Istoria Holocaustului

Adi Schwarz Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018
2018-2019
Nivel Licență, Anul III
Semestrul II
________________________
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
_________________________________
Facultatea de Științe Sociale

Departamentul de Științe Sociale
Specializarea ISTORIE
_________________________________
DISCIPLINA: ISTORIA HOLOCAUSTULUI

CURS
_________________________________
Titular disciplină: lector univ.dr. Adi Schwarz1*

_________________________________
1*
Email: schwarz_adi@yahoo.com
1
Curs introductiv
Holocaust – distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania

nazistă si colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945). În
cultura iudaică, evreii se referă adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de
origine ebraică însemnând „catastrofă” sau „distrugere totală”). Ca etimologie, cuvântul
holocaust derivă din grecescul holo (întreg) si caustos (ars) desemnând la origine o ofrandă
în flăcări sau un sacrificiu religios care este consumat în întregime de flăcări.
Holocaustul a fost unul dintre cele mai îngrozitoare genociduri din istorie. Un alt
genocid similar a fost cel al armenilor omorâti de turci sub conducerea lui Mustafa Kemal
Ataturk, "părintele" Republicii Turcia. Cei care l-au săvârsit au creat metodic mijloacele de
a aduna si de a omorâ milioane de oameni. Holocaustul a determinat elaborarea legilor
internationale împotriva încălcării drepturilor omului.
Evreii nu au fost singurele victime ale nazistilor în timpul celui de-al doilea război
mondial. Nazistii au încarcerat si omorât si oameni care se împotriveau regimului lor pe
motive ideologice; tigani; germani care prezentau un handicap mental sau fizic;
homosexuali; soldati slavi capturati în război, dizidenti religiosi (Martorii lui Iehova, etc).
Etimologie și definiții
Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah,

care înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care
(bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim) căruia, după Cartea
Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe.
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea
violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine
latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi
și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al
2
doilea război mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul
Război Mondial.
Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la
masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial.
Cuvântul biblic șoa (‫)שואה‬, cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard în
ebraică pentru holocaust încă din anii 1940 în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei
Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara lui 1942, istoricul Ben Zion Dinur
(Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea evreilor din
Europa, denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor. Începând
din anii 1950, termenul „holocaust” se referă de regulă la genocidul evreilor.
Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era
Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte
limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de
holocaust.
Atrocitățile regimului nazist nu s-au limitat la evrei. Unii autori au folosit noțiunea
holocaust în sens mai larg, pentru a descrie și alte acțiuni ale regimului nazist. Acestea
includ uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, omorârea a milioane de
prizonieri de război sovietici, precum și regimul de exterminare la care au fost supuse
persoanele trimise la muncă forțată, homosexualii, persoanele handicapate fizic și/sau
psihic, cetățeni polonezi și ai altor popoare slave, opozanți religioși (martori ai lui Iehova,
prelați romano-catolici) și opozanți politici. Însă majoritatea istoricilor nu includ aceste
grupuri în definiția holocaustului, restrângând semantica acestui termen la genocidul
evreilor. sau ceea ce naziștii au numit Soluția finală a problemei evreiești. Ținând cont de
toate victimele persecuțiilor naziștilor, numărul morților crește considerabil: estimările
plasează numărul total de victime în general între 9 și 11 milioane.
Persecuția și genocidul s-au desfășurat în etape. Legislația privind eliminarea
evreilor din societatea civilă a fost promovată cu mai câțiva ani înainte de izbucnirea celui
de-al doilea război mondial (1933-1939). Au fost înființate lagăre de concentrare în care
deținuții erau folosiți ca sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde Al treilea
Reich ocupa un nou teritoriu în Europa de Est, unități speciale numite Einsatzgruppen
exterminau evrei și adversari politici, împușcându-i în masă. Evrei și romi erau concentrați
3
în ghetouri înainte de a fi transportați la sute de kilometri cu trenuri de marfă în lagărele de

muncă forțată și exterminare, unde, dacă supraviețuiau călătoriei, cei mai mulți erau uciși
prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare ramură a aparatului administrativ al
statului hitlerist a fost implicată în logistica asasinatelor în masă și a contribuit la
transformarea Germaniei în ceea ce un istoric a denumit „un stat genocidar”.
Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești,
în particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile
evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie
exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și
atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât
nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști.
Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu
au legătură cu al doilea război mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei
“holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și Exterminare în secolul
XX”, de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de
istoria Spaniei secolului XX), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în
timpul războiului civil spaniol. (Preston evaluează numărul victimelor căzute în
confruntările declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra guvernului
republican democratic ales în 1936, la 200 000. La această cifră, istoricul mai adaugă încă
170 000, care sunt victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000
masacrați în ariile aflate sub controlul republicanilor.
Se mai pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii lui Franco, care a urmat
războiului civil.
Termenul este folosit și de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din primul
război mondial.
Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire la
genocidul din Ruanda din 1994 și, respectiv, la masacrele în masă organizate de regimul
khmerilor roșii din Cambodgia, iar holocaustul african descrie comerțul de sclavi și
colonizarea Africii, supranumite Maafa.
Conditiile istorice
4
Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fată de

evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbrăca forma anti-
semitismului.
Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față de
evrei ca atare, numai pentru că sunt evrei. Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat în
1879 de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistă
antisemită[1]. Antisemitismul poate lua diverse forme: învățături religioase care proclamă
inferioritatea evreilor, de exemplu cartea lui Martin Luther „Evreii și minciunile lor”, carte
în care Luther scria că evreii sunt otrăvitori de fântâni și ucigași de copii furați sau alt
exemplu, predicile (Omiliile) lui Ioan Gură de Aur (Hrisostom), în care acesta instiga și cita
pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Antisemitismul poate include opinii
stereotipe și prejudecăți, sau forme politice care pot merge de la încercarea de a discrimina,
izola și oprima, până la violența fizică contra evreilor.
Antisemitismul este în esență o formă de intoleranță etnico-religioasă, ca și
xenofobia sau rasismul. În Israel, au fost arestați tineri antisemiți și neonaziști, rude de
evrei. Există și un “antisemitism evreiesc” care se referă la faptul că unii evrei au adoptat
stereotipurilor antisemite dominante sau care persistă în societățile non-iudaice în căre
aceștia trăiesc.
Conform lui de Fontette, antisemitismul trebuie delimitat de critica academică a
iudaismului, demers fără de care cea mai mare parte din literatura modernă de istoria
religiilor, cea din statul Israel contemporan inclusiv, ar fi și ea „antisemită”. Cum spunea
cândva în parlamentul francez deputatul evreu Alfred Naquet, dacă antisemitismul ar
însemna doar discuția pe tema și respingerea dogmei religiei iudaice, atunci chiar și evreii
seculari - cum era el însuși - ar fi și ei „antisemiți.”
În Evul Mediu a început crearea de ghettouri în care evreii erau forțați să locuiască
Printre primele și cu existența cea mai lungă dintre ghetto-uri, a fost renumitul ghetto creat
de Papa Paul al IV-lea (în 1555), căci consecutiv instituirii lui, papalitatea a menținut timp
de secole ceea ce va fi cunoscut de istorie ca "ghetto-ul roman", el fiind un model precursor
cu veacuri înainte al planului de segregare și discriminare nazistă, fiind desființat doar
odată cu ocuparea Romei de către Armata populară sprijinită de trupele lui Napoleon în
1870.
5
În Evul Mediu, acuzații obișnuite contra evreilor erau otrăvirea fântânilor și a

râurilor, uciderea de copii creștini în scopul preparării de azime pascale cu sângele lor
(acuza de omor ritual), transformarea în diavoli, vrăjitoare și alte ființe satanice. O credință
extrem de răspândită și persistentă era și aceea exprimată de ideea "evreului rătăcitor" (der
ewige Jude, le juif errant, the wandering jew), care fusese blestemat să străbată mereu
pământul în lung și-n lat.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il văd
ca pe o varietate anti-evreiască a unui sentiment de ură generală îndreptată împotriva
minoritătilor etnice. În conceptia anti-semită, evreii reprezintă forte misterioase, mitice si
diabolice, sunt atotputernici si joacă un rol sinistru în istoria omenirii. În Evul Mediu,
crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau că evreii
sunt aliatii Diavolului.
Multi credeau că de fapt evreii nici nu sunt oameni si că folosesc magia pentru a
crea aparenta că sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind
puterea magică a sângelui uman, vrăjitoria si perversiunea, ajungâdu-se la "eticheta de
sânge", falsa acuzatie că evreii folosesc sângele copiilor crestini în ritualurile lor.
Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu
teama de orice era străin cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale.
Ca rezultat, violenta anti-semită s-a manifestat în repetate rânduri.
Biserica crestină si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor să
desfăsoare anumite activităti, să aibă anumite ocupatii, îi obligau să locuiască numai în
anumite zone, îi împiedicau să urmeze studii universitare sau chiar îi îndepartau de pe
teritoriul anumitor state. Secole la rând, Biserica Romano-Catolică a incurajat credintele si
atitudinile anti-semite. Desi invătăturile bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat
uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradării si deseori demonizarea evreilor a
făcut ca multi catolici să accepte măsurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii
acestora în secolul 20.
Aceeasi situatie este valabilă si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat
„Despre evrei si minciunile lor”, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin
Luther, foloseau un limbaj extrem de violent. Acesta îi instiga pe crestini să incendieze
sinagogile, să distruga casele evreilor si să-i puna pe evrei în grajduri si îi sfătuia pe
oamenii de stat sî îi alunge pe evrei din tările lor. Scrierile lui Luther au avut o influentă
6
semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de

opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.
În secolul al 19-lea, evreii din majoritatea tărilor europene au fost emancipati –
adică li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetătenilor crestini si celoralti cetăteni ai
statelor respective.
Revolutia industrială era în desfăsurare si evreii au început să joace un rol important
ca întreprinzători în noile industrii si afaceri. Mobilitatea socială si economică precum si
avansul cultural al evreilor europeni în această perioadă a făcut din ei unul din cele mai
vizibile simboluri ale modernizării.
Indivizii care s-au opus modernizării din secolul 19 – de la aristocrati la tărani – îi
percepeau pe evrei ca pe o fortă distructivă. Atitudinea traditională, care a persistat si după
emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrările contemporane
si mania rezultate din schimbările sociale aduce de capitalism.
În a doua jumătate a secolului 19, anti-semitismul modern a penetrat cercurile
politice catolice si partidele.
Ziarul iezuit "Civilta Cattolica", publicat la Roma, răspandea permanent prejudecăti
anti-semite a căror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria,
Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice
elemente anti-semite si a reînviat eticheta de sânge. În Franta, presa catolică răspandea si ea
idei anti-semite, mai ales în timpul afacerii Dreyfus (o controversată propagandă de presa
ce implica un ofiter evreu din armata franceză care fusese condamnat pe nedrept pentru
trădare, în 1894).
Pe la jumătatea secolului al 19-lea în Europa a apărut o noua teorie: cea a rasei.
Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita în rase „superioare” si rase „inferioare”.
După părerea celor care credeau în aceasta teorie, evreii erau o rasă sub-umană si o
amenintare mortală la adresa „puritătii” raselor „superioare”.
Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent că se bazau pe principii
economice, religioase sau de rasă, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie
caracteristica cea mai importantă a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au
manifestat mai ales în Germania în anii 1880.
În Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politică oficială a guvernului care, în
1881 si 1882, a încurajat violente atacuri armate împotriva evreilor, cunoscute ca
7
pogramuri. La începutul secolului 20 existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul

Europei, dar mai ales în Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si România. Desi
partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-
semitismul nu era doar foarte răspândit ci si acceptat din punct de vedere social.
Aparitia natiunilor-state în estul Europei după prabusirea imperiilor Rus, German si
Austro-Ungar la sfârsitul primului război mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-
semitism fără precedent. Atât indivizi cât si guverne au săvârsit acte ostile evreilor. Multi
dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a
alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tări. În perioada
cuprinsă între sfârsitul primului război mondial si începutul celui de-al doilea război
mondial în unele tări măsurile anti-semite au devenit politica oficială de stat. În tări ca
Polonia, România si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-
semite s-au împletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.
Atitudinea fată de evrei în Germania după Primul Război Mondial
Multi germani i-au învinovătit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul

rîzboi mondial, unii sustinând chiar că evreii au trădat natiunea germană în timpul acestui
război. Mai mult, la sfârsitul războiului un grup cu orientare comunistă a încercat să
organizeze o revolutie de tip bolsevic în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei
tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani îi asociau pe evrei cu bolsevicii si
priveau ambele grupări ca pe inamici periculosi ai Germaniei.
Dupa război, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si
intelectualii evrei au jucat un rol important în viata Germaniei în timpul acestei republici si
multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.
Având ca bază convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul
impresionant jucat de evrei în societatea germană in timpul Republicii de la Weimar, mai
ales în cercurile intelectuale si în politica de stânga, referindu-se la ei ca „ciumă” si
„cancer”.
8
În cartea sa "Mein Kempf", publicată in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei
la sfârsitul primului război mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor,
folosind termeni ca „extirpare” si „exterminare” în relatie cu acestia. El sustinea că evreii
au dobândit puterea economică si abilitatea de a controla si manipula mass-media în
avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicării puternicei lor pozitii economice
chiar prin eradicare lor fizica, dacă este cazul.
Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și
antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui
Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns
satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al
Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice

caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era
obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în
stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce
ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de
ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație,
Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva
evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul

oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au
fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în
ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod
treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost
adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg.
Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de
origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii
germani precum și relațiile extraconjugale mixte.
La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul
generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse
9
case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000
trimiși în lagăre de concentrare.
Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la
Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis
"Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.
Unicitatea anti-semitismului nazist
Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasială a determinat gravitatea extremă

si efectele genocide ale nazismului.
Nazistii credeau că evreii sunt răspunzători de ceea ce era privit ca "degenerarea
societatii moderne".
Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe
o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii
conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler
nazismul era o doctrină a salvării umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic.
Era convins că rasa germană trebuia să dobândească si să păstreze suprematia totală
prin războiul total împotriva evreilor, un război în care unica alternativă pentru ambele
tabere, era victoria sau disparitia totală.
Ascesiunea naziştilor la putere
Până în 1929 Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP),

asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, în alegerile
parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numărul total de
voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor în favoarea nazistilor
veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economică bună si nu a muncitorilor
sau somerilor.
Factorii principali în succesul electoral al nazistilor au fost: furia latentă provocată
de colapsul militar al Germaniei spre sfârsitul primului război mondial; resentimentul fată
de Tratatul de la Versailles care a pus capat războiului si a impus conditii foarte aspre
10
Germaniei; depresiunea economică mondiala din anii 1930; teama de răspandirea

