Iliada ca sursă a protoistoriei poporului român

(Istorie)

In urma cu circa trei milenii, poemele homerice faceau, ultimele,

elogiul vechii lumii trace. Lume a carei maretie începea sa apuna
intr-o aura de mister, pastrandu-si insa neatinsa puritatea
timpurilor stravechi - in timp ce lumea greaca progresa mereu si
neintrerupt -, devenind, incet dar sigur, un prim etalon al
antichitatii clasice.

Silviu N. Dragomir
Tracii s-au estompat in continuare si din ce in ce mai mult, deoarece persistau in stadiul unei
civilizatii arhaice, intrand dupa un mileniu in aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi sa
ajunga pentru un alt mileniu in acel areal al marilor migra-tiuni devastatoare. Insa – asta o vom
vedea de indata! –, nu fusese dintotdeauna asa.

1- Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita
invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:
“Canta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse...”
(Cintul I / versurile 1 si 2 din editia definitiva a lui George Murnu)

Este vorba, asadar, de tracul Ahile, personaj localizat spatial catre Gurile Istrului.
Epopeea ramane ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal insa, ea zugravind
numai o mica parte a celor zece ani –, atat cat se pare ca au durat, in realitate, luptele aheilor de
sub zidurile trace ale Troiei.

2- Cine au fost, in fapt, tracii?

Pentru vechii greci, a fi trac avea o certa valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a
dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: ostean desa-varsit, posesor al unui
suflet care si-a pastrat nealterata puritatea timpurilor stravechi. Se ajunsese pana acolo incat,
elinii – ca semn al stralucirii – isi cautau in vechime ascendente genealogice trace, uneori chiar
cu specificarea unei aumite sor-ginti geto-dace! Un exemplu ar fi insusi zeul razboiului, Ares,
cel nesatul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa,
Penthesileea, traia pe pamanturile din stanga Dunarii; iar atunci cand tatal sau a pacatuit cu zeita
Afrodita si a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat in razboinica Tracie.

Ascendente trace si-a gasit pana si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca sa nu
mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu facea exceptie fata de ceilalti greci care asociau
virtutile eline de cele ale tracilor din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a
tuturor obarsiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind –
asa cum am mai spus - ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau,
Peleu, era rege. Si, deloc intamplator, poetul poetilor ii descrie pe traci abia in al zecelea cant al
cartii sale, tocmai in scopul vadit de a le asigura o aparitie total stralucitoare –, ceea ce nu ar fi
reusit prin insiruirea comuna de la inceputurile povestirii sale. E vizibil ca, la Homer, care se
pare ca ar fi trait prin secolul al IX-lea i.H., civilizatiile minoica, cretana si traca, reprezentau in
fapt vechile civilizatii ale batranelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau
contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflam cum ii vedeau grecii pe acei traci:

“Tracii, veniti de curand, se afla la marginea oastei;

Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, si-i acolo.
Caii vazutu-i-am eu, n-au seama de mari si de mandri,
Albi ca zapada sunt ei si la fuga sunt repezi ca vantul.
Si ferecat ii e carul cu aur si argint, si mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dansul cu ele a venit. Parca nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste sa poarte, ci numai zeii...”
(C. X / v. 420-427)

Dar, cand oare sa fi avut loc asemenea lupte desfasurate parca in cadrul unei aceleiasi familie de
neamuri? Arheologii spun, incepand cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi facut
parte din perioada bronzului timpuriu, incadrandu-se perfect intr-o civilizatie dezvoltata -
concomitent si in mod paralel - pe toata platforma continentala “greceasca”, dar prelungita pe
intreaga puzderie de insule si insulite din Marea Egee. In acest conflict al anticilor – sustin ei –,
nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizatii diferit evoluate pe scara istoriei.
3- Razboiul troian s-a desfasurat spre amurgul protoistoriei

Grecii revendica total posesiv, si deci inutil, razboiul troian ca fiind un razboi grecesc, al lor
propriu. Dar, de fapt, in perioada respectiva ei nu existau ca popor bine determinat. Marele
creuzet in care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v.
dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeasi zona boreala,
au inceput sa navaleasca in Peninsula abia dupa distrugerea Troiei de catre ahei –, nume generic,
cuprinzandu-i nu doar pe acei bine preci-zati ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu-li-se,
tot in ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis ca, in principiu, dorienii au aparut pe scena
istoriei la ~ 100 de ani dupa caderea Troiei, deci cam in secolul al XII-lea i. H. Prin urmare, in
vremurile desfasurarii epopeei Iliada, inca nu existau greci, iar istoria nici macar nu incepuse.

Ne aflam, temporal, intr-o perioada de tranzitie in care incep totusi sa se iteasca primii zori ai
istoriei. Fierul e pomenit in Iliada numai de cateva ori si doar episodic:

“Prin cheutorile platosei varful de fier se prelinse”

(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri

geto-daci. Cu totii erau direct participanti la conflict. Amintim ca bunurile erau inca stapanite in
comun (v. oranduirea gentilica) -, dar se intrevede nasterea proprietatii private (cu o impartire pe
clase) prin cedarea de surplusuri catre barbatii obstii care aduceau deosebit de mari servicii
comunitatii. Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid
Agamemnon sa mai fie rasplatit in plus fata de cele care in mod normal fusesera primite inainte
de la comunitate:
(C. I / v. 119-122) “... Atride,
Cel mai slavit intre oameni si mai ahtiat dupa avere,
Cum si de unde sa-ti deie barbatii ahei o rasplata?
Bunuri prea multe de-a obstii noi nu stim pastrate niciunde”

Chiar daca perioada razboiului Troian ramane in continuare destul de controversa-ta, s-a ajuns
totusi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului,
anume: rastimpul cuprins intre secolele al XII-lea si al XIV-lea i. H.

4- Protagonistii razboiului troian au fost, in realitate... tracii!

Stiut lucru e faptul ca cetatile de pe coasta Asiei Mici – in frunte cu Troia, considerata ca un
prim obiectiv al razboiului – au fost infiintate in cea mai mare parte a lor de tracii numiti dardani.
Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al
bastinasilor “mediteraneani” de o banuita origine pasto-rala pelasga, despre care stim foarte
putin. Dar, aproape cu siguranta, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat
generos, ca si de pasunile bogate. Si chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur ca isi
facusera un stagiu migrator in Tracia.
Homer ni-i insiruie, printre luptatori, pe tracii care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica-n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele-n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfasie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)
-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
“Oaste mai mare, mai vajnica n-am pomenit eu ca asta...”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbatii
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi
traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un trac din Troia, pe numele sau
Paris, o fura pe Elena, sotia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) si-i
lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.
Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu
deosebire prin faptul ca toate fu-sesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina
Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de
corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la
nivel statal...

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vina;
Nu mi-au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz....” (C. I / v. 150-158)
5- Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Grecii au refuzat sa recunoasca preluarile facute de la vechile populatii meditera-neane,

bastinase, in ciuda faptului ca arheologii – si in primul rand Arthur Evans – au aratat ca acel coif
al lui Hector, descris de Homer, apare intocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte traca. Dar si scutul
lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada.
Ei bine, aceeasi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de
la nord, atat a poeziei, cat si a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in
considerare ca, tot grecii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si
materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca intr-o veritabila capsula a timpului. Ca,
dupa circa trei milenii, culmea, romanii sa repete performanta printr-o aceeasi tendinta (v. Sa fie
oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru - anul
1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci.
Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se
poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale
unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce
merita consemnate peste veacuri.

In realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator,
poetul Chateaubriand, atunci cand – constrans de imprejurari – a anuntat ca-si vinde faimoasa
lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.
6- Modalitati comune ale tracilor, dar si ale romanilor, de a iesi din crize

In primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea
unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea
multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in
care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt
prelat:

“Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Si-n vreme de noua

Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. intr-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostasimea...
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne-ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac-o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde-i inversunarea zeului Apolo?
Cearta-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi sa-si abata urgia?>
Zise si-ndata sezu. Dar iata, se scoala-ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care stia cate-au fost mai demult, cate sunt, cate fi-vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia...”
(C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea
“secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul,
incercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.
Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si
temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie...
Sa sapam mai adanc...
Ne tot plangem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date
despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -,
exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal
ramas inca neexplorat de romani. Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru
prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura
veche romaneasca). In mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla
poezie pe care – nu-i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi
timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi
doar vorba de o pura istorie... romantata. Ca sa vezi...

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae
Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de
arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si
situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta
comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este
premergatoare: traci, geto-daci, protoromani, romani.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman
venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si
in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme,
descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei
homerice, din care semnalam doar cateva.

a) Rolul Divinitatii la traci si la romani. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada,
desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca,
ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii traci nu era indeajuns de clara motivatia pentru
care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei
vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus. De asta, poate, multimea jertfelor
facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii
deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Si, poate, tot
de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui
Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite
militare si prin insasi dreptatea cauzei.

