Cultura si civilizatie romaneasca in Transilvania secolelor 16-17

1.Cadrul politic international (1541-1699) Concentrandu-ne atentia asupra evolutiei istorice a Transilvaniei in epoca principatului (1541-1688), este necesar mai intai sa tinem seama de cadrul specific al spatiului romanesc. Caracteristicile specifice acestuia enumera pozitia sa geografica pe continentul european, la intretaierea a 2 mari culturi grecoslava(rasariteana) si romano-germanica(apuseana). Un al doilea aspect a fost cel al convietuirii a mai multor entitati etnice in acest spatiu: romanii, maghiarii, secuii si sasii. Remarcabil este faptul aceste entitati isi vor mentine caracteristicile specifice in domeniile sociale, politice si culturale. Civilizatia europei rasaritene, conservatoare in substratul ei, este reprezentata de romani, prin istitutiile de ordin politic, economic, social si religios, provenite din vechea mostenire romano-slava. Noii veniti, maghiarii, sasii si secuii, reprezinta elementul inovator, reprezentant al civilizatiei apusene. Aflate in acelasi spatiu geopolitic, cele doua culturi s-au influentat reciproc. O alta categorie de probleme specifice spatiului transilvan este data de tendintele expansioniste ale celor trei mari puteri ale momentului: Regatul Maghiar, Imperiul Otoman si Imperiul Habsburgic. Orice abordare a problemelor legate de studiul Transilvaniei in epoca principatului trebuie sa se bazeze pe intelegerea acestor particularitati, neglijate uneori de istoriografie. 2. Raporturile mliitare si politice din centrul si rasaritul Europei in sec XVI se caracterizeaza printr-o mare complexitate, rezultata din noul echilibru de forte aparut in urma marilor campanii otomane din timpul lui Suleyman Magnificul Sultanul cel cu minte ascutita, dupa cum l-a numit Miron Costin. Acest imperiu, intins pe 3 continente a cunoscut acum cea mai stralucita epoca din istoria sa, jucand un veritabil ol de conducator al relatiilor internationale. Incepand cu ocuparea cetatii Belgrad la 1521 si terminand cu asediul Szigetvarului la 1566, turcii otomani au exercitat o permanenta presiune politica si militara asupra centrului si sud-estului european, intrand in conflinct direct cu cealalta putere continentala, Impreiul Habsburgic. Dupa prabusirea militara a Ungariei (1526), incercand sa mentina echilibrul de forte din aceasta parte a Europei, Imperiul Otoman a redimensionat raporturile cu Tarile Romane, dobandind alte valente decat cele avute anterior: Tara Romaneasca si Moldova au incetat sa fie scopuri ale expansiunii teritoriale in sine, iar o data cu ocuparea Ungariei si transformarea ei in provincie otomana (eyalet) in 1526, rolul Transilvaniei devine unul strategic.

