Capitolul II. Dreptul musulman.

Surse și principii

Procesul de formare a unei științe juridice musulmane apare în timpul califilor ummayazi pentru
care stabilirea unor principii teologice și juridice universal acceptate constituie elementul
fundamental al unității societății musulmane și al centralizării administrative și politice a
acesteia.
Ținând cont de caracterul oral al societății arabe și de faptul că practicarea religiei
musulmane consta în principal, atunci la fel ca și astăzi, în recitarea revelațiilor primite de
Mohamed, scrierea textului acestor revelații și dezbaterile aferente constituie prima etapă a
construcției dreptului musulman. În lipsa unui cler specializat și a conciliilor specifice lumii
creștine se diferențiază în acea periodă între exegeți, cei care interpretau Coranul, juriști,
responsabili cu aplicarea principiilor juridice cuprinse în Coran și experți ai tradiției, a căror
sarcină consta în culegerea și interpretarea tradiției, a sunnei1.
Procesul de formare a dreptului musulman este completat de desemnarea unor judecători
specializați în aplicare dreptului musulman. Are loc astfel construirea treptată a unei
jurisprudențe sau fiqh. Dreptul și nu teologia devine centrul islamului2.
Legiuitorul uman nu este însă exclus definitiv; rolul său este însă limitat de principiile
religioase. Este de remarcat în acest sens stabilitatea dreptului musulman; principiile
fundamentale ale raporturilor sociale au fost stabilite și se impun ca standarde în orice fel de
reglementare ulterioară. Se poate vorbi astfel despre surse sigure ale dreptului musulman, cele
care sunt de origine divină și surse secundare, a căror validitate sau existență juridică trebuie
dovedită. Dacă în sistemele occidentale validitatea normelor juridice derivă din conformitatea
acestora la normele de formă și de fond prevăzute în legea statului, fiind o operațiune tehnică și
de cauzalitate, în sistemul musulman existența normelor juridice presupune inevitabil discuții de
fond.
Teoria surselor dreptului în islam implică distincția dintre Șaria și fiqh. În linii generale, Șaria
(charî’a) are ca sursă voința divină și desemnează totalitatea normelor de comportament obținute
de Profet prin revelație. Având în vedere îmbinarea aspectului religios cu cel politic în
comunitatea islamică, șaria cuprinde reguli aplicabile oricărui aspect al vieții sociale. Sunt
incluse astfel în șaria atât „legile propriu-zise, perceptele igienei personale și comunitare, cât și
legi ale politeței sau practici ritualice. Această complexitate a Șariei se datorează faptului că ea
nu este considerată o simplă legislație, ci Legea și Norma de comportament ideală, descoperită
de Dumnezeu oamenilor”3.
Termenul fiqh desemnează pe de altă parte știinţa dreptului musulman și presupune o activitate
umană prin care este descrisă, studiată și explorată șaria, activitate ce nu poate fi atribuită lui
Dumnezeu. Fiqh este astfel o știință derivată din revelație al cărei obiect este înțelegerea umană a

1
Islam, Past, Present and Future, pag.180
2
Islam, Past, Present and Future, pag.208-209
3
Paul Brusanowski, Religie și stat în Islam, op.cit., pag. 81
normelor obținute prin revelație, precum și aplicarea lor în viața reală. Fiqh este format din toate
acele norme deduse din șaria printr-un procedeu logic.
Raportul dintre voința divină și rațiunea umană instituie în cadrul surselor dreptului musulman
distincția între surse originale: Coranul și Sunnah, care formează împreună Șaria și surse
derivate: idjima și qiyas, care formează fiqh. Se înțelege că ierarhia surselor dreptului musulman
nu este este justificată de obligația conformării normelor cu voința constituantă a poporului
exprimată în Constituție, așa cum este cazul statelor democratice, ci de conformitatea lor cu
voința divină. Elementul justificativ al acestora nu este deci rațiunea umană, ci credința.