comunismului; personalitatea charismatica a lui Hitler.
Până în 1930 Germania nu a fost capabilă să ajungă la un consens politic. Faptul că
nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o
instabilitate politică în Reichstag, parlamentul Germaniei.
Majoritatea germanilor doreau să inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide
aflate în competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de muncă. Ca
urmare nazistii au câstigat popularitate în alegerile din 1930.
În alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat înca si mai
bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea în Reichstag, dar
sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesară pentru o
coalitie de guvernământ. Astfel, la 30 ianuarie 1933, Presedintele Paul von Hindenburg l-a
numit pe Hitler în functia de cancelar (prim ministru).
De îndată ce au preluat puterea, nazistii au făcut din rasism si anti-semitism
componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat
la revolte anti-semite si campanii ale terorei ce au culminat la 1 Aprilie 1933 cu un boicot la
nivel national împotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a..
În plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care îi lipsea pe evrei de
drepturile civile si mijloacele economice de subzistentă.
Pe 7 aprilie 1933 parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa îi
inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte
aditionale prin care se limita numărul studentilor evrei.
Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementări
insuficiente si au decis să implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-
semite.
Unul din primele decrete defineau termenul „evreu”. Crucială în această
determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru părinti evrei era considerat
automat ca fiind evreu, indiferent dacă persoana respectiva făcea sau nu parte din
comunitatea evreiască.
Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumătate-evrei, erau considerati evrei
numai dacă apartineau religiei iudaice sau erau căsatoriti cu un evreu.
11
Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu
erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau „non-ariani” în contrast cu
germanii „puri” care erau „ariani”.
În doctrina nazistă sublinierea descendentei era privită ca o afirmare a rasei, dar
scopul principal al acestor clasificări era delimitarea clară a celor împotriva cărora actionau
legile si directivele discriminatorii.
Pe 15 septembrie 1935, Reichstag-ul s-a intrunit la Nurenberg si a adoptat doua legi,
cunoscute ca legile de la Nurenberg.Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai
persoanele „cu sange german” pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i
astfel de cetătenie pe evreii germani.
Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sângelui si Onoarei Germane, formaliza
barierele între evrei si germani interzicând căsătoria si relatiile sexuale între evrei si
„ariani”. Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus
efectiv din viata socială si culturală. Politica lor s-a îndreptat apoi spre exproprierea
proprietătilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei să emigreze din Germania.
În 1938 evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici si avocati si au fost obligati să-
si înregistreze proprietătile, ca o măsură preliminară a confiscării si „arianizării” lor sau
vânzării fortate către germani. În fapt, guvernul îi forta pe evrei să accepte de la
cumpăratorii „ariani” preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reală a
proprietatilor.
Când nazistii au preluat puterea în Germania, episcopii catolici germani au crezut că
Hitler va proteja civilizatia crestină a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat
regimul nazist si au sprijinit politica externă nationalistă a acestuia.
În ciuda opozitiei fată de doctrina rasistă a lui Hitler, liderii bisericii catolice si ai
altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficială împotriva politicii anti-semite. Marile
biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau
persecutati de nazisti, dar nu au reactionat când nazistii au introdus legislatia rasistă, când
au instigat atacuri fizice împotriva evreilor si nici când au început deportarea si
exterminarea evreilor.
Atitudinea celor mai înalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al
XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodată
12
persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau
a altor catolici implicati in Holocaust.
Mai mult, desi Papa si consilierii sîi erau foarte bine informati cu privire la
exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat să condamne
această crimă pe motivul că Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub
autoritatea Papei, trebuia să păstreze o neutralitate strictă în relatiile internationale.
După anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, aceleasi măsuri anti-semite au
fost implementate si aici. Peste un an, aceste măsuri erau aplicate în Boemia si Moravia,
teritorii pe care Germania le-a ocupat după dezmembrarea Cehoslovaciei.
Până în 1938 două treimi din evreii germani părîsiseră tara si 60% din cei care au
rămas îsi pierduseră proprietătile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu
pogramul din „Noaptea de cristal” – Kristallnacht, care s-a desfăsurat pe întreg teritoriul
Germaniei si Austriei în noaptea de 9 Noiembrie 1938.
În acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au bătut alte câteva sute, au
demolat 76 de sinagogi si au incediat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si
birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au
trimis în lagăre de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.
Pogramul Noptii de Cristal a marcat un punct de răscruce pentru actiunile naziste
împotriva evreilor, pentru că a fost prima situatie din istoria modernă în care violenta a fost
îndreptată pe scară largă si în mod direct împotriva evreilor într-o tară vest europeană. La o
întrunire organizată la doua zile dupa pogram, liderii nazist au decis ca evreii din Germania
trebuie să suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin
asigurări.
Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În
timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din
„Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături
de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului.
Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă.
El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și
că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că
„darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă
pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele
13
(caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de

"rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord.
La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei,
pentru aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept
„un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează
următorul citat din „Mein Kampf”:
„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care

explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci
pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor
pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat
pleavă”.
După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea

dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația
parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se opunea tradițiilor istorice germane bazate pe
militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău și mai mare:
comunismul. Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv,
care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani.
În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la
Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar
naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914.
El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german
ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile
germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele
teritoriale ale noii Germanii.
Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere
capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu
putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul
pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin
cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime
necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același
14
timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial.
El susținea în „Mein Kampf”:
„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale

pe pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich).
Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în
clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când
teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să
ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul
moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va
transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor
următoare...
Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare

destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai
adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși
Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală.
Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii
noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile
considerate necesare poporului german.”
Ideologia economică
Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se

îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:
● eliminarea șomajului
● eliminarea inflației devastatoare
● extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți
standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.
Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar
și întărirea partidului.
15
În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și
1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată
singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din
criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de
patru ani.
Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O
mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea,
odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu
atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane
a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.
Ideologia internațională
Afiș austriac din 1919 în care sunt învinuiți evreii pentru înfrângerea trupelor germane din
primul război mondial.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din
anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei
conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea
acestei etnii în timpul holocaustului.
Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că
puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu
se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea germană
16
din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând
cu secolul al XVI-lea.
De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch
East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în
locul guvernelor, și nu invers.
Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în
raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-
stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.
Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională.
După cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele
companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară
companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la
producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta
permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa
de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât
partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale
muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în
timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale
din relațiile dintre patronat și muncitori.
Politica statului german nazist
Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură
rasială și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:
● Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână”
(Herrenvolk)
● Rasismul și antisemitismul
● Anticomunismul
● Anticlericalismul
● Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica
„rasa stăpână”)
17
„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia

fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.
Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (=
prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins
Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de
milioane de oameni precum și pentru holocaust.
În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și
politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.
Nazismul și fascismul
Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente

din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini,
fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la
care provine rasismul prezent în nazism.
Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna
pe cei care se opuneau comunismului.
Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune.
Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu
toți fasciștii sunt naziști).
O caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul
exercitat de stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și
agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv
concerne), cât și economia de piață în general.
Nazismul și religia
Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și

controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub semnul
întrebării măsura în care Hitler se mai considera creștin.
18
Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost
botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a
declarat vreodată că renunță la religia creștină în care s-a născut.
Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf ("Lupta mea") reiese că Hitler se
considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre
realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în
sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe
negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord
cu voința Atotputernicului; îi critică pe compoatrioții care încheie pact electoral cu "evreii
cei atei"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru
"libertate". Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă
tot ca un catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia
adoptării legii de împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului
său).
Hitler a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în
discursurile sale politice.
De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara:
Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea
pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru
poporul nostru.".
Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii
adevărate”, iar cele care predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau
„religii false”.
O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza
incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a
lui Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în
Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor
catolice..
Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu mult
timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți antisemitismul nu
era nici el mai mic decât printre catolici..
19
Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit
catolic (Bernhard Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal
bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a
făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia
la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a
doua jumătăți a Mein Kampf-ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost
internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933.
Dar ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o
atitudine de relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa
privind prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea. Antisemitismul, chiar și în forma
sa economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa
catolică și conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza
economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii
aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și pentru marile
crize economice din perioada interbelică.
Nazismul și Scientismul
Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în

variantă nazistă era fascinat de scientism (convingerea că "tot faptul vieții umane trebuie să
fie orientat și să ia lecții din descoperirile științelor" (secțiunea "Spencer's Scientism", în
articolul "Education" în Britannica online dec. 2012).
Popularizarea teoriei evoluției produsă pe terenul social încă marcat de un
weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința generațiilor trăitoare la finele
secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX la "o echivalență" mecanică și hazardată
(pentru că bazată pe observații inerent incomplete, în plus din niște științe de abia născute)
"a naturii și culturii, umanitatea devenind astfel și ea o simplă specie a viului, supusă la
legea celui mai puternic, un șeptel de regenerat, îmbunătățit, selecționat și evaluat în
termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum procedează crescătorul cu animalele
lui domestice."
Aceast tendință de zoologizare cu origine în scientism a produs practici precum
eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante chiar și în statele liberale (S.U.A.,
20
Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de sterilizare,

izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic sau fizic), a săracilor, a asocialilor
(hoți, marginali, cerșetori, "arbeitsscheue", etc.).
Politica nazistă anti-semită, 1939-1940
La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare înfioratoare într-un discurs adresat

Parlamentului:
„ în viata mea am fost deseori profet si ... astazi voi fi încă o dată profet: dacă
cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din
nou natiunile într-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta,
victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa.”
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în Septembrie 1939, nazistii au
căutat „o solutie finală pentru problema evreiască”.
Cei mai înalti lideri se gândeau la o „solutie teritorială” pentru evreii europeni.
Conducătorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost însărcinati cu rezolvarea
„problemei evreiesti”.
Ei au propus două variante: prima era crearea unei rezervatii în sud-estul Poloniei
unde urmau să fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusă pe fondul anticipării
victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare firească a înfrângerii Frantei în iulie
1940, si consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din
tarile ocupate sau controlate atunci de Germania.
Pe atunci Madagascarul, situata în apropierea coastei de sud-est a Africii, era
colonie franceză.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptată. La sfarsitul anului 1940 nazistii au
început să planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicillor Sovietice Socialiste
(URSS). Acest plan i-a făcut să abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o
asemenea rezervatie s-ar fi aflat în centrul si nu la periferia unui imperiu german lărgit. La
ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic
permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a navelor germane.
Totusi, înainte ca aceste idei să fie abandonate, germanii au făcut un pas preliminar
21
viitoarelor deportări în lagăre de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au
fost obligati să se mute în ghetouri, unde li s-a ordonat să organizeze consilii care să aducă
la îndeplinire ordinele germanilor.
De asemenea, au fost obligati să poarte pe haine o stea galbenă, simbolizand
originea lor evreiască, si să execute munca fortată. Conditiile de locuit absolut îngrozitoare,
suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare si a serviciilor de sănătate si ratiile de hrană
insuficiente au determinat o rată a mortalitatii foarte ridicată în rândurile locuitorilor din
ghetouri.
De exemplu, în 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.
În timp ce evreii polonezi erau închisi în ghetouri, evreii din tările vest europene
ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre măsuri anti-semite.
Din Norvegia până în Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si
proprietătile si au fost fortati să trăiască în anumite cartiere sau au fost închisi în tabere
păzite.
Trăsături distinctive ale Holocaustului
Atitudinea instituțiilor germane
22
În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi

trimiși în lagăre de concentrare.
Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi

documente. În imagine, transcrierea de către un serviciu militar britanic de interceptare și
descifrare a telegramei lui Hermann Höfle transmisă în ianuarie 1943 lui Adolf Eichmann;
Höfle raporta că 1 274 166 de evrei fuseseră uciși în cele patru tabere ale operațiunii Aktion
Reinhard în anul 1942.
Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat genocidar.
Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul
asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri
care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul
de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei
și au exclus acționarii evrei; universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să
acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale
de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat
medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de
construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcătuite folosind mașinile de
pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când
intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate obiectele personale,
atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi valorificate.
Berenbaum arată că “soluția finală a problemei evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea
mai mare realizare a Germaniei.”
Autorul holocaustolog Saul Friedländer scrie că: “Niciun grup social, nicio
comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din
Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii.” Friedländer mai arată că unele biserici au
spus că unii evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta
doar până la un punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie
deosebit, deoarece politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor
forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile avansate, cum ar fi
industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de
presiune și grupuri de interese.
23
Începutul exterminării
În primăvara anului 1941, în timp ce se făceau pregătirile pentru invadarea URSS,

Hitler a anuntat ca un război al distrugerii este pe cale sa înceapă. El a cerut anihilarea
conducerii bolsevice punând astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera
sursa biologică a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau să fie aduse la
îndeplinire de patru unităti SS mobile numite Einsatzgruppen (echipe de actiune), formată
fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lângă aceste echipe erau si alte unităti de politie
si SS ce urmau să impuste evreii adunati în dreptul gropilor comune pe care trebuiau să le
sape înainte de a fi omorâti.
După începerea campaniei militare in iunie 1941, armata germană a fost chemată în
numeroase rânduri să acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel încât numărul total al
germanilor implicati în uciderea în masă a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.
La data de 2 iulie 1941, Reinhard Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al
Germaniei si o figură importantă în organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul
Comisarului conform căruia toti evreii care ocupau posturi oficiale în administratia
sovietică urmau să fie executati. Ordinul a fost interpretat în sens foarte larg de către
comandantii echipelor de actiune ca vizând toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare
număr dintre acestia au fost împuscati pe loc, indiferent că ocupau sau nu posturi oficiale.
În august 1941 sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor
evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor SS din Belarus:
„Toti barbatii evrei trebuie impuscati. Femeile si copii vor fi dusi in mlastini.”
Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca
„deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile
nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece.”
Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfaurat actiuni pe scara larga in
care intregi comunitati evreiesti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei
din Kiev, Ukraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din
apropierea Kievului.
24
In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau
evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta germanii au
folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in
compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942 executiile
prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea
saparea gropilor pentru evreii ucisi. In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in
Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate
acestea, in primavara lui 1942 campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta
fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.
Gupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor
persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a
dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se
estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un
milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.
Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si
iluminare nationala, nota in jurnalul sau:
„In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe
deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la
propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput,
exterminarea evreilor este consecinta necesara.”
Solutia finală
In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa
ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp in
Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu
handicap mental sau cu handicap fizic sever.
In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939,
doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati,
majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de
gazare.
25
In august 1941 Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat

producea neliniste in randul opiniei publice germane. Experienta acumulata a fost folosita
pentru „solutia finala”, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor
din Europa ocupata de nazisti.
Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost
mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea
de zona Lublin in Polonia ocupata.
Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput
planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie
1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor.
In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600
de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele
comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. In noiembrie 1941, 30 de prizonieri
au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in
nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe
care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8
decembrie 1941.
Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor
evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati
includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria. La
20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat
intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas
cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee.
Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului
nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european „solutia finala”
pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii
care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care suprvietuiau muncii fortate
datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati.
Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru
ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru
26
La scurt timp dupa Conferinta Wannsee, exterminarea evreilor europeni s-a

intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942 Himmler a
fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii.
Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei
centre principale de cazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin,
si Treblinka, in nord-estul Varsoviei. Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada
martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre
500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor.
Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de
exterminare.
Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara.
Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2,
cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-a desfasurat in lagarul
mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau
bolilor.
In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii
evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari
europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre
centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia. Aceste operatiuni erau
supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase
aducerea la indeplinire si coordonarea „solutiei finale”. Sarcina lor a fost indeplinita pe
etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si
refugiatii si la sfarsit ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei
au fost transportati mai intai in ghetourile din est si abia apoi in lagarele de concentrare.
Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.
27
Victimele și numărul morților
Evreii
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase
milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a
Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai ”
frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de
rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a
situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1
milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări
mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia
Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit
unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ
este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre
recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și
documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se
estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent
„ peste patru milioane de nume ale victimelor.
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews,
Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră
include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000
uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare
(Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la
3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare
minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita
orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în
28
lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți,
deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a
estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz,
de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în
Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia
Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de
evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în
Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60%
și 75% dintre evreii europeni.
Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3
milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare
parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și
Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România.
Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru
aceste țări sunt mai puțin sigure.
Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca,
Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în
1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania
foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și
Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în
lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este
estimat după cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek:
360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000; și Treblinka: 870 000.
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează
că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei
uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste
lagăre.
29
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile
lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise,
însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al
războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit
în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la
50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare,
numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece
omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin
executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi
deportați.
Polonezi și slavi
Victime Morți
Prizonieri de război sovietici 2–3 milioane
Deținuți politici 1–1,5 milioane
Sârbi 600 000
Polonezi 200 000+
Romi 220 000–500 000
Masoni 80 000–200 000
Persoane cu handicap 200 000–250 000
Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000
Martori ai lui Iehova 2 500–5 000
Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital
în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi.
De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formațiunile mele Cap de mort
cu ordine de a ucide fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de
limbă poloneză.
Doar în acest fel putem obține spațiul vital de care avem nevoie." Conducerea
Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație germană va fi
complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani.
Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta
Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se
30
interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate

polonezilor, și în cele din urmă polonezii (considerați de naziști Untermenschen, "sub-
oameni") să înceteze să mai existe.
Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul
războiului, din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai
minorităților etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili,
masacrați mai ales în timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste. Cel puțin 200.000
dintre aceste victime au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al
masacrelor ca cel din timpul Revoltei Varșoviene când au murit între 120.000 și 200.000 de
civili.
Execuţia unor polonezi de către Einsatzkommando - Leszno, octombrie 1939
O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe

străzi, aleși la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc.
Între 1942 și 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în
Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, pe 19 septembrie
1942 aproape 3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați
din Varșovia în cele două zile anterioare.
La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani.
Înaltul plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris:
"Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și
31
bătrâni) au fost uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-
am primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți."
În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse,
deportând aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de
civili. Peste 600 de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. Cu
totul, 2.230.000 de oameni au fost uciși în Belarus în timpul celor trei ani de ocupație
germană.
Prizonieri de război sovietici

După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război
sovietici—57% dintre toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției,
maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an
de captivitate.
Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de
prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane
până la jumătatea anului 1944. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a
estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind
captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de prizonieri britanici și americani.
Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi
pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau
folosiți la muncă forțată.
Romi
Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală,
se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda
Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor,
cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind
igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea
[romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic,
ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."
32
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin
130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael
Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu
detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților
de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al
Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la
Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000.
Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe
cel al evreilor morți."
Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost
câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.
Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii
acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă
care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare
de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16
decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat
"arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un
singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și
care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au
satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului
nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din
Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în
teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge,
“metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși
la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare." Bauer argumentează că
această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră
"stricați" de sânge nerom.
Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu împărtășim viziunea că trebuie să-i
hrănim pe cei flămânzi, să dăm apă celor însetați sau să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcați...
33
Obiectivele noastre sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos pentru a triumfa în
lume. Joseph Goebbels, 1938.
Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a
populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații
congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din
instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. În afara instituțiilor de boli mintale,
cifrele sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss
Hartheim, unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis,
comandantul lagărului de concentrare Mauthausen). Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.
Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin,
cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für
Heil- und Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire), condusă de
Philipp Bouhler, șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) și
Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler.
Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de
inculpați, în procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al.
(„Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost
executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.
Homosexuali
34
Homomonumentul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși

