincioşii de azi, că la auzul acestor
cuvinte, Iisus s-a întors către mulţimea care-L urma şi a zis: „Adevărat vă spun că nici în poporul
Israel nu am aflat o credinţă atât de mare”.

Certificatul nu-i de-ajuns

Într-adevăr, lumea a fost şi rămâne plină de surprize. Acolo unde ne-am aştepta să fie mai multă
credinţă, din păcate, lipseşte sau rămâne doar la nivel de opinie ori teorie. Era de aşteptat ca la iudei
să fi aflat Iisus cea mai puternică credinţă, întrucât ei erau cei mai motivaţi. Lor li se revelase
Dumnezeu şi le trimisese profeţi care să le reamintească şi explice cuvântul revelat. De fapt, mirarea
este mai mult amărăciune că ai Săi nu L-au primit şi nu vor crede decât puţini în El. Ca Profet, Iisus
vede că în viitoarea Sa împărăţie vor accede mai puţin cei pentru care a venit, dar în schimb se vor
converti celelalte neamuri de pe pământ, cum a şi început din momentul Cincizecimii şi se va
continua până la sfârşitul veacurilor. Iar dintre cei care vor crede vor petrece în comuniune cu marii
eroi ai credinţei din poporul evreu, iar descendenţii acelor bărbaţi, adică ai patriarhilor, vor fi
aruncaţi în întunericul din afara împărăţiei unde vor plânge veşnic scrâşnind din dinţi de necaz că
nu s-au învrednicit şi ei de a fi în comuniune cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob din care declarau
cu mândrie că descind după trup.

Prin cuvintele „neamurile vor fi părtaşi bucuriei patriarhilor” se întăresc de Domnul vechile profeţii
că prin Avraam „se vor binecuvânta toate neamurile pământului”(Facerea 12, 3; 26, 4; 28,14). Din
păcate, cu tristeţe Iisus prooroceşte iarăsi că cei pentru care s-a pregătit împărăţia, adică „fiii lui
Dumnezeu” sau „fiii împărăţiei”, exclusiv din cauza lor, vor rămâne pe dinafară. Avertismentul
Domnului ne poate privi direct şi pe noi creştinii de astăzi, anume că nu-i suficientă doar
apartenenţa cu certificat de botez la o Biserică spre a ni se deschide uşile împărăţiei, dacă nu lucrăm
cu frică şi cu cutremur pentru mântuire, cum zicea Sfântul Pavel.

Cât de eficienţi sunt sfinţii?

Din context se mai desprind alte două învăţături: prima că Dumnezeu dă întotdeauna darul
rugăciunii când vede iubirea sinceră şi lucrătoare pentru aproapele, ca cea a sutaşului pentru sclavul
său, mai ales într-o lume în care sclavul nu era considerat om, ci pur şi simplu „o unealtă
vorbitoare”, de viaţa căruia stăpânul său dispunea cum voia. Îl putea vinde în piaţă ca pe o vită ori
chiar ucide, fără remuşcări.

A doua idee, ar fi că în cazul sutaşului găsim o dovadă imbatabilă a rugăciunii de mijlocire a

drepţilor şi a sfinţilor la Dumnezeu pentru oameni. Pe de altă parte, creştinul să nu se amăgească cu
ideea că dacă Biserica are atâţia sfinţi mijlocitori, în frunte cu Maica Domnului, poate trăi liniştit, că
sfinţii vor rezolva chiar totul pentru el. Ar fi cea mai mare amăgire. Să nu se uite că Iisus a zis;
„rugaţi-vă neîncetat!” N-a zis „convingeţi-i pe alţii să se roage pentru voi”! Ba mai mult, profetului
Ieremia, Dumnezeu i-a interzis de trei ori să se mai roage pentru ai săi, fiindcă erau nevrednici de
darurile solicitate de profet.

Rugăciunea de pe pământ, mai tare ca cea din cer

Un alt amănunt important ce ţine de rugăciunile sfinţilor, ar fi că darurile pe care le cerem noi de la
Dumnezeu nu corespund deloc cu darurile pe care le cer ei în favoarea noastră, deoarece fiind în
lumină divină ei văd mai bine ce ne este nouă de folos. Astfel, dacă noi solicităm mereu daruri
materiale aici şi acum ei cer de la Stăpânul doar mântuirea în exclusivitate.

Patericul egiptean ne confirmă acest lucru.

Se spune că s-au retras în pustie trei oameni şi s-au făcut monahi. Aceştia s-au legat cu jurământ în
numele lui Dumnezeu ca să nu aibă altă preocupare decât mântuirea sufletului, iar dacă unul dintre
ei va trece primul la Domnul şi va afla mila mântuirii, să se roage la Dumnezeu ca să-i mântuiască
şi pe cei care vor mai zăbovi în viaţă pe pământ.

După o vreme, unul din ei s-a mutat la Domnul, rămânând cei doi să-şi ducă mai departe
rânduiala începută. Într-o zi oarecare, cel mai în vârstă îl trimite pe cel mai tânăr să aducă apă. În
pustie, apa se găseşte greu şi necesită mult efort de a găsi sursa. Pe cale s-a întâlnit cu un leu care
dădea semne evidente că vrea să atace. Cel mai bătrân, văzând de la distanţă primejdia, nu avea
cum să intervină, decât căzând în genunchi şi rugându-l pe Dumnezeu să-l scape din ghearele
leului. Cel răposat, din Rai, se ruga şi el lui Dumnezeu, dar în contradicţie totală cu cel de pe
pământ, şi anume: îi cerea insistent lui Dumnezeu ca să-l mănânce leul pentru a se mântui. Se
credea că fiind la săvârşirea unei lucrări bune, dacă îşi va vărsa sângele i se va considera ca un act
de martiriu şi negreşit se va mântui.

După o vreme, leul s-a îndepărtat şi fratele a fost salvat, spre bucuria celui care se ruga pe pământ,
dar spre nedumerirea celui din Rai care a protestat înaintea lui Dumnezeu că nu a vrut să-i dea
darul rugăciunii. În cele din urmă i s-a spus celui din ceruri că Dumnezeu nu-i putea împlini
cererea deoarece se cuvenea să-i fie încredinţat darul celui de pe pământ unde viaţa presupune o
permanentă luptă şi lucrare iar în ceruri este doar odihna.

Desigur textul nu-i inspirat şi nu are aceeaşi valoare cu Scriptura, dar oricum ne pune pe gânduri,
determinându-ne să reflectăm mai serios la rugăciunile sfinţilor şi la propriile rugăciuni.

Părintele Claudiu Rugină - Acoperişul sutaşului

Întâlnirea dintre Iisus şi un sutaş care îi cere să-i vindece sluga bolnavă ne face să observăm noi
aspecte în relaţia om şi mai cu seamă în relaţia păgân-Dumnezeu. Eram obişnuiţi cu poporul evreu
care avea şi are o relaţie specială cu Creatorul. Însă în episodul amintit ni se dezvăluie un alt fel de
percepţie când e vorba de lumea păgână.

La început nu e nimic deosebit; funcţionarul roman vine cu o cerere firească, aşa cum au venit şi
alţii la Mântuitorul, Care se dovedise că-i poate vindeca şi ajuta la nevoie. Nimic neobişnuit, din
contră un gest ce descoperă un mare caracter acolo unde poate nu puteam vedea decât forţă, duritate,
împietrire. Şi mai ales în sânul poporului evreu care nu vedea în celelalte neamuri decât răutate,
lipsă de morală. Iisus îi răspunde prompt şi se oferă să-l ajute promiţând că va veni cât de repede în
casa lui.