Secțiunea 1. Coranul, Sunnah, idjima și qiyas

1. Izvoarele dreptului islamic coincid cu izvoarele teologiei islamice, iar această îmbinare
impune Coranul ca cea mai importantă sursă a dreptului musulman. Dreptul islamic urmărește
aplicarea aceluiași principiu al religiei islamice de supunere a omului faţă de Dumnezeu, Coranul
reprezentând pentru ordinea juridică și politică ceea ce reprezintă în statele occidentale
Constituţia. În islam nu poate fi identificat sau justificat niciun aspect al vieții omului și al
societății care să nu fie reglementat sau privit din perspectiva regulilor religioase și al Coranului.
Importanța Coranului și poziția centrală pe care o ocupă în viața religioasă și juridică a
musulmanilor se explică prin faptul că islamul nu acceptă niciun soi de intermediari între
Dumnezeu și om; nu există ajutoare ale lui Dumnezeu, sfinți sau o figură de genul lui Isus care
intremediază între om și Dumnezeu; nu există biserică, credinciosul musulman nu trebuie decât
să respecte voința lui Dumnezeu și să se conformeze în toate aspectele vieții sale Cuvântului Său
așa cum este consemnat de Coran. Elementul fundamental în islam nu este Mohamed, așa cum
este Isus în creștinism, ci cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Coran.
Coranul este compus din 114 sure sau din capitole de diferite lungimi, toate introduse prin
formula În numele lui Dumnezeu cel iertător şi milostiv, devenită formula prin care sunt deschise
orice scriere arabă, inclusiv contractele. Ca izvor juridic, Coranul oferă puţin material: ”din cele
6237 de versete care îl compun circa zece la sută se referă la termene juridice în sens larg.
„Versetele legale” ale Coranului cuprind 70 de versete dedicate dreptului familiei şi dreptului
civil, 30 dreptului penal, 25 raporturilor internaţionale, 13 procedurilor jurisdicţionale şi zece
versete dedicate dreptului public şi fiscal”4.

