Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie si Filosofie

Referat
Tema : Deportarile din anul 1949 in RSS
Moldoveneasca

Prof.univ.Dr. Ion Eremia

A elaborat: Student Marian Ion
Anul 1 de studii

INTRODUCERE

1.1.Valul de deportări (5-6 iulie 1949)

1.2.Operațiunea de deportare
1.3. Lista profesorilor în listele operative pentru deportare
1.4. Mărturiile persoanelor trecute prin deport
1.5. Soarta oamenilor deportati
CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE 27.03.2020

1
 INTRODUCERE

Deportările din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operaţiune

denumită conspirativ „IUG”) s-au făcut în urma Hotărârii Biroului
Politic al CC al PC al URSS nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu
privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor,
foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani,
persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti,
membrilor partidelor politice, gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale,
cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Conform documentelor de arhivă, la această operaţiune au
participat 4496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat
al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 de ofiţeri şi soldaţi şi
4705 de activişti de partid din Moldova. Pentru asigurarea transportului
intern a celor ce au fost ridicaţi au fost mobilizate 4069 autovehicule, iar
pentru transportarea basarabenilor în Siberia şi RSS Kazahă au fost
pregătite 30 de eşaloane de tren, respectiv 1573 de vagoane de vite. În
total, în acea zi, au fost deportate 11.293 de familii - 35.796 de persoane,
din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Dintre aceştia, 7620
de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte au fost acuzate de
„colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti
sau la secte religioase ilegale”.

1.1. Valul de deportări (5-6 iulie 1949)

Premisele
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom.
SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept "cea
mai mare deportare a populației basarabene".[8]
Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat
activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17
martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N.
Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată

2
Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane:
chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.
La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-
467cc a Biroului Politic al CC al PC "Cu privire la deportarea de pe
teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor
comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au
colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor
partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a
familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus"[6]
Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau
40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în
regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și
regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca
deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea
Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor
moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform
listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte
persoane - conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie)
a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al
URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea
și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al
acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea
lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.[9
Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut
în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul
Iosif Lavrentievici Mordoveț - ministrul Securității RSSM, general-
maiorul Ivan Ilici Ermolin - împuternicitul MGB al URSS, colonelul
Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității
RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor informativă,
operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative
de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut
toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32
de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se
hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret
scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început
activitatea la 24 iunie 1949.
După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de
la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor
organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până

3
la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”.
Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această
telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în
aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și
militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.
Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul
operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea
pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949,
tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva
strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul
operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste
fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor,
problemelor și dificultăților care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la
finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării,
indicându-se numărul celor deportați - al femeilor, bărbaților și copiilor
-, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe
parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de
îmbarcare).
Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la
obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și
redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia,
conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici,
colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră,
astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată
cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.
[10]

1.2.Operațiunea de deportare

Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la

orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu
toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele
de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre
planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu
săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai
puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.

4
 Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar
data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit
listele abia în ziua operațiunii.
Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost
ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274
familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul
operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii
membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii
sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se
ascundă.[11]
Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu
mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost
împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu
bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în
vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile - casele, utilajul țăranilor
deportați - au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost
furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective.
Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în
NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai
revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli,
de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.[12]
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile
comuniste sovietice a depășit toate așteptările. Acest lucru este adevărat
mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în
următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie - noiembrie
1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat
de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie
195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei
care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei
mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe
atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a
determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să
accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de
înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei
deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau
dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei
decizii speciale a autorităților de la Moscova.[13]
Estimarea numărului de victime

5
 Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost
deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de
oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga
proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor
deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe,
însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.[14]
Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796
persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de
familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu
fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte
religioase ilegale.[6]
După cum bine se cunoaşte, apogeul deportărilor din R.S.S.
Moldovenească l-a constituit episodul din 5-9 iulie 1949, când, în cadrul
operaţiunii Iug (Sud), din acest teritoriu au fost deportate 35.796 de
persoane, dintre care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii.
Acest nou val de deportări se efectua în baza Hotărârii Biroului
Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, adoptată la 6 aprilie 1949 „Cu
privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a chiaburilor,
foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani,
persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi
româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a
membrilor gărzilor albe, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor
tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Verdictul stipulat de către respectiva hotărâre era unul extrem de
dur – deportarea pe veci (subl. n.) a 11.280 de familii, cu un total de
40.850 de persoane în regiunile: Kazahstanul de Sud, Aktiubinsk şi
Djambul din R.S.S. Kazahă; ţinutul Altai; regiunile Tiumen, Tomsk şi
Kurgan din R.S.F.S. Rusă. Noile victime ale politicii antiumane a
autorităţilor sovietice de ocupaţie, printre care basarabeni, turci stabiliţi
în imperiul sovietic, daşnaci armeni şi naţionalişti ucraineni, cădeau sub
incidenţa prevederilor decretului Prezidiului Sovietului Suprem al
U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948 „Cu privire la responsabilitatea pentru
evadare din locurile de exil obligatoriu şi permanent al persoanelor
deportate în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. în perioada războiului
pentru apărarea patriei”. Sancţionarea unor popoare întregi avea ca
argument necesitatea „consolidării regimului de exilare pentru deportaţi
de către organul suprem al U.R.S.S. în perioada războiului pentru
apărarea patriei: ceceni, caraciaevi, inguşi, nemţi, tătari din Crimeea şi
alţii, deoarece în timpul deportării acestora n-au fost concretizaţi