Aici apare o reacţie care trebuie observată cu multă fineţe. La prima vedere pare un gest de smerenie
când sutaşul îi spune că nu e vrednic să-i intre sub acoperiş, ci că ar fi bine să spună numai cu
cuvântul şi totul se va rezolva. Ei bine, aici se descoperă un alt fel de percepere a credinţei. E vorba
de lumea păgână care se poartă rece în legătură cu Creatorul. Îl recunoaşte pe Dumnezeu, crede în
el, dar Acesta ar fi bine să stea la locul Lui, în cer, şi de acolo să dezvolte o legătură formală cu
omul. Era credinţă, o laudă şi Mântuitorul, şi să nu credem vreodată că noi suntem mai credincioşi
decât alţii. Au făcut-o creştinii în istorie şi au ajuns la nişte fapte ce vor atârna greu de conştiinţa lor.

E vorba de o diferenţă în felul în care se consumă aceste legături între om şi Dumnezeu. Evreii au
avut o altă abordare; ei au ştiut să-L primească pe Dumnezeu în casă şi mai mult decât atât, şi L-au
făcut tată. Ei erau poporul ales, adică cel iubit. Sutaşul rămâne la un nivel formal al credinţei. Asta
era lumea păgână; Îl ţinea pe Dumnezeu la locul Lui, departe de treburile oamenilor. Îl ţineau la uşă.
Pe când, de partea cealaltă, iudeii au ştiut să şi-L apropie, şi-au devenit fiii Lui.

Vedeţi gestul lui Avraam la antipod cu cel al sutaşului. Îl pune pe Dumnezeu la masă la stejarul
Mamvri. Îl primeşte şi Îl omeneşte. Îl biruie pe Dumnezeu în sensul cel bun, cu o altă armă, cu
sufletul, ceea ce sutaşul nu poate să facă. (E drept că îl uimeşte cu credinţă, dar aceasta poate
rămâne doar o performanţă fără rost în actul mântuirii). El respinge autoinvitaţia lui Hristos nu
pentru că era rău, căci s-a dovedit contrariul, ci pentru că astea erau limitele teologice ale lumii
păgâne, astea erau hotarele peste care nu se putea trece.
Şi pe cine inviţi la masă? Pe cine iubeşti. Masa este locul intim, e loc de împărtăşire şi de mântuire.
Aduceţi-vă aminte de Zaheu - L-a primit bucuros pe Mântuitorul şi şi-a mântuit casa şi pe el.
Iată două atitudini diferite la fel de justificate prin credinţă, dar nejustificate prin trăiri, prin
sentimente. Poporul evreu se defineşte prin genialitatea lui religioasă, aşa cum poporul grec se va
defini prin genialitatea lui raţională. Unii cu gândirea, alţii cu inima. Avraam a reuşit să facă din
Dumnezeu Bunul lui cel mai de inimă.
Şi Hristos, Care a iubit atât de mult să fie om, va întoarce acest gest al lui Avraam, îi va întoarce
masa şi va întinde Cina cea de Taină omului, ca gest reflex. Cina cea de Taină este masa de răspuns
pe care Dumnezu o dă lui Avraam ospitalierul, iubitorul de străini.

Sutaşul nu-L primeşte pe Hristos decât ca stăpân, ca Dumnezeu atotputernic Care poate împlini
orice cu cuvântul, cu logosul, adică cu raţiunea, dar nu şi ca om, aşa cum Îi place lui Hristos să fie
primit.

Evanghelia aceasta trasează foarte clar acest hotar pe care păgânul nu-l va trece. De aceea poporul
evreu va rămâne special în privinţa aceasta. N-au fost nici ei copiii cei mai cuminţi, s-au luat de gât
cu Dumnezeu-Tatăl în unele împrejurări, dar au ştiut să şi-L aducă pe Dumnezeu în inimă. Şi L-au
făcut pe Dumnezeu rudă de sânge, şi ştiţi ce delicată e problema aceasta.

Acesta e mesajul, poate mai puţin vizibil, al acestei întâlniri, acela că pe Dumnezeu nu e de ajuns
să-L consideri ca atare, ci să-L sileşti să-ţi fie mai mult, să-ţi fie prieten; să-L iubeşti şi să te
iubească. Asta face Avraam - îi spune lui Dumnezeu „vino să stăm la masă, îţi dau ce am, vino să ne
împărtăşim amândoi“. Sesizaţi ce relaţie se deschide? Avraam taie un viţel pentru Dumnezeu, Îl
spală şi-L hrăneşte, pentru ca Dumnezeu, la vremea potrivită, să-i întoarcă cina supremă.
“Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!” Oare noi avem credinţă?

Aceste cuvinte, provenind din ultimul verset al Evangheliei care se citeşte astăzi, relatând dialogul
Mântuitorului cu un sutaş roman şi vindecarea slugii acestuia, reprezintă, am putea spune,
chintesenţa Judecăţii prin care vom trece, fiecare, la sfârşitul vieţii. Cuvintele sună ca o sentinţă şi
arată – aşa cum explică şi părintele Rafail – că, într-un anumit sens, omul îşi face singur judecată,
că fiecare îşi hotărăşte în mare măsură singur soarta sufletului său în veşnicie.

Dar ce înseamnă să credem? Înseamnă oare numai să credem “în Dumnezeu” şi, cum zic
protestanţii adepţi ai principiului “sola fide”, să-L primim în inima noastră pe Iisus ca Salvator
al nostru şi… gata, ne-am asigurat mântuirea?! În nici un caz!

Înseamnă, atunci, că e de ajuns să “credem şi să mărturisim drept” Crezul Ortodox, să fim de

partea cea bună, “tradiţionalistă” şi să luptăm împotriva apostaziei (altora) şi pentru păzirea
credinţei şi a Tradiţiei curate, nefalsificate?
E foarte bun şi necesar lucru, dar e departe de a ne îndreptăţi să ne considerăm credincioşi numai
prin aceasta!
Să ne amintim de acest episod din viaţa Fericitului Arhiepiscop american Averchie Tausev, unul
din prietenii apropiaţi ai Sfântului Ioan Maximovici:

Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev

puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât
de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie .
Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti - nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu
trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică –
Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui
Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl
întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”

Ce vrea să spună acest răspuns neaşteptat? Că, deşi ştim bine care este Biserica şi că în ea avem
mântuire, a fi efectiv în Biserică sau a crede cu adevărat nu este atât de uşor şi nu se reduce la
nimic din cele exterioare, ci reprezintă realităţi în primul rând ale duhului, ale inimii. Marea
noastră problemă, cum scriam şi altădată, este (ne-)convertirea la nivelul de adâncime al fiinţei
noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza în depăşirea nivelului pur psihologic, firesc, dar şi
în păzirea de suprafirescul de ordin demonic, al înşelărilor.