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in
oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si
de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate. Ca sa nu mai
vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia
rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.),
caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce
anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.). Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile
de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg
alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban
dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca
astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate
asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.
b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte
foarte usor la pierderea bunului suprem - care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri
ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

(C. XXI / v. 106-113) “... Dar acuma

Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi-i puie in mana-naintea cetatii, nici unul,
Oricare-o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dansul?
Cata la mine si vezi ce mandru sunt eu si ce mare;
Tata mi-i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m-adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie-o sa-mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul...”

Acel “mori si tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici
nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii
invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la traci si geto-daci, in pandant cu aceea de la noi,
ar fi inutila. Vedeti Solul Dac, precum si zicatoarea: Ce tie ti-e scris, in frunte ti-e pus!

c) Supunerea tracilor in fata imuabilului. Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-
140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru "cauza dreapta" a pedepsirii unei mari
ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa
50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de
ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a
Divinitatii:

“Mare si grea e osanda ce-mi dete parintele Zeus,

Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca-n tara
Nu m-oi intoarce de-aici inainte ca Troia s-o spulber,
Totusi acuma s-a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s-apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...”
(C. II / v.109-114)

Intocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldoveni-lor din acea
pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent
de nedreptatea sortii: “...sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale
rasaritene puteri; inca si... Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca
si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru
Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu
ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de
ostasi...”.

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie,
femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest
(uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori
numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se
refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

“Mi-ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,

Biete, rapus de acel care-mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata ca-l poti dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si pofteste-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te-astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te-apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva-ndata
Sulita-i sa te doboare...” (C. III / v. 425-433)
Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor
de luptatori moldoveni aflate intr-o situatie oarecum asemanatoare. Amintiti-va, rogu-va, de rolul
mobilizator al acestora din Mama lui Stefan cel Mare...

e) Cavalerismul trac fata de cel romanesc. Iliada ne supune atentiei cel putin doua cazuri
evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul
Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei
observa ca au o... aceeasi ascendenta! –, astfel ca inceteaza lupta si voios isi dau mana:
“<Hai dar sa facem schimb de arme-intre noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amandoi, sarira din care si mana
Prieteneste si-o stransera si intarira credinta”
(C. VI / v. 119 –236)

Un eveniment cumva asemanator, dar petrecut intre doi mari capitani beligeranti, i-a pus fata in
fata pe comandantul trac Hector Priamidul si pe capitanul de oaste ahe-ul Aias Telamonianul.
Ei se luptara atat de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incat i-a apucat... inserarea! –, iar
la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci
“incoifatul” Hector catre Aias, incheind:

“Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,

Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu-i-a la inclestare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata-n argint i-o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga-i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi intre ahei la corabii”
(C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din
Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetand un intreg sir de lupte si nenumarate ostilitati,
dadura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici...

f) Democratia militara la traci si la romani. Romanii au mostenit de la traci democratia

militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum
Calusarii sau Junii Brasovului. Insa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din
moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele
ostirii:

“Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!

Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te-atii panditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ti-e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de-a lui daruri pe cine-ti graieste-mpotriva.
Crai care storci pe supusi, domnind peste netrebnici...”
(C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara traca s-a mai pastrat la romani doar acel drept al boierilor de a lua
parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din
partea Domnitorului –, de a-si decide propria lor retragere din batalie. Asta, intocmai
legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lup-te, fiind nemultumit (am aratat) de
comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades intalnita la romani prin parasirea
Voievodului de catre marii boieri, participanti pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat
chiar prin parasirea lui Stefan cel Mare de catre boieri la anul 1476: “Toata Moldova (o spune
scrisoarea din 21 august 1476) mustrand pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul
de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s-a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor
calau...”. Numai astfel, parasit de toti ai sai, Stefan a fost infrant la Razboieni. Ulterior,
procedura venita din timpuri batrane a inceput sa fie considerata - in mod impropriu - ca o
tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare incepuse sa fie considerata de domnitori
ca un gest de razvratire fata de “unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel ca in cele din urma a disparut
cu totul. Astazi, ea mai persista - asa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar:
juni sau calusari.
g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata
intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre
misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar
transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis
imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

“Dar se feri sa-l omoare, din teama de sus, il trimise

Tocmai in Licia, unde pieirea sa-si duca el insusi

Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza...”, iar apoi:
“Cum el ajunse in Licia, tara udata de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe-altare.
Doar intr-a zecea, cand zorile trandafirii rasarira,
El incepu sa-l intrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina-i dete iubitul sau ginere Proitos,
Cand a primit el tablita-ndoita cu semnele mortii...”
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Desi semnificatia cuvintelor din original: “semata lygra” -, apare ca neindoielnica, ea a fost
secole la rand pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie
atins in mileniul al II-lea i. H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din
Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai
scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede,
tocmai spre a putea fi sigilata.

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul
Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica. Nu trebuie uitat ca, la Congresul
antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cand in fata a peste 400 de savanti Thorma
Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele
culturii Turdas - Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui
Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada
homerica ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri
au tacut...

In zilele noastre, o alta cercetatoare romanca, Viorica Mihai, sustine ca scrierea geto-daca ar
deriva dintr-o scriere silabica dovedita ca ar fi fost folosita si in cultura Garla Mare, exact intre
anii: 1600-1160 i. H. Dar, savantii nostri tac in continuare...

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiata rezulta in mod cert ca, inainte de
Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti traci; dintre care cei mai
importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris. Deci, chiar inainte de Iliada, tracii obisnuiau sa
cante intamplari eroice stramosesti. Cand trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi
pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

“Ei il gasira pe-Ahile cu armia lui la corabii;

Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu calusul de-argint, frumoasa si mestesugita,
Prada luata de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Canta, veselindu-se, fapte viteze...” (C. IX / v. 183-187).

In epopee mai poate fi intalnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranti era cu precadere
aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totusi,
la un moment dat - intr-o situatie speciala, de varf - se intrevede necesitatea unei noi strategii,
aceea a formarii unui sistem numit ulterior “arici” de catre antici:

“Gata cu pieptul sa-nfrunte potopul troian si pe Hector

Lance cu lance-ngradind si scutul de scut razimandu-si
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta-n ostire
Se-nghesuiau...” (C. XIII / v. 124-145)

Respectiva tactica, izvorata din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de
hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la
asedii. O aplica si Stefan cel Mare la Razboieni cand, ramas cu prea putini luptatori in fata
puhoiului turcesc, aseaza intocmai astfel carele si sulitasii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea stiut cum era in evul
mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Tarile Romane –
gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada. Explicitam: oamenii
trebuie ca erau randuiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii
etc.) sa dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) sa dea sprijin neamului. Neindoielnic este
faptul ca tracii incepusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de
batranul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta; Nu este de lepadat un cuvant ce eu ti-l voi
spune:
Armia tu intocmeste-ti acum dupa neam si-nrudire,
Neamul pe neam sa s-ajute la lupta si ruda pe ruda.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te-asculta danaii,
Sti-vei tu care din frunte si care din gloata-i netrebnic”
(C. II / v. 355 - 360)
j) Crestini inaintea crestinismului... Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special
pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. In realitate, nu
se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele
constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul
cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism
(v.). Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la inmormantarile
crestine, atunci cand mortul este in toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei
si este scos exact intr-o aceeasi pozitie, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui
Ahile, inca de acum circa 3.000 de ani inainte de crestinism:
“Mie incalte nu-mi poate tihni nicidecum inainte
Nici bautura, nici hrana, caci mort mi-e prietenul, zace
Bietul in cortul intins cu talpile-ntoarse spre usa...”
(C. XIX / v. 207 - 209)

Dar, in Iliada gasim zeci de asemenea obiceiuri crestinesti (v. priveghiul s.a.).

Putina istorie nu strica...

In poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord inde-partat, printre
care le putem aminti si pe cele de la inceputul cantului al XIII-lea:

“Dupa ce duce pe Hector si oastea-i asa spre corabii,

Zeus ii lasa pe ei sa-si poarte necazul si greul
Luptei apoi, iar el cata cu ochi luminosi mai departe
Tari si noroade sa vaza, pe traci care-nstruna sirepii,
Pe hipemolgii slaviti, bautorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat si pe abii cei plini de dreptate”
(C. XIII / v. 1 - 9)

Chiar la inceputul cantului respectiv, Homer ni-i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe
hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populatie pelasga foarte cunoscuta prin faptul ca se
hranea in buna masura cu lapte de iapa (a se revedea in acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei,
cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizati intre Carpati si Dunare (a se identifica drept o
populatie strabuna a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum si pe abi, o
alta populatie, desigur tot traca, tot nordica -, dar ramasa deocamdata neidentificata. Sau:

“Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires

Rigmos, barbatul venit din a Traciei rodnica tara...”
(C. XX / v. 468-469)

Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse intr-un simplu material ca acesta. In
Iliada mai poti afla cum se nasteau tracii. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau
educati ei. In Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa
dupa cum, de asemenea, in Iliada afli despre mesele tracilor unele detalii surprinzatoare. Astfel,
dupa ce Nestor il salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei
medicilor, din proto-istorie) si il invita la cortul sau, batranul ii ofera acestuia o masa de refacere
pe care le-a pregatit-o Hecameda, frumoasa carliontata:

(C. XI / v. 610 - 625) “...Ea le-ntinse o masa

Dalba, strunjita, cu negre picioare, si-o tava de-arama;
Spre a da gust udaturii, ea puse intr-insa o ceapa,
Miere galbuie si sfanta faina de orz si alaturi
Puse-o mandrete de cupa, de Nestor adusa de-acasa.
Cupa cu tinte de aur batuta era si-avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe doua picioare.
Altul abia de pe masa cu-o mana putea s-o ridice,
Plina fiind, dar Nestor putea fara truda s-o tie.
Prinse s-amestece-n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zana de mandra, si branza de capre sa farme
Cu un razus de arama, sa presure alba faina;
Si bautura gatind, ea indata-i pofti ca sa beie.
Dansii baura si dupa ce-si stinsera-a setei arsura,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amandoi impreuna”

Iata o mostra de modul in care aheii isi ospata musafirii in vase pe care noi, astazi, le socotim
nefunctionale, intocmai celor gasite la sapaturile din straturile "Cucuteni". Peste toate, nu poate
fi minimalizata puterea de abstractizare a vechilor traci.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca tracul Eneas facea
parte dintr-o familie care era permanent in conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine,
amintiti-va de indelungile confruntari de la noi intre familiile Danestilor, din Ordinul
Pamantenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Draculestii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri
de import.

Mai amintiti-va de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranta limba sa traca
atunci cand - invins fiind -, a plecat din Troia. El desigur ca vorbea o aceiasi limba cu care si-a
refacut traiul si ginta in tara de adoptiune: in Latium (!).
De aici rezulta clar ca latina era o limba de sorginte traca –, rezultand, iara-si-iara, ca latinii
vorbeau o limba traca, intocmai asa dupa cum si stramosii nostri vorbeau o aceeasi limba traca;
bine-inteles ca, ambele, cu inerente evolutii avute in paralel...
Daca istoricii nostri, cu aptitudini pur functionaresti, nu vor sa admita ca Homer si Virgiliu
aveau minime cunostinte istorice, ar trebui cel putin sa recunoasca - macar asa, din bun simt -, ca
cei doi mari barbati ai omenirii traisera prin acele timpuri; deci cu doua-trei mii de ani mai
aproape de intamplarile din peninsulele greaca si italica.

De aceea consider ca, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului roman, ne sta in putere
sa lamurim destul de bine macar o parte din enigmele tesute in jurul comportamentului
stramosilor traco-geto-daci, dezvaluindu-ni-se structurile lor, acum parca mai inteligibile, pe care
sa le descifram macar atat cat ne permite nivelul actual de cunoastere si, in nici un caz sa
neglijam intuitia; numai astfel reusind sa integram intr-o evolutie credibila spiritualitatea
strabunilor nostri directi.

Dar, asemenea constatari au mai fost facute si de catre alti autori, fie si numai, oarecum sporadic
–, fiind cazul sa-l mai amintesc aici pe Nicolae Densusianu.
Deci, pentru a reciti Iliada in sensul propus, nu este neaparat nevoie sa-mi platiti drepturi de
autor; in schimb putand aprinde la biserica doua lumanari: una la Morti, deoareece tracii mureau
inca in plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent daca multora le place sau nu, astazi noi
suntem chiar urmasii lor directi mostenindu-le si comportamentul si limba.
O puteti face liber, iar daca nu, nu!

Silviu N. Dragomir

Vizualizări: 9047 Sursă: enciclopediagetodacilor.blogspot.com

Aprecieri: 4.74/5 Autor: Silviu N. Dragomir

e-mail
Împarte ceașca:

A fost pe gustul tău?

Alte arom
 - HOMER, PRIMUL ISTORIC AL NEAMULUI TRAC -

Fara nici un dubiu, istoria scrisa incepe cu Homer. Desi a trait in secolul al VIII-lea anterior,
faptele pe care le rela-teaza fac parte din mileniul al doilea, iar Homer le-a cules din
traditiile orale si le-a expus in cele doua nemuritoare opere, Iliada si Odheea. Vorbind nu
numai despre Achei si Troieni, ci si de Tracii veniti in ajutorul cetatii ase-diate, epopeile
homerice au devenit o pretioasa sursa de informatie. Astfel, Homer a ajuns sa fie nu numai
primul mare poet, cisi, intr-o oarecare masura, primul nostru istoric. De aceea, o analiza
amanuntita a scrierilor sale, din punct de vedere istoric, im literar, este nu numai utila, ci si
obligatorie.

Dupa cum se stie, in spatiul tracic epoca bronzului coincide cu epoca de inflorire a
civilizatiei myceniene.
O vreme s-a crezut ca Homer, in Iliada, vorbeste despre vremea Acheilor ca despre o
epoca de aur, o epoca pierduta, la care omenirea avea sa viseze intotdeauna. S-a crezut ca
poetul a proiectat in trecut, prin imaginatia sa prodigioasa, o lume eroica cu dimensiuni
legendare, inventand o civili-zatie fictiva. Sapaturile efectuate de IIeinrich Schliemann la
Troia, Mycene si Tyrint aveau sa demonstreze peste milenii ca poetul n-a inventat o lume
fabuloasa si nu a exagerat cu nimic. in mormantul cel mai important, descoperit nu departe
de cetatea de la Mycene, s-a gasit si „Tezaurui lui Atreu", de o rara valoare. Astfel, eroii lui
Homer au capatat o atestare reala si cetatea, prin proportiile ei, prin marimea blocurilor de
piatra ale zidurilor, considerata de Greci ca opera a ciclopilor, a capatat dimensiuni umane.

Anterior si paralel cu aceasta civilizatie myceniana a existat o civilizatie traca. E

semnificativ faptul ca cel mai mare poet al antichitatii, ca si primul si cel mai mare istoric al
acelor vremi, Herodot, devenit parintele istoriei, scrutand universul lumii vechi, avea sa
consacre numeroase capitole din operele lor Tracilor. Prin aceasta dubla imagine a Tracilor,
se dovedeste inca de la inceput importanta si rolul pe care acest neam l-a jucat in zorii
istoriei europene.

In Iliada, ca si in Odiseea, intalnim primele stiri care ne ingaduie sa re-constituim imaginea

popoarclor de la sfarsitul mileniului al doilea. Aceste stiri au si caracter documentar.
Razboiul troian nu este numai un pretext poetic, ci o realitale istorica, in care se arata cuni
Acheii infrunta pe vechii locuitori ai Greciei. Epopeea homerica surprinde apoi momentul
expansi-unii „grecesti", dupa inradacinarea elementului acheian pe continent, prin
colonizarea insulelor arhipelagului locuit pana atunci de alte neamuri, si pe coastele Asiei
Mici, ajungand chiar in Creta, pe la sfarsitul civilizatiei minoice. Scrierea lineara B ale carei
texte apartin secolelor XV—XII ante-rioare, inregistreaza un dialect grecesc. incercarea
Acheilor de a patrunde spre nord, catre Propontida (Marea Marmara) si spre est, spre
coastele Asiei Mici, se izbeste de existenta Troiei si a aliatilor sai, neamuri trace sau de
origini diferite.

Iliada incepe prin a prezenta o imagine a lumii achee si a vietii de atunci. in ea sunt
resuscitate figuri si faple ale lumii apuse, o lume eroica, populata de personaje divine si
semidivine, cu alte cuvinte o lume mirifica. Acheii, Troienii si aliatii lor capata platose de
bronz, coifurile lor sunt de asemenea de bronz, ca si varfurile lancilor si placilor cu care
sunt captusite scuturile. Aurul si argintul amplifica stralucirea armelor, scanteietoare sub
razele lui Phoebus-Apollo, care asista din inaltul cerului sau participa el insusi la aceasta
crancena inclestare dintre popoarele pelasgo-trace si Achei. Pentru Homer nu exista nici o
diferenta pe planul civilizatiei intre Troieni si asa-zisii Greci, precum nici intre aliatii unora si
altora. Aceasta egalitate probeaza in mod clocvent nivelul atins de civilizatia traca, in tot
spatiul sau din mijlocul caruia, la un moment dat, a luat o mai mare dezvoltare zona
greceasca, prin sinteza trecutului si contributiile noi ale poporului grec. Homer isi imagi-
neaza eroii in posesia unor bogatii fabuloase.