6
termenii de exil”. Se stabilea că deportarea popoarelor menţionate mai
sus era înfăptuită pe veci, fără dreptul de revenire la baştină. Cei care vor
evada din locurile de destinaţie urmau a fi condamnaţi la 25 de ani de
detenţie în închisoare.
Categoriilor de locuitori ai R.S.S.M. deportate pentru totdeauna
la 5-9 iulie 1949 le-au fost imputate „trecerea făţişă de partea duşmanilor
puterii sovietice” în timpul războiului, apartenenţa la categoria
„chiaburilor”, calitatea de foşti membri ai unor formaţiuni politice care
au activat în Basarabia până la ocuparea acesteia de către sovietici,
„complicitate” şi „trădare de patrie”. Din acest val al deportărilor au
făcut parte şi reprezentanţi ai unei categorii profesionale importante –
cea a cadrelor didactice din R.S.S.M., capetele de acuzare în baza cărora
cei peste două sute de profesori din Basarabia şi din raioanele din stânga
Nistrului au fost duşi în Siberia şi Kazahstan fiind aceleaşi ca şi pentru
alte categorii de persoane deportate.
Eliminarea cadrelor didactice „burgheze” din Basarabia, formate
în România „burghezo-moşierească”, în baza unor valori autentice ale
culturii universale şi naţionale româneşti, dar şi în cadrul unei societăţi
care funcţiona în temeiul unor principii democratice, era un obiectiv
important, or, această categorie de intelectuali nu-şi avea locul în
scenariul comunizării societăţii basarabene, fiind considerată
„periculoasă” din cauza unei anumite imunităţi faţă de practicile
comuniste, dar şi datorită educaţiei şi culturii generale pe care o aveau.
Pentru a-şi justifica răfuiala cu aceşti „duşmani de clasă”, pe care dorea
să-i excludă din spaţiul supus transformărilor de „omogenizare” cu restul
imperiului sovietic, exponenţii regimului de ocupaţie le-au fabricat
„antecedente criminale” ad-hoc, expulzarea acestei categorii de
pedagogi din R.S.S.M., incomodă noilor conducători, făcând mai uşoară
misiunea de convertire a populaţiei din aceste teritorii anexate la
ideologia comunistă. Remodelarea noilor generaţii de basarabeni după
calapodul sovietic putea fi realizată mai lesne cu ajutorul unor cadre
didactice formate în tiparele noului regim totalitar.
Astfel, din localităţile sectorului Bălţi au fost deportaţi 36 de
învăţători şi profesori, din cele ale sectorului Cahul – 25 de reprezentanţi
ai cadrelor didactice, din satele sectorului Orhei – alte 34 de persoane,
din sectorul Râbniţa, ce includea raioanele din stânga Nistrului – încă 25
de pedagogi. Cei mai mulţi învăţători şi profesori au fost deportaţi din
sectoarele Bender şi Soroca – 41 şi, respectiv, 56 de persoane. În total,
în iulie 1949, din R.S.S. Moldovenească au fost deportaţi 217

7
reprezentanţi ai cadrelor didactice. Câţi dintre aceştia au avut norocul să
supravieţuiască calvarului care a durat mai mulţi ani în şir şi câţi au avut
posibilitatea să revină acasă, după moartea lui Stalin şi condamnarea
crimelor comise de către regimul stalinist, rămâne să precizăm într-un alt
studiu.
Drama celor peste două sute de pedagogi basarabeni a fost
similară cu cea a altor categorii sociale şi profesionale, trecute, în mod
nejustificat, în categoriile de „chiaburi”, „mari latifundiari”, „mari
proprietari de întreprinderi”, „mari comercianţi” sau alte câteva categorii
„delicvente”, care sunau ca un cap de acuzare şi, totodată, de
condamnare la ispăşirea unei pedepse nemeritate, inventate de cei care
le-au invadat acestor oameni ţara şi vatra străbună. Dacă, în viziunea
distorsionată a ideologilor şi liderilor comunişti, categoria de „chiaburi”
era întruchiparea răului în spaţiul rural, într-o societate normală această
categorie de ţărani înstăriţi era considerată un model de succes, demn de
urmat pentru miile de ţărani, dornici să se emancipeze economic şi
social, pentru a-şi asigura o viaţă mai prosperă. Ţăranii înstăriţi nu
puteau fi etichetaţi ca „duşmani de clasă” ai celorlalte categorii de ţărani
din simplul motiv că între aceştia nu exista acea „ură de clasă”, mult
trâmbiţată de propaganda comunistă, nici antagonismele sociale
ireconciliabile. Satul basarabean, până la invazia sovietică, n-a cunoscut
careva confruntări, cu atât mai mult ciocniri dintre reprezentanţii acestor
categorii de ţărani dictate de „ura de clasă”. Din contra, în spaţiul rural,
de-a lungul celor 22 de ani de administraţie românească, s-a manifestat o
convieţuire civilizată, fără confruntări violente, fără manifestări ale
„luptei de clasă”. La fel de deplasate erau şi celelalte acuzaţii, inventate
de liderii comunişti şi propaganda sovietică, care nu aveau nimic în
comun cu realităţile basarabene. Marii latifundiari erau inexistenţi în
Basarabia, întrucât reforma agrară din anii 1921-1923 a lichidat marile
latifundii, ele fiind reduse până la 100 de hectare, limita admisibilă a
unei proprietăţi funciare în România din acea epocă. Dacă şi au existat în
Basarabia anului 1940 câţiva mari comercianţi sau mari proprietari de
întreprinderi, aceştia au realizat astfel de performanţe prin muncă asiduă
şi efort constant. Contribuţia lor la bugetul statului era una proporţională
cu veniturile şi averea agonisită, aşa încât societatea nu rămânea
păgubaşă de pe urma acestor oameni de succes.
Societatea basarabeană a avut de pierdut enorm după despuierea
şi deportarea acestor categorii de populaţie. Pierderile au fost uriaşe şi de
pe urma pulverizării intelectualităţii basarabene, aflată în proces de

8
coagulare, o componentă importantă a acesteia fiind şi cadrele didactice
naţionale, care formau osatura societăţii în proces de emancipare. Fuga,
în număr mare, a reprezentanţilor acestei importante bresle în dreapta
Prutului din faţa agresorului, deportarea în Siberia a unei părţi a acestei
categorii, care preferase să rămână în Basarabia, convertirea celei de-a
treia părţi a cadrelor didactice la „opera” de comunizare a populaţiei din
ţinut au constituit sfârşitul unuia dintre frumoasele proiecte inaugurate în
perioada interbelică.
În continuare, inserăm documentul inedit ce conţine listele
învăţătorilor şi profesorilor din toate raioanele R.S.S.
Moldoveneşti deportaţi în iulie 1949.
 