 Credinţa care mântuieşte este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteză a
virtuţilor.
 Credinţa care mântuieşte nu este ceva pe care să-l ai o dată pentru totdeauna şi să-l porţi
cu tine în buzunar, fără să-ţi mai faci probleme.
 Credinţa care mântuieşte este o nevoinţă, este o lucrare lăuntrică de toată vremea, ce poate
să crească în noi, să fie împuţinată sau chiar să moară, în funcţie de cum trăim: “Credinţa
fără fapte moartă este”. Dar ce fel de fapte? Pentru că faptele înseşi pot să fie moarte, dacă
sunt formale, dacă sunt legaliste, dacă sunt izvorâte din prisos de mândrie, dacă sunt
mincinoase sau interesate, dacă sunt în alt duh decât în Duhul Adevărului.
 Credinţa care mântuieşte înseamnă dreapta şi via închinare sau dreapta şi via relaţie cu
Făcătorul şi Mântuitorul nostru.
 Credinţa care mântuieşte este sinceritatea deplină a sufletului cu Dumnezeu şi cu sine
însuşi, este pur şi simplu viaţa trăită în Duh şi în Adevăr.
Sinceritatea în fata conştiinţei noastre este pasul cel mai greu şi cel mai important către
smerenie, fără de care nu există credinţa adevărată:

Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai
zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

Noi, astăzi, cu greu mai ştim ce este credinţa, pentru că… cu greu mai ştim ce este smerenia
autentică şi rostirea sinceră a cuvintelor “umilicioase”, de prihănire a noastră înşine. Ne-am obişnuit
cu “manierisme”, ne-am învăţat să ne smerim “automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, să ne
ghemuim imaginar în ipostaze ale unei “smerenii” teatral-emoţionale, în care ne centrăm tot pe…
starea noastră de bine sau pe imaginea de sine. Sau… ce să mai spunem de amarnica, de cumplit de
dureroasă rătăcire a celor care – parcă tot mai mulţi – au ajuns pur şi simplu să dispreţuiască
smerenia însăşi, să nici nu se mai ostenească să o caute, invocând fie teamă de a nu cădea în
imitaţiile ei pietiste sau făţarnice, fie grijă (legitimă, altminteri) de a nu-şi pierde demnitatea.

Smerenia adevărată a ajuns astăzi, mai mult ca oricând, floarea cea mai rară de pământ şi din
biserici. Şi cu cât se vorbeşte mai mult despre ea, cu atât este mai puţin de găsit. Şi nu ne referim
aici la culmile acestei virtuţi, la “smerenia lui Hristos” pe care o trăiau Sfinţii, ci numai la
începutul acestei căi, la prima treaptă, obligatorie pentru mântuire: a sincerităţii interioare, a
ieşirii din minciună faţă de sine, a realismului duhovnicesc. Fără a lupta mereu să primim şi să
cultivăm acest fel minimal şi esenţial de smerenie ne amăgim total cu numele de creştin. Iar
sinceritatea în fata conştiinţei noastre nu mai există pentru că nu mai există în realitate pocăinţă,
pentru că nu mai avem deprinderea cercetării permanente de sine, pentru că… nu mai avem (dacă
am avut vreodată!) viaţa lăuntrică, pentru că nu mai acordăm timp – uneori nici măcar când ne
pregătim de Sfintele Taine – convorbirii fără menajamente cu noi înşine.

Fugim, fugim, fugim, fugim 24 de ore din 24. Fugim îmbătându-ne cu planuri, cu vise, cu ambiţii
deşarte; fugim ca să ne umplem mintea cu imagini, informaţii şi idei care nu ne folosesc; fugim să
cunoaştem cât mai multe, să gustăm din toţi pomii raiului pământesc, să nu pierdem “ocazii”,
“evenimente”… Mereu se petrece ceva important care să ne justifice fuga. Şi dacă nu se petrece,
totuşi, inventăm noi până la urmă ceva care să ne umple până la refuz agenda. Şi nici măcar nu
mergem încet, ci în toate fugim… Nu mai ştim să citim ,nici cărţi sau articole duhovniceşti decât în
fugă, nu mai ştim să ne rugăm decât pe fugă… Fugim şi la cumpărături, fugim să ne distrăm, fugim
neapărat la mare acum, că e sezon şi nu putem rata ocazia (ce dacă suntem creştini “bisericoşi”, să
terminăm, domnule, cu falsele pudori, acolo ne dezbrăcăm în sfârşit, în voie, fără să se mai plângă
nimeni de indecenţa noastră…), intrăm pe Internet că să fugim de noi, scriem sau trăncănim, bârfim
cât mai mult, real sau virtual, ca să fugim de noi, ne uităm la TV… din aceleaşi motive. Dar nu, nu
doar atât: ci facem multe “fapte”, de misiune, de mărturisire, de ajutor, proiecte de folos oamenilor,
ne implicăm în n activităţi… ca să ne dăm totuşi iluzia că “facem pentru Dumnezeu”. Trăim la
maximum împrăştiat şi agitat, doar-doar om uita de chipul acela hidos pe care l-am zărit ca într-o
străfulgerare, într-un ciob din oglinda conştiinţei. Nu ne place deloc ce e acolo, cum nu ne plac
adevărurile dureroase, nu ne place să auzim cuvinte “triste”, “pesimiste”, “apocaliptice”, care ne-
ar putea sili cumva să ne trezim din beţie, să ne oprim din alergare. Iar dacă totuşi, măcar de frică,
ne lăsăm câteva clipe cercetaţi de conştiinţă, ne dăm atunci seama cât trăim în amăgire, că ne
asfixiază mândria şi minciuna, că ne e scârbă de noi înşine, că nu (mai) avem de mult relaţia aceea
vie cu Dumnezeu, nu (mai) avem credinţa aceea lucrătoare, care mântuieşte. Dar… nu avem vreme
să aprofundăm toate astea, nu putem să stăm să analizăm de ce am ajuns aşa şi cum putem ieşi,
pentru că… reîncepe fuga. Avem treburi, nu avem timp de pierdut!

Sau, şi mai grav şi mai trist, fugim permanent de chinul a ne judeca pe noi înşine, găsindu-ne drept
refugiu şi ocupaţie preferată şi cotidiană…. judecarea altora, bârfirea şi poate chiar batjocorirea lor,
răfuiala publică, până acolo încât - ferească Domnul - ajungem să credem că Domnul cere de la noi
“să sărim la gâtul” altor oameni, să-i biciuim, să-i acoperim de invective, să-i scuipăm… Desigur,
însă, totul în numele “dreptăţii”, al “adevărului”, al “corectitudinii”. Dacă unii manifestă, cum
scriam cândva, “un complex al ne-judecării” - simţindu-se excesiv timoraţi faţă de orice situaţie
care cere o analiză sau o critică echilibrată şi lucidă sau chiar o atitudine fermă, dar în duh creştinesc
şi izvorâtă din durerea inimii, iar nu din patimă – în acelaşi timp alţii ajung să creadă, practic, ca
porunca “ne-judecării” nu îi priveşte pe ei, că nu are nici o arie de aplicabilitate în viaţa lor. Se poate
ajunge până la ceva înfricoşător, în care dispare, parcă, orice urmă de frică a lui Dumnezeu, de
amintire că, totuşi, şi pe noi ne va judeca cândva, Dumnezeu şi că, poate, atunci, chiar vom avea
nevoie de milă! Dar nu, noi nu ne lăsăm până nu-l sugrumăm pe cel pe care-l socotim “datornicul”
nostru :-(

Spuneam că nu cred că a mai existat niciodată vreo epocă în care printre credincioşii Bisericii să nu
găseşti din ce în ce mai rar floarea smereniei. Şi asta simt că are legătură cu profeţia Domnului:
“Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţa pe pământ?”.

