DREPTUL MUSULMAN SAU ISLAMIC

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: Drept

DISCIPLINA: Filozofie juridica

Pop Florina Andreea, Anul I

Dreptul musulman sau islamic

• Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial, importan ţa
sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de tr ăs ăturile sale specifice, care îl
deoseesc de sistemele de drept anterior analizate.
Iniţial, acesta a fost integrat organic doctrinei religioase a Islamului, în prezent fiind realizate
eforturi pentru modernizarea sa.
• Izvoarele dreptului islamic sunt date de:
• Coran, compus din 114 sure, adică din capitole de diverse dimensiuni, toate introduse prin
formula „în numele lui Dumnezeu cel iert ător şi milostiv”, devenit ă ulterior formula de rit prin
care se deschid scrierile arabe – prin urmare, de exemplu şi contractele. Aceste capitole
cuprinde dogme religioase, principii generale de drept şi educa ţie- din cele 6237 versete,
aproximativ zece la sută se referă la teme juridice în sens larg;
• Sunna – tradiţia sacră, adică tot ceea ce a fost atribuit de tradiţie profetului Mahomed – fapte şi
cuvinte care completează lacunele Coranului;
• Ijma – perceptele învăţaţilor sau opinia armonizat ă a comunit ăţii, consensul juriştilor cu cea
mai mare autoritate şi prestigiu
• Idjitihad – jurisprudenţă
Dreptul musulman sau islamic

• Legea islamica
• Shari'a ("calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", așadar singura cărare care-i garanta viața
celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, așa cum au fost ele păstrate în Coran și în
Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiții
musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor
răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de
doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială,
la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe
cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:
• datoria obligatorie care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă, fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie
obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;
• îndatorirea sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul
îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
• lucrul îngăduit ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
• lucrul nerecomandabil ("detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fără să insiste asupra acestei
interziceri.
• lucrul interzis un lucru oprit total de către Legiuitor, iar săvârșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o
pedeapsă în lumea aceasta.
Dreptul musulman sau islamic

• Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui Mahomed, de către Zayd, unul dintre discipolii
acestuia la ordinul califului Otman, şi redă învăţătura Profetului. Textul său este împărţit în 114 sure, cu un număr
variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă
tulbură trebuie să acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah însuşi a renunţat la unele dintre hotărârile
sale anterioare.
• Contradicţiile acestea se datorează, conform specialiştilor europeni, a două orientări deosebite în învăţăturile lui
Mahomed. Cea dintâi se întinde până la Hegira, când se adresează unei populaţii urbane ce se ocupa îndeosebi de
comerţ. A doua reflectă modul de viaţă al beduinilor, printre care a trăit după „expatriere”.
• Coranul s-a dovedit a fi o operă teologico-juridică incompletă ce nu putea face faţă expansiunii societăţii musulmane,
dar care continuă să fie privită drept revelată şi infailibilă. Astfel, a fost nevoie să apară Sunna (în traducere,
„comportament, mod de acţiune”), o culegere de hadithe – „spuse” datând din vremea Profetului sau a tovarăşilor săi
– constituind „practica tradiţională”, acea tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed.
• Un hadith cuprinde două elemente: textul şi baza sa, care exprimă lanţul de transmiteri succesive de la Profet până în
secolul al IX-lea, când au fost alcătuite culegeri de hadithe. Verificarea autenticităţii unui hadith devine astfel aproape
imposibilă, cu atât mai mult cu cât numărul lor este imens şi, mai ales, multe se contrazic.
Dreptul musulman sau islamic

• Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic. Sharia
impune moartea pentru cei care se leapădă de religia islamică.
• Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă
pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp, totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice,
care traversează atât timpul, cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice
a Legii islamice și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de
adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și
democratizare drepturile omului.
• Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunităţii credincioşilor – asigură unitatea de interpretare a textelor sacre în lipsa
unei autorităţi religioase supreme. Idjma este fundamentată pe un hadith: „Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord
asupra unei erori.” Şi pe un text din Coran: „Cel ce urmează o altă cale decât a dreptcredincioşilor va merge în Infern.” Practic,
ea poate fi cunoscută după tratatele marilor jurisconsulţi.
• In sfârşit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformările societăţii musulmane şi i-a determinat pe savanţi să
apeleze la propria lor raţiune pentru a soluţiona speţele ivite. Metoda cu care ajutorul căreia are loc idjtihadul se numeşte qiyas,
raţionamentul prin analogie. Conform doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:
1. rădăcina – prescripţia, existentă în Coran sau în Sunna, de la care porneşte raţionamentul;
2. ramura – aspectul litigios;
3. cauza – clară, inteligibilă, necontrazisă de Coran, Sunna sau idjma, ce trebuie să fie dovedită;
4. judecata.
Dreptul musulman sau islamic