1.3. LISTA
profesorilor incluşi în listele operative pentru deportare
 
SECTORUL BĂLŢI
1.RAIONUL FĂLEŞTI
1. BIRMAN Şeiva Şlemovna                                                      –
comerciantă
2. GHERMAN Ana Solomonovna                                             – fiică de
moşier
3. CIUBRIN Pavel Davâdovici                                                   –
complice
4. ŢÂMBALARU Afanasii Fiodorovici                                   – membru
al Gărzii de Fier
5. BOBOC Nicolai Constantinovici                                           –
complice
 
2. RAIONUL BRICENI
1. PLEŞCO Vasilii Alexandrovici                                                –
comerciant
2. BUZANOVSCHII Gheorghii Nicolaevici                              –
membru al Gărzii de Fier
 
3. RAIONUL SÂNGEREI
1. GRECICOVSCAIA Galina Gheorghievna                             – fostă
membră a Partidului [Naţional] Liberal
2. МАTCOVSCHI Alexandr Macsimovici                                –
complice

9
 
4. RAIONUL CHIŞCĂRENI
1. VOZNÂI Аfanasii Sevastianovici                                         – complice
 
5. RAIONUL GLODENI
1. MIHALICIUC Nicolai Ivanovici                                            – chiabur
2. PUŞCAŞ Petr Nocolaevici                                                      –
complice
 
6. RAIONUL RÂŞCANI
1. TRÂNCA Ivan Andreevici                                                     – chiabur
 
7. RAIONUL SCULENI
1. IAVORSCHII Vasilii Zaharovici                                             – agent
al serviciilor secrete române
2. DOINA Stepan Vasilievici                                                      – fiu al
unui complice condamnat
 
8. RAIONUL BĂLŢI
1. SAMARDAN Nicolai Nichitovici                                         – jandarm
 
9. RAIONUL BALATINA
1. ŞEVCIUC Vladimir Ivanovici                                                  –
membru activ al partidului    cuzist
2. PURHA Fiodor Duleanovici                                                   –
trădător-complice
3. ŞUBERT Tamara Ilievna                                                         – fiică de
chiabur
4. ŞUBERT Nadejda Ilievna                                                        – fiică de
chiabur
5. ORHIN Nicolai Nicolaevici                                                     –
complice
 
10. or. BĂLŢI
1. SPÂNU Tamara Stepanovna                                                  – fiica
unui complice condamnat
2. GOTELEA Zinaida Ivanovna                                                 –
chiaburiţă

10
3. RUSSU Ivan Dmitrievici                                                          – fiu de
chiabur
4. BRANSTÂN Handa Marcovna                                             –
chiaburiţă
 
11. RAIONUL EDINEŢ
1. IVASIUC Ivan Axentievici                                                     –
comerciant
2. POŞTA Valentina Ivanovna                                                   – educată
în familie de chiabur
3. SADOVNICOV Petr Mihailovici                                            –
membru al Gărzii de Fier (director de şcoală)
4. BURSAC Gheorghii Fiodorovici                                            – fiu de
chiabur
5. VACARI Vasilii Savovici                                                        –
trădător
 
12. RAIONUL BRĂTUŞENI
1. VIHINCIUC Grigorii Monovici                                               –
complice
2. ORGAN Alexandr Efimovici                                                   –
chiabur
3. BAIBARAC Clavdia Gheorghievna                                      – fiică de
chiabur
4. NEAMŢU Cresnofon Gavrilovici                                          – fiu de
chiabur
5. VÂRLAN Ivan vasilievici                                                       – chiabur
6. GUTUM Efim Savovici                                                            –
chiabur
 
ŞEFUL SECŢIEI «А» MSS [Ministerul Securităţii Statului] RSSM
LOCOTENENT-COLONEL                                                         /
VASILIEV/
«3» iulie 1949
(cu creion roşu: Total pe sector 36 de persoane)

După ce s-au răfuit cu principalele "elemente antisovietice" în

1941, autoritățile locale au avut o altă problem după război:

11
colectivizarea mergea prea lent. Următorul val de deportări în masă a
avut loc sub steagul luptei cu "chiaburii", țăranii prosperi.
Tata nu a acceptat propunerea autorităților sovietice de a participa
la crearea kolhozului (fermă colectivă) și a fost pedepsit - era zilnic dus
la raion unde era amenințat cu tot felul de pedepse. Așa a durat până în
iulie 1949, când odată, la ora 3 noaptea ... Tata nu era acasă, fusese
chemat la raion. Nici bunicul nu era, fiind în câmp. <...> Acasă a rămas
singură mama gravidă cu trei copiii și bunica bolnavă.
Soldații au venit și au rupt ușa. <...> Mama îmi povestea că de
îndată ce au intrat în casă, au rupt pătura de pe ea și i-au ordonat:
"Ridică-te! Ia copiii și ieșiți în stradă!" Neînțelegând ce se întâmpla, ea,
săraca, m-a luat pe mine în brațe, pe sora mea de mână și a ieșit în curte.
Acolo doi soldați stăteau la uși, unul în fața mașinii, la poartă, iar al
doilea în mașină. Părea că râd de noi. Pe mine, cea mai mică, m-au luat
de mână și m-au aruncat în mașină ca pe o piatră, ca pe o cârpă. Apoi
mi-au luat sora. Doi soldați au târât-o pe bunica paralizată împreună cu
așternutul, au deschis bordul mașinii și au aruncat-o, pur și simplu în
remorcă.