Iar Cuviosul Seraphim Rose dezvolta: “Nici măcar nu mai este vorba de cine este un „bun”
creştin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravieţui
măcar credinţa noastră?”
Şi mă mai gândeam şi la alte profeţii legate de sfârşit, care îmi par, împotriva aparenţelor, a fi legate
cumva între ele. Una, potrivit căreia “când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va
fi aproape“.

Iar o alta, primită de la Avva Dionisie: Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni
sfârşitul. Şi Bătrânul a răspuns: „Când se va înmulţi mintea”. Şi asta o vedem astăzi.

Lipsa de ruşine, de smerenie firească adică, acolo unde Dumnezeu a pus-o chiar în fire, am zice,
este unul dintre semnele cele mai teribile şi mai urâte ale căderii generalizate în necredinţă.
Fericitul Filotei Zervakos se referă cu precădere la necuviinţă, la îndrăzneala necuvenită în ceea
ce priveşte îmbrăcămintea. Dar acela e numai un simptom dintre multe. “Emanciparea” femeii
creştine cunoaşte astăzi o multitudine de forme, sub influenţa mentalităţilor de tip feminist din
societate, a unei educaţii nepotrivite. Modelul smereniei slujitoare şi mărturisitoare a femeilor
mironosiţe nu prea mai are astăzi căutare în Biserică, în timp ce duhul devastator al feminismului
face ravagii, iar tupeul sau obrăznicia se numesc “sinceritate” sau “îndrăzneală pentru Hristos”.

Un părinte spunea mai demult despre păcatul ambiţiei şi al iubirii de stăpânire, despre dorinţa de
afirmare de sine că sunt rele şi urâte în sine, oriunde s-ar afla, însă atunci când ele au loc într-o
femeie, parcă sunt mai urâte decât oriunde, pentru că arată şi o pervertire a firii rânduite de
Dumnezeu. Multe dereglări de aici pleacă, inclusiv în relaţiile de familie: că femeia creştină nu mai
vrea să se supună intru iubire, ci vrea neapărat să conducă, să domine, să-şi impună ideile, să aibă
întâietate. Şi de aici încep toate dezastrele. În acelaşi timp, spunea acelaşi părinte, nu e nimic mai
frumos şi mai odihnitor decât femeia (chiar şi mărturisitoare prin cuvânt, chiar şi prezenţa pe
bloguri, am zice noi) care-şi ştie bine măsura proprie şi nu caută “să-şi adauge staturii sale un cot“,
iar asta – trebuie adăugat – fără ca bărbatul să se simtă însă îndreptăţit s-o umilească, să o trateze de
sus, să n-o iubească şi să n-o respecte sau s-o reducă la o statură dobitocească.

Dincolo de asta şi generalizând, duhovnicii cu experienţa de astăzi mărturisesc că a luat proporţii

înfricoşătoare patima “părerii de sine”, stare care premerge înşelării şi orbirii, în care omul este atât
de plin de sine, atât de sigur pe sine, atât de prins în plasa propriilor idei, proiecţii, îndreptăţiri şi
“certitudini”, până unde nu mai poate ieşi din gândul său şi din “dreptatea” sa, din realitatea sa
paralelă, oricât de multă evidente contrarii i s-ar aduce. Cuviosul Seraphim Rose o numea şi boala
lui: “eu ştiu (cel) mai bine”. Omul de astăzi crede atât de mult gândului său propriu, încât îl
socoteşte duşman pe oricine caută să-l îndrepte, oricâtă dragoste ar avea acela sau orice poziţie de
autoritate duhovnicească ar avea. Astăzi, urmând duhul nihilismului şi al anarhiei valorilor în
Biserică, oricine poate să-şi dea cu părerea (şi să şi-o impună, nu să şi-o expună prudent şi smerit)
despre orice temă, oricine poate interpreta, protestant, după mintea sa, şi Scripturile, şi Tradiţia şi să-
şi aroge rolul de învăţător, chiar dacă abia a învăţat el însuşi primele litere ale alfabetului credinţei;
poate să răstoarne într-o clipită întreaga Predanie, punând fără frică al său cuget deasupra cugetului
Părinţilor, a cugetului Bisericii. Desigur, mulţimea de adepţi nu lipseşte, pentru că oricine se bucură
să-i fie confirmate prejudecăţile, să-i fie justificate patimile, să fie întărit în convingerea că nu
trebuie cumva să se schimbe din temelii, să-şi înnoiască mintea, ci poate să rămână aşa cum este, ba
cu un plus de “împăcare” şi de satisfacţie, pentru că a găsit calea perfectă de coabitare între duhul
lumesc şi Evanghelie, între voia proprie şi voia lui Dumnezeu şi acum poate să doarmă liniştit. Cum
spunea cineva, există… în sufletul nostru dorinţa de a împăca şi capra şi varză, şi nuca şi peretele,
adică a le împăca pe toate. Din această frustrare şi dorinţă de uniune pot rezulta tot felul de
echilibre echilibristice care mai de care mai căldicele şi călduţe.

Tocmai de aceea, acum Sfinţii Părinţi nu mai sunt interesanţi, iar cuvântul lor “sănătos” nu mai este
“suferit”, nu mai are greutate, nu mai are autoritate, poate fi oricând relativizat, de vreme ce ne
putem tocmai învăţători “după poftele noastre”, după cuvântul Apostolului:Căci va veni o vreme
când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.

Şi pentru că astăzi nu mai are cine să ne îndrepte, pentru că noi nu mai ascultăm decât de gândul
nostru, pentru că nu mai primim învăţătura şi mustrarea Duhului, pentru că ne-am terfelit toate
reperele autentice de autoritate şi nimeni nu ne mai poate convinge de nimic, atunci Dumnezeu ne
lasă în voile noastre, rămânem “condamnaţi” să ne purtăm singuri povara propriilor alegeri, dar
răspunzând la Judecată şi pentru cei pe care i-am smintit, când i-am îndreptăţit în minciună sau în
înşelare. Nu ne mai sunt daţi Părinţi adevăraţi, pentru că pe cei pe care i-am avut i-am dispreţuit şi
nu am umblat în sfaturile lor, chiar şi dacă, poate, ne-am folosit de numele lor, când i-am luat drept
scut şi drapel. Nu mai are cine să ne formeze în duhul cel bun, să ne dăruiască “gustul” şi
“mireasma” veritabile ale Adevărului, pentru că… noi nu mai vrem adevărul, ci doar confortul
nostru psihologic şi satisfacerea orgoliului. Duhul suflă lângă noi ca o “adiere de vânt lin (subţire)“,
dar nu-L mai auzim, pentru că ne-am făcut plini de cerbicie şi vârtoşi la inimă. Am viclenit amarnic
în cugetele noastre şi ni se va da nouă după viclenia noastră, adică, aşa cum ştim din Vechiul
Testament, până şi proorocii (duhovnicii) vor fi orbiţi şi vor spune minciuni sau lucruri omeneşti,
întrucât noi asta vrem să auzim.
Dorim minciuni frumoase, “liniştitoare” şi atrăgătoare, dorim gândire trupească ambalată estetic în
pachetele virtuale cu referinţe duhovniceşti legate în fundiţe roz, dorim să ne prefacem că nu există
nici un conflict între creştinism şi lume, nici între tradiţionalişti şi ecumenişti, că totul ar fi minunat
dacă am recurge la magicul “dialog” (al negocierii, al compromisului?), că se poate trăi veşnic sub
zodia lui “nici, nici” sau “şi, şi”, ca să nu se supere nimeni şi să nu ne prigonească nimeni, că nu
trebuie niciodată să facem alegeri cruciale şi răstignitoare, că putem visa în voie că se poate Înviere
şi fără Cruce, că se poate pocăinţă şi fără…. pocăinţă, că Raiul, la o adică, poate fi şi pe pământ, în
timp ce sfârşitul lumii, bineînţeles, nu va mai veni niciodată (a, da şi dorim, dacă s-ar putea, să
închidem gura “apocalipticilor” ăstora nesuferiţi, care mereu ne strică cheful cu veştile lor proaste).
Iar dacă am înseta sincer după adevăr şi numai după adevăr, atunci până şi un măgar ne-ar dezvălui
voia lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte… “Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!” Dar, mă întreb cu
uimire şi cu durere, atunci când ne alegem învăţătorii care ne “desfată auzul”, oare nu ne
gândim deloc la întrebarea Profetului Ieremia:

