Perioada a doua a creaţiei lui Goethe, numită perioada clasicismului

din Weimar, se caracterizează prin abandonarea poziţiilor şi ideilor

sturmerilor şi încercarea de a înţelege logica dezvoltării societăţii

umane. Şederea în Italia, studierea antichităţii îl face să descopere

valorile perene ale omenirii şi idealul unei existenţe armonioase spre

care omul trebuie să aspire prin perfecţionarea sa morală. Aceste idei

noi îl apropie pe Goethe de clasicism şi de neoumanism, avînd ca model

de inspiraţie şi de existenţă antichitatea, în primul rînd cea greacă.

Mutaţiile se resimt în lirica lui Goethe din această perioadă (Peste toa-

te vîrfurile e pace, Cîntecul nocturn al drumeţului, Craiul ielelor, ciclul

Mignon) şi în dramele de inspiraţie antică şi italiană (Egmont, Ifigenia

în Taurida, Torquato Tasso).