Ielele

Ielele, fetele rele din mitologia românească, sunt cele mai fascinante creaturi despre
care românii transmit, din gură în gură, poveşti şi legende de sute ani. Fetele frumoase
care dansează noaptea în păduri, goale sau îmbrăcate în rochii vaporoase, şi
pedepsesc bărbaţii au fost sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scritori.
Ielele, zânele rele din mitologia românească sunt cele mai misterioase şi fascinante
creaturi despre care legendele românilor vorbesc de sute de ani. Surse de inspiraţie
pentru poeţi şi scriitori, care le-au transformat în personaje literare, ielele constituie şi
subiectul unor studii folcloristice în care autorii au încercat să explice atât originea, cât
şi semnificaţia creaturilor. Făpturi feminine supranaturale care apar în cete pe câmpii
sau în păduri, care cântă şi dansează în veşminte vaporoase sau dezbrăcate, lăsând în
urma lor semne ale unor cercuri de foc. Acesta este portretul ielelelor, descris de
folclorişti şi de poveştile din popor de-alungul timpului.

Originea denumirii este controversată De la denumire, până la poveştile din folclor,

purtate din gură în gură, ielele , făpturile de care oamenii trebuie să se ferească, sunt
pline de mister. Numele zânelor rele este el însuşi o controversă. Folcloristul Lazăr
Şăineanu susţine în cartea sa ”Ielele sau Zânele rele” că numele creaturilor vine de la
cuvântul cuman ”yel” care înseamnă vânt. Bogdan Petriceicu Haşdeu a considerat că
originea numelui are de-a face cu sanscritul ”vel” care duce cu gândul la vânt, mişcare
şi moarte. Alte păreri înclină către corelarea denumiri ”iele” cu pronumele personal
feminin ”ele”. Legendele spun că numele de ”iele” nu trebuie rostit de om. De aceea, în
timp, pentru fabuloasele creaturi s-au găsit denumiri diferite. Bogdan Petriceicu Haşdeu
le aminteşte sub nume precum Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana,
Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda,
Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra. Tot pentru a evita rostirea
numelui de ”iele” , din credinţa că rostirea aduce ghinion, românii le-au mai spus şi ”
Dânsele”.

Cine au fost ielele?

Ca şi denumirea, originea ielelor este la fel de controversată. Lazăr Şăineanu a

considerat că ielele sunt, de fapt, sufletele unor femei vrăjite care după moarte nu şi-au
mai găsit liniştea. Există legende care susţin o altă versiune: ielele ar fi de fapt fiicele lui
Rusalim-Împarat, care îi urăsc pe crestini, pentru că supuşii tatălui lor au trecut la
creştinism. Etnologul Tudor Pamfile, care s-a ocupat şi el de mitul ielelor, a găsit o altă
explicaţie. Ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon pe nume Catrina,
Zaina şi Marina care au băut din apa vie şi au devenit creaturi supranaturale.

Alte legende spun că, la origini, ielele ar fi fiicele Cosânzenei , zeiţa Lunii care a trăit o
iubire incestuoasă cu Soarele. Cei doi au fost despărţiţi şi blestemaţi să nu se mai
întâlnească niciodată, iar cele trei fiice au fost trimise pe pământ să despartă tinerii
îndrăgostiţi.

Dimitrie Cantemir aminteşte şi el de iele în ” Descrierea Moldovei”, numind ielele "nimfe

ale aerului, îndragostite cel mai des de tinerii mai frumosi" Legendele despre iele, care
diferă de la regiune la regiune, spun că făpturile apar în grupuri de trei, cinci sau şapte.
Poveştile le înfăţişează pe zânele rele din mitologia românească ca fiind foarte
frumoase, îmbrăcate în veşminte vaporoase sau pur şi simplu goale. În poveşti apar
noaptea, pe câmpuri şi în păduri, departe de ochii lumii. Legendele mai spun că ielele
încing hore nebune şi vesele pe care ochii muritorilor de rând nu trebuie să le vadă. În
urma lor rămân semne ale unor cercuri de foc din iarbă arsă.