In cantul al II-lea al Iliadei sunt enumerate popoarele care iau parte la razboiul troian si
sefii lor. Sub comanda marelui Achile se afla Mirmidonii, Acheii si Elenii din „Pelasgicul
Arges". Scriitorul Pausanias confirma men-tiunea homerica. Argosul este considerat
pelasgic, iar orasul a fost fundat de capetenia pelasgica Inachus si dezvoltat de fiul sau,
Phoroneus si apoi de nepotul, Argo. Cetatea Argos s-a aflat in fruntea unei ligi politico-
religioase a oraselor doriene din Peloponez.

In Troia, Hector are aliati de mai multe neamuri, care nu vorbesc cu totii aceeasi limba.
Dardanii sunt sub comanda lui Eneas. Locuitorii din Zeleea, sub comanda lui Pandoro, fiul
lui Licaon, sunt arcasi vestiti, care au primit arcurile chiar de la Apollo. Desi nu se spune
nimic in legatura cu originea acestora, faptul ca sunt arcasi sub protectia lui Apollo ingaduie
ipoteza ca ar fi descendenti ai triburilor trace, care au traversat Bosforul, venind din spatiul
tracic cu cateva secole inainte de razboiul troian.

Triburile pelasge, cu capitala la Larissa, au ca sefi pe Hippothoos si pe Pylaios, care se trag

din Ares, amandoi fiind fiii lui Leto. Dupa Emil Condurachi nu ar fi vorba de Larissa din
Thessalia, ci de o alta localitate carc s-ar afla in Asia Mica. Ramane de aratat insa unde.

Descrierea homerica continua apoi cu Tracii din Hellespont, de sub con-ducerea „eroului
Pirco" si a lui Acamas. Ciconii, trib tracic, il urmeaza pe seful lor Eufemio, fiul lui Trezemo,
„eroul iubit de Zeus". Peonii se afla sub conducerea lui Pirecmes, au arcuri si vin de pe
malurile raului Actios (Vardarul de azi). Pe Paflagoni, care vin din tara Enetilor (Tracilor), ii
conduce Pilemon, iar Forcis merge in fruntea Frigienilor. Licienii asculta de Sarpedon si de
ilustrul GIaucon. Mysii erau condusi de Cromis.

Homer nu face nici o discriminare intre lumea greaca si aceste neamuri. Fiecareia dintre ele
si fiecarui sef de trib sau de uniuni de triburi, Homer le atribuie cate un epitet: Viteaz,
Imma Neimblanzita, Divinul, epitete pe care le gasim atribuite in egala masura sefilor
achei, precum si sefilor tro-ieni si ai aliatilor acestora. O singura data Homer socoteste ca
„barbara" limba Carienilor, care veneau din Milet, de pe malurile Meandrului, voind prin
aceasta sa afirme ca Grecii si Troienii n-o intelegeau, dar nicidecum ca limba carienilor ar fi
fost astfel considerata.

O parte din aceste popoare vor aparea din nou in cantul al XVII-lea, consacrat luptelor din
jurul cadavrului lui Patrocle. Pontiu Hector, cel mai valoros luptator troian, vecinii si aliatii
Troiei sunt „aliati stralucili". in timpul bataliei, seful Pelasgilor, Hyppottoos, fiul lui Leto,
incearca sa ta-rasca trupul lui Patrocle spre zidurile Ilionului, dar Ajax ii strapurge casca de
bronz cu lancea, al carei varf patrunde in teasta regelui pelasg si acesta isi da sufletul,
depaite de Larissa. Mai inainte, in cantul al XVI-lea, se spune ca Patrocle il omorase pe
Divinul Sarpedon, cel mai iubit dintre oi.meni de catre Zeus, iar Glaucon, tovarasul regelui
Lyceeen, implora ajutorul lui Apollo pentru a-i da putere ca sa apcre cadavrul lui Sarpeden.
Tot in luplcle din jurul cadavrului lui Patrocle, Eneas, fiul unei zeile, il ucide pe Leociito, iar
prietenul acestuia ii razbuna moartea, doborandu-l pe Apisaon, fiul lui Hipasos, „care venea
din tinuturile fertile ale Peoniei". O dovada ca Tracii sunt considerati cel putin egalii Grecilor
o constituie episodul din cantul al VI-lea din .lliada, in care regele trac Licurg il infrunta
chiar pe zeul Dionisie, silindu-I sa se arunce in mare.

Dolon, trimis de Hector sa spioneze tabara greceasca, cum se spune in cantul al X-lea, este
prins de Diomede si Ulysse, care-i cer sa Ie indice locul pe care il ocupa aliatii Troienilor si
sa le spuna daca acestia au pus oameni de veghe. Dolon insira urmatoarele neaniiiri: „Pe
marginea marii stau Carienii si Peonii, cu arcuri curbe, precum si Lelegii, CicoBii si „Divinii
Pelasgi". Urmeaza dupa aceea tabara Lycienilor, a Mysilor orgoliosi, a Frigienilor, a
Meonilor, iar intr-o latura, tabara Tracilor, in frunte cu regele Rhessos, care avea cei mai
frumosi cai vazuti vreodata, „mai albi ca zapada, mai iuti ca vantul". Carul de lupta al
regelui trac este impodobit in intregime cu placi de aur sau de argint, iar armele lui sunt de
aur stralucitor, minunat lucrate, arme pe care uici un muritor nu le are, ci numai zeii.
Diomede si Ulysse il ucid pe Dolon si, ca niste talhari, se hotarasc sa-i fure caii lui Rhessos.
Se strecoara in tabara adversa, Ulysse fura caii, in timp ce Diomade ucide mai multi Traci,
si chiar pe regele acestora, dupa care, la sfatul bunei zeite Athena, care patronase hotia, se
retrag in ordine. Ajunsi in tabara greceasca, batranul Nestor se minuneaza de frurnusetea
cailor si-i intreaba pe cei doi daca nu cumva au primit un dar al zeilor, pentru ca — spunea
Nestor — „n-am vazut si n-am intalnit niciodata cai ca acestia." Valoarea cailor regelui trac
este atat de mare, incat Diomela si Ulysse resping cererea lui Dolon de a-l lasa in viata in
schimbul aurului, bronzului si fierului pe care le avea acasa si pe care parintii acestuia le-ar
fi oferit ca rasplata. Dar bunii Greci sunt nemilosi si resping aceasta oferta, ucigandu-l
miseleste.

In Odiseea, in cantul al IX-lea, dupa razboiul troian, pornind cu corabiile spre casa, vantul il
impinge pe Ulysse spre tara traca a Ciconilor. Se vorbeste de o cetate, Ismaros, pradata de
Greci, dar Ciconii ii ataca, provocandu-le grele pierderi. Un amanunt foarte important care-i
caracterizeaza pe Traci si civilizatia lor evoluata, dar si arta razboiului, este msaj.iunea pe
care o face Homer ca Ciconii stiau sa lupte calare. In timpul razboiului troian, numai Tracii
stiau sa lupte calare, toti ceilalti fiind pedastri sau luptand in care de lupta. Tot in acest
cant in se mai dau unele indicatii in legatura cu bogatia si divinitatile feroce. Astfel, Apollo
era zeul tutelar al cetatii Ismaros, iar Maron, care slujea acestui zeu, il cinsteste pe Ulysse
cu sapte talanti de aur frumos lucrati, un vas de arginft si douasprezece amorfe pline de
vin curat, dulce si parfumat, pe care-1 beau zeii, vin cu care apoi avea sa-l imbete pe
Polifem.

Din exemplele citate din Iliada si Odisseea se pot trage unele concluzii interesante. Astfel,
in primul rand rezulta ca Tracii, ca si ceilalti aliati ai Troienilor, care locuiau ia Asia Mica, au
venit din spatiul tracic si sunfc prezentati in Iliada ca luptatori cu calitati egale luptatorilor
Greci. In al doilea rand, unele neamuri trace apar ca excelente manuitoare ale arcului.
Aceasta arma de vanatoare si da lupta a fost cunoscuta de toti oamenii ajunsi la o anumita
treapta de civilizatie. Arcul insa este mai mult folosit ca o arma de vanatoare. Chiar si in
Iliada, Grecii manuiesc de obicei in lupta lancea si spada, rareori arcul, in timp ce triburile
Trace se folosesc de arc cu mare iscusinta. Aceasta trasatura specifica multor luptatori traci
se datoreste faptului ca ei erau in legatura cu Cimerienii pastori si calareti, si arma lor
preferata era arcul folosit la vanatoare, cat si la lupta. In mina unui calaret iscusit, arcul
devine o arma redutabila in fata careia un pedestras nu poate rezista. In permanenta
vecinatate cu triburile de pastori nomazi din rasarit, care foloseau arcul, si locuitorii
spatiului carpato-dunarean au fost constransi de imprejurari sa foloseasca aceasta arma,
chiar si mai tarziu, pe cand Romanii au inlaturat arcul pe mai multc secole din obisnuita
panoplie a razboiului. Geto-Dacii si urmasii acestora vor folosi cu mare maiestrie arcul.
Neindemanarea Romanilor in utilizarea arcului, ca si lipsa unei calarimi numeroase, explica
printre altele caderca politica a Imperinlui roman, care nu i-a putut supune pe Parli,
deoarece acestia erau buni calareti si arcasi, si nici nu au rezistat invaziilor navalitorilor,
cand au aparut la frontierele Europei. Nefolosind asa cum trebuie aceste unitati de calareti,
nici Romanii, nici Grecii nu aratau mult interes pentru crcsterea si selectarea raselor de cai,
cata vreme in mitologia traca si greaca apar mentiuni despre amazoanele care cresc caii de
Istru si despre Tracii care se ocupa cu cresterea hergheliilor de cai.