4
Rene David, Droit compare
 Chiar dacă versetele juridice ocupă o mică parte din Coran, ele constituie fundamentul
dreptului musluman, iar toate celelalte surse nu sunt decât mijloace de a înțelege, comenta și
explica principiile fundamentale stabilite în Coran.
2. După moartea lui Mohamed „normele juridice cuprinse în Coran nu mai erau suficiente
pentru complexitatea problemelor ivite. Membrii ummei și-au dat seama că revelația, cuprinsă în
Coran, nu dădea răspuns la toate chestiunile nou apărute. Pentru rezolvarea lor, conducătorii
comunității s-au orientat după modul în care a procedat Mohamed în situații asemănătoare” 5.
Sunnah, se instituie astfel ca a doua sursă a dreptului musulman sub forma tradiţiei sacre, adică
a acţiunilor, cazurilor concrete rezolvate de Profet sau a opiniilor exprimate de acesta care ar
putea să contribuie în mod autentic la completarea Coranului. Sunnah reprezintă deci „cutuma
practicată sub ochii Profetului cu asentimentul expres sau tacit al acestuia” 6, fiind similiare cu
jurisprudenţa din sistemele romano-germanice sau cu precedentele specifice sistemelor common
law.
Sunnah ia forma unui hadith7, adică a unui cânt în care este consemnată o decizie
atribuită lui Mohamed, adică ce a zis, ce a făcut sau ce a permis să aibă loc în prezenţa sa.
”Hadithul poate fi format din cuvinte, acțiuni sau chiar tăcerea profetului considerată ca o
aprobare a ceea ce se întâmpla în prezența sa” 8. Sunnah cuprinde astfel dezvoltarea realizată de
Mohamed principiilor generale cuprinse în Coran, pe când hadith-ul este vehiculul prin care este
transmisă această tradiție sacră.
Pentru a fi în prezența unui hadith valid este obligatoriu ca acesta să fie format din două părţi: un
isnad, adică o înşiruire a unor personaje autorizate care atestă că transmiterea hadith-ului este
autentică, urmată de matn, textul propriu-zis al hadith-ului. Așadar ”fiecare hadith trebuie să
cuprindă numele celui care reamintește respectiva sentință după modelul următor: Eu, A.B, am
auzit odată că C.D a povestit că se afla în locul cutare și că profetul a trecut pe acolo și a zis că...
“9.
Din structura pe care o are hadithul se înțelege că dezvoltarea principiilor cuprinse în Coran
printr-o astfel de jurisprudență poate fi realizată doar de Profet10. Astfel se explică de ce un
element fundamental al hadithului constă tocmai în isnad, adică înșiruirea personajelor care
atestă că Mohamed a soluționat pe baza regulilor coranice o problemă specifică. Este vorba deci
despre o transmitere orală a unor principii juridice, care are ca punct de plecare persoana care se
afla în mod obligatoriu în prezența Profetului în momentul formulării respectivelor principii.
3. A treia sursă a dreptului musulman este idjima sau consensul comunității
credincioșilor musulmani, bazată pe hadithul: ”Comunitatea mea nu va fi niciodată de acord cu
ceva greșit”. Formularea unei noi reguli juridice, care nu exprimă în mod direct voința divină,
este posibilă în islam dacă la momentul apariției sale are loc o sancționare tacită sau expresă din
5
Paul Brusanowski, Religie și stat în Islam, op.cit., pag. 82
6
Introduction au droit musulman, pag.88
7
În sec.IX apar colecțiile de haidith-uri, 6 dintre ele având caracter canonic, fiind recunoscute ca valabile și
obligatorii în întreaga lume musulmană.
8
Henri de Waël, Le droit musulman, C.H.E.A.M, 1989, pag.33
9
Paul Brusanowski, Religie și stat în Islam, op.cit., pag. 83
10
Prin hadith se completează și regula cu tăierea mâinii în caz de furt: doar dacă depășește 20 de dharme.
partea credincioșilor a acestei reguli. Trebuie specificat însă faptul că nu este vizat acordul
întregii comunități, în sensul unui vot democratic sau al unei guvernări democratice directe, ci
doar acordul experților, al teologilor-juriști. Rațiunea umană sub forma acestui acord unanim este
folosită pentru a aprofunda şi a dezvolta interpretarea legală a surselor scripturistice.
Diferenţa dintre consensul specific acestei surse a dreptului musulman şi democraţie este
fundamentală; puterea majorității în democrație crează acele principii care se impun ca
fundament al adoptării altor norme juridice, pe când în islam regula impusă prim consensul
general nu poate deroga de la voința divină exprimată în Șaria. Toate deciziile adoptate au o
sursă în Coran sau Sunnah, sunt deduse din acestea. Deciziile adoptate prin consensul democratic
sunt decizii ce nu pot fi raportate la niciun principiu fundamental: totul este relativ şi nu există un
adevăr general valabil la care să fie raportate deciziile majorităţii. Democraţia nu presupune
astfel existenţa unui Adevăru sau fundament de genul celui acceptat prin credință în dreptul
musulman.
4. A patra sursă a dreptului musulman, este qiyas sau deducerea, interpretarea prin
analogie. Qiyas se referă la situația în care soluționarea unui caz, pentru care nu există o normă
specifică, are loc pe baza identificării unor similitudini între acesta și un caz precedent
reglementat de coran, sunnah sau idjima. Qiyas presupune deci extinderea regulilor juridice
stabilite de sursele anterioare asupra unor cazuri neprevăzute de acestea.
Elementele constitutive ale acestei surse a dreptului musulman sunt textul care servește
ca bază a comparației, problema care se cere soluționată, legătura logică dintre situația descrisă
în text și cea care se cere soluționată, precum și extinderea soluției de la soluția prevăzută de text
la speță11. Aplicarea schemei depinde de identificarea rațiunii care a condus legiuitorul la
stabilirea soluției dintr-un anumit text pentru a putea decide dacă aceeași rațiune poate susține și
cazul care se cere soluționat. Identificarea textului care va servi ca bază pentru soluționarea noii
situații se face cu respectarea ierarhiei surselor dreptului musulman; astfel soluția juridică este
căutată mai întâi în Coran, apoi în Sunnah și în ultimul rând în idjima.