1.4. Mărturiile persoanelor trecute prin deport

Maria Cultuclu
Originară din Orhei, născută în 1946
Operațiunea, numită ulterior "Iug" (Sud), a început de fapt cu un
memorandum al ministrului Afacerilor Interne al RSSM Fedor
Tutushkin Ministerul către șeful Ministerului Unional al Afacerilor
Interne (MVD) Serghei Cruglov. Într-o scrisoare din 12 octombrie 1948
Tutushkin indică faptul că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze
moldo-române, chiaburo-banditești și speculative" rezistă procesului de
„modernizare" a agriculturii. În acest sens, șeful Ministerului local al
Afacerilor Interne a cerut permisiunea de a deporta de pe teritoriul RSS
Moldovenești 15 mii de familii de chiaburi sau cel puțin „partea cea mai
ostilă și mai puternică economic a chiaburimii în număr de până la 5 mii
de oameni".
În următoarele luni, autoritățile locale au raportat repetat privind
creșterea activităților „ostile" și „subversive" ale chiaburilor, și chiar a
acuzat țăranii bogați de organizare a actelor de terorism. Pe 17 martie
1949 liderii RSSM V. Ivanov, N. Kovali și G. Rudi i-au trimis lui
personal lui Stalin o notă asemănătoare.

12
 “Elementele chiabur-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al
regimurilor reacționare românești din fosta Basarabie, aceștia provenind
din diferite partide burgheze naționaliste care au existat în România, sunt
dirijorul politicii antisovietice în mediul rural, au fost agenți credincioși
ai agențiilor de informații în lupta contra maselor orientate revoluționar.
În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, elementele chiabur-
naționaliste au trecut deschis de partea dușmanilor puterii sovietice și au
fost pilonul principal al regimului de ocupație. Cu mâinile lor au
invadatorii germano-români jefuiau Moldova, efectuând expediții
punitive contra partizanilor comițând acte de violență și hărțuire contra
patrioților sovietici.
— Din adresarea autorităților RSSM către Iosif Stalin
Magistrul în Istorie Alexei Tulbure a povestit despre modul în
care au fost pregătite și efectuate deportările, motivele exilului în Siberia
și cum supraviețuiau exilații.
Sovietul de Miniștri al URSS a răspuns cererii de expulzare.
Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a
peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane în afara
RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk.
Fiecărui raion i s-a atribuit o "cotă" de deportați. Listele nominale au
fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid.
Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care,
care cooperau cu administrația românească și preoții care au supraviețuit
ca prin minune epurărilor anterioare. Dar principalul motiv al
deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile: țăranii plăteau
din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare
automat în listele "negre". Cei care au încercat să scape de această soartă
erau uneori turnați de către concetățenii lor.
Textul deciziei
«Pe tata l-au șters din listă. Dar pe 6 iulie 1949, l-au deportat
oricum. În dosar, am văzut că, într-adevăr, fusese scos de pe listă dar
după două săptămâni a avut loc o nouă ședință, și pe tata l-au pus din
nou în listă. Cineva din cunpștințele noastre s-a străduit mult să iasă
astfel. <...> În dosar mai figurează și un denunț scris de un oarecare
Ganeev. Acolo scria că familia noastră avea un restaurant, 20 de hectare
de teren, 4 hectare de vie, patru cai și multe altele. Și nu trebuia mult de
scris atunci, câteva rânduri și gata. Această hârtie și-a jucat rolul când au
decis să-l deporteze.»
Grigore Ciobanu

13
 Originar din Căușeni, născut în 1942
Operațiunea "Iug" a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a
încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al
autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de
lucruri pe familie. De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea
duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au
plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au
acordat timp pentru pregătiri minuțioase. Toate bunurile rămase, inclusiv
casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor.
Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să
rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe familii s-au
îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în
speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor ridica, așa cum a
fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.
Din memoriile Elenei Pohila din satul Gaspar, raionul Edineț,
născută în 1944:
La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi
deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au
fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi. Drumul
spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni.
Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe
lângă deportați. Este aproape imposibil să se stabilească astăzi cifrele
exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.
Ca urmare a operațiunii "Iug" de pe teritoriul Basarabiei au fost
deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii.
La sosire, deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci -
unele construite special pentru operațiunea "Iug", altele rămase de la
valurile anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau "prin
colțuri", mai multe familii într-o baracă. Cu timpul, familiile în care erau
bărbați construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit
cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au
putut suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii.
Istoricii încă nu au reușit să stabilească exact câte persoane au murit spre
locurile de exil și câte nu au supraviețuit condițiilor dure de existență.
Am mers zi și noapte, noapte și zi. <...> În timpul opririlor lungi
ne dădeau de mâncare. Ne spuneau: "Două persoane, un sac și două
găleți." <...> Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine,
altul - găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să
ieșim din vagon și ni se spunea: "Recuperați-vă". Aceasta însemna să ne

14
facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați,
femei. Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. <...>
Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne
umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm
îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele. Și iarăși
ne-au băgat în vagoane. Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația
Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au
descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii,
lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: "De azi înainte, aici vă e
locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor
putrezi oasele".
Anna Vlas (născută Istrati)
Originară din satul Bălăurești, raionul Nisporeni, născută în 1938
Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din
cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată. Valentina Sturza,
întoarsă pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată
din nou în Siberia în 1949.
Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a primit o
educație bună, însă statutul de "fostă deportată" i-a complicat serios
creșterea în carieră. A relatat despre acestea într-un interviu cu NM.
Valentina Sturza
Șefa Asociației foștilor deportați și deținuți polițiști, co-fondator
al Partidului Național-Român din Moldova.
Maria Tulbure, locuitoare a raionului Nisporeni a fost de
asemenea, deportată de două ori. În 1941, a fost trimisă în Kazahstan
pentru domiciliu forțat permanent, ca soție de primar. A evadat și s-a
întors acasă, dar nu pe mult timp: în 1949 a fost condamnată pentru
evadare la trei ani într-un lagăr de reeducare, cu expulzare ulterioară în
colonie specială.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților.
Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești
incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950,
ponderea kolhoznicilor era de 97%. Temându-se de noi valuri de
deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Dovezile represiunilor continuă să apară și în prezent. La sfârșitul
anului 2014, în timpul reparațiilor clădirii Ministerului Afacerilor
Interne al Republicii Moldova, a fost găsită o placă de parchet, semnată
de un deținut politic. Nichifor Popa din raionul Strășeni, condamnat la
zece ani de lagăre în 1949. Potrivit istoricilor, a fost dus în Ivdellag în