Stralucirea si bogatia lumii trace din poemele homcrice nu stau cu nimie mai prejos de cele
ale Grecilor. Bogatiile regelui Rhessos sunt fabuloase s» nici unul dintre regii prezenti pe
campurile de bataie, de sub zidurile Hionului, nu arata ataia stralucire. Dupa descoperirile
de la Mycene si Tyrint care au impresionat mult pe istorici, Vasile Parvan considera ca o
datorie a arheologilor aparlinand spatiului tracic sa faca investigatii si sapaturi, iar prin
rezultatele dobandite sa ilustreze, cu probe materiale, stralucirea civilizatici trace din epoca
bronzului. Pana acum, cu cele doua sute de descoperiri arheologice de dupa razboi in Dacia
si dupa descoperirea obiectelor de aur din tumulii traci din Romania si Bulgaria, recent
expuse la Paris, s-au adus deja suficiente marlurii concrete, care sa confirme descrierile
facute de Homer, desi multe din acele descoperiri expuse dateaza dintr-o epoca mai tarzie.

Si pe plan spiritual se stabileste o egalitate intre cele doua taber e in lupta prin simpatiile
pe care divinitatile le manifesta fata de Troieni si fata de ' Greci. Zeus arbitreaza
confruntarea dintre Achei si Troieni, dar ceilalti zei participa ei insisi la lupte. Hera, despre
care izvoare mai tirzii vorbesc ca despre o zeitate pelsagica, este de parte Grecilor, ca si
Athena. Ares insa, divinitaie de origine traca, este de partea Troienilor. La fel Apollo este
zeul care da ajutor Troienilor si aliatilor lor. Faptul ca Apollo isi manifesta sim-patia fata de
aliati nu este intamplator. Cultul lui Apollo a fost imprumutat de Greci de la populatia
autohtona traca. Faptul ca in timpul luptelor Apollo foloseste arcul, arma prin excelenta
traca, arata ca el este o divinitate traca.

Despre Pelasgi, Homer spune ca locuiau in vremea razboiului troiaa, pe coasta Asiei Mici, in
fata Helespontului, dar ca nu disparusera complet nici din Grecia continentala. in orice caz,
puterea Pelasgilor scazuse in acea epoca si ei pierdusera controlul asupra continentului, iar
Argosul si Argolida, odinioara pelsagica, devine patria Acheilor, care dezvolta la Mycene si
Tyrint o noua putere.

Razboiul troian reprezinta in realitate, o confruntare decisiva intre vechii iocuitori ai Greciei
si Asiei Minore si noii veniti, care voiau sa stapaneasca Grecia continentala si arhipelagul
din Marea Egee, Razboiul troian inseamna lupta de suprematie in lumea egeo-
mediteraneana. Popoarele mai vechi din aceasta regiune, inrudite intre ele, se coalizeaza
incercand sa puna o stavila cresterii impetuoase a puterii Acheilor. Desi Troia a fost
distrusa si arsa, luptele date sub zidurile ei i-au impiedicat pe Greci sa-si extinda sta-
panirea mai spre nord si sa patrunda in Marea Neagra, unde abia in secolul al VIII-lea va
incepe colonizarea greceasca.

Pe langa aspectul economic si politic al acestui razboi, se mai desprinde din poemele
homerice si un proces etnologic insemnat. Egalitatea intre cele doua tabere, amestecul
zeilor in mod nedisimulat sugereaza un proces de osmoza care avusese loc intre populatia
autohtona greceasca si noii veniti. Acelasi fenomen de osmoza se petrece si in formarea
mitologiei grecesti, care asimilase mitologia pelasgica. in Iliada se relateaza cum in timpul
lup-telor, Achile, cel mai stralucit reprezentant al Acheilor, se roaga lui Zeus din Dodona,
care este insotit de epitetul „pelasgicos". Divinitatea suprema a Grecilor, Zeus din Dodona
nutreste insa sentimente de simpatie pentru Troieni. EI daruise lui Tros niste cai nemuritori
in schimbul lui Ganimede, rapit pentru a servi la masa zeilor. Cu toate acestea divinitatile
pelasgotrace sunt adoptate si de Greci, carora li se adreseaza cu rugaciuni. Se observa deci
cum razboiul troian marcheaza o faza si traseaza o linie istorica in formarea poporului grec.
Caderea Troiei reprezinta simbolul unei lumi care moare la sfarsitul mileniului al doilea
anterior si aparitia unui nou popor, care triumfa in Grecia continentala, cu alte cuvinte
triumful Grecilor asupra Pelasgilor. Acestia nu dispar complet din istorie, caci autorii greci ii
vor aminti ca locuitori autohtoni ai unor regiuni ale Greciei continentale si ai unor insule din
arhipelaguri.

Unul dintre cele mai interesante aspecte din relatiile intre lumea greaca si traca in epoca
homerica il reprezinta structura Iliadei si Odiseei. Lingvistul comparativist roman, prof.
Cicerone Poghirc, a atras de curand atentia asupra unor apropieri tematice si tipologice
intre popoarele homerice si epica populara romaneasca, aceasta din urma fiind
pastratoarea nu numai a unor teme comune europene, dar si a unor motive, care pot fi
socotite ca fiind specifice lumii trace. Odata cu asimilarea etnica a neamurilor din Peninsula
Haemusului, in Greda continentala are loc si o asimilare pe plan spiritual prin preluarea de
catre Greci a unor zeitati trace si a unor motive epice. Subliniem cateva din concluziile la
care a ajuns Cicerone Poghirc. De pilda, un motiv care poate fi gasit pe o arie foarte
intinsa, este acela al rapirii turmelor de vite. Achile, regele unor triburi din nordul Greciei,
deci in vecinatatea Tracilor, ii raspunde lui Agamemnon, in Iliada, in cantul I, ca Troienii nu
le-au facut nici un rau, nu le-au rapit turmele de vite, ca sa aiba un motiv serios sa lupte
impotriva lor.

Sunt insa unele teme care, prin coincidenta dctaliilor, ingaduie apropi-erea intre poemele
homerice si folclorul romanesc. Tema calului nazdravan care-si salveaza stapanul, intalnita
in Iliada, in cantui al XIX-lea, o intalnim si in baladele romanesti Toma Alimos, Miul Cobiul,
Corbea etc. Este adevarat ca aceasta tema se intalneste si la alte popoare ariene si
neariene, dar intre motivul din Iliada si folclorul romanesc exista unele evidente ase-manari
de amanunt. In .Iliada si in poezia romaneasca, faimosul cal este un dar facut de tatal
eroului. Apoi, calul prezice moartea stapanului. ,,CaluI lui Achile se numeste Malios, nume
grecesc, dar inrudit cu epitetul Balu din aromana si Balan din dacoromana".

Alte coincidente remarcate de Cicerone Poghirc se refera la familia gen-tilica a lui Priam,
care numara cincizeci de fii. Acelasi numar il intalnim in ciclul lui Novae din folclorul
romanesc. Apropierea capata un sens si mai adanc daca ne gandim ca Troienii sunt inruditi
cu Traco-Frigienii.

Un alt motiv este acela al eroului care lupta cu o apa, intruchipare a unei divinitati
dusmanoase. Achile lupta cu raul Scamandru iar lovan-Iorgovan cu apele Cernei, nume ce
vine de la tracicul Tsierna si nu de la alte neamuri, cum unii slavisti s-ar grabi sa o arate.
De asemenea, resemnarca lui Achile in fata mortii este o atitudine intalnita si la eroul
Miorilei din folclorul ro-manesc. 0 alta apropiere stabileste profesorul Cicerone Poghirc intre
Odi-seea si ciclul Unchefii sau Mosneagul. Tema sotului intors din razboi, in momentul in
care sotia este gata sa se recasatoreasca, o mai intalnim si la alte popoare ariene sau
neariene. Dar, intre Odiseea si poezia populara romaneasca exista alte asemuiri de
amanunt surprinzatoare : ,,ratacirile eroului dureaza zece ani, recunoasterea sotilor se face
dupa niste semne, pedepsirea vinovatului se face cu ajutorul arcului, intalnirea eroului cu
tatal sau are loc in vie, vechi simbol al generatiilor".

Aceste concordance de amanunt sunt o dovada ca unele teme pe care Ie intalnim in Iliada
si Odiseea sunt teme arhaice de origine pelasgo-traca, iar pastrarea lor in folclorul
romanesc demonstreaza existenta unui fond comun tracic, care s-a perpetuat peste milenii,
fond mostenit si de Greci de la populafia autohtona, cat si de alte popoare din Europa sud-
estica.