în Germania nazistă.
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au

murit în lagăre de concentrare. James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era
intenția sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden"
("bunul simț al poporului") a devenit principiul normativ legal de bază. În 1936, Heinrich
Himmler, șeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea
Homosexualității și Avortului."
Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," iar
homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile
de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste
de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să
raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul
vecinilor.
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în
lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe brat și
ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi
diferențiau pentru abuzuri sexuale. Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor
judecătorești. Au fost umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de
medicii SS, și omorâți. Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc
convenabil de a elimina unii preoți catolici. Steakley scrie că suferințele îndurate de
homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe victime nu și-au spus povestea,
deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război.
Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost
persecutați de naziști.
35
Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în

Clădirea 6 a Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un
lagăr de concentrare nazist.
Masonii și martorii lui Iehova

În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă
generală a instinctului național de autoconservare începută de masonerie se transmite mai
departe maselor societății prin intermediul presei evreiești." Masonii au fost trimiși în
lagărele de concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful
în jos. Se estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.
Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în
armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și
au fost închiși în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune
autorității statului. Între 2.500 și 5.000 au fost uciși. Istoricul Detlef Garbe, director la
Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat
presiunii de a se conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."
Dezvoltarea și punerea în aplicare

Originea
36
Membri ai SA blochează intrarea într-un magazin Erwege, proprietatea unui evreu,

pe Fackelstrasse în Kaiserslautern pentru a aplica boicotul din 1 aprilie împotriva
magazinelor evreieşti. (imagine de la http://ushmm.org - Muzeul Memorial al
Holocaustului din SUA). La ora 10 pe 1 aprilie 1933, membri ai Sturmabteilung s-au
postat lângă magazinele evreiești pentru a îndepărta clienții acestora.
Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în

unitatea de propagandă a armatei germane. Când în armata germană a fost descoperit un
spion evreu, pe nume Adolf Gemlich, căpitanul Karl Mayr i-a trasat lui Hitler sarcina de a
expune o poziție pe care o dorește oficială asupra tuturor evreilor. În data de 16 septembrie
1919, Hitler i-a adresat superiorului său, căpitanul Karl Mayr, o scrisoare cu poziția oficială
propusă de el, în care apare explicit, în limba germană, expresia "Entfernung der Juden"
(înlăturarea evreilor).
În scrisoare Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu ca religie, care s-a conservat prin
"mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit de adepți fiind "banii și puterea".
Hitler a precizat clar:
"Nu vreau niciun evreu în țara în care trăiesc eu și nu-i vreau înlăturați prin
pogromuri dezorganizate. Îi vreau exterminați printr-un sistem legal al guvernului".
Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30
ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început
37
aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura față
de evrei, și a dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din viața
politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i extermine, dar în
particular fusese explicit și în acest sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la
acea vreme ziarist:
Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi anihilarea
evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc rânduri de
spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de multe permite traficul. Apoi
evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi lăsați acolo până încep să se împută; vor
rămâne spânzurați acolo atâta timp cât permit principiile igienei. Imediat ce sunt
dezlegați, vor fi agățați următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și ultimul evreu
din München va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa, până când toată
Germania va fi curățată de evrei.
Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Filozoful Walter Benjamin a plecat
la Paris pe 18 martie 1933. Romancierul Leon Feuchtwanger a plecat în Elveția. Dirijorul
Bruno Walter a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii
dacă el mai dirijează vreun concert acolo: Frankfurter Zeitung a explicat pe 6 aprilie că
Walter și colegul său dirijor Otto Klemperer fuseseră forțați să fugă pentru că guvernul nu
reușise să-i protejeze de "sentimentele" publicului german, care fuseseră provocați de
"lichidatorii artistici evrei." Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a
întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând
evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din Societatea
Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia germană i-a fost retrasă.
Saul Friedländer scrie că atunci când Max Liebermann, poate cel mai celebru pictor al
Germaniei, președinte de onoare al Academiei Prusace de Artă, a demisionat, nici măcar
unul din colegii săi nu și-a exprimat simpatia față de el, și a murit ostracizat după doi ani.
Când a venit poliția în 1943 cu o targă să o deporteze pe văduva lui, la acea vreme în vârstă
de 85 de ani și imobilizată la pat, ea s-a sinucis cu o supradoză de barbiturice, pentru a nu fi
luată.
38
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu
restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate
sângelui" său și din "înrădăcinarea în sfântul pământ german."
În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri
cheie ale societății: Legea serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea
evreilor să dețină ferme sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din
barouri, iar în Dresda, judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și
bătuți. Evreii au fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a
interzis să fie editori de ziare. Deutsche Allgemeine Zeitung din 27 aprilie 1933 scria:
O națiune care se respectă nu poate, pe o scară acceptată până acum, să-și lase
activitățile cele mai importante în mâinile unor oameni de origine rasială străină … A
permite prezența a unui procentaj prea mare de oameni de origine străină, în raport cu
procentajul lor din populație poate fi interpretat ca o acceptare a superiorității altor rase,
ceva ce trebuie în mod cert respins.
În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii germani
de cetățenie și de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a
spus că dacă "problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci "aceasta
trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Național-Socialist pentru o soluție finală
(Endlösung)." Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru
În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internațională
financiară din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile într-un alt
război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci victoria evreimii, ci anihilarea
(vernichtung) rasei evreiești din Europa."
Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru naziști după
septembrie 1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de
evrei.
Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat
concentrarea tuturor evreilor polonezi în ghetouri în marile orașe, unde aveau să fie puși la
muncă pentru industria germană de război. Ghetourile vor fi în orașe care sunt nod feroviar,
39
astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi aplicate mai ușor." În
timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia "viitoarele
măsuri" avea înțelesul de "exterminare fizică."
Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)
Imagine din timpul pogromului de la Iaşi.
La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați

și proprietățile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și
alți 30.000 trimiși în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești și 1.668
de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse.
Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena.
Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al
doilea război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au
numărat pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie 1941, în care 14.000 de evrei
au fost uciși de localnicii români, de poliția locală și de militari români și germani, și
pogromul de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de localnici
polonezi în iulie 1941.
40
Primele măsuri în Polonia
Germania în 1941, inclusiv Polonia ocupată și regiunea Guvernului General.
În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al

Securității Reichului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), un organism care
supraveghea activitatea SS, Poliției de securitate (SD), și a Gestapo-ului în Polonia ocupată
și însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare la evrei, descrise în raportul lui Heydrich.
(Această organizație nu trebuie confundată cu Rasse und Siedlungshauptamt sau Biroul
central pentru Rase și Relocări, RuSHA, a cărei misiune era deportarea evreilor.) Evreii
erau înghesuiți în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului General din Polonia centrală,
unde erau puși la muncă de Biroul de Muncă al Reichului condus de Fritz Saukel. Aici,
multe mii de oameni au fost uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli,
înfometare, și epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio
îndoială, însă, că naziștii vedeau munca forțată ca pe o formă de exterminare. Expresia
Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent.
41
Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în 1940,