Ca urmare a acestor transformari, survine formarea Transilvaniei ca Principat autonom sub suzeranitate otomana, fapt care creeaza o noua conjunctura politica in Europa est-centrala. Dupa cum se cunoaste, voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya a refuzat sa participe la lupta de la Mohacs, asteptand cu trupele sale, dincolo de Tisa, desfasurarea evenimentelor. Fara indoiala, din perspectiva dreptului si mentalitatii feudale, gestul sau a fost vazut ca o tradare fata de regele sau. Cu toate acestea, privind prin prisma istoriei Transilvaniei, atiudinea Voievodului nu este intamplatoare: Transilvania nu s-a integrat niciodata Regatului Maghiar, tinzand mereu catre o individualitate proprie. Evolutia ulterioara a evenimentelor constituie o proba indubitabila in acest sens. La 10 noiembrie 1526, Ioan Zapolya a fost ales rege al Ungariei in Dieta de Szekesfehervar. Alegerea lui Zapolya a fost posibila datorita sentimentelor antijagellone si antihabsburgice si de asemenea, datorita actului din 1505 care interzice ascensiunea unui nemaghiar la coroana Ungariei. Acest fapt explica adeziunea nobolimii maghiare fata de voievodul Transilvaniei, care reusise in 1527 sa-si impuna controlul asupra intregului regat, mai putin aspura Croatiei si a cetatilor Pressburg si Sopron, precum si Sirmium. Optiunea Transilvaniei spre otomani este limpede reliefata de trecerea lui Zapolya de partea Portii, dupa ce incercase in prealabil sa obtina sprijinul Poloniei si a altor state antihabsburgice. Cu prilejul primirii in audienta a trimisului special al Transilvaniei, Hieronim Laski, la Poarta, Sultanul a dat personal asigurari in privinta sustinerii regelui sau impotriva habsburgilor. Aceasta actiune a culminat cu incheierea tratatului de alianta de la 28 februarie 1528, iar un an mai tarziu, in campia de la Mohacs, craiul Zapolya a depus juramantul de credinta fata de sultan, in virtutea carui act, Suleyman l-a inscaunat ca Rege deplin asupra intregii Tari a Ungariei. Insa necesitatea redimensionarii raporturilor existente intre puteri se facea din ce in ce mai imperativa, deoarece pericolul otoman asupra intregii Europe capatase dupa 1529 valori obsedante. Astfel, insusi Zapolya, care isi prezentase omagiul de credinta catre sultan personal, a considerat ca pentru mentinerea sa la domnie este necesara revenirea la intelegere cu Habsburgii. Pacea de la Oradea (1538), a concretizat acest lucru, fiind incheiata intre Ferdinand Habsburgul si Ioan Zapolya, stipuland mentinerea status-quo-ului teritorial, iar in cazul decesului lui Zapolya, partea sa de Ungarie sa intre in stapanirea lui Ferdinand si a urmasilor lui. Dar inainte de moartea lui, Ioan Zapolya face toate eforturile posibile sa transmita posesiunile sale fiului sau nounascut, Ioan Sigismund. Dupa ocuparea Budei la 1541 de catre Suleyman Magnificul, acesta ii comunica Isabellei, mama lui Ioan Sigismund, ca pana cand minorul va atinge varsta propice preluarii fraielor, Regatul Ungariei ramane sub stapanire otomana.

Transilvania devine asadar un Stat autonom, ca si celelalte doua state romanesti, supuse Imperiului Otoman: domnul acestei tari purta, formal, titlul de Rege al Ungariei. In aceste conditii istorice se cristalieaza si statutul juridic al Transilvaniei fata de Parta Otoman, prin cunoscutele ahd-name-le, reprezentau tratatele sau diplomele de stabilire a raporturilor de suzeranitate cu respectarea anumitor conditii dintr-o parte si alta. Transilvania a reusit astfel, sa se desprinda din vechile structuri si sa-si afirm propria entitate politica spre care aspirase de atata vreme. Noua politica transilvaneana va avea in deceniile urmatoare si alte urmari majore in ceea ce priveste tendintele politice partizane unei suprematiii in zona, in alte cadre decat cele impuse de Poarta. Astfel unii principi, in dorimnta lor de a injgheba o putere mai mare in aceasta parte a continentului, au planuit numeroase coalitii. Centru acestora, care urmarea gruparea tarilor rassaritene, avea sa-l constituie insusi principatul Transilvaniei. Primul dintre principii care a nazuit si ,in parte, a si realizat asemenea planuri a fost Stefan Bathory. La 14 martie 1571, Ioan Sigismund a incetat din viata. Dat fiind faptul ca succesorul sau, Stefan Bathory, avea sa promoveze o politica antiimperiala, articolole tratatului d ela Speyer isi vor pierde valoarea politica (acelea de a ingloba principatul intre posesiunile ungare). Alegerea lui Bathory ca rege al Poloniei in 1575 a prilejuit o uniune personala intre regatul polonez si principatul transilvan. Ca urmare a acestui fapt, Transilvania a fost incredintata spre guvernarea fratelui sau Cristofor, dar in dependenta fata de o cancelarie speciala, constituita la Cracovia. Prin planuri indraznete de acest fel, nerealizate toate in practica, a rezultat un fapt pozitiv: apropierea foarte stransa intre Transilvania si Principatele Romane extracarpatice, mai ales atunci cand conducatorii lor au realizat ca interesele lor impun legaturi trainice. Pozitia geopolitica, impreuna cu numeroasele situatii limita in care a evoluat Transilvania dupa 1566, au dat nastere unei idei politice care va marca viata tarii: ideea transilvanismului. (PAG 27).