15
regiunea Sverdlovsk. Placa de parchet cu semnătura sa a fost transferat,
în august 2017, în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.
Mesajul deținutului a fost ascultat până acum doar de cercetători: nu a
fost găsită încă vreo informație privind soarta sa ulterioară sau a rudelor
sale.
Soarta dramatică a acestora o putem astăzi reconstitui după
crâmpeiele dedocumente şi amintiri păstrate în arhive şi în sufletele
îndurerate ale celor care s-au întors din infernul stalinist.

1.5. Soarta oamenilor deportati

Am stabilit câteva scenarii de destine ce s-au hotărât în acea
noapte fatidică de pe 5 spre 6 iulie 1949:
A) Soarta celor care au scăpat de deportare, dar ale căror familii
au fost deportate.
Când s-a desfăşurat deportarea, au fost ridicaţi numai acei
membri ai familiei care se găseau în acel moment acasă. Aşa se face că
au existat numeroase cazuri când au fost deportaţi în Siberia numai
părinţii sau numai copiii ori mama sau tatăl cu o parte din copii. Aceasta
s-a întâmplat în mare măsură din cauză că, deşi operaţiunea a fost
pregătita în taină, populaţia din unele sate ale republicii, pe diferite căi, a
aflat totuşi de „surpriză”. În consecinţă, mulţi dintre părinţi (cu sau fără
copii) s-au ascuns pe la vecini, prin păduri, dormeau în câmp,
nădăjduind că în acest mod familiile lor nu vor fi supuse represaliilor.
Dar speranţele lor au fost greşite: spre exemplu, A. Cioban din satul
Frumoasa, raionul Bravicea, ascunzându-se cu doi copii, a rămas în sat,
iar soţia cu alţi trei copii a fost deportată. A. Prepeliţă, din satul Tomai,
raionul Leova, cu două fiice a fost deportată, iar doi fii i-au rămas în sat
fără niciun sprijin. Mai trebuie spus că o parte dintre cei care s-au
ascuns, întorcându-se acasă şi găsind casele pustii şi confiscate, şi-au
ajuns familiile în gări sau mai târziu s-au adresat organelor de resort
pentru a fi trimişi şi ei în locurile de deportare unde se aflau familiile lor.
În perioada iulie 1949 – 9 iunie 1952 au plecat benevol după familiile
lor în aşezările speciale 573 de persoane.
Printre dosarele personale cercetate de noi, am găsit un astfel de
caz: familia Olimpiadei Jomir, originară din oraşul Călăraşi, pe numele
căreia a fost deschis dosarul, a fost ridicată şi deportată în componenţa
feciorilor, nurorii şi nepoţilor ei, exceptând-o pe Olimpiada, care în acea
noapte s-a ascuns la vecini şi a evitat deportarea. Având speranţa că, în
lipsa ei, familia nu va fi deportată și nu va fi intimidată, s-a ascuns din

16
timp, având informaţii despre inevitabila deportare. Dar grupul operativ
nu a ţinut cont de faptul că aceasta nu era acasă, i-au deportat pe ambii
feciori, cel mai mare având soţie şi doi copii minori, cel mic fiind de
doar 2 săptămâni. Olimpiada Jomir, rămasă la baştină, mult timp s-a
ascuns de autorități. Către 1952, şeful secţiei raionale a Ministerului
Securităţii de Stat (MGB) Călăraşi, căpitanul Buligan, constata că
Olimpiada Jomir locuia cu Andrei Odobescu, care lucra butnar la
cartelul de produse alimentare din oraşul Călăraşi şi îşi exprima opinia
că este necesar să fie deportată în regiunea Kurgan, la domiciliul
obligatoriu al familiei ei. S-au făcut tentative de a o deporta, dar după
moartea lui Stalin, decizia a căzut în desuetudine. Copiii ei scriau
numeroase scrisori din Siberia în care explicau că au fost deportaţi pe
nedrept. Aceste scrisori erau susţinute şi de adresările Olimpiadei Jomir
către autorități, inclusiv preşedintelui Prezidiului Suprem al Uniunii
Sovietice, prin care cerea permisiunea de a-i elibera copiii din surghiun,
dat fiind că ei au fost deportaţi fără nicio vină. În susţinerea demersului,
scrisoarea conţinea 50 de semnături ale locuitorilor din satul Călăraşi,
pentru a confirma cele scrise de autoarea cererii. Dar procesul de
eliberare din aşezarea specială a fost foarte anevoios şi a durat câţiva ani.
B) Soarta contingentului deportat din RSSM.
Deseori, familiile supuse deportării fuseseră deja afectate în
timpul primei ocupaţii sovietice. Imediat după război, sovieticii,
revenind în Basarabia, se răfuiau cu cei care au luptat în Armata Română
sau care nu s-au supus ordinelor Armatei Roşii. Aceşti bărbaţi erau
arestaţi şi, câteodată, judecaţi, fiind condamnaţi la ani grei de lagăr. De
cele mai dese ori însă, fără a fi judecaţi, li se pierdea urma. Spre
exemplu, dosarul personal al lui Ilie Boţan arată că acesta, fiind
mobilizat în Armata Sovietică în 1941 şi aflându-se în incinta
Comitetului militar raional pentru a fi repartizat în unitatea militară, a
dezertat şi s-a întors acasă în satul Peresecina, care peste câteva zile a
fost eliberat de Armata Română. Ilie Boţan a fost numit ajutor de primar.
A deținut acest post până în august 1943, când a fost mobilizat în
Armata Română. Fiind ajutor de primar, Boţan ar fi participat activ la
„întărirea regimului românesc”. În 1947, învinuindu-l de mai multe
atrocităţi comise la adresa agenţilor şi activiştilor sovietici, Tribunalul
Militar a hotărât că Boţan se face vinovat de „trădare de patrie”, conform
art. 51-1 (b) din Codul Penal al RSSU. În iulie 1949, familia lui a fost
ridicată şi dusă în Siberia. În timp ce soţia şi copiii săi încercau să
supravieţuiască în exilul siberian, Ilie Boţan suferea chinuri groaznice în