și apoi Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite și în aceste țări,
deși ritmul și severitatea variau mult de la țară la țară conform circumstanțelor politice
locale. Evreii au fost excluși din viață economică și culturală și au fost supuși diferitelor
legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor decât după
1942. Regimul de la Vichy din Franța ocupată a colaborat activ la persecutarea evreilor
francezi. Aliații Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să
introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost
obligați. Regimul marionetă german din Croația, pe de altă parte, a început să persecute
activ evreii din proprie inițiativă.
În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, și s-
a procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și
Moraviei" (Cehia de astăzi).
Eichmann a primit misiunea de a scoate toți evreii din aceste teritorii, deși
deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin, nu s-a făcut oficial decât în 1943.
(Mulți evrei berlinezi au reușit să supraviețuiască Holocaustului în ascunzători—este ironic
că Berlin a fost unul din puținele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până în decembrie
1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea Guvernului General.
Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi
împușcați pur și simplu. "Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi
eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu gaz
otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler de eutanasieri
în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). SS Obersturmführer Christian Wirth a fost
inventatorul camerei cu gaz.
Deși era clar până în 1941 că ierarhia SS în frunte cu Himmler și Heydrich era
hotărâtă să se lanseze într-o politică de ucidere a tuturor evreilor de sub control german,
existau centre importante de opoziție față de această politică în interiorul regimului nazist.
Bazele pentru opoziție erau în principal economice, nu umanitare. Hermann Göring, care
avea frâiele industriei germane de război, și departamentul economic al armatei germane,
reprezentând industria de armament, au susținut că imensa forță de muncă evreiască
adunată în regiunea Guvernului General (peste un milion de muncitori) era un bun prea
valoros pentru a fi irosit în timp ce Germania se pregătea să invadeze Uniunea Sovietică.
42
Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva evreilor din
principiu, și pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată și SS asupra politicii
din Polonia. În cele din urmă, nici Göring și nici conducerea armatei nu erau dispuși sau
capabili să submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își asigurase
susținerea lui Hitler.
Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice
actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților
locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele
astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate
pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-
democrați.
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior
consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara
orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată
de naziști. După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și
prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și
torturați. Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe
dintre ele în Polonia.
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau
membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura
adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a
ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până
mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi
selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică.
Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți
prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un
motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei
buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se
43
făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din
cauza expunerii prelungite la soare.
Ghetourile (1940–1945)
Zidul ghetoului din Varşovia, construit la ordinul naziștilor în august 1940
După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care
erau obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în
lagărele de exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de
oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori
extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă,
pasivă." Deși ghetoul din Varșovia conținea 400.000 de oameni—30% din populația
Varșoviei—ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2 oameni în medie într-o cameră.
Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de
febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941,
adică mai mult de unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenți au murit în
1942.
Au venit nemții, poliția, și au început să bată în uși: "Raus, raus, raus, Juden raus."
… un copil a început să plângă … Alt copil a început să plângă. Așa că mama a urinat în
mână și a dat copiilor să bea ca să tacă … [După ce a plecat poliția], am spus mamelor să
44
iasă. Și un copil era mort … de frică, mama își sufocase propriul copil —Abraham Malik,
descriindu-și experiența în ghetoul din Kaunas.
Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai
comunității evreiești, numiți de germani, responsabili pentru funcționarea de zi cu zi a
ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de
la aceștia să facă și aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich
Himmler a ordonat începerea deportărilor pe 19 iulie 1942, și două zile mai târziu, pe 22
iulie, au început deportările din ghetoul Varșovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până
pe 12 septembrie, 300.000 de oameni doar din Varșovia au fost transportați cu trenurile
marfare la Lagărul de exterminare Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet
depopulate.
Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul și
caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale
următorului grup ce avea să fie deportat.
Membrii Judenrat au încercat diverse metode de tergiversare, mită, trageri de timp,
rugăminți, și dus cu vorba, până când în cele din urmă a trebuit să fie luată o decizie. Unii
au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvați, și că astfel alții
trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un
singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr.
Joseph Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împușcați. Pe 14
octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări.
Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din
sud-estul Poloniei.
Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar
fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în
fața militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe
care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în est."
Einsatzgruppen (1941–1943)
45
Un membru al Einsatzgruppe D împușcând un bărbat lângă o groapă comună în Vinița,

RSS Ucraineană, în 1942. Prezenți în spate sunt membri ai armatei germane, Serviciul
German de Muncă, și Hitlerjugend. Pe spatele fotografiei scrie "Ultimul evreu din Vinița".
Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază.
Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia,
Letonia, Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia
Leningrad-Moscova-Rostov, conținea aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de
mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele
eforturi de a evacua evreii, și în jur de un milion au reușit să fugă spre est. Restul de trei
milioane au rămas la dispoziția naziștilor germani.
În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea în
masă a evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă tradiție
de toleranță și domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiții
antisemite puternice, exista o rezistență considerabilă împotriva persecuției evreilor
polonezi de către naziști.
În statele baltice, Belarus și Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura
față de dominația comunistă, pe care mulți o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste
țări au colaborat activ cu naziștii. Ucraineni și letoni s-au înrolat în forțele auxiliare SS în
46
număr mare și au făcut mare parte din munca de jos în lagărele de exterminare naziste. Raul
Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu huligani sau bătăuși; marea majoritate
erau profesioniști cu studii superioare. Ei și-au folosit priceperea pentru a deveni asasini
eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum.
În ciuda servitudinii comandamentului armatei față de Hitler, Himmler nu avea
încredere în armată să aprobe, și nicidecum să înfăptuiască, uciderile de evrei pe scară largă
în teritoriile sovietice ocupate.
Această misiune a fost încredințată unor formațiuni germane SS numite
Einsatzgruppen ("grupuri cu sarcini"), sub comanda generală a lui Heydrich. Acestea
fuseseră folosite pe scară restrânsă în Polonia în 1939, dar acum au fost organizate pe scară
mult mai largă. Einsatzgruppe A (comandat de SS-Brigadeführer Dr. Franz Stahlecker a
primit ordine să opereze în regiunea baltică, Einsatzgruppe B (SS-Brigadeführer Artur
Nebe) în Belarus, Einsatzgruppe C (SS-Gruppenführer Dr. Otto Rasch) în nordul și centrul
Ucrainei, iar Einsatzgruppe D (SS-Gruppenführer Dr. Otto Ohlendorf) în Basarabia, sudul
Ucrainei, peninsula Crimeea, și, în 1942, în Caucazul de nord. Din cele patru
Einsatzgruppen, trei erau comandate de persoane cu doctorat, dintre care unul (Rasch) avea
chiar două.
După cum a declarat Ohlendorf la procesul său, "Einsatzgruppen aveau misiunea de
a proteja spatele trupelor ucigând evreii, țiganii, funcționarii comuniști, activiștii comuniști,
și toate persoanele care ar fi pus în pericol securitatea."
În realitate, victimele grupelor de acțiune (intervenție) erau aproape toți civili evrei
fără apărare (niciun membru al vreunei Einsatzgruppe nu a murit în acțiune în timpul
acestor operațiuni). Până în decembrie 1941, cele patru (A,B,C,D) Einsatzgruppen
enumerate mai sus uciseseră, respectiv, 125 000, 45 000, 75 000, și 55 000 de oameni—în
total 300 000 de oameni - mai ales prin împușcare sau cu grenade, în locuri mai ascunse,
aflate în afara marilor orașe.
Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o
prăpastie din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură
operațiune în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost
decisă de guvernatorul militar (General-maior Friedrich Eberhardt), comandantul poliției
pentru Grupul de Armate Sud (SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln) și de comandantul
47
Einsatzgruppe C Otto Rasch. A fost executat de grupări SS, SD și ale Poliției de securitate,
asistate de polițiști ucraineni.
Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)
Sufrageria vilei de la Wannsee unde a avut loc conferința de la Wannsee. Cei 15 care s-au
așezat la masă pe 20 ianuarie 1942 pentru a discuta "soluția finală a problemei evreiești"
erau considerați cei mai buni și mai străluciți oameni ai Reichului.
Facsimile ale minutelor de la conferința de la Wannsee. Această pagină conține numărul

de evrei din toate țările europene.
48
Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai

nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care
reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în
Guvernul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării
evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele
cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea
Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de
obstrucționare.
De aceea Heydrich a convocat o conferință—Conferința de la Wannsee—pe 20
ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a
finaliza un plan de exterminare a evreilor. Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard
(Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann,
Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile
Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului
Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de
evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și
ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent și SS-
Sturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise
lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra
aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.
Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau
considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în
universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.
Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa,
inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși minutele luate de
Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum
înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune
provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja
experiență practică de importanță vitală."
Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General, 850.000
în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică
(deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de
49
aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de
exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați
pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme,
dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann, a
obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.
Lagărele de exterminare
Poarta lagărului Auschwitz I
Numărul aproximativ de morți de la fiecare lagăr de exterminare (Sursa: Yad