ECONOMIE SI SOCIETATE Economia societatii premoderne in Transilvania a fost predominant agraara, deoarece cea mai mare cantitate de produse provenea de pe domeniile agricole. Industria extractiva si cea mestesugareasca aduceau pe piata insa marfuri cu mult peste valoarea celor agricole. Viata de zi cu zi, precum si cea economica, culturala, artistica etc. au stat bineinteles si sub semnul schimbarilor climatice care au o influenta majora asupra desfasurarii activitatilor. Intre anii 1550-1700, in Europa se produce o scadere de temperatura de circa 1,2-1,4%, situatie cu importante consecinte in toate domeniile.

In Transilvania, iernile sunt lungi si aspre, prima zapada cazand deja in octombrie, cu o toamna scurta si ploioasa iar verile scurte si fierbinti. Din punct de vedere meteorologic, cel mai interesant an al secolului XVII a fost 1618, cand o iarna lunga si grea a fost urmata de ploi mari si inundatii catastrofale, iar apoi caldura mare si seceta in timpul verii, carora li s-au adaugat si o invazie de lacuste. Cu toate acestea insa, nici anul respectiv sau cel urmator, nu se afla printre anii de foamete si scumpiri, fapt ce indica oarecum potentialul natural ridicat al Transilvaniei. In Evul Mediu, Campia Transilvaniei nu beneficia de prea multe resurse hidrologice, insa prin amenajarea si intretinerea lacurilor se putea realiza alimentarea zonei in asa fel incat sa fie granarul Transilvaniei. Despaduririle efectuate nu s-au datorat doar nevoii de pamant cultivabil, ci si tehnologiilor de extragere si prelucrare a materialelor, fapt ce a atras dupa sine si o nevoie mare de lemn. Secolele XVI-XVII constituie perioada marilor schimbari din Transilvania, atat in ceea ce priveste peisajul, cat si structura economica: incepe sa se faca simtita transformarea domeniului feudal, investigarea socotelilor, a dispozitiilor domeniilor feudale, relevand ca, treptat, alodiul castiga teren in fata sesiilor iobagesti. Extinderea pamantului alodial s-a realizat atat in urma restrangerii pamanturilor iobagesti, cat si prin inglobarea terenurilor pustii si anexarea unor terenuri comune. Ca urmare, se apeleaza tot mai mult la munca iobagilor, ceea ce atrage dupa sine sporirea proportionala a obligatiilor de munca, el fiind posesorul uneltelor de lucru necesare cultivarii pamantului. Cultura cerealiera ramane in general fundamentala in alimentatia vremii, fiind cea mai raspandita pe domeniile feudale. Alaturi de grau, alac, orz, secara, ovaz, mei, hrisca, la mijlocul sec. XVII isi face loc si cultura porumbului. La sfarsitul aceluiasi secol apare cartoful, care s ecultiva putin mai tarziu. Un rol important il au si mazarea, lintea, fasolea, varza, ceapa, rosia, usturoiul, morcovii, patrunjelul, zarzavaturile si salatele. Cultura vitei de vie este consemnata pe toate domeniile, de la cele feudale, la targuri si orase. Din secolul al XVI-lea sunt tot mai des pomenite livezile de pomi fructiferi in gradina iobagului. In secolul XVI este semnalat si tutunul, iar in paralel apar si primele masuri impotriva fumatului. In dezvoltarea agricuturii are un loc foarte important si cresterea animalelor. Padurile intinse de foioase, pasunile, fanetele bogate, oferind locuitorilor posibilitatea cresterii unui numar mare de animale. , numarul acestora fiind foarte important in structura domeniului feudal.