Daca ne referim la profilul spiritual al Tracilor prezentati de Homer, care nu face deosebire
intre lumea traca si greaca, constatam totusi unele nuantari care-i avantajeaza pe Traci.
Achile este tipul eroului militar, al razboinicului prin definifie, gata sa porneasca la batalie
daca i se fura o turma de vite sau daca poporul peste care domneste este frustrat cu ceva
de vecinii sai. Limbajul sau din primul cant al Iliadei este aspru, brutal. Dupa spusele lui
Agamemnon, lui ii plac certurile, luptele si incaierarile. Achile era din nordul Greciei, dintr-
un tinut muntos, in timp ce Agamemnon, regele My- cenei, fauritoarea rafinatei civilizafii
din mileniul al II-lea, era Atrid. De partea cealalta este Hector, viteazul, divinul, cum il
numeste Homer, cel mai uman dintre eroii de prima marime care apar in Iliada. Este
sensibil, scena despartirii sale de Andromaca fiind una din cele mai frumoase episoade ale
epopeii, prin duiosia ei. In final, Hector este plans de Andromaca si He-cuba, mama sa, iar
ultima care-l jeleste este Elena. lata ce spune femeia din pricina careia Hector a murit: ,,ln
douazeci de ani care-au trecut de cand mi-am parasit tara ca sa vin aici, niciodata n-am
auzit din gura ta vorba urata"... Hector a fost singurul om care s-a purtat ireprosabil cu fe-
meia pe care toti Troienii o invinuiau pentru nenorocirile abatute asupra IIionului. Acest
elogiu al sensibilitafii si cavalerismului care-l caracterizeaza pe Hector este facut de o
reprezentanta a aristocratiei myceniene, iar Hector este un erou al lumii pelasgo-trace.

O mare opera menita sa-l zguduie pe spectator sau pe cititor nu putea sa se termine in
sunete de cimpoi. Iliada, cea mai frumoasa si mai realizata din-tre epopei se incheie cu
moartea lui Hector, eroul care se lupta pentru a-si apara patria. El, omul care nu a facut
rau nimanui, parintele atent si soful ideal, este tarat de netrebnicia altora in fafa mortii. Isi
accepta destinul fara cracnire si cade prada acestei soarte absurde. Toate atributele date
de Homer eroului sau au o semnificalie profunda. Hector descinde dintr-o lume pe care
Grecii, secole de-a randul, dupa incheierea razboiului troian, o privesc cu admiratie si
respect, pentru cuceririle realizate de ea pe plan uman si spi-ritual.
Un alt personaj important al razboiului troian este Enea. Asa cum reiese din Iliada si
Odiseea, Enea era coborator din lumea Dardano-Traca, intemeietoareaTroici, dupa cum o
arata legendelesi tradifia. Cand Schliemann a dezgropat comorile arheologice de la Troia,
s-a constatat ca ceramica era la fel si pe malul tracic, si pe malul asiatic al Helespontului.
Este adevarat ca nu s-a pastrat o etnie unitara si pura a Troienilor in toate timpurile, dupa
cum o declara O. Sclnader.

Asa cum apare in Iliada, Enea ar putea sa fie identificat in linii mari, pornind de la
recunoasterea unor elemente de cultura tracica de la Troia zisa VII b2. El era, dupa Homer,
seful Dardanilor care locuisera undeva in regiunea de sud a Serbiei de azi. Cliiar si
stramosii lui indica aceasta ori-gine : Anchise, Capis, Assaracos si fiul lui Zeus, Dardanos,
pretinsul erou eponim al neamului Dardanilor, care locuiau in regiunea de la Naissus. Si
numele sofiei lui, Balea, indica aceasta origine, Bateea fiind femininul numelui Baton, care,
in timpul Romanilor, ne apare in inscriptii de aproape treizeci de ori. Numele Anchises pare
sa fie legat de orasul Anchisai, in Caria de est. Numele Capis ar putea sa fie pus in legatura
cu orasul Capyai din Ar-cadia, in Peloponez. Ambele denumiri de localitati se explica prin
raigrati-unile Elinilor spre sud. Dupa C. Schucchardt ,,numele Dardanilor vine din Illyria, se
bifurca in Macedonia si se raspandeste pe o parte in Asia Mica, pe de alta parte in Grecia
centrala si in Peloponez".

Troianul Eneas conduce o coalifie de neamuri tracice, care cuprinde toate neamurile din
nordul Peneului, de la raul Halys si Sangarios, raul Sakaria de azi, pana la raul Axios al
Paionilor, azi numit Vardar, in Bulgaria. Prin-tre neamurile acestea sunt: Frigienii, Carienii,
Maionii, Mysii, Ciconii, Paionii, Peonii, Halitonii, Ene^ii $i Dardanii, adica triburi care, prin
legaturile lor familiale, sunt strans legate de dinastia troiana.

Un alt simbol important e reprezentat de faptui ca Stramtorile Dardane-lelor, ca si orasul

Darduporis, poarta numele Dardanilor. Dupa tracologul austriac W. Tomascheck, ,,Grecii
considerau creatiile poetice ale rapsozilor drept istorie pura, considerau pe luptatorii din
partea Grecilor si Troienilor personalitati autentice ale trecutului; nu puteau sa-si explice
aceasta liga de neamuri altfel decat presupunand o serie de campanii cuceritoare, per-uke
de la Ilios-Troia, inainte de distrugerea cetafii. Dar aceasta situatie descrisa in poezie nu
trebuie neaparat sa fi fost creata de catre o putere cuce-ritoare. Situafia geografica a
orasului Troia, la limita dintre Asia Mica si Peninsula Haemusului, precum si influenza unei
culturi comune al carei centru era IIios, unde si-a aflat punctui culminant, explica totui in
mod suficient". Deci, aceasta alianta troiana este prima ,,Iiga traca" in istorie §i ea ar fi
existat pe ambele maluri ale Stramtorilor. Este precursoarea viitoarelor formatii statale ale
Macedonenilor si Romanilor.

Iliada nu-l prezinta pe Enea ca pe un luptator oarecare. El este pus in paralela expresa cu
Hector. Eneas trece vijelios prin randul Grecilor, ca sa-l salveze pe Hector de lovitura lui
Ajax. Insasi Afrodita il ocroteste pe favoritui zeilor, adica pe Enea, iar Apollo il pune la
adapost intre norii intunecosi: ,,ca sa nu dispara neamul lui si sa nu dispara numele lui
Dardanos, pe care Zeus, fiul lui Cronos, dintre toii fiii l-a ales... Caci puterea lui Enea
trebuie sa domine asupra Troienilor si asupra fiilor fiilor procreati in zilele urmatoare". Dupa
arderea Troiei, Enea se refugiaza mai intai in Tracia, pe cand urmasii lui domneau in orasul
Schepsis din Munfii Ida. In consecinta, asa-zisul caracter oriental al Troiei si al lui Enea,
care a fost sustinut de cercetatorul elvetian Bachoffen, poate fi abandonat si inlocuit printr-
o interpretare moderna.

lata de ce marele tracolog Alexandra Randa, inca de acum treizeci si cinci de ani, pe baza
cercetarii documentelor existente in acea vreme, a scris despre originea tracica a Troiei,
facand o fericita combinare de citate din savanfii care l-au precedat, bizuindu-se pe textui
Iliadei. Opinia curenta socoteste ca Troia si urmele sale au disparut pentru totdeauna.
Singurele ramasite vii Ie reprezinta poporul italic, care isi revendica originea din ratacitorii
troieni, potrivit traditiei in genere cercetata si studiata in scoli.

Pentru mileniul al doilea, in baza relatarilor lui Homer, putem spune ca Troia a fost
manifestarea culminanta a unei civilizatii superioare si larg raspandite intr-o vreme cand
nici Athena, nici Roma, nici Pella nu-si facusera inca aparitia. Razboaiele succesive abatute
asupra Troiei au dovedit puterea ei de atractie, poftele ce Ie trezea si Ie stimula prin
bogatia si stralucirea sa. Troia a furnizat mari teme de meditatie pentru lumea antica si a
creat personaje reprezentative, care au trecut direct in legenda si s-au confundat cu zeii.
Impunandu-se cu aceeasi fort:a ca Athena si Roma de mai tarziu, Troia a fost
contemporana cu marile civilizatii ale Egiptului si Mesopotamiei, impresionand adanc pe
contemporani si reusind sa dainuiasca in memoria urmasilor, pana cand Homer a realizat
fixarea legendelor intr-o viziune epopeica unica prin amploare, o carte de capatai a
omenirii.