Vashem
Numele lagărului Morți
Auschwitz II 1.400.000
Bełżec 600.000
Chełmno 320.000
Jasenovac 600.000
Majdanek 360.000
Maly Trostinets 65.000
Sobibór 250.000
Treblinka 870.000
În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca
lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre
50
acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Majdanek funcționau deja ca

lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre
au fost construite doar pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil,
la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost și
el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai
ales etnici sârbi.
Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau).
Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au

fost Dachau și Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și
muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau
homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate
țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri,
inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din
cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite
anume pentru exterminări în masă.
Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. Veneau și ziua și
noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima Europei
dispăreau, și ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul
anterior. Și oamenii din această masă … știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi
51
gazați —Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitz între 18

august 1942 și 7 iunie 1943.
Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi
erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.
Camerele de gazare
Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau)
La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și

erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și
obiectele personale.
Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că
acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună."
Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte
unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după
drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta
cafea, și că se răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau
800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.
Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-
B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați
52
înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de
gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime
mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și
strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când
erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite
aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau
sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele
de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat.
Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonieri
Sonderkommando, evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și
2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei
locuiau chiar în camerele de gazare. Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele,
SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la
o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando
responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar
între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și
arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face
față numărului de prizonieri.
„ O altă îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka a fost că am construit

camere de gazare pentru 2 000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de
gazare încăpeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după
cum urmează: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina
transporturile de prizonieri. Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc
decizia din mers. Cei buni de muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat
în uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu
erau buni de muncă, fiind prea tineri. O altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la
Treblinka victimele știau aproape de fiecare dată că aveau să fie exterminate, dar la
Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le facem să creadă că sunt trimise la
53
despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care erau intențiile noastre reale și
uneori aveam probleme din această cauză. Foarte des femeile își ascundeau copiii în
haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la exterminare. Trebuia să
facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la arderea continuă a
cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în comunitățile din
împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.
Rezistenta evreilor împotriva nazistilor
Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din
Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i
convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a
fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor
fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot
teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au
organizat miscari de rezistenta.
Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari
aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva
Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic
pentru a-i sustine.
In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale
rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori
evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de
rezistenta anti-nazista) in paduri.
Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor
rusi. Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din
Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului
Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz
au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat
54
miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei

si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si
Spania.
Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varşovia.
Yehuda Bauer și alți istorici afirmă că rezistența era nu doar opoziția fizică, ci orice
activitate care le redădea evreilor demnitatea și umanitatea în cele mai umilitoare și
inumane condiții.
„ În fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare, în fiecare lagăr de muncă, ”

chiar și în lagărele de exterminare, voința de rezistență a fost puternică, și a luat
multe forme. Lupta cu puținele arme ce puteau fi găsite, acte individuale de sfidare
și protest, curajul de a obține hrană și apă sub amenințarea morții, superioritatea de
a refuza germanilor satisfacția de a vedea panica și disperarea evreilor.
Chiar și pasivitatea era o formă de rezistență. A muri cu demnitate era o

formă de rezistență. A rezista forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza
reducerea la nivelul de animale, a supraviețui supliciului, a trăi mai mult decât
torționarii, acestea au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate acestea,
55
mărturie despre evenimente a fost, în final, o contribuție la victorie. Simpla

supraviețuire era o victorie a spiritului uman."
Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă
fiind revolta din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab
înarmați au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani
înainte de a fi striviți de forțe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de
exterminare Treblinka din mai 1943, când 200 de deținuți au reușit să evadeze din lagăr
după lupte cu paznicii.
După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a
existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de
prizonieri evrei și ruși au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór.
Aproximativ 60 au supraviețuit și s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea
participanților la aceste revolte au fost uciși, dar unii au reușit să evadeze și s-au alăturat
unităților de partizani.
Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommandourile evreiești de la Auschwitz au pus la
cale o revoltă. Femeile deținute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, și
Crematoriul IV a fost parțial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în
masă, dar toți 250 au fost uciși curând după aceea.
Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra
naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Brigada Evreiască, o unitate de 5.000
de voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii
vorbitori de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operațiuni de comando și
sabotaj împotriva naziștilor în spate liniilor frontului în Campania din Deșertul de Vest.
În Polonia și în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaștini și
păduri și s-au alăturat partizanilor, deși mișcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în
rândurile lor. În Lituania și Belarus, o regiune cu mare concentrație de evrei și în același
timp o regiune potrivită pentru operațiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care
au salvat sute de evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînțeles, su au existat pentru
populația evreiască din orașe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile
partizanilor era o opțiune doar pentru cei tineri și sănătoși, dispuși să-și abandoneze
familiile. Puternicul simț evreiesc de solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o
opțiune pentru mulți evrei, care au preferat să moară împreună decât să se despartă.
56
Pentru marea majoritate a evreilor, rezistența putea lua doar forme pasive de
tergiversare, evitare, negocieri și, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziștii au
încurajat aceasta forțând comunitățile evreiești să-și asigure singure ordinea, prin organe
cum a fost Asociația Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania și
Consiliile Evreiești (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis
concesii în schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreiești atât de profund în
plasa unor compromisuri bine intenționate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea
niciodată posibilă.
Supraviețuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să
lupte. Cred că, deși existau mulți factori care ne-au inhibat reacțiile, cei mai importanți
factori au fost izolarea și condiționarea istorică de a acepta martiriul."
Condiționarea istorică a comunităților evreiești din Europa de a accepta persecuția și
de a evita dezastrul prin compromis și negociere a fost cel mai important factor în eșecul
rezistenței până la capăt; Revolta din ghetoul Varșovia a avut loc doar după ce populația
evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 și după ce a devenit evident că niciun alt
compromis nu era posibil.
Paul Johnson scrie: "Evreii fuseseră persecutați timp de un mileniu și jumătate și
învățaseră din lunga lor experiență că rezistența costa vieți și nu le salva. Istoria lor,
teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, și chiar vocabularul îi pregătea să negocieze,
să plătească, să se roage, să protesteze, și nu să lupte."
Comunitățile evreiești au fost sistematic înșelate cu privire la intențiile germanilor,
și au fost private de majoritatea surselor de știri din lumea exterioară. Germanii le-au spus
evreilor că erau deportați în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reașezarea în
est" — și au păstrat această iluzie prin metode elaborate până la ușa camerelor de gazare
pentru a evita revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri
la gările de la Auschwitz și de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând
nicio idee cu privire la soarta care îi aștepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de
exterminare se răspândeau doar foarte încet în ghetouri și nu erau de obicei crezute, așă
cum nu au fost crezuți nici curieri ca Jan Karsky, luptător în rezistența poloneză, care
aduceau aceste vești Aliaților occidentali .
57
Punctul culminant al Holocaustului
Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942. I s-a succedat la conducerea RSHA
Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui Himmler,
au supervizat punctul culminant al Soluției Finale.
În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă,
ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate
în sfera de influență germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare
zi până în primăvara lui 1944.
În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești
din Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, și populațiile lor au fost trimise în
lagăre pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operație, deportarea a 100.000 de oameni
din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia,
reprimată cu mare brutalitate.
În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud și de
vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din
această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici.
În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea
regiunilor sovietice.
Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a
continuat chiar în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la
Stalingrad de la sfârșitul lui 1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate
împotriva industriei și transporturilor germane.
Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a
resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult,
până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul
nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se
teamă de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru
crimele comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era
prea mare, iar Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.
58
În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist, la

Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a
declara explicit că intenționa să extermine evreii din Europa:
Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, ”
tovarășii mei de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit pentru
mine cea mai mare problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă cer ca ceea ce
vă spun în acest cerc să ascultați, dar să nu spuneti altădată altcuiva … Ajungem la
întrebarea: cum rămâne cu femeile și copiii? Am ajuns chiar și aici la o soluție
complet clară. Nu consider că se justifică să eradicăm bărbații — adică să-i ucidem
sau să ordonăm să fie uciși — și să lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare
… Decizia cea grea a trebuit să fie luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de
„ pe fața pământului.
Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul
armamentului Albert Speer, ambii care au susținut ulterior la procesul de la Nürnberg că nu
știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul
procesului acestora.
Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite
ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și
Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei
din Ungaria. Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul
Rudolf Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni.
Această operațiune a întâmpinat o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste, și s-a
sugerat ca Hitler să ofere Aliaților un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în
schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între
agenții lui Himmler, agenți britanici și reprezentanți ai organizațiilor evreiești, și la un
anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000
de camioane - așa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo
posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.
59
Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)
Bratislava, iunie–iulie 1944. Rudolf Vrba (dreapta) a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie

1944, aducând lumii primele vești credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite
acolo. Arnost Rosin (stânga), a evadat pe 27 mai 1944.
Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la
Auschwitz au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din
exterior. În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este
compusă din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS
al lagărului. Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în
momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze."
În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob
Grojanowski, a ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de
la Chełmno grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul
Grojanowski, a fost scos din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Delegatura
Sił Zbrojnych na Kraj, și a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu
acel raport după aceasta.
În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în
emisiuni difuzate în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de
exemplu în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile
încât mulți le-au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit
60
contraproductive pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei
au fost avertizați că urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu
ajunsese înapoi în Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă,
astfel că au preferat să creadă că avertismentele erau false.
În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la
Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și
care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii
despre camerele de gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula
că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000
de oameni fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere
a vieții umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o
notă care specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi
acordată sursei.
Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie
1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat
oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele
raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde
evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă
forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i
compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis
Aliaților să ia acest raport în serios.
Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe
27 mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind
de Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari
pe care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au
petrecut opt zile în închisoare, înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informațiile
adiționale pe care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și
au devenit cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și
27 mai 1944, 100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o
viteză fără precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea.
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15
iunie și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe
61
Miklós Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9
iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.
Marșurile morții (1944 – 1945)
Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești
ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în
Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că
"problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944,
continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă.
Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații
Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944,
forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile
partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile
militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia
mai urgente și mai greu de ignorat.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul
Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de
Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia
Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei.
Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944;
documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul
omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru
a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost
demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar
țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu
existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un
pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită.
Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost
ignorat. Comandanții locali, inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la
marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii
erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu
62
zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să
mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau
în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie
1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să
ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km
distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au
murit pe drum.
Eliberarea
Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80

Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944.

Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de
americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29
aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și
Theresienstadt de sovietici la 8 mai. Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată
eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din
Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini,
63
sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de
neînțeles pentru mintea normală”.
Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză și germană: „Alo, alo.
Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea încă
le mai aud în urechi —Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.
În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră

evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au
fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră
experimente. Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de
la Bergen-Belsen,[179], 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți
au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii
au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata
britanică la Belsen:
Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe
moarte. Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și
în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care
nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o
parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii
acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat
englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa
și a găsit că copilul murise de câteva zile.
„ Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.
Răspunsul altor natiuni
In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii
indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si
chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa
oficiali ai bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia,
64
pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum
au facut multi croati, ucrainieni si slovaci. Evreii erau uneori protejati din ratiuni
economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa
supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii
oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy din Franta neocupata a
trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar
numai cativa din proprii sai cetateni evrei.
Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-
semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a
predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie
care le-a permis sa adune multi evrei italieni.
In Olanda si Belgia majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia
care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a
nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In
Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazisti au
incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta
in Suedia.
Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii
persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de "Cei
Drepti intre Natiuni". Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a
emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul
german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.
Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica
nazista de exterminare.
Inca din noiembrie 1941 rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile
in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de
serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis
oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si
exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti. La mijlocul anului 1944 doi evrei de
origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor
de la Auschwitz.
65
Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor.
Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca
agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca
operatiunile de salvare in zone aflatte atat de departe in est au fost considerate fara sorti de
izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei,
aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.
Alte victime ale Nazismului
Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi
mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului
nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre
acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialisti, membri disidenti ai
clerului, membrii ai sectei „Martorii Lui Iehova”. De asemenea, nazistii i-au individualizat
pe tigani, pe cei ce sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii
homosexuali.
Dintre victimele ne-evrei, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare:
tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i
elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva
tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in „Conventia
internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid”.
Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca „nefiind
demna de a fi traita”. In toamna anului 1939 au inceput programul de eutanasiere in cadrul
caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de
exterminare.
Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar
mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda
stoparii oficiale a programului. Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o
amenintare la adresa „puritatii” rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in
masa.
La inceputul celui de-al doilea razboi mondial pe teritoriul Germaniei locuiau
aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati
66
in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati
si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care
cuprindea aproape 20.000 de persoane.
Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.
Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi,
majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de
razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare. Polonezii, care erau considerati
subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a
inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si
membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost
rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de
civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei
naziste si ocuparii Poloniei.
Bilantul si testamentul Holocaustului
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in 1945, intreaga cultura laica si
religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera
exterminati.
Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi Aliatii au organizat
la Nurenberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii
nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii. In cele
mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri
marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati
la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de
alte procese.
Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de
nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000
de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca
orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie
urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un
67
numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti
care emigrasera in aceasta tara.
68
Bibliografie
Raport final, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România,

Preşedintele comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E.
Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Documente, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România,
ediţie îngrijită de Lya Benjamin, Iaşi, Polirom, 2005.
Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul
Antonescu, 1940-1944, Bucureşti, Editura Hasefer, 2006.
Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I-II, părţile
întâia şi a doua, Bucureşti, Editura Hasefer, Yad Vashem, 2001-2003.
Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Yad
Vashem, Polirom, 2005.
George Voicu (ed.), Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul
Holocaustului din România, Iaşi, Polirom, 2006.
Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor din România, Editura Institutului
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, Yad Vashem, Bucureşti, 2008
Viorel Achim, Constantin Iordachi (coord.), România şi Transnistria: Problema
Holocaustului. Perspective istorice şi comparative, Bucureşti, Editura Curtea
Veche, 2004.
Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din
România în timpul dictaturii fasciste 1940-1944, vols.1-3, Bucureşti, Socec, 1946-1948.
Randolph L. Braham (ed.), Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada
antonesciană, Bucureşti, Hasefer, 2002.
Mihail E. Ionescu and Liviu Rotman (eds.), The Holocaust and Romania: History
and Contemporary Significance, Bucureşti, 2003.
Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supravieţuitorilor, Iaşi, Polirom, 2004.
Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944,
Bucureşti, Hasefer, 2001.
69
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. I. Dur şi M. Ivănescu, Bucureşti,

Humanitas, 1994.
Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa,

vol. I-II, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997.
Cristopher R. Browning, Jürgen Matthäus, The Origins of the Final Solution. The
Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939 – March 1942, Ierusalim, Yad Vashem,
2004.
Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, vol. I (The Years of Persecution,
1933-1939, New York, HarperCollins Publishers, 1997); vol. II (The Years of
Extermination, 1939-1945, New York, HarperCollins Publishers, 2007)
Richard J. Evans, The Coming of the Third Reich, London, Allen Lane, 2003
Richard J. Evans, The Third Reich in Power, 1933-1939, New York, Penguin, 2005.
Richard J. Evans, The Third Reich at War: How the Nazis Led Germany from
Conquest to Disaster , London, Allen Lane, 2008.
Ian Kershaw, Hitler, London, Penguin, 2008.
Dan Stone (ed.), The Historiography of the Holocaust, New York, Palgrave
Macmillan, 2004.
Mihai Chioveanu, Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul
XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
Omer Bartov (ed.), The Holocaust. Origins, Implementation, Aftermath, London,
New York, 2000.
M. Marrus, The Holocaust in History, Hanover, University Press of New England,
1987.
70

Istoria Holocaustului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Holocaustului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adi Schwarz Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Facultatea de Științe Sociale

DISCIPLINA: ISTORIA HOLOCAUSTULUI

Titular disciplină: lector univ.dr. Adi Schwarz1*

Holocaust – distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania

Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah,

în ghetouri înainte de a fi transportați la sute de kilometri cu trenuri de marfă în lagărele de

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fată de

În Evul Mediu, acuzații obișnuite contra evreilor erau otrăvirea fântânilor și a

semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de

pogramuri. La începutul secolului 20 existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul

Atitudinea fată de evrei în Germania după Primul Război Mondial

Multi germani i-au învinovătit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul

Unicitatea anti-semitismului nazist

Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasială a determinat gravitatea extremă

Ascesiunea naziştilor la putere

Până în 1929 Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP),

Germaniei; depresiunea economică mondiala din anii 1930; teama de răspandirea

(caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale

Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se

Politica statului german nazist

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia

Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente

Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și

Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în

Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de sterilizare,

Politica nazistă anti-semită, 1939-1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare înfioratoare într-un discurs adresat

Trăsături distinctive ale Holocaustului

Atitudinea instituțiilor germane

În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi

Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi

În primăvara anului 1941, în timp ce se făceau pregătirile pentru invadarea URSS,

In august 1941 Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat

La scurt timp dupa Conferinta Wannsee, exterminarea evreilor europeni s-a

Victimele și numărul morților

interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate

Execuţia unor polonezi de către Einsatzkommando - Leszno, octombrie 1939

O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe

Prizonieri de război sovietici

Homomonumentul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși

Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au

Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în

Masonii și martorii lui Iehova

Dezvoltarea și punerea în aplicare

Membri ai SA blochează intrarea într-un magazin Erwege, proprietatea unui evreu,

Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în

Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)

Imagine din timpul pogromului de la Iaşi.

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați

Primele măsuri în Polonia

Germania în 1941, inclusiv Polonia ocupată și regiunea Guvernului General.

În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al

Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în 1940,

Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

Zidul ghetoului din Varşovia, construit la ordinul naziștilor în august 1940

Un membru al Einsatzgruppe D împușcând un bărbat lângă o groapă comună în Vinița,