Informatii despre alimentatia in epoca principatului abunda in inventarele domeniilor, in listele socotelilor, in insemnarile calatorilor straini, in jurnalele vamale si personale, in cartile de bucate si retetarele vremii. SATUL IN TRANSILVANIA Satele, au facut parte in general din proprietatea domeniilor feudale, uneori detinute in devalmasie. In sec XVI-XVII, satele libere sunt aproape inexistente. Satul in Transilvania a prezentat o diversitete foarte mare atat ca structura (cu precadere de lemn, cladirile din piatra fiind rare), forma si organizare, cat si in ceea ce priveste principiile juridice pe care se baza. Satul avea insemnatate diferita, in functie de proprietatea pe care se afla: craiasca, secuiasca, comitatensa, pe campie sau in munti. In aceasta perioada satele aveau cu precarede o singura ulita, casele fiind insirate pe ambele parti. In cazul satelor situate la munte sau pe dealuri, casele erau rasfirate, fara o organizare fixa. Biserica si crasma constituiau elemente de nelipsit din existenta lumii rurale, biserica fiind uneori fortificata, pentru a servi drept adapost in situatii de pericol. Casele erau in general construite dupa aceiasi reteta, avand 3 incaperi: bucatarie, camera si camara, completate deseori cu pivnita si anexe pentru animale. Curtea si gradina casei erau imprejmuite. Viata si moartea taranului sunt determinate de natura si muncile campului. ORASUL IN TRANSILVANIA Orasele libere si chiar unele targuri erau inconjurate de ziduri si bastioane de aparare, cu porti pazite, insa cu trecerea timpului ele devin neincapatoare. Incet, locul caselor de lemn din interiorul zidurilor v-a fi luat de cele de piatra sau caramida, care urmeaza in mare structura casei simple, insa in functie de posibilitatile proprietarului, casa poate avea in curte atelier, depozite, magazin si constructii auxiliare. Majoritatea caselor din centrul oraselor transilvane sunt construite pe doua niveluri, iar pivnita devine un element important al acestora. Viata urbana in sec. XVI ar fi fost de neconceput fara Cladiri Comunale, numarul lor fiind determinat de dimensiunile si nivelul de dezvoltare a urbei: primaria, cu Ceasul orasului, casa orasului (locul intalnirilor conducerii executive orasenesti), biserica centrala (intrunirile comisiei mari), scoala, temnita, case de oaspeti pentru turisti (slujind si ca spitale), bai publice, loc public pentru targuri. STRUCTURA SOCIALA IN EPOCA PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI In ciuda eforturilor de unificare si omogenizare adminsitrativa, fiscala, institutionala sau juridica, Transilvania continuand sa fie dominata de particularisme si specificitati. Intr-o viziune schematica, categoriile sociale pot fi vazute astfel: O secventa sociala regrupeaza nobilimea, sau toate grupurile care

inglobeaza mai multe sau mai putine privilegii, in cealalta secventa aflandu-se supusii, taranii dependenti, iobagii, jelerii, plebea oraselor. Nobilimea Nobilimea este grupul social care domina viata publica, monopolizand scena politica si detinand importane resurse economice si bucurandu-se de prestigiu deosebit. Proportia nobilimii a fost estimata la aproximativ 12% din totalul populatiei principatului. Statutul nobiliar era achizitionat in principal prin nastere, desi aceasta nu era singura conditie, nobilul trebuind sa fie capabil de a intretine un stil de viata specific rangului sau, iar principala obligatie a nobilimii era de natura militara. Formal, nobilimea se distinge prin insemne vizuale ca forme identitare, de o importanta crescanda in secolul al XVI-lea. Statutul nobiliar si avearea erau transmise din generatie in generatie, prin mostenire, fiind esential conditionat de ereditate sau de acordarea privilegiilor de catre principe. Privilegiile nobiliare erau numeraose si variate, toti barbatii si femeile de acest rang posedand insa, o serie de privilegii