Secțiunea 2. Școlile juridice musulmane

Este posibilă în islam reglementarea personală a unor probleme sau aspecte ale vieții
sociale. Ijtihad se referă la legiferare în probleme pentru care nu există o reglementare directă și
nici nu poate fi găsită nicio soluție prin raportare la cele partru surse ale dreptului expuse
anterior. Este vorba în această situație despre un efort individual, personal de legiferare; această
formă de legiferare nu poate interveni în Ibadad sau relațiile omului cu Dumnezeu.
Dezbaterile cu privire la folosirea acestor surse în construirea unui sistem juridic islamic a
permis apariția în sec.VIII-X a celor patru școli juridice recunoscute și astăzi. Existența acestor
școli nu este însă echivalentă cu instituirea unor confesiuni islamice diferite așa cum sunt în

11
Louis Milliot, op.cit., pag.117
creștinism confesiunile ortodoxă, catolică și cele protestante. „Toate cele patru școli se tolerează
și se recunosc reciproc în așa fel încât în orașele mari se poate întâmpla să coexiste mai multe
școli; muftii și qadii trebuie să cunoască perceptele juridice ale tuturor, putând emite sentințe în
procese în care sunt implicate persoane care aparțin unor școli juridice diferite”12.
Școala hanafită este susținătoarea analogiei ca principiu prin care pot fi deduse reguli juridice
altele decât cele prevăzute în Coran sau Sunnah: școala malikită este școala istorică a dreptului
musulman, care privilegiază Sunnah în formularea regulilor juridice; școala șafiită mediază între
direcțiile stabilite de primele două școli, acordă un rol important consensului geenral ca sursă a
dreptului, și instituie ierarhia surselor dreptului musulman; școala hanabalită subliniază
slăbiciunea rațiunii umane, recunoscând ca sursă veritabilă Coranul și idjima formată doar din
consensul Companionilor Profetului.
Dezvoltarea dreptului musulman ia sfârșit în sec.X (la 300 de ani de la fuga Profetului)
când se consideră că „toate chestiunile juridice esențiale au fost îndeajuns discutate în așa fel
încât toate problemele juridice care pot să apară şi-au găsit o rezolvare satisfăcătoare” 13. Această
convingere duce la Închiderea Porților ijtihad-ului. După această dată nu mai este posibilă
crearea unor noi norme juridice, juriștii trebuind să se rezume la comentarea și explicarea
soluțiilor juridice stabilite până atunci. Adoptarea unor noi reguli juridice este înlocuită de
emiterea unor opinii (fatwa) de către ulemale asupra problemelor juridice neclare14.
Această închiderea a porților ijtihadului, care a determinat imuabilitatea Șariei, contribuie astăzi
la conturarea specificității dreptului musulman care constă în stabilitatea sa, spre deosebire de
sistemele constituționale occidentale unde adaptabilitatea dreptului este elementul fundamental.
Se poate observa însă că sistemul ocidental are propriul sistem de credințe: seprarea statului de
religie, respectul drepturilor omului, pluralismul formează o rețetă neschimbată de sute de ani.
La nivel de principiu, de organizare constituțională se înregistrează aceeași rigiditate și în
sistemele occidentale.
Deosebirea veritabilă între sistemul juridic islamic și cel occidental constă în faptul că dreptul
musulman nu este spre deosebire de cel occidental rezultatul rațiunii umane, ci al voinței divine.
De aici imposibilitatea modificării și adaptării; dreptul musulman lucrează cu adevăruri, nu cu
norme de conduită perfectibile, rezultat al efortului continuu al rațiunii umane de a găsi modelul
ideal de organizare socială. Libertatea creării sistemului juridic presupune în sistemul occidental
experimentarea unor variante diferite de organizare prin regula juridică a raporturilor sociale.
În sec.X ulemalele ajung la concluzia că au fost epuizate toate mijloacele de interpretare și
extindere a normelor coranice; toate principiile necesare se regăsesc în doctrina și lucrările celor
patru școli. Este hotărâtă în consecință închiderea porților ijtihad-uli, a interpretării juridice.
Acestui curent i se opune modernismul islamic sau salafiya apărut ca urmare a constatării
superiorității occidentale asupra lumii musulmane. Este vorba în acest caz despre reinterpretarea
principiilor islamice și adaptarea lor la vremurile moderne, în detrimentul poziției adoptate de
clericii musulmani care se opun inițiativei invocând închiderea ijtihad-ului. Aceste mișcări
12
Buckowski, pag.88 și urm
13
Buckowski, pag.102
14
Introduction au droit musulman, pag.20
reformatoare au determinat mai târziu apariția principalelor grupări fundamentaliste islamice, al-
Afgani fiind unul dintre intelectualii de marcă ai curenului salfiya.