17
lagărul de muncă forțată din Karaganda, satul Dolinka, raionul Leninsk,
regiunea Karaganda.
Cazul tocmai descris este asemănător cu cel al familiei
Caramalac. Învinuirea adusă lui Ion Caramalac la 17 septembrie 1944 de
către NKVD, care l-a arestat sub acuzația de „colaboraţionist activ al
ocupanților germano-români”, a afectat întreaga familie. Ancheta
NKVD a stabilit că Ion Caramalac, în vara anului 1941, a predat
Armatei Române două familii de evrei şi agenţi sovietici, luând parte
activă la găsirea şi arestarea lor, alături de soldaţii Armatei Române. În
perioada aprilie-iunie 1943, Caramalac a lucrat în calitate de ajutor de
primar al satului Taraclia, îndeplinind toate deciziile autorităţilor
române, participând şi la căutarea paraşutiştilor împreună cu jandarmii
români. În baza celor expuse, Caramalac Ivan Ulianovici, bulgar, s-a
aflat în arest în închisoarea NKVD nr. 8 din Cahul, începând cu 17
septembrie 1944, după care i s-a aplicat o pedeapsăcu privaţiune de
libertate pe 10 ani în lagăr. Familia lui a fost deportată în iulie 1949.
Familia Gorgos (mamă cu 5 copii minori) a fost deportată ca
urmare a faptului că la 20 februarie 1945, capul familiei, Gorgos Kiril
Trifan, a fost condamnat de Tribunalul Militar al MAI al RSSM,
conform art. 54-1 (a) al CP al RSSU, la 15 ani de lagăr şi limitarea
drepturilor civile pe 5 ani. Ajungând în satul Suetka, raionul Suetsk,
regiunea Altai, familia trăia în mari lipsuri, deoarece numai mama lucra
în colhoz. În scrisorile adresate conducerii ţării, aceasta explica: „Am
familie mare, compusă din 5 copii, şi toţi sunt mici. Îmi vine greu să-i
cresc şi să-i educ de una singură”. În această situaţie erau foarte multe
mame cu copii, lipsiţi de copilărie şi de fericirea de a creşte cu ambii
părinţi.
În ceea ce priveşte condiţiile de trai şi de lucru ale contingentului
de persoane deportate, imaginea o putem reconstitui după documentele,
dările de seamă, rapoartele şi directivele care s-au păstrat în arhivele
fostului KGB. La fel, un izvor preţios îl reprezintă dosarele personale ale
deportaţilor, precum şi de istoriile personale consemnate de la
supravieţuitori.
Persoanele deportate în timpul regimului lui Stalin au fost
strămutate în colonii/așezări speciale cu domiciliul obligatoriu
(ссыльное поселение sau спецпоселение). Era o formă de exil
internpentru această categorie de persoane pedepsite extrajudiciar. În
aceste colonii, deportații locuiau împreună cu familiile, erau
supravegheați de NKVD, iar libertatea de mișcare era limitată la o

18
anumită zonă din raza coloniei. La data de 15 iulie 1949, numărul total
al coloniștilor speciali din URSS era de 2 552 037 de persoane (inclusiv
34 763 de persoane deportate din RSSM în 1949).
La locul de exil deportații erau numiți deja спецпоселенцы –
coloniști speciali. Lunar, persoanele strămutate trebuiau să se prezinte la
ofițerul de supraveghere, la sovietul sătesc în zonele rurale sau la secția
de miliție în așezările urbane pentru a-şi confirma prezenţa. Astfel,
aproape fiecare dosar conţine câte o foaie de înregistrare lunară a
colonistului special, în care se specifică numele, prenumele,
patronimicul, ţara/locul de origine, colonia specială. Prezentând actele
pentru identificare, fiecare colonist special urma să semneze că este
prezent. În cazul în care era analfabet, pentru el semna o persoană din
administraţia locală.
În regiunea Tiumen, din RSSM au fost exilate 7520 persoane
(2504 familii), majoritatea fiind antrenate în sectorul şi producţia silvică
(1250 familii); în sovhozuri – 740 familii; în colhozuri – 284 familii;
restul – în diferite ramuri industriale şi agricole. Este de remarcat că
multe localităţi unde au fost trimiși în exil basarabenii nu erau pregătite
pentru primirea lor – spaţiile locative erau într-o stare dezastruoasă,
necesitând reparaţii capitale, lipseau sistemele de încălzire, mobila etc.
Adresându-se administraţiei locale, marea lor majoritate căutasă-şi
asigure familiile nenorocite măcar cu minimul necesar pentru a
supravieţui frigurilor de acolo. Bagajul cu care au venit deportaţii
reprezenta produse alimentare (făină de grâu şi porumb, miere de albine,
brânză, unt etc.), hainele şi îmbrăcămintea lor fiind sumară şi uzată (unii
erau chiar desculţi). În documentele oficiale se constata că condiţiile de
trai erau rele, locuinţele – într-o stare antisanitară evidentă, asistenţa
medicală pentru deportaţi nu se asigura, lipseau  produsele alimentare,
medicale, de uz curent, întrerupându-se chiar şi furnizarea pâinii.
Coloniștilor speciali care nu aveau surse de existenţă nu li se acorda
niciun fel de ajutor.
Deşi printre deportaţi erau familii care doreau să-şi construiască
propriile case,  administraţia locală nu le permitea, deoarece nu a fost
prevăzut aşa ceva. Condiţiile de lucru erau grele, normele de lucru şi
salarizarea erau neclare, deseori făcându-se abuzuri şi încălcându-se
drepturile elementare ale oamenilor la existenţă. Câteva descrieri de pe
teren sunt îngrozitoare: 28 de familii (75 de persoane) au fost cazate într-
o baracă cu suprafaţa de 98 mp, fără scaune, mese, pereți despărţitori.
Alte 20 de familii au fost cazate în vagoane vechi, cu găuri şi în stare