fundamentale, care ii distingeau de restul populatiei. Aceste privilegii pot fi impartite la randul lor in categorii importante precum: cele de natura juridica (ca structura a categoriilor sociale privilegiate intre cele cu drepturi depline si cele ale caror optiuni sunt ingradite), cele de natura politica (dreptul de a participa la viata publica), cele economice si fiscale (impunerea si asumarea pozitiei in cadrul ierarhiei sociale nobiliare depinde de acumularea unor resurse economice, rezultate din administrarea si gestionarea domeniilor, precum si din actiuni realizate in urma slujbelor militare si civile intreprinse si recompensate sub diferite forme), iar ultima categorie de privilegii fiind acelea de natura sociala (e fundamentau atat in legea scsa cat si in obiceiuri, marcand statul de grup distinct si dominant al elite in cadrul societatii). Din punct de vedere al structurarii sociale a nobilimii, societatea nobiliara rdeleana dn epoca principatului autonom se prezint asb formula unor cercuri concentrce ale prestigiului social: primul, n jurul puterii centrale, iar al doilea la nivelul comitatului, cu mimetism social fata de cel dintai. Pozitiile acestea se consolideaza prin aliante si inrudiri in interiorul cercului cu prestigiu din zona. In fruntea ierarhiei in cadrul mici nobilimi se aflau cei mai instariti mambrii ai grupului, denumiti de obicei bene possessionati. Nobilii cu mai putina avere aveau accesul limitat la oficiile comitatelor. NOBILIMEA CONDITIONATA SI GRUPURILE SEMI-PRIVILEGIATE In contextul special al Transilvaniei, exista in categoria nobililor anumite trepte considerate semi-privilegiate, sau conditionate, datorita unor factori specifici acestora, care le impiedica de la a lua parte deplin la privilegiile si drepturile nobilimii.

Aceasta categorie trebuie sa fie deschisa de Boierimea din Tara Fagarasului Aici s-a concentrat cea mai mare parte a elitei sociale romanesti din principatul transilvan. Apartenentii acesteia reprezentau o categorie diferita, datorita conditiilor istorice specifice Tarii Oltului. De-a lungul secolelor XVI-XVII boierimea si-a mentinut statutul de grup social distinct, insa noile imprejurari politice i-au fortat sa se adapteze si sa se transforme in conformitate cu standardele si normele sociale ardelene. In documentele vremii, aceasta zona apare ca Terra Fogoras, provincia, districtus, bucurandu-se de o situatie juridica specifica, aici judecandu-se dupa obiceiul locului si legea romaneasca, urmate de un Baronat liber. Din acestea decurg drepturi specifice precum: steag propriu, legea palosului, prerogativa de a nu extrada iobagii fugiti de pe alte domenii, aceea de a-si urmarii singuri raufacatorii, fara interventia autoritatilor exterioare si chiar sa faca exceptie de la darile regatului si principatului. In momentul integrarii Tarii Fagarasului in componenta Regatului Ungar, aici esxistau doua grupuri sociale, de provenienta veche: Boierii (nobilimea tarii) si Vecinii (supusii lor). Pornind de la situatia particulara a Fagarasului, David Prodan considera ca boierul se identifica prin libertatile de care a dispus si prin modul de stapanire a pamantului cu adevaratul nobil al principatului, boierii avand aceleasi privilegii cu nobilii si fiind obligati doar la sarcini militare. In conseceinta, boierul a fost degradat treptat de la statutul seminobiliar ori al noblilimii conditionate sau la acela al libertinului. In consecinta, boierimea era o structura straina ierarhiei sociale din Transilvania, pe care principii au fost nevoiti sa o accepte, desigur ca pe o formula temporara, cautand sa-i reduca cu cat mai mult existeta. Incercarea de accedere la o situatie privilegiata similara nobilimii se confrunta cu tendinta principilor de a-i scadea in statut si avere. FAMILARII Institutia familiaritatii isi are originea in evolutia medievala a societatii si structurilor