Lucruri înspăimântătoare se petrec în ţara aceasta: Proorocii profeţesc minciuni, preoţii

învaţă că şi ei, şi poporului Meu îi place aceasta. Dar la urmă ce veţi face?

Nu mai avem criterii să deosebim adevărul de fals, sarea cea curată de surogatele “identic naturale”?
Dacă am avea sinceritate, am avea şi criterii. Dar, cum constată trist şi părintele Savatie: “A venit
vremea când fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai
există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gândire izvorâtă din trăire. Fiecare înţelege
ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale”.

Niciodată până în vremea noastră omul n-a fost mai mândru, mai autosuficient, mai îndărătnic, mai
închinător la idolul minţii proprii. Deşteptăciunea şi cultura l-au dus pe omul contemporan până la
culmi nebănuite de rafinament şi subtilitate în găsirea unor modalităţi de a se păcăli pe el însuşi, de
a inventa justificări sofistice (dar teologice, duhovniceşti!) verosimile pentru toate, de a se refugia în
victimizări şi de a face în aşa fel încât “să cadă mereu în picioare” şi să nu se lase “(în)frânt”
niciodată. De a se strecura mereu profitabil şi oportun(ist), de a se descurca în toate, de a aluneca
mereu pe lângă adevăr.
Nu e de ajuns să ştim multe, să avem o minte bună sau să credem că intuiţia sau trăirile noastre nu
ne înşală niciodată (ceea ce deja este o mare înşelare!). Dimpotrivă, cu cât suntem mai bogaţi în
toate acestea, cu atât suntem mai în primejdie şi cu atât trebuie să ne smerim mai mult, ca să nu
cădem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat. Însă astăzi sunt în vogă alte principii decât cele
evanghelice ale ascunderii virtuţilor, astăzi diavolul deghizat în înger de lumină ne şopteşte: dacă ai
nişte daruri, nişte “talanţi” (cât de mult s-a pierdut şi înţelesul duhovnicesc al “talanţilor”, reduşi la
simplele daruri naturale…), foloseşte-i din plin şi arată-le şi celorlalţi; vezi că eşti valoros, eşti
înzestrat, poţi mai mult, meriţi mai mult!

Câtă părere de sine avem, atâta minciună zace în noi fără să ştim, atâta iad al necredinţei ne
stăpâneşte pe nesimţite. Cu cât ne cultivăm mai mult duhul demonic de ambiţie,
“deşteptăciunea” şi patima dreptăţii proprii, cu atât ne vom cunoaşte pe noi înşine mai puţin şi
vom pierde orice şansă la discernământul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie şi
ascultare în adevăr).
Din toate aceste cauze, şi poate şi multe altele, creştinului de azi îi este tot mai străină smerenia,
credinţa şi inima plină de iubire a sutaşului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocşii cei mai
ortodocşi, tocmai noi putem să fim cei mai vrednici de plâns apostaţi, pentru că vieţuim după un duh
străin, mândru, eretic, luciferic şi, astfel, ne închinăm, prin viaţa noastră, altor dumnezei. Tocmai
noi, cei care trăim uşuratic şi suficient ca şi cum am primit deja calitatea de “fii ai împărăţiei”, vom
risca să auzim – să nu fie! – aceste cuvinte ale Judecătorului:

Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară;
acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor – Vindecarea slugii sutaşului sau despre un

păgân care ne dă lecţii

Dreptmăritori creştini, în pericopa evanghelică de astăzi se spune că într-o zi, pe când Mântuitorul
Hristos intra în Capernaum, L-a întâmpinat un ofiţer roman – sutaş îl numeşte Evanghelia, adică un
ofiţer care era comandantul a o sută de soldaţi –, şi acesta I-a zis: ,,Doamne, sluga mea zace în
casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit’’. Era ordonanţa lui personală, probabil. A cerut vindecarea
pentru slujitorul său, iar Domnul i-a răspuns: ,,Venind, îl voi vindeca’’.

Sutaşul, însă, L-a surprins pe Hristos, şi ne surprinde şi pe noi pe toţi, cu un răspuns cât se poate
de impresionant: ,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul
şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun
unuia:Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.’’ Şi văzând
Domnul logica aceasta simplă, dar justă, a sutaşului, S-a întors către ceilalţi şi le-a zis: ,,Adevărat
grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi
de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar
fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în
ceasul acela’’.

Iubiţi credincioşi, nu multor oameni le-a adresat Hristos cuvinte frumoase ca cele din evanghelia
de astăzi. Pe puţini i-a lăudat pentru credinţa lor, însă, sutaşul acesta ne impresionează cu atât mai
mult, cu cât el nici nu făcea parte din rândurile poporului ales; nu era dintre iudeii care cunoşteau
Legea. Era păgân, roman, şi, de aici şi impresia puternică pe care a produs-o tuturor. El venise în
Ţara Sfântă ca şi cotropitor, pentru ca apoi să se lase cucerit el însuşi de credinţa celor cotropiţi,
pentru că, citim în Sfânta Evanghelie că acesta nu doar îi admira pe evrei pentru credinţa lor, dar a
devenit şi ,,ctitorul’’ sinagogii lor: ,,Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic
este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga’’ (Lc.7,4-5).

Ceea ce ne impresionează la sutaşul de astăzi este, în primul rând, rugăciunea pentru sluga sa.
Câţi dintre noi putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi vrednicie, nu pentru aproapele, ci pentru
cei din familia noastră măcar? Sutaşul de astăzi s-a rugat nu pentru unul dintre aceştia, ci pentru
slujitorul lui!… Ce suflet mărinimos la acest păgân care îşi trata ordonanţa ca pe o persoană
vrednică de a se ruga pentru ea!…

În al doilea rând, pornind de la faptul că Hristos a ascultat rugăciunea sutaşului şi i-a tămăduit
bolnavul de acasă, suntem încurajaţi să credem că şi rugăciunile noastre de aici, de la biserică,
pentru cei de acasă – fie că sunt ocupaţi peste măsură, fie că sunt bătrâni şi neputincioşi, fie că
sunt bolnavi, ca slujitorul de astăzi – pot fi ascultate. Dacă Hristos a ascultat rugăciunea unui
păgân, vindecând de la distanţă pe slujitorul lui, de ce am crede noi că ar putea rămâne
neascultată rugăciunea noastră?