Locuri ale ielelor în fiecare regiune a ţării Aproape în fiecare regiune a ţării există
locuri despre care legendele spun că ar fi stăpânite de iele. Se spune că în Dâmboviţa,
în zona numită ”La Omul Mort” ielele apar şi dansează în noaptea Sfântului Andrei. Alt
loc pus pe seama ielelor este Pădurea Drocaia din Olt. Se spune că aici, de-alungul
anilor au fost semnate dispariţii ale unor copii. Legendele vorbesc despre faptul că
ielele au adoptat un copil rămas fără părinţi pe care l-au făcut fratele lor. După moartea
acestuia i-au dus dorul şi au căutat să-l înlocuiască cu micuţii care s-au rătăcit prin
pădure. Aşa explică oamenii locului unele dispariţii misterioase din zonă. Pe unele
câmpuri din Arad , Alba sau Braşov au apărut în anii 90 urme ale unor cercuri din iarbă
arsă şi semnele au fost puse pe seama apariţiei ielelor, evenimentele alimentând
poveştile din popor despre creaturile misterioase.

Surorile rele ale Sânzienelor

Despre iele se spune în tradiţie populară că ar fi surorile rele ale Sânzienelor, alte
personaje supranaturale din mitologia românească. Spre deosebire de Sânzienele
sărbătorite pe 24 iunie, semn al renaşterii vieţii, zânele bune care coboară pe pământ şi
dau rod naturii, ielele sunt zânele rele. Legendele spun că ele sunt cele care îi
pedepsesc pe cei care nu ţin sărbătoarea de Sânziene. Se mai spune că cei care dorm
în noaptea de Sânziene sub cerul liber vor cădea sub puterea ielelor rele care îi vor
schilodi sau îi vor lăsa muţi. Se mai spune că ielele obişnuiesc să bea apă din fântâni
şi oricine va bea după ele, va rămâne strâmb. Din legenda ielelor vine superstiţia legată
de acoperirea fântânilor, vaselor cu apă sau întoarcerea cănii de lângă fânână cu faţa în
jos.

Superstiţii din bătrâni

Bărbaţii sunt cei care cad victime ielelor în mai toate legendele româneşti. Tocmai de
aceea, de-alungul timpului, au fost inventate fel şi fel de metode de ”apărare” împotriva
creaturilor supranaturale. Bărbaţii se apărau de iele purtând usturoi, busuioc sau pelin
asupra lor. Se credea despre aceste plante că au puterea de a ţine la distanţă zânele
rele. Despre leuşteanul pus la ferestre în ghiveci se spunea că are puterea de a alunga
zânele rele. În folclorul românesc există şi o serie de descântece pentru vindecarea
victimelor ielelor, mai toate făcute cu apă neîncepută de la izvor. În ale zone ale ţării
se crede că pentru a ţine departe ielele este suficient să faci cruce cu limba în cerul
gurii.

Sursă de inspiraţie pentru scriitori

Ielele, cele mai cunoscute şi misterioase personaje din mitologia românească au fost
surse de inspiraţie pentru scriitori şi poeţi. Ielele apar în romanul ”Arhanghelii ”scris de
Ion Agârbiceanu. În povestirea Lostriţa scrisă de Vasile Voiculescu , lostriţa-sirenă este
inspirată din legenda ielelor şi devine un personaj cu puteri supranaturale care are
capacitatea de a-şi controla frumuseţea şi imortalitatea. În Poeziile Populare culese de
Vasile Alecsandri, ielele apar ca stăpânele vântului. Mircea Eliade s-a insirat şi el din
mitul ielelor creând ” Noaptea de Sânziene” şi ” La ţigănci”. Legendara horă a ielelor
devine acţiune în nuvela lui Eliade inspiră din elementele mitologiei româneşti. „În clipa
următoare, se simţi prins de mâini şi fetele începură să se învârtească în cerc, strigând
şi şuierând, şi parcă vocile veneau de foarte departe. - N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca
prin vis. Încercă să se oprească, să se smulgă din mâinile acelea care-l învârteau în
iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă” (La ţigănci) Camil
Petrescu este un alt sciitor român care a avut ca sursă de inspiraţie tot misterioasele
creaturi, dând titlul romanului ” Jocul ielelor”.