feudale din cadrul Regatului Maghiar. In Transilvania, beneficiind de apropierea relatiiei cu principele sau de slujirea unor potentati, numerosi aules familiares au fost innobilati de-a lungul secolului al XVII-lea. Altii, deja nobili, de conditie modesta, au cunoscut o ascensiune remarcabila in randurile aristocratiei si in acumularea de bogatii si demnitati. HAIDUCII Cu o formula sociala de o data mult mai recenta decat familiarii, si ramanand un element de distinctie pentru societarea premoderna din Treansilvania, se gasesc Haiducii. Acestia au achizitionat din punct de vedere oficial, un statut social definit ca rezultat al rascoalei antihabsburgice conduse de Stefan Bocskai, la inceputul secolului al XVII-lea, cand au obtinut recunoasterea

autonomiei lor, alaturi de posibilitatea de a detine pamanturi si de a poseda privilegii nobiliare. Cu toate ca nu impartaseau obligatii iobagesti si aveau scopuri exclusiv militare, haiducii erau supusi anumitori dari. Magnatii care aveau nevoie de ajutorul lor, le recunosteau o serie de drepturi, specifice statutului lor. SECUII Un grup care s-a bucurat de libertati si privilegii in Transilvania, organizati intr-o structura sociala aparte au fsot Secuii. Comunitatea lor era impartita in 6 triburi, dupa criterii de rudenie, fiecare trib fiind la randul sau divizat in alte 4 ramuri. Secuii se bucurau de autonomie, fiecare trib alegandu-si propriul jude si capitan cu functii militare. Cu exceptia darii extraoridunare, a boilor oferiti de secui regelui, acestia erau scutiti de alte taxe. Spre deosebire ce deilalti nobili, secuii nu puteau indeplini o conditie prprie statutului lor, adica aceea de a cumpara pamant in mod nelimitat. Acest lucru se intampla deoarece teritoriile acestora erau limitate si aprtineau comunitatii in intregul ei. Puscasii O alta categorie care s-a bucurat de unele privilegii nobiliare a fost aceea a puscasilor, beneficiari ai unor drepturi acordate datorita slujbelor prestate principelui sau stapanitorilor de pamanturi. Originea lor se afla in structurile militare medievale, care prevedea ridicarea la arme a iobagilor, in caz de razboi. Cu timpul, o parte din acestia s-au legat strict de meseria armelor, fiind scutiti de alte munci si dari. Prin urmare avem de-a face cu o categorie a nobilimii conditionate care s-a straduit sa duca o viata dupa obiceiurile nobiliare. LIBERTINII Provenind di nrandul iobagilor, libertinii sunt mentionati alaturi de puscasi, ca bucurandu-se de anumite scutiri si imunitati in schimbul prestarii unor slujbe, fie ele specifice unor meserii, administrative sau militare. Insa statutul libertinului nu era consacrat din punct de vedere juridic. Ei au facut servicii de curierat, insotitori inarmati, servicii militare, urmand ca apoi, datorita beneficiilor obtinute sa devina pescari, pasarari, vamesi, curatori, porcari, meseriasi, mlemnari, fierari, chiar preoti si literati. Starea materiala a libertinilor a fost in general, superioara iobagilor, osciland totusi in functie de conjunctura si domeniu. TARANIMEA DEPENDENTA Aceasta a reprezentat ce-a mai mare parte a populatiei de pe domeniile fiscale nobiliare sau eclezastice din Transilvania, recunoscuta si sub numele de

iobagi (ran dependent de stpnul feudal, obligat s fac acestuia prestaii n munc, n natur sau n bani i legat de pmnt,fr drept de strmutare. Cunoscut si ca erb, rumn, vecin, in functie de zona) . Initial denumirea de Iobagiones desemna un om liber, supus regal. In timp ea a ajuns sa circumscrie categoria taranilor legati de stapan si glie, fiind impartiti in iobagi slujitori cu vitele si pedestrasi (sau palmasi), acestia fiind cei mai numerosi. Lor li se adauga iobagii taxalisti, adica cei ce si-au rascumparat obligatiile iobagesti in schimbul unei sume de bani. Obligatiile si sarcinile acestora se impart intre sarcinile senioriale (censul, daturile, dijmele, slujbele), intregite