Ce altceva ne-a mai impresionat la ofiţerul de astăzi? Câţi dintre dumneavoastră, dacă aţi fi fost în
locul lui şi aţi fi aflat că are de gând să vină Hristos în casa dumneavoastră, nu aţi fi ,,luptat’’ cu tot
dinadinsul să-I fiţi gazdă, în loc să vă gândiţi la nevrednicia proprie? Domnul era gata să-i facă
sutaşului cinstea de a veni în casa lui, iar acela, în loc să fie mândru de această onoare pe cale să
i se facă, a arătat o uimitoare smerenie. Nu a dorit cinste, nu a căutat o astfel de faimă, ci a
preferat mai degrabă să îmbrăţişeze smerenia, şi cu aceasta L-a ,,cucerit’’ pe Domnul.

Se ştia păgân, se ştia murdar, se ştia vinovat de multe, aşa cum suntem şi noi. A preferat, însă,
cinstei şi onoarei de a-L avea pe Hristos oaspete în casa lui, smerenia de a se considera nevrednic să
fie gazda lui Dumnezeu. Este motivul pentru care Hristos l-a lăudat astăzi pe sutaş ca pe puţini
alţii. Şi încă ceva a mai fost: credinţa sa puternică, pentru că ,,i-a zis Iisus: Du-te, fie ţie după
cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela’’.

Auziţi ce credinţă! Pe cât de simplă, pe atât de puternică! De ce zic simplă? Pentru că el, potrivit
formării sale militare, s-a gândit că lucrurile stau şi la Dumnezeu la fel de simplu ca în armată, şi de
aceea a zis: ,,…zi numai cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea
altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia:Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi
slugii mele: Fă aceasta, şi face.’’Aşa trebuie să fie şi la Dumnezeu, s-a gândit, simplu sutaşul. Dacă
El este Stăpânul lumii, nu trebuie decât să poruncească şi se vor împlini toate întocmai.

Impresionantă credinţa puternică şi deloc sofisticată a acestui militar păgân, care le-a dat o lecţie
teribilă iudeilor astăzi. De aceea, să învăţăm de la el:

Unu: Să ne rugăm, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră de

aici de la biserică pentru cei care nu vin cu noi la rugăciune, dar pe care îi putem purta în
minţile şi inimile noastre întocmai cum purta acest sutaş pe slujitorul său în inima şi în
rugăciunea sa;
Doi: Să luăm exemplu de credinţă, pe cât de simplă pe atât de puternică, de la acest păgân
care, necunoscând mai nimic despre Domnul, i-a intuit totuşi puterea, iar pentru faptul că
a dovedit dragoste faţă de ,,casa’’ Sa, Dumnezeu i-a luminat duhul mai mult decât celor
,,aleşi’’;
Şi, trei: Să căutăm la smerenia lui şi să nu ne lăsăm nicicând biruiţi de mândrie ori de
prea buna părere despre noi înşine, de gândul că noi am fi ,,gazde bune’’ale lui Hristos, în
loc să ne vedem slăbiciunile şi nimicnicia noastră.

Iată câte lucruri frumoase putem învăţa astăzi de la un păgân, dar de la un păgân care şi-a lipit
inima de ,,casa’’ lui Dumnezeu şi a contribuit la construirea ei, aşa după cum fac şi astăzi o seamă
de buni credincioşi, cărora Biserica noastră le este recunoscătoare şi se roagă pentru ei. Sutaşul de
astăzi ne-a dat un exemplu teribil şi de rugăciune, şi de credinţă, şi de smerenie. De aceea, să ne
ajute Bunul Dumnezeu să ne agonisim şi noi aceste virtuţi, dar să ne deprindem şi a iubi ,,casa’’
Domnului, adică biserica Sa, în care ne botezăm, ne cununăm şi în care trebuie să păstrăm
legătura permanentă cu El prin spovedanie, prin Sfânta Împărtăşanie şi prin celelalte Taine
sfinte ale Bisericii. Amin.

IPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului - Vindecarea slugii sutaşului

Îmi place să-mi reamintesc, de fiecare dată când Dumnezeu ne rânduie câte o mare bucurie, de un
lucru care e mai presus de orice şi care constituie pentru noi un criteriu de echilibru, şi anume acela
că nimic nu este întâmplător în lumea aceasta, de la cele mai mărunte lucruri, până la cele mai
frumoase şi mai încântătoare. Şi aduc ca mărturie un cuvânt scripturistic.

Mântuitorul le spune ucenicilor: “Nici un fir de păr din capul vostru nu se va ridica fără voia lui
Dumnezeu.”Iată, prin rânduiala Bunului Dumnezeu, ne aflăm astăzi, din nou, într-o altă sărbătoare,
într-o nouă Duminică a întâlnirii cu Dumnezeu, de această dată pe drumul înspre Capernaum. Orice
întâlnire cu Dumnezeu este o sărbătoare, o înviere, un prilej de mare bucurie! În această bucurie se
înscrie şi sărbătoarea de astăzi, pentru că ea nu este o simplă duminică, ci este o duminică
pregătitoare şi pilduitoare pentru viaţa noastră duhovnicească, de creştini aflaţi pe calea spre
Hristos.

Ne spune Sfânta Evanghelie că “în vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de
El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”.

Remarcăm că sutaşul I se adresează Mântuitorului la modul la care o făceau toţi ucenicii Săi, toţi cei
care credeau că Hristos nu este doar un profet sau un proroc oarecare, ci că El este Însuşi
Dumnezeu.

Şi, mai ales, acest sutaş nu vine să ceară ceva pentru sine. Şi nici nu vine poruncitor, în virtutea
funcţiei sale şi a puterii cu care fusese învestit. Era conducător peste o sută de oameni. Avea, fără
îndoială, o mulţime de servitori şi de servitoare. Or, iată, sutaşul nu face nici un gest care să îl arate
mai presus decât Cel Căruia I se adresează. Sluga sutaşului zace bolnavă în casă, iar stăpânul vine şi
se adresează lui Hristos, cu smerenie de rob, să o tămăduiască.

Domnul îi răspunde: “Venind, îl voi vindeca”. Ce îi spune însă sutaşul: “Doamne, nu sunt vrednic să
intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”.
Ce credinţă mai mare decât aceasta aţi întâlnit altundeva în Evanghelie? Domnul Se oferă să vină El
Însuşi în casa sutaşului, a celui care Îi solicită ajutorul, vindecarea, minunea, iar sutaşul, în schimb,
are deplin conştientizată situaţia păcătoşeniei lui şi se simte atât de nevrednic de primirea
Mântuitorului, încât nici nu îndrăzneşte să se gândească la faptul că Acesta ar putea să-i treacă
pragul. Însă, ceea ce este foarte important de văzut aici, păcătoşenia sutaşului nu anulează credinţa
că Hristos poate, prin Cuvântul Său şi prin puterea Sa, să-i vindece sluga.

