Literatură indiană veche este reprezentată de cîteva opere cu va-

loare universală. Cea mai veche, compusă între anii 2000 şi 1500 î.Hr.,

se intitulează Rig-Veda şi este o culegere de imnuri foarte diverse

ca problematică: cosmogonice, religioase, filozofice, matrimoniale,

satirice, funerare etc. Alte texte vedice sînt Upanişadele, Brahmanele,

Sutrele. Cuvîntul veda înseamnă cunoaştere, mai exact cunoaştere

superioară, sfîntă. Este elocvent în acest sens Imnul creaţiunii. Imnu-

rile erau considerate de către adepţii religiei – a celei induse, dar şi a

celei budiste – drept o revelaţie divină eternă şi nepieritoare. Fără a

le cunoaşte, este imposibil să înţelegi esenţa şi caracterul specific al

culturii spirituale a Indiei.

Din poezia epică indiană s-au păstrat două mari epopei: Mahab-

harata şi Ramayana, ceea ce demonstrează că şi în India a existat o

îndelungată tradiţie a eposului eroic, asemănătoare celei din alte lite-

raturi. Dar, spre deosebire de alte epopei, Mahabharata este, poate, cea

mai vastă din întreaga literatură universală, conţinînd circa 120000

versuri, împărţite în 19 cărţi şi fiind de opt ori mai mare decît Iliada

şi Odiseea, luate împreună. Ea a fost elaborată într-o perioadă de timp

întinsă, din secolele V–IV î.Hr. pînă în secolele IV–V d.Hr., parcurgînd

mai multe etape, de la versiunea timpurie (Bharata) pînă la versiunea

consacrată de tradiţie (Mahabharata). Subiectul îl formează istoria lup-

tei dintre două neamuri – fraţii Pandava şi verii lor, fraţii Kaurava, cu

toţii descendenţi ai lui Bharata, fiul regelui Dusyanta, şi ai Sakuntalei,

lupta încheindu-se cu victoria fraţilor Pandava. În final, însă, are loc

împăcarea neamurilor învrăjbite, instaurîndu-se pacea şi înţelegerea.

În comparaţie cu alte epopei, subiectul principal ocupă peste un

sfert din volumul operei. Celelalte trei includ episoade intercalate, nişte

poeme aproape independente şi legate doar indirect de evenimentele

relatate, cuprinzînd diferite legende, mituri, fabule, parabole, tratate

cu caracter etic, politic, filozofic etc. Pe parcursul secolelor, cîntăreţii-

creatori ai Mahabharatei par să fi incorporat în nucleul epic iniţial

numeroase episoade noi, încît epopeea nu mai pare o operă poetică

unitară, ci o întreagă literatură, de o grandoare incomparabilă şi de o

profundă şi emoţională umanitate, o enciclopedie. Un proverb indian

spune: „Ce nu există în Mahabharata, nu există nici în India“.

Problema eroismului, a activismului capătă în eposul indian o in-

terpretare marcată de concepţii filozofice, religioase, etice specifice.

Şi în Mahabharata apar motivele fortuna labilis, vanitas vanitatum,

„Mahabharata este

cel mai amplu codice

de izvoare ale

mitologiei Indiei...

Ramayana construieşte

o societate ideală

a Indiei, întemeiată

pe principiul dharma

(datoria morală),

conservator al

echilibrului universal“.

Victor Kernbach
19clasa a X-a

antichitatea

finalul luptei dintre două neamuri fiind predeterminat, însă faptul nu

trebuie să-l facă pe om să renunţe la luptă, să se împace cu soarta.

Omul e dator să acţioneze, iar acţiunile trebuie să corespundă unui

imperativ moral specific – datoriei supreme (dharma), prin care desti-

nul omului se contopeşte cu armonia generală a Universului. Este

vorba de o concepţie a datoriei înţelese ca ceva suprapersonal. Omul

îşi cunoaşte datoria, dar are dreptul să procedeze cum găseşte el de

cuviinţă. Acest liber arbitru determină, în ultimă instanţă, concepţia

etică, patosul acţiunii eroice din Mahabharata.

Cealaltă epopee clasică indiană este Ramayana. Deşi seamănă cu

Mahabharata, ea e construită altfel şi ne introduce într-un univers cu

totul diferit. Ramayana este mai mică, include doar 24 000 versuri,

împărţite în şapte cărţi, în care se relatează povestea prinţului Rama,

persecutat de mama sa vitregă şi silit să se refugieze în codri împreună

cu soţia sa Sita, răpită într-o zi de un rege vecin şi salvată de Rama

prin luptă. În poem domină altă atmosferă, plină de elemente şi motive

folclorice, o lume a sentimentelor nobile, a purităţii morale, a iubirii

şi frumuseţii naturii.