de sarcinile publice (darea, slujbele militare, carausiile publice, gazduiri, postasitul, gratuitus labor), efectuate la cetati, drumuri, obligatii comitatense, comunale. Romanii au intre toate acestea o dare specifica, datul oilor sau quinquagesima. JELERII O alta categorie a taranimii este reprezentata de acestia, denumiti si inquilinii, categorie sociala inscrisa in urbariile si conscriptiile secolelor XVI-XVII. Statutul jelerului nu a fost precis definit nici in ceea ce priveste relatia cu stapanul domeniului si nici cu iobagul pe pamantul caruia traia. Prezenta lor in randul populatiei domeniilor a ramas in general constanta, aproximand 10% din total. ORASENII Orasele libere regale, targurile nobiliare sau targurile din Transilvania au reprezentat la nivel demografic cca. 5 procente din totalul populatiei. Din punct de vedere etnic, peisajul urban a deveni din ce in ce mai complex, alaturi de sasi crescand numarul maghiarilor si la periferie apar romani, greci, armeni si evrei. Identitate confesionala in Transilvania. Reforma Reforma face parte din acele momente ale istoriei Transilvaniei care au beneficiat de o atentie deosebita, explicabila in buna parte de functia sa de a fundamenta identitatile culturale, etnice si confesionale, care urmare a acceptarii sau a respingerii ei. Primul centru al Reformei a fost Brasovul, unde celebrarea missei evanghelice a fost introdusa in octombrie 1542. Succesul Reformei, faptul ca intrun deceniu s-a raspandit in toata Transilvania, se explica si prin consecintele psihologice ale caderii Regatului Ungariei, eveniment vazut ca avertisment divin pentru iesirea din criza existentiala politica si spirituala. In viziunea reformatorilor, opera lor nu apare ca o inovatie, ci o restabilire a puritatii si a onoarei crestinatatii occidentale prin abolirea abuzurilor. Reforma a fost sustinuta de diferiti factori: orasele, nobilii comunitatile rurale ale sasilor si secuilor si castelanii. In ultima categorie s-au remarcat o serie

de persoane, precum Petru Petrovics in Banat, Valentin Torok la Hunedoara, Stefan Mailat la Fagaras. Relatia dintre laici si clerici a fost una complexa inca de la inceputurile Reformei. Faptul ca initiativa introducerii Reformei a fost luata de laici, putea fi interpretata ca o victorie a elementului laic asupra celui cleric, ca marturie a emanciparii religioase a laicilor. Rezultatul firesc al acestu proces, care a inceput inaintea reformei, ar fi trebuit sa fie supunerea clerului in fata autoritatii laice, asa cum s-a incercat in teritoriile protestante ale Imeriului Romano-German. In Transilvania insa, desi principii aveau potestas ecclesiastica, organizarea ecleziastica a urmat o alta cale, formandu-si prpriile structuri ecleziastice, in urma prabusirii organizarii catolice. La Dieta de la Turda, din 1568 s-a enuntat libertatea de propovaduire, adica dreptul comunitatii de a decide asupra propriei optiuni teologice. Chiar de la inceputurile Reformei crestinismului oriental i s-a acordat o atentie speciala, fie romanilor ortodocsi, fie ortodocsilor in general, pornind de la insasi situatia de periferie a crestinismului occidental pe care o aveau orasele din Transilvania. Crestinismul oriental era in acelasi timp o provocare si un teritoriu de misiune pentru reformati. Reformationsbuchlein da apropierea de ortodoxie ca unul din motivele introducerii Reformei, prin care au fost abolite unele abuzuri de care se plangeau si ortodocsii. De la Luther incoace, acest crestinism era privit ca legitim si nu doar o schisma in relatie cu Biserica mama. Primele intentii de a raspandi ideile Reformei in randul romanilor au pornit din Sibiu si Brasov, prin tiparirea de catehisme: Micul Catehism, Sibiu, 1544Valentin Wagner; Brasov, 1550; Intrebarea cresineasca, Brasov, 1559, care se adresau lumii ortodoxe in general si romanilo in special. PAG 244