Ce spune sutaşul mai departe? “Şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun
acestuia: Du-te! şi se duce, şi celuilalt: Vino! şi vine. Şi slugii mele: Fă aceasta şi face”.

Desigur, răspunsul acesta, cum ne minunează pe noi astăzi, L-a uimit şi pe Hristos. De fapt, chiar
Sfânta Evanghelie de la Matei spune că “auzind aceasta, Iisus S-a minunat!” E printre puţinele
momente în care Sfânta Scriptură ne spune că Domnul nostru Iisus Hristos “S-a minunat”. Se
uimeşte, Se minunează pentru că găseşte intre neamuri, intre păgâni, o credinţă extraordinară!

Drept urmare, Hristos îi dăruieşte sutaşului împlinire a dorinţei după credinţa lui: “Du-te şi fie ţie
după cum ai crezut!” Se vede că a crezut puternic sutaşul, pentru că, spune Evanghelia, “s-a
însănătoşit sluga sa în ceasul acela”.

Iubiţi credincioşi, iată o minune care e pentru noi pildă vie pentru a ne apropia de Dumnezeu cu
aceeaşi dragoste şi credinţă, dragoste şi credinţă că El este într-adevăr Părintele nostru şi ne
consideră pe fiecare dintre noi fii şi fiice ale Sale. Şi mai trebuie să reţinem ceva de aici: puterea lui
Dumnezeu e atât de mare, încât nu există necaz, suferinţă, durere, şi nici chiar moarte să nu poată fi
biruite de puterea lui Dumnezeu! Numai să credem cu adevărat că El este stăpânul vieţii şi al morţii!

Prin Evanghelia sutaşului fiecăruia dintre noi ni se deschide Raiul mântuirii, poarta Împărăţiei.
Pentru că tot Sfânta Scriptură ne spune, imediat mai încolo, că “mulţi de la răsărit şi de la apus vor
veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor
fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Fie ca pilda de smerenie, de credinţă şi de dragoste a sutaşului să se facă pildă vie umblării
noastre. Şi facă Bunul Dumnezeu ca şi noi să auzim, laolaltă cu acest sutaş: “Du-te, fie ţie după
cum ai crezut!” Iar credinţa noastră să tămăduiască pe toţi cei pentru care îndrăznim cu
rugăciune către Dumnezeu.
 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a IV-a după Rusalii - Vindecarea
slugii sutaşului

Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în
Capernaum pe servitorul (sluga) unui sutaş sau centurion roman. Această minune este plină de
înţelesuri duhovniceşti, având un caracter profund caritabil sau filantropic şi în acelaşi timp un
caracter misionar. Vindecarea unui om bolnav de alt neam decât evreu şi de altă religie decât cea
iudaică are un caracter misionar simbolic, şi anume ea prevesteşte faptul că Evanghelia
Mântuitorului Iisus Hristos va fi propovăduită în tot Imperiul Roman, şi la toate popoarele
pentru că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. Mântuitorul Iisus Hristos arată acum ucenicilor Săi că
poate descoperi credinţă puternică şi în alte popoare decât în poporul evreu.

Sutaşul preînchipuie diferitele etnii care vor crede în Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credinţa mare a sutaşului, zice: 'Adevărat zic vouă că mulţi de la
răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia
cerurilor' (Matei 8, 11). Această profeţie a Mântuitorului Iisus Hristos nu se va împlini cândva, într-
un viitor îndepărtat, ci începe a se împlini chiar acum, când Mântuitorul laudă credinţa sutaşului
roman.
Acest sutaş sau centurion făcea parte din trupele de ocupaţie ale Ţării Sfinte. Sutaşul roman era, prin
tradiţie, un politeist: romanii se închinau la mai mulţi zei, dar printre ei s-au găsit şi oameni care
admirau învăţătura şi Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Văzând sau auzind de minunile Lui, şi
înţelegând învăţătura Lui minunată, mulţi dintre păgâni au crezut în El. Deci, sutaşul din
Evanghelia de astăzi preînchipuie etniile sau popoarele, altele decât poporul lui Israel, care vor
veni la Hristos, vor crede în El şi se vor mântui. De aceea zice Mântuitorul că 'vor veni mulţi de la
răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi miazănoapte şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacov în Împărăţia cerurilor'. Aşadar, vor crede în El şi se vor mântui mulţi oameni pe care evreii
îi considerau necuraţi şi necredincioşi. Iar 'fiii împărăţiei, spune Mântuitorul, vor fi aruncaţi în
întunericul cel mai din afară' (Matei 8, 12), adică cei care deşi se consideră popor ales, dar nu
cred în El, aceia se vor lipsi de comuniunea veşnică cu Hristos în Împărăţia cerurilor.

Iubirea milostivă faţă de cel bolnav întăreşte credinţa sutaşului că Iisus poate vindeca pe
servitorul său

Vedem că, deşi sutaşul este mai mare peste 100 de soldaţi, şi poate să înlocuiască un soldat bolnav
cu un soldat sănătos, totuşi el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios când acesta s-a
îmbolnăvit. În faţa Mântuitorului Iisus Hristos, sutaşul exprimă suferinţa servitorului care nu
poate cere el direct Mântuitorului să-l vindece. Un centurion roman acordă atâta atenţie unui
servitor al său, încât bunătatea sa şi credinţa sa sunt lăudate de Mântuitorul în auzul tuturor. Acest
sutaş este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, adică pătimeşte
împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind. Iar această bunătate milostivă a lui îi dă
curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulţime de bolnavi,
şi să-I ceară vindecarea servitorului său.

Valoarea persoanei umane este mai presus de orice rang şi stare a vieţii

Bunătatea milostivă a acestui sutaş roman faţă de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în
suferinţă, ne arată că dincolo de ranguri diferite, de funcţii diferite în societate, şi stări ale vieţii,
ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în faţa lui
Dumnezeu, chiar şi atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv
din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate.

În faţa bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutaşul nu poate face nimic, întrucât nu are capacitatea
de a schimba starea de boală a servitorului său într-una de sănătate deplină. De aceea, el merge la
Iisus, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Vindecătorul Care face minuni. Văzând grija
stăpânului faţă de sluga sa - nu este vorba aici despre grija unei slugi faţă de stăpânul său, ci de
grija stăpânului faţă de slugă -, Mântuitorul îi spune: 'Voi veni şi îl voi vindeca' (Matei 8, 7). La
bunătatea sutaşului, răspunde şi Hristos Domnul cu bunătate, mai ales că sutaşul nu-i cerea
ceva pentru el însuşi, ci pentru altcineva, care nu îi este rudă şi nici superior, ci un simplu
subordonat. Însă când sutaşul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenţia să vină în casa lui, Îi
spune îndată: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu' (Matei 8, 8), adică sub
acoperişul casei, al locuinţei în care el locuia de obicei. Probabil şi pentru că sutaşul roman ştia că
orice evreu care intră în casa unui păgân trebuie să suporte critica sau vorbirea de rău a celorlalţi
evrei, întrucât aceştia considerau că romanii, fiind de altă credinţă, nu merită să fie vizitaţi. Din
cuvintele sutaşului se vede că el nu se consideră vrednic de o cinste atât de mare, şi anume ca Iisus
Hristos Domnul să intre în casa lui. De aceea, a zis: 'Doamne, nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu'. Când I-a zis lui Iisus: 'Doamne, nu sunt vrednic', sutaşul L-a mărturisit deja pe
Iisus ca fiind Domnul sau Stăpânul vieţii.