Capitolul III. Organizarea politică și juridică a Arabiei Saudite

Construcția Arabiei Saudite are la bază mișcarea wahhabită, o mișcare de purificare islamică de
genul celor apărute periodic în istoria islamului. Fondatorul acesteia a reușit să imprime un
caracter politic ideilor sale religioase prin relația pe care o construiește cu emirul provenit din
familia Saud, care guverna regiunea în care se stabilise. Cu sprijinul politic al emirilor are loc o
purificare morală a societății arabe din centrul Peninsulei, ce va fi organizată sub forma unei
confederații teocratic-patriarhale formată din șapte emirate. Mișcarea, care stă astăzi la baza
multor grupări islamiste militante, subliniază nevoia întoarcerii la islamul practicat în perioada
medineză prin recunoașterea Coranului și Sunnei ca singure izvoare ale revelației. În același
timp, wahhabiții nu formează o nouă școală juridică, fiind atașați școlii hanbalite.
Coranul și Sunnah nu stabilesc principii obligatorii specifice organizării politice și nici o astfel
de formă. Mișcarea wahhabită, în afara unei purificări morale a islamului de toate adaptările
survenite după sec.III de la Herige, nu prevede un anumit tip de organizare politică. Dar chiar
dacă califatul ca o unitate a întregii umme musulmane nu mai poate exista, orice stat musulman
trebuie să respecte ideea teocrației medineze care impune existența unui șef politic și religios al
unei societăți musulmane. Importanța ulemalelor este fundamentală în formarea noului stat
saudit.
Principiile generale de funcționare ale staului sunt stabilite într-un decret emis de regele
Abdulaziz Al Saud. Statutul declară statul saudit ca stat islamic: art.1 „Regatul Arabiei Saudite
este un Stat arab islamic suveran. Religia sa este islamul”. Art.5 al Constituței proclamă
monarhia ca formă de guvernământ. Puterea aparține fiilor regelui fondator Aziz al Saud; Potrivt
art. 5 lit. b și c Regele alege ca prinț moștenitor pe cel mai potrivit dintre fii să guverneze
conform Cărții lui Dumnezeu și Sunnei Profetului.
Finalitatea regimului politic și legitimitatea sa sunt reprezentate de implementarea și protejarea
religiei islamice și a dreptului. În contextul inexistenței unor principii obligatorii destinate
organizării politice, funcția principală a statului islamic saudit constă în protejarea religiei. Art.
23 al Statutului arată că „Statul protejează dogma islamică. Aplică Șaria, impune binele și
interzice răul și își asumă datoria de a chema oamenii către Dumnezeu”. Astfel scopul statului
saudit constă în guvernarea potrivit principiilor islamice pe când art.2 al Declarației drepturilor
omului arată că scopul oricărei asociații politice constă în conservarea drepturilor naturale și
imprescriptibile ale omului.
Constituția statului este Coranul și Sunnah Profetului. Spre deosebire de art. 3 din Declarația
drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 care arată că „Principiul oricărei suveranități rezidă
în Națiune, preluat de art.3 al Constituției din 1958: „Suveranitatea națională aparține poporului