19
antisanitară. Toate locuinţele erau pline de păduchi şi purici, diferite
insecte, spre exemplu, ţânţari foarte mari şi periculoşi. În toată regiunea
era o criză acută de apă potabilă, oamenii folosind-o pe cea din bălţi,
care era infestată. Mâncarea se prepara afară, nerespectându-se normele
de protecţie antiincendiară. Asistenţa medicală lipsea, medicamentele
erau insuficiente. În muncă erau încadraţi toţi maturii, chiar şi
adolescenţii de 14-15 ani, însă nu erau stabilite condiţiile şi remunerarea
pentru muncă. Mulţi erau îmbrăcaţi în haine de vară. Nu li se acorda nici
haine speciale pentru lucru în pădure. Pâinea care se dădea deportaţilor
era de o calitate inferioară, fiind umedă şi înăcrită. În perioada 23-24
iulie 1949, în regiunea Altai au sosit 3 eşaloane cu deportaţi (1172
familii, 4070 persoane) din RSS Moldovenească. Ei au fost repartizaţi în
colhozuri, sovhozuri şi la întreprinderile de extragere a aurului. În mare
parte, „deportaţii sunt persoane apte de muncă, obişnuite cu lucrul în
câmp, fapt care îi mulţumeşte pe conducătorii colhozurilor şi
sovhozurilor”. Majoritatea lucrau la strâns grâul sau la cosit fân. Multe
familii încadrate în colhozuri şi sovhozuri au primit în folosință câte un
teren arabil de 0,1-0,15 ha, pe care erau plantați din timp cartofi, legume,
iar 10 familii au primit terenuri a câte 0,02 ha pentru fiecare membru al
familiei şi credite pentru cumpărarea vacilor.
Ne vom opri detaliat asupra situaţiei lor, studiind documentele
din arhivele ruse. În actele oficiale se arată că în lunile iunie-iulie 1949,
în regiunea Altai au sosit deportaţii dașnaci din Armenia[1] şi din
Moldova, în total 4 999 familii (19 770 persoane: 5 698 bărbaţi, 6 907
femei, 7 165 copii).
Deportaţii din Moldova erau 1 172 familii (4 070 persoane: 941
bărbaţi, 1 553 femei, 1 576 copii). Predominau copiii şi femeile,
deoarece o parte dintre bărbaţi fuseseră duşi în lagăre.
Contingentul respectiv a fost stabilit şi plasat în câmpul muncii în
37 raioane ale regiunii:
a)      în colhozuri – 2 354 familii (9 679 persoane: 2 743 bărbaţi,
3 253 femei, 3 683 copii);
b)      în sovhozuri – 1 878 familii (7 272 persoane: 2 031 bărbaţi,
2 650 femei, 2 591 copii);
c)       în industria silvică – 707 familii (2 642 persoane, 859
bărbaţi, 916 femei, 867 copii);
d)      în trustul „Gornoaltaizoloto” – 60 familii (177 persoane: 65
bărbaţi, 88 femei, 24 copii).

20
 Cu privire la condiţiile de muncă, documentul respectiv arată că
din numărul total al persoanelor deportate mature, s-au dovedit a fi apte
de muncă 11 315 persoane, dintre care munceau zilnic 10 162 persoane,
iar 753 erau casnice sau parţial angajate (jumătate de zi sau jumătate de
săptămână), din cauza că aveau familii numeroase sau copii minori. În
afară de aceştia, în colhozuri şi sovhozuri lucrau 983 adolescenţi până la
16 ani şi 762 deportaţi apţi pentru muncă fizică uşoară. În vara anului
1949, din numărul total al deportaţilor, 12 660 erau angajaţi în câmpul
muncii.
Majoritatea deportaţilor, neavând nicio sursă de existență, au
cerut să fie încadrați în muncă. Dar autorităţile locale din aşezările
speciale arătau că este imposibil să fie angajați toţi deportaţii conform
profesiunilor pe care le deţineau. În timp ce agricultorii, constructorii,
şoferii, sudorii, tractoriştii, lemnarii ș.a. erau angajaţi uneori conform
specialităţilor, intelectualii nu-şi găseau rostul în locurile îndepărtate.
Trebuie să menţionăm că documentele sovietice arată că în unele
colonii au fost stabiliţi oameni inapţi de muncă, uneori familii în care
nimeni nu era apt de muncă (fiind de vârstă înaintată sau chiar oameni
bolnavi psihic). Conducerea acestor aşezări speciale se întreba pentru ce
au fost deportaţi aceşti oameni şi cu ce scop, căci oricum ei nu aduc
niciun folos în aceste aşezări speciale, trăind pe seama rudelor.
Cu privire la condiţiile de trai, se raporta că 2 223 familii trăiau în
apartamente sau case, 1 413 familii – în locuinţe comunale, 1 363 familii
– în locuinţe neadaptate pentru iarnă, 113 – în corturi. Această realitate
era şi mai apăsătoare dacă luăm în consideraţie faptul că, fiind ridicați
vara, mulţi au venit fără haine călduroase, fără obiecte de uz casnic, fără
încălţăminte caldă etc. și întâmpinau foarte multe greutăţi.
Dat fiind că aceste aşezări speciale nu erau prevăzute pentru un
număr atât de mare de locuitori şi nici nu ajungeau materiale de
construcţie ca să fie construite case particulare pentru fiecare familie,
foarte mulţi deportaţi au suferit lipsuri şi dificultăţi. Documentul
subliniază că nu sunt nici credite disponibile pentru aceste categorii ca
să-şi rezolve necesităţile.
Dificilă era aprovizionarea populaţiei deportate cu produse
alimentare de primă necesitate. Erau cazuri când 3-8 zile nu se aducea
pâine în aşezările respective şi doar câte 500 g primeau cei care lucrau în
colhozuri, ceilalți membri ai familiei rămânând fără pâine. Deportații
erau nevoiţi să vândă lucrurile aduse de acasă şi să cumpere alimente de
la populaţia locală.