Cuvântul lui Hristos ridică din boală şi din moarte,

dăruind sănătate şi viaţă

Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătăţii sale sufleteşti, acest sutaş are şi o altă
mare virtute, anume smerenia. Deşi este comandant peste 100 de soldaţi şi reprezintă puterea
stăpânitoare a Romei peste Ţara Sfântă, sutaşul se smereşte, zicând: 'Nu sunt vrednic să intri sub
acoperişul meu, ci zi numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea' (Matei 8, 8), iar apoi motivează:
'Şi eu sunt sub stăpânire (adică sunt subordonat cuiva, n.n.) şi am sub stăpânirea mea ostaşi şi îi
spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face'
(Matei 8, 9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului, care pune în mişcare persoana,
sutaşul, de fapt, vrea să exprime credinţa sa în puterea vindecătoare a lui Iisus, despre Care
auzise că a vindecat o mulţime de bolnavi.

Însă, deşi sutaşul vorbeşte despre puterea mobilizatoare a cuvântului său, de stăpân peste o sută de
soldaţi, totuşi el recunoaşte că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc. Când trupul
servitorului său devine bolnav şi paralizat, cuvântul sutaşului nu poate schimba starea de boală a
trupului acestuia. Cuvântul sutaşului era mobilizator numai când servitorul său era sănătos
trupeşte. Din acest motiv, sutaşul cere acum Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta,
sutaşul mărturiseşte indirect că Mântuitorul nu este un om obişnuit ca toţi oamenii, ci El are o
putere deosebită, alta decât cuvântul uman mobilizator. Hristos Domnul este şi are cuvânt
vindecător şi dătător de viaţă. Cuvântul vindecător al lui Hristos este cuvânt mântuitor sau
salvator, adică îl ridică pe om din starea de boală la starea de sănătate, şi din starea de
imobilitate la starea de mobilitate, îl ridică din păcat la sfinţenie şi din moarte la viaţă.

Auzind acest mod de a gândi al sutaşului, care era, de fapt, şi o mărturisire a puterii Sale
dumnezeieşti, Mântuitorul spune: 'Nici în Israel nu am găsit atâta credinţă' (Matei 8, 10). Aşadar,
El descoperă o credinţă puternică la un om de alt neam şi de altă credinţă decât neamul lui
Israel. De fapt, sutaşul şi-a abandonat păgânătatea lui, pentru că era nefolositoare, ineficientă, şi
s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care L-a mărturisit ca fiind vindecător, dătător de
sănătate şi viaţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos constată că sutaşul păgân recunoaşte că El este Dumnezeu-
vindecător, descoperă tuturor a treia mare virtute a acestui sutaş, şi anume: credinţa lui profundă
că Iisus Hristos este Domnul sau Stăpânul vieţii, este Dumnezeu. De fapt, acest sutaş a mărturisit
dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruieşte viaţă şi sănătate. De aceea, Mântuitorul i-a
împlinit cererea sutaşului, zicând: 'Du-te, fie ţie după cum ai crezut'. Iar urmarea a fost aceasta: 'Şi
s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela' (Matei 8, 13). Vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos,
prin cuvântul Său vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de sănătate, de viaţă şi bucurie, a vindecat
pe servitorul sutaşului. După ce Hristos Domnul descoperă în sufletul sutaşului bunătatea,
smerenia şi credinţa puternică, îi răsplăteşte aceste virtuţi cu bucuria vindecării servitorului său
pentru care el s-a rugat ca Iisus să-l vindece.
 Să nu ne rugăm numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii

Evanghelia de azi ne arată şi importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când oamenii sunt atât
de bolnavi, încât nici nu mai pot să se deplaseze şi nici nu mai pot exprima suferinţa lor grea şi
copleşitoare.

Având dragoste smerită şi milostivă pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac
glasul durerii celor care nu îşi mai pot exprima suferinţa, se fac rugători pentru sănătatea şi
mântuirea semenilor lor. În acest sens, putem spune că Biserica a învăţat mult de la sutaşul din
Evanghelia de astăzi şi de la alţii asemenea lui. Ca atare, Biserica ne cere să ne rugăm nu numai
pentru noi înşine, ci şi pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu să se
roage şi pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei care pot şi pentru cei ce nu mai pot să se
roage ei înşişi, pentru cei care pot să vină la biserică, şi pentru cei ce nu mai pot veni la biserică,
ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni. Întrucât rugăciunea pentru
alţii este vindecătoare de suferinţă şi singurătate, Biserica ne cheamă la toate rugăciunile şi
slujbele ei pentru cei bolnavi, precum şi la ajutorarea bolnavilor.
Evanghelia de azi ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi,
să îi vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferinţa prin prezenţa noastră
iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare lângă ei, deoarece, chiar dacă prin rugăciunile
noastre nu se vindecă bolnavii imediat, în chip miraculos, totuşi aceste rugăciuni ajută mult
sufletul lor, alină suferinţa lor şi întăresc iubirea frăţească între cei bolnavi şi cei sănătoşi.

Vindecăm sau rănim prin cuvinte?

Foarte adesea, la suferinţa bolii se adaugă suferinţa singurătăţii. Cuvântul omului milostiv care
vizitează pe cei suferinzi şi se roagă pentru ei îi poate, într-o anumită măsură, vindeca sau elibera
de suferinţă şi singurătate, chiar dacă nu le poate vindeca boala trupului sau a psihicului. Unii
oameni au ajuns la deznădejde şi fiindcă nu era nimeni lângă ei să le spună cuvânt de încurajare, au
murit 'de inimă rea', cum se spune în popor. Alţii chiar şi-au pus capăt zilelor pentru că aflându-se în
stare de deznădejde şi de singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea
sufletului lor, să le dea curajul de-a trăi şi puterea de a-şi purta crucea vieţii.

Sutaşul din Evanghelia de astăzi vorbeşte despre puterea cuvântului mobilizator, dar cere de la
Iisus cuvântul Său vindecător, dătător de sănătate şi viaţă.

Prin urmare, trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni
sau poate vindeca sufleteşte. Un cuvânt greu spus cuiva nevinovat îl răneşte sufleteşte, iar un
cuvânt bun spus cuiva întristat îi poate vindeca răni ascunse şi schimba stări sufleteşti. Sunt o
mulţime de oameni care au fost răniţi sufleteşte în copilărie, în tinereţe sau în vreme de încercare,
iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu îşi cere iertare de la
acesta şi nu îşi schimbă atitudinea faţă de el sau nu se roagă pentru el. Deci cuvântul rău poate răni,
iar cuvântul bun poate vindeca. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii imobilizaţi
la pat, ci şi la cei care suferă pentru că sunt răniţi sufleteşte. Să ne gândim cum folosim cuvintele:
rănim sau vindecăm prin cuvinte? Dispreţuim sau preţuim? Coborâm sau ridicăm pe semenii noştri
prin cuvintele adresate lor? Îndreptăm sau îndepărtăm pe cei cărora le facem observaţie folosind
cuvântul sever?

Evanghelia de astăzi ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru
a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei
slabi, pentru a cultiva comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, spre slava Preasfintei
Treimi şi spre a noastră mântuire.
Amin.