care o exercită prin reprezentanții săi și prin referendum”. ”Nici un grup și nicio persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu”. Art.25 al Statutului vorbește despre națiunea arabă în
următorii termeni: „Statul asigură aspirațiile Națiunii arabe și islamice către solidaritate și
unanimitate”.
Promovarea binelui și interzicerea răului reprezintă sarcini concrete pentru sistemul saudit, care
cunoaște în cadrul Consiliului consultativ comisia Promovării virtuții și a prevenirii viciului,
cunoscută ca poliția religioasă sau Mutawa. Mijloacele realizării acestui scop constau în
inspectarea și sancționarea comportamentului social al cetățenilor saudiți.
Dar art.26 arată că „Statul protejează drepturile omului conforma Șariei islamice”. Fără să existe
un titlu destinat enumerării acestora; Arabia Saudită nu a ratificat Declarația universală a
drepturilor omului din 1948. Principiul libertății de conștiință nu există: „Obiectivul
învățământului constă în înrădăcinarea dogmei islamice în conștiința tinerilor”.
Sursa suveranității în democrațiile occidentale este poporul pe când în regimul saudit,
potrivit art.7 „Guvernul Arabiei Saudite își extrage autoritatea din Cartea lui Dumnezeu și din
Sunna Profetului”. Statutul nu prevede exercițiul unei funcții legislative; art.44 arată că statul
exercită justiția, puterea executivă și cea reglementară sau organizatorică. Nu există separația
puterilor în stat: toate aceste puteri colaborează în exercițiul funcțiilor lor în conformitate cu
statutul și alte regulamente. Arhitectura constituțională saudită consacră principiul deja stabilit în
istoria politică a islamului al seprației și colaborării între autoritatea politică (Rege) și religioasă
(Ulemale). Sursa regulamentelor religioase, fatwa, este Coranul și Sunnah. Un regulament
stabilește organizarea Consiliului ulemalelor și Administrația cercetării religioase precum și
competențele acestora.
Potrivit filosofiei politice islamice, Arabia Saudită nu cunoaște funcția legislativă. Șaria este
dreptul prin excelență alături de care apar regulamentele autorităților publice și fatwa. Normele
adoptate nu pot contrazice Șaria. Este prevăzută însă înființarea unui Consiliul consultativ
(shura). Consiliul nu este rezultatul unor alegeri, membrii săi fiind aleși direct de către Rege.
Deși nu corespunde principiilor reprezentării specifice Parlamentelor, Consiliul consultativ
saudit este asimilat acestora și a fost primit ca membru al Uniunii Inter-Parlamentare15.
Consiliul este format din 150 de membri și un speaker. Membrii sunt aleși de Rege.
Consiliul consultativ are un mandat de patru ani și își exprimă opiniile cu privire la politicile
generale ale statului. Rezoluțiile adoptate de Consiliu sunt prezentate Regelui care stabilește
asupra rezoluțiilor ce vor fi trimise Cabinetului.Rezoluțiile Consiliului nu sunt obligatorii.
Funcția de prim ministru aparține Regelui, care guvernează cu ajutorul Consiliului de Miniștri
(Cabinet) format din 22 de ministere.

15
Uniunea Inter-Parlamentară a fost înființată în 1889 cu sediul în Geneva este o organizație internațională a
Parlamentelor statelor suverane.