Daca Troia a cazut pe la anul minus 1181, acest lucru are, pe langa alte explicat-ii
complexe, si pe aceea a confruntarii cu un popor inteligent si viclean, care a patruns in
cetate cu ajutorul Calului Troian, simbol al filosofiei de viata a acestor negutatori si
corabieri. Intr-un moment in care Troienii considerau lupta ca o infruntare cavalereasca si
loiala, in care urma sa biruiasca cel mai puternic, mai bine organizat si inarmat, Grecii
introduceau Calul Troian, un element de surpriza si deruta, menit parca a ne duce cu
gandul la legenda lui David si Goliath, care apropie aceste doua popoare mediteraneene
vecine Tracilor, asemuindu-le. Dar legenda ,,Calului Troian" a fost pusa de unii cercetatori
in legatura si cu eventualul cutremur care ar fi distrus Troia.
Rhesus, regele tracilor (din Iliada)
În Cântul al X-lea:

„Carienii se află înspre mare aşezaţi, de asemeni şi paionii cu arcuri rotunjite, lelegii, cauconii şi
slăviţii pelasgi. Către Thymbre, sorţul rândui lycienii, pe mysienii semeţi, pe phrygienii strunitori
de cai şi pe maionii cei cu frumoase care. Dar de ce mă întrebi şi vrei totul să ştii? Vreţi oare s-
ajungeţi în tabăra troiană? Sosiră de departe războinicii traci şi ei se află acum la marginea
taberei. În fruntea lor e Rhesus (Ρήσος), vlăstarul lui Eioneus. Cei mai frumoşi cai ce i-am văzut
vreodată sunt sirepii lui Rhesus, mai albi decât zăpada, mai sprinteni la fugă decât suflarea
vântului. Din aur şi argint e carul ferecat şi-mpodobit frumos. Rhesus e-nveşmântat cu totul în
aur, armele-i sunt minuni, şi nu-s deopotrivă cu ale muritorilor, mai degrabă par pe măsura zeilor
celor fără de moarte. Duceţi-mă, acum, aproape de corăbii sau lăsaţi-mă aici fedeleş legat, până
ce vă întoarceţi. Atunci veţi şti, abia, dacă eu v-am minţit ori de-am spus adevărul.”

Traducere de Radu Hâncu (Homer, Iliada, București, 1999)

Sursa imaginilor: Homeri Ilias Sev Potivs omnia eus quae extant opera, Basileae, 1570

ORIGINEA TRACILOR

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită
autorilor antici, le cunoaştem numele etnic.
Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor.
Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de
bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi
triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni. Indoeuropenii
se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins
din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni
tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-
simbol al sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu
timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice:
iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.
 În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi
sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau
Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Convieţuirea
triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.
Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă
discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca
neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca
bronzului. Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.) La cumpăna
mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia
tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în
spaţiul intracarpatic - Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi - Suzoni, Bolde-Karaburma.
 Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului
Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul
Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania,
în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale - Wietenberg, Otomani etc. În urma
contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada
trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).
Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate
din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr. O a doua fază a epocii fierului,
numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. - 105
d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii
tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru -
la nord; de la Tisa Superioară - la vest, până la Marea Neagră - la Est. Săpăturile arheologice din
diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula
Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni
(Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi
înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

Triburile tracilor

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi
„Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia - Trada (secolul al XIII-lea
a.Chr.)

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din
lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că
„dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de
nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”. La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii
înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a
favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi
a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) -
tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi - tracii de nord (septentrionali). La
sud de Balcani autorii antici au mentionat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii,
crobizii, moesii, tribalii, besii etc. Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să
formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele
Sitalkes (440-424 a.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea
regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000
de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.
 La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona
intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului),
carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul
Moldovenesc), ş.a.
La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu
caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa
civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.
În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care
locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost
descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de
Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase. În
Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc.
Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din
cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot.
În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.)
el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane. Această împotrivire a avut consecinţe
grele - geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.
Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor
despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor
greceşti în bazinul Mării Negre. Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create
coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de
sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost
create circa 90 de colonii. Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a
accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire
a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

Limba tracilor

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica,
idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup
(kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană). Sunt foarte puţine date istorice despre
limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au
păstrat. O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia
era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii
toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei
limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari - de nord şi de sud - a stimulat diferenţierea lor
lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, - de două limbi
diferite. Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu
sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu - „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi
tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a
tracilor avea două dialecte.
BIBLIOGRAFIE:

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi
dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga,
Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth,
Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului
în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1978;
 Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară,
Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu,
Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi,
Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român,
Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom
XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia,
2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms,
ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.

Mistificarea lui Homer – “Marea Pont – Oceanul lumii”, Păsările de Oţel,

Templul lui Ares Tracul şi alte legende ale Tracilor
11/02/2015 Povestiri & Legende 0 Comentarii

Articol scris de Cristian Cealera

0 0 2

5 (99%) 40 vot[uri]

Aproape fiecare mit grecesc conţine cel puţin un element referitor la Tracia. Se spune chiar că au
fost mult mai multe, dar că de-a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu
elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele
olimpiene şi-ar avea origini tracice dar că aceste elemente “ne-elene” ar fi fost înlăturate, în mod
voit, în cadrul procesului de elaborare a unei mitologii greceşti pure. Unele menţiuni ale
originilor tracice au reuşit însă să supravieţuiască…
Nu speculăm deloc, ci trecem pur şi simplu la exemple concrete. Prima dovadă provine de la
celebrul Strabon, grec născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, foarte
aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii: “Pe vremea lui
Homer, grecii socoteau Marea Pont (Marea Adâncă!) drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre
toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său
Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont,
socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta”!. Aşadar, Strabon scria
că multe din cele povestite de Homer în operele sale (Iliada, Odiseea) s-ar fi petrecut pe
ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană.

Care să fi fost însă acele “prejudecăţi”? Poate faptul că tracii, cei care controlau mare parte din
ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni? Tracii erau consideraţi barbari iar elenii
se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Cine erau însă aceşti
traci? Un neam format din mii de triburi (edoni, misi – moesi, geţi, daci, odomanţi, bistoni,
tyrageţi, obulensi, tribali, odrisi, treri etc) şi al căror părinte comun ar fi fost legendarul Thrax.
Acest Thrax era fiul lui Ares, zeul războiului la greci, dar care la rândul său (scrie celebrul
Euripide în opera Alcestis): “s-a născut în Tracia”. Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul
departe de Grecia: îşi avea temple numeroase în Tracia, acolo unde s-a însoţit cu Caliope şi cu
alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi.

Ares locuia aşadar în Tracia, Artemis era numită Istriana şi îşi avea templu pe malul Pontului,
Thetis era mama Istrului nostru şi al lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce – a Şerpilor,
Echidna şi Hercule s-au iubit pe meleagurile noastre şi l-au născut pe Scytes tatăl sciţilor…

Ne întoarcem însă la Ares. Apollonius din Rodos scrie că Zeul Războiului îşi avea mare templu,
în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de “fiicele sale, amazoanele” şi era
păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de
niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2: “ Şi le-a spus Fineus (rege trac)
argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida (Kolchis, azi în Georgia): când veţi lăsa
în urmă tribul Mossynoekoi (din sudul Mării Negre) să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor,
acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările
Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint… A fost oare Insula
Păsărilor lui Ares mutată, “prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?..

Am început cu Homer şi încheiem tot cu el: În Iliada se menţionează clar că Ares era de partea
troienilor, ca şi Artemis cea adesea numită Istriana, sau ca Afrodita, mama lui Eneas Dardanul.
Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas – fiul lui Eussorus, Peiros –
fiul lui Imbrasus, Rhesus – cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra
sciţilor. Amazoanele, erau şi ele evident, de partea Troienilor. Totul aduce în mod straniu cu un
război traco-grec, cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite… Despre Troia
şi legendele sale sunt însă multe de spus… Vom continua…
Bibliografie – Fontes 1966 – Izvoare antice privind Istoria României, Apollonius din Rodos –
Argonautica; Strabon – Geografia, Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, NA –
Kuhn – Legendele şi Miturile Greciei Antice, Euripide – Alcestis, Homer – Iliada, Odiseea

sursa foto – culturalexchange – tr.nl – scene of trojan war

[codepeople-post-map]

Articole interesante:

Povestea din „Iliada”, mai veche cu 1000 de ani decât se credea! (2)
Data: 14 octombrie 2015 George V. Grigore

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau elogiul unei lumi
special: vechea lume a tracilor, urmașii Geților de Aur primordiali. După trecerea Marele
Potop Planetar și salvarea lumii în Marea Arie Getică, popoarele s-au refăcut și au pornit să
recolonizeze uscatul disponibil. Marea Lege a Uitării impusă pentru salvarea psihică a
generațiilor viitoare și-a făcut datoria cu prisosință.

