Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Scrisă de prinţesa Ana Comnena la câţiva ani după trecerea la Domnul a tatălui său, marele
împărat bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), lucrarea „Alexiada“ este o veritabilă
monografie a unei domnii văzute din interiorul palatului imperial. O carte scrisă la sfârşitul vieţii, la
lumina unei lămpi, când autoarea decanta amintiri, aşternându-le pe hârtie, ca nu cumva negura
istoriei să le treacă sub tăcere.
Regăsim în „Alexiada“ detalii din corespondenţa suveranului, portrete ţesute din discursuri şi
dialoguri, documente imperiale şi ziceri ce ţin de tradiţia orală bizantină.
În viziunea prinţesei porfirogenete, timpul ce aduce uitarea este marele duşman al cronicarului,
întrucât „se scurge fără oprire, într-un necontenit şuvoi, târăşte şi duce cu sine tot ceea ce e pe
cale să se întâmple şi cufundă într-un adânc al uitării deopotrivă lucruri ce nu merită a fi istorisite
ca şi altele, măreţe şi demne de amintit şi, cum se spune în tragedii, dă la iveală cele ce sunt
ascunse şi le ascunde pe cele ce sunt limpezi“. Iar ştiinţa istoriei este o „pavăză foarte trainică
împotriva trecerii timpului şi stăvileşte întrucâtva scurgerea lui necontenită; întâmplările care vin
una după alta, toate cele pe care le-a cuprins, le reţine şi le păstrează şi nu le lasă să alunece
pentru totdeauna în adâncurile uitării“.
Filantropia în Bizanţul împăratului Alexios I Comnenul
Portretul realizat de Ana Comnena tatălui său, împăratul bizantin Alexios I Comnenul, în paginile
„Alexiadei“ este unul encomiastic, prin excelenţă. În paginile cărţii regăsim însă o descriere
amănunţită a orfelinatului din Constantinopol, atestat încă din secolul al VI-lea şi pus sub
ocrotirea Sfântului Apostol Pavel, edificiu pe care Alexios l-a restaurat. În acel loc, împăratul a
zidit „o nouă cetate“, în care Liturghia se îmbina cu filantropia: „S-au ridicat de jur împrejur
construcţii numeroase, locuinţe pentru săraci şi, ceea ce este lucrul cel mai omenos, cămine
pentru invalizi. Ei puteau fi văzuţi înaintând unii după alţii, orbi, şchiopi, oameni atinşi de alte
infirmităţi. Ai fi spus, privindu-i, că era porticul lui Solomon, plin de oameni având mâinile şi
picioarele sau tot corpul rănit. Această construcţie circulară era dublă, formată din două corpuri
gemene. Căci dintre aceşti schilozi, bărbaţi şi femei, unii locuiau la catul de sus, în vreme ce
ceilalţi se târau la cel de jos. Cât despre întinderea perimetrului, dacă cineva vrea să-i viziteze pe
aceşti oameni, începând de dimineaţă, nu ar termina până seara. Astfel arată cetatea şi aceştia
sunt locuitorii“.
Primeau găzduire în acel aşezământ nu doar cei asistaţi, ci şi oamenii care îi ajutau. Astfel,
pentru fiecare om aflat în nevoie se găsea altul în putere care îl sprijinea: „Am văzut eu însămi o
femeie bătrână îngrijită de una tânără, un bărbat orb dus de mână de un altul care vedea, un om
fără picioare având picioare, dar nu pe ale sale, ci pe ale altuia, un om fără mâini ajutat de cele
ale altuia, nou-născuţi alăptaţi de alte mame decât ale lor, oameni paralizaţi slujiţi de oameni în
putere. Pe scurt, erau de două ori mai mulţi oameni pe care îi hrăneau, pentru că trebuie socotiţi
şi cei care erau slujiţi, şi cei care slujeau. Nu era în puterea împăratului să spună paraliticului:
«Ridică-te şi mergi», şi nici să poruncească orbului să vadă, sau să îndemne pe cel fără picioare
să meargă. Această putere era dată numai Fiului unic, Care a devenit muritor pentru noi şi a trăit
aici, pe pământ, pentru binele oamenilor. Dar ce-i era în putinţă, împăratul a făptuit: a dat slujitori
fiecărui invalid şi a dovedit aceeaşi grijă pentru infirm şi pentru cel sănătos“.
„Alexiada“, document important pentru istoriografia românească
În paginile „Alexiadei“ regăsim detalii despre populaţia din spaţiul carpato-dunărean de la sfârşitul
secolului al XI-lea şi începutul celui următor. Istoricul Nicolae Iorga regăseşte în căpeteniile
„sciţilor“ pomenite de Ana Comnena pe conducătorii unor formaţiuni politice româneşti: „Un trib
de sciţi, care erau zilnic atacaţi de sarmaţi, şi-au părăsit căminele şi au coborât spre Dunăre.
Trebuind să se înţeleagă cu cei care trăiau în părţile Dunării, cu încuviinţarea tuturor, au început
să ducă tratative cu căpeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalis, Sesthlav şi Satzas; primul ocupa
Dristra, ceilalţi Bitzina şi alte cetăţi“. Mai departe aflăm de „un anume Pudilos, un nobil vlah, care
a anunţat că cumanii trecuseră Dunărea“. Nicolae Şerban Tanaşoca arată că „numele fruntaşului
vlah Pudilos (Pudilă, Budilă?) a fost apropiat de I. Barnea („Din istoria Dobrogei“), de acela al
«dealului Bădila» situat în apropiere de Isaccea, în nordul Dobrogei, adică tocmai în zona de
trecere a cumanilor peste Dunăre. Pasajul din Alexiada referitor la acest fruntaş vlah constituie o
importantă mărturie despre stratificarea socială a românilor în secolul al XI-lea şi despre prezenţa
lor în zona Dunării“.