• În momentul actual, Coranul şi Sunna reprezintă doar baze istorice, idjtihadul a fost întrerupt în secolul al IV-lea de
hegira[1], când poarta efortului creator (bab-el-idjtihad) a fost închisă, singura bază dogmatică a dreptului musulman
rămânând idjma.
• Alături de aceste izvoare, la formarea sistemului juridic al Islamului, un rol important l-a jucat şi cutuma (orf).
• În ceea ce priveşte actul legislativ, s-a admis că acesta poate completa acele domenii ce nu erau epuizate de dreptul
sacru.
• După cum spuneam, în prezent, în principiu, statele islamice au renunţat la izvoarele tradiţionale, adoptând codificări
după modelul european. Majoritatea acestora reprezintă sinteze ale principiilor de drept musulman cu ştiinţa
sistematizării juridice europene. De exemplu, Codul civil egiptean stabileşte: „În lipsa unei dispoziţii legislative
aplicabile, judecătorul va statua potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia, potrivit preceptelor dreptului musulman. În lipsa
unor astfel de principii, judecătorul îşi va putea întemeia decizia pe dreptul natural şi echitate.”
• Un element care particularizează gândirea juridică islamică este neprecizarea în Coran a sancţiunii care intervine în
situaţia încălcării unei norme de conduită prevăzută de Cartea sfântă. Aparent, am putea vorbi de norme juridice
imperfecte, însă, dacă ne amintim că preceptele au un caracter dual, juridico-religios, urmarea încălcării normei este
căderea în starea de păcat, pedeapsa fiind aplicată la Judecata din urmă (unde, probabil, nu există circumstanţe
atenuante ori cauze care înlătură caracterul penal al faptei, precum nici imunitate pentru unii dintre Cei aleşi).
Dreptul musulman sau islamic

• Pentru a înţelege mai bine dreptul islamic, trebuie analizate câteva dintre instituţiile sale fundamentale.
• În dreptul civil, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. Aceasta este o asociere naturală cu
titlu viager: când capul familiei moare, o altă familie ia naştere, fără vreo legătură de continuitate cu cea veche.
• Căsătoria este un simplu contract, eliberată de orice element sacru ori mistic. Este încheiată de părinţii viitorilor
soţi, iar obiectul ei îl constituie, pe de o parte, mireasa, iar pe de altă parte, o sumă de bani. Conform Codului civil
iranian, nu pot constitui obiect al căsătoriei fetele care nu au împlinit vârsta de nouă ani.
• Poligamia este permisă, dar soţul trebuie să îşi trateze în mod egal soţiile şi să le asigure mijloace de subzistenţă,
precum şi locuinţe separate. În schimb, acestea trebuie să îi fie ascultătoare şi fidele, neavând voie să părăsească
locuinţa fără consimţământul soţului.
• Printre motivele de desfacere a căsătoriei se numără apostazia (trecerea la o altă religie), adulterul, repudierea
(revocabilă sau irevocabilă), divorţul prin consimţământ mutual.
• La şiiţi este cunoscută şi căsătoria pe termen scurt, care înlătură dreptul de moştenire reciprocă.
• În ceea ce priveşte dreptul succesoral, sunt trei clase de moştenitori, dar regulile de împărţire a masei succesorale,
avându-şi sorgintea în Coran şi anumite hadithe, sunt aproape incomprehensibile pentru un jurist ne-musulman.
Dreptul musulman sau islamic

• Referitor la aspectul laturii penale a dreptului islamic, este de remarcat împărţirea infracţiunilor în trei
categorii:
– omuciderea sau rănirea intenţionată, ce dădea dreptul la răzbunare şi care, în unele cazuri, putea fi înlocuită
prin răscumpărare;
– rănirea neintenţionată, caz în care are loc o tranzacţie bănească;
– delictele, care fac obiectul celor cinci pedepse canonice: furtul, pedepsit prin tăierea mâinii drepte; tâlhăria,
pedepsită cu moartea; adulterul, pedepsit cu o sută de lovituri de bici, indiferent dacă vinovatul era bărbat sau
femeie, dar în asemenea condiţii încât pedeapsa putea fi rar aplicată în întregime fără a duce la moartea
condamnatului; învinuirea falsă de adulter, apostazia şi consumul de băuturi alcoolice. Delictele mai puţin
grave erau pasibile doar de o mustrare aspră.
 Bibliografie:

• Sursa 1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Islam
• Sursa 2 https://dreptmd.wordpress.com/referate/marile-sisteme-de-drept/
• Sursa 3 https://www.juridice.ro/361079/o-privire-asupra-gandirii-juridice-islamice.html
• Sursa 4 https://www.churchofjesuschrist.org/study/liahona/2018/04/understanding- islam?
lang=ron