Aura de mister pe care o răspândeau poveștile milenare ale vecinilor geto-daco-traci a făcut ca
acestea să devină subiect principal pentru momentele recreative ale cetății antice grecești toropite
de soarele mediteraneean, păstrându-și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi. Marea Aria
Getică intră după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru
un alt mileniu în acel areal tulbure al marilor migrațiuni devastatoare. Însă lumea veche nu fusese
dintotdeauna așa cum știm noi acum. Subiectul primei epopei a lui Homer, celebra „Iliada”, ne
este dezvăluit chiar de autor odată cu obișnuita invocare a Muzelor, chiar din primul său cânt și
din primele sale versuri: „Cântă zeiță, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patima cruda ce-
aheilor mii de amaruri aduse…” (Cântul I / versurile 1 și 2 din ediția definitivă semnată de
George Murnu). Este vorba, așadar, de tracul Ahile, personaj localizat spațial către gurile
fluviului sfânt Istru. Epopeea devine epopee prin extensia sa la cele 16.000 de versuri. Temporal
însă, ea zugrăvește numai o mică parte a celor zece ani, atât cât se pare că au durat, în realitate,
luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.

Dar cine au fost de fapt tracii? Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea
ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui oștean
desăvârșit, posesor al unui suflet care și-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se
ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau în vechime ascendențe
genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei anumite sorginți geto-daco-trace. Era o
mândrie să te tragi chiar din strămoșii Geților de Aur primordiali, salvatorii omenirii. Un
exemplu ar fi însuși zeul războiului Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era
originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar
atunci când tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat
în războinica Tracie. Ascendențe tracice și-a găsit până și comandantul suprem al aheilor,
Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de
ceilalți greci care asociau virtuțile eline cu cele ale tracilor din acel nord îndepărtat și misterios,
considerat ca sorginte a tuturor obârșiilor (locul sfânt al Ariei, loc al salvării neamului omenesc).
Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind
faptul că avea sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege.
Și, deloc întâmplător, poetul poeților îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărții sale,
tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare, ceea ce nu ar fi reușit prin
înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi
trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și tracă, reprezentau în fapt vechile
civilizații ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii, care-i erau
contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei traci: „Tracii, veniți de curând,
se aflau la marginea oastei; Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, și-i acolo. Caii văzutu-i-am
eu, n-au seamă de mari și de mândri, Albi ca zăpada sunt ei și la fugă sunt repezi ca vântul. Și
ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are arme grozave de aur ce par la vedere – o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai
zeii…” (C. X / v. 420-427) Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în
cadrul unei aceleiași familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că
Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu (cca. 3500 – 2200 î.Hr.; perioadă
în care nu exista picior de grec în această zonă, aceștia apărând pe scara istoriei în sec. XVII
î.Hr), încadrându-se perfect într-o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe
toată platforma continentală zisă „grecească”, dar prelungită și pe întreaga puzderie de insule din
Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o
înfruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei. Acest război troian s-a desfășurat
spre amurgul protoistoriei cunoscute de noi. Grecii revendică total posesiv, dar inutil, războiul
troian ca fiind un război grecesc.

De fapt, în perioada respectivă, ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-
au format grecii, ca popor propriu-zis, i-a cuprins în rețeta culturală și pe acei dorieni care,
venind tot din nordul Mării Getice (Marea Neagră), ca un al treilea val de migratori din aceeași
zonă boreală, au început să năvălească în Peninsula Balcanică (Haemus; Munții Getici cei vechi)
abia după distrugerea cetății Troia de către ahei (nume generic, care îi cuprinde și pe ionieni;
ambilor mai spunându-li-se „argieni” sau „danai”). Dorienii au apărut pe scena istoriei la cca.
100 de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. Hr. Ca o primă concluzie
importantă: în vremurile desfășurării epopeei Iliada încă nu existau greci, iar istoria lor nici
măcar nu începuse. Pentru că ne aflăm într-o înfloritoare civilizație a bronzului, fierul e pomenit
în Iliada numai de câteva ori și doar în mod episodic: „Prin cheutorile platoșei vârful de fier se
prelinse.” (C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137). Treapta de dezvoltare pe care se află eroii
homerici corespunde, desigur, și cu aceea a strămoșilor noștri geto-daco-traci.
Cu toții erau direct participanți la acest conflict. Amintim faptul că în această societate umană
bunurile erau încă stăpânite în comun, ca specificitate a orânduirii gentilice). Doar se întrevedea
nașterea proprietății private, cu o împărțire pe clase, prin cedarea anumitor surplusuri către
bărbații obștii care aduceau mari servicii întregii comunități. Acest fapt rezultă și din discursul
marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele
care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate: „… Atride, Cel mai slăvit între
oameni și mai ahtiat după avere, Cum și de unde să-ți deie bărbații ahei o răsplată? Bunuri prea
multe de-a obștii noi nu știm păstrate niciunde.” (C. I / v. 119-122). Chiar dacă perioada în care
a avut loc războiul Troian rămâne în continuare destul de controversată, s-a ajuns totuși la un
oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situarea conflictului, anume: răstimpul
cuprins între secolele al XII-lea și al XIV-lea î. Hr. (?)

Cetățile de pe coasta Asiei Mici, în frunte cu mult citata Troia (considerată ca un prim obiectiv al
războiului), au fost înființate în cea mai mare parte a lor de către tracii numiți și „dardani” (de la
locul obârșiei lor, respective Strâmtoarea Dardanele), urmașii Geților de Aur primordiali.
Civilizația aheiană ținea tot de un același tip, așa-zis tracic (Atra=Negru, miazănoapte), al
băștinașilor „mediteraneani”, de o bănuită origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin
(istoria Geților de Aur primordiali, salvatori ai omenirii postapocaliptice). Dar, cu siguranță,
toate populațiile peninsulei fuseseră atrase spre sud de un climat generos, dar și de pășunile
bogate, după așezarea planetei pe noile coordinate cosmice. Aheii porniseră din Marea Aria nord
pontică spre sudul peninsulei balcanice după ce își înmulțiseră neamul și își făcuseră „un stagiu”
în comun cu celelate popoare salvate. Homer, în marea sa generozitate, ține să ne menționeze
dintre luptători, pe tracii care participau la confruntare: „Din partea aheilor, traci sunt
mirmidonii.”, apoi, mai greu de identificat, alte seminții: „Din Eubeea suflând a mânie abanții,
din Halchis și din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri, Și din Cherint de la țărm, din nalta
cetate Dionul, și din orașul Carist și locuitori din Stire – fură conduși de-a lui Ares ortac
Elefenor, feciorul lui Halcodonte, mai marele abanților tari de virtute. Iuți și cu pletele-n spate
dau zor după dânsul abanții plini de războinic avânt și cu suliți de frasin întinse, Gata să dea în
dușmani și platoșa sa le sfâșie” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770) Din partea troienilor, traci sunt
luptătorii lui Rhesos, dar și ai celorlați conducători: „Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit
eu ca asta…(…) Peste troieni era domn al lui Priam fecior, încoifatul Hector, oșteanul măreț.
Sub el oștirea bărbații Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți. Iar pe dardani îi
ducea căpitanul războinic Eneas, al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita.” (C. II / v. 791;
C. II / v. 808-812).

Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarecare „afacere” între
aceleași neamuri de traci; totul „asezonat” cu un iz de piraterie mediteraneeană venit din ambele
părți. Ce avem noi aici? Avem un trac din Troia, pe numele său Paris, care o fura pe Elena, soția
unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) și astfel îi lasă pe spartani nu doar
fără frumoasa lor regină, ci și fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat
de încălcarea sfintelor legi ale ospitalității familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate
fu-sesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul și prin asta nordul
Mării Egee, se așează în fruntea unei coaliții peninsulare de corăbieri și pornește la distrugerea
incomodei cetăți Troia. Astfel, un act de piraterie ajunge la nivel de intervenție statală. Cel puțin
așa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon: „Nu de necaz pe troieni
am venit eu cu armia-ncoace, Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină; Nu mi-au
răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele, Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n țara bărbăților
Ftia cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe, Munții cu umbre pe văi și marea cu
clocot de valuri; Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri, Că răzbunăm pe troieni
noi, pe fratele tău și pe tine, Cel făr-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe,

și trecerea acestora în panteonul elen, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rând Arthur
Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal
din insula Creta. Reamintesc că insula Creta, dealtfel ca și Sparta, erau considerate de sorginte
tracă. Nu numai cupa, dar și scutul lui Aiax (Ajax, regele Salaminei), ori arcul lui Pandaros
(Pandarus /Pandar), au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada (Creta; 1450
î.Hr.- Muzeul Arheologic Heraklion). Ei bine, aceeași greci, au recunoscut totuși dintotdeauna
preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât și a muzicii.

Este adevărat că grecii au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale și
materiale la care a ajuns civilizația lor, dar acest lucru s-a făcut după ce au văzut că marile state
europene cad în admirația culturii grecești, considerând-o însăși motorul civilizației europene.
Așa și statul turc a înființat Poliția Turistică atunci când a văzut că siturile arheologice de pe
teritoriile sale actuale atrag turiști străini și pot deveni surse de venit la bugetul de stat