21
 Autorităţile locale raportau că deportaţii scriu nenumărate scrisori
către organele MVD locale şi unionale, cerând explicaţii la întrebarea
dacă li se va plăti pentru averea mobilă şi imobilă care a rămas la
baştină, iar specialiştii în diferite domenii scriau cereri ca să fie angajaţi
conform competenţei lor profesionale. Astfel, deportaţii, încadraţi în
sistemul economic sovietic, erau impuşi să colaboreze cu organele
sovietice locale. Se luau măsuri de recrutare în agentură şi poliţie
secretă. Conform raportului analizat, „deocamdată nimeni nu a fost
racolat, dar se duce lucru de verificare a câtorva persoane, în vederea
implicării lor ulterioare în această direcţie”.
Se ducea munca ideologică printre deportaţi, li se explicau
restricțiile la care erau supuși, aşa cum arată această scrisoare:
„Subsemnata, colonistul special Iurovskaia Stepanida Ivanovna,
locuitoare în localitatea Usti-Pristanski, regiunea Altai, am fost
informată că am dreptul să locuiesc în raza regiunii Altai, iar în scop de
serviciu am dreptul să călătoresc pe teritoriul întregii ţări. În afară de
aceasta, mi s-a explicat că voi fi lipsită de acest drept dacă nu voi munci
în folosul comunităţii, dacă voi încălca regimul şi ordinea obştească în
aşezarea specială. Pentru fugă sau plecare neautorizată de la locul de trai
voi fi trasă la răspundere penală, conform alin. 1 al articolului 82 al CP
al RSFSR”.
Pentru a depăşi greutăţile şi a reveni la baştină, deseori oamenii
săvârşeau acţiuni mai puţin obişnuite. Spre exemplu, cetăţeanul rus
Vorotânţev Alexandr Ivanovici, din raionul Usti-Pristanski, regiunea
Altai, se plângea că Iurovskaia Stepanida Ivanovna s-a căsătorit cu el, iar
după ce a primit permis de plecare în RSSM, pe numele nou de familie
(Vorotânţev), i-a spus că pleacă în ţara sa. Acest pretins soţ le scria
organelor de resort din Taraclia să nu o primească înapoi cu traiul pe
soţia lui.
Din cauza lipsurilor, oamenii erau nevoiți să fure sau să
amăgească. Margareta Cemârtan-Spânu, atât în cartea de amintiri, cât şi
în interviurile oferite, povesteşte că familia sa murea de foame. „Şi într-o
noapte, parcă văd şi acuma, o rusoaică bate la fereastră, împreună cu alte
8 femei, şi-l strigă pe tata spunându-i să meargă după grâu, căci paznicul
s-a îmbătat. Bunica nu vroia să-l lase, era foarte creştină şi-a spus: mai
bine murim de foame, nu te duce c-o să te împuşte. Iar el a spus: aşa ori
altfel vom pieri de foame. Şi a plecat. Şi deoarece era cam şchiop de-un
picior, dacă o fi adus vreo 15 kg de grâu. A doua zi dimineaţă i-au
arestat pe toţi. Nu l-au miluit şi i-au dat 10 ani de închisoare”. Mărturia

22
este confirmată de dosarul secret, în care este dovada documentară că
„Spânu Nicolae Grigorievici, născut în 1913, într-adevăr a fost
condamnat în anul 1953 la 10 ani de muncă silnică pentru furt din averea
colhozului”. Astfel, bătrâna Sofia Spânu a rămas fără de fiu şi nepoată,
de una singură în aşezarea specială, deoarece copila minoră a fost
trimisă la orfelinat. Fiind în etate, bolnavă, neajutorată, abia de se
descurca, trăind din mila creştinilor. Deşi autorităţile sovietice erau la
curent că ea suferă de emfizem pulmonar, scleroză a cordului,
deformarea cutiei toracice şi că nu este aptă de muncă, totuși foarte greu
au acceptat revenirea ei la baştină.
În unul dintre lagărele din regiunea Habarovsk, la 2 august 1949,
au fost aduse 946 de persoane: 279 bărbaţi, 432 femei şi 235 copii. După
o dezinfecție, oamenii au fost cazați în barăci şi au fost puși să
muncească la extragerea aurului. Erau hrăniți cu o rație de 5 ruble pe zi
de fiecare.
În trustul silvic Taişet erau, la fel, condiţii mizere de trai, şi dintr-
o adresare către conducerea de la Moscova din partea autorităţilor locale
aflăm că nu s-au luat măsurile necesare de pregătire a localurilor pentru
iarnă, deportaţii locuind în depozite.
În RASS Bureato-Mongolă, cei 2 665 de deportaţi au fost aduşi
în două grupuri – la 26 şi la 31 iulie 1949. Din aceştia, 1 043 erau copii,
femei  adulte – 1 004 şi bărbaţi adulţi – 618. O dată în plus, observăm
cât de mult au avut de suferit copiii în aceste tragice evenimente. Au fost
cazaţi în barăci de vară, iar pentru iarnă nu erau pregătite niciun fel de
locuinţe. Toţi cei apţi de muncă au fost încadraţi în industria silvică şi s-
a încercat plasarea a 18 persoane invalide în case de invalizi sau de
bătrâni, însă fără niciun rezultat.

Concluzii

În opt ani de putere sovietică (1940-1941 şi 1944-1951), în

RSSM au fost operate trei valuri de deportări masive de populaţie şi,
zilnic, arestări individuale sau în grup. Violenţa şi represaliile au fost
nişte modalităţi sigure prin care puterea sovietică a înţeles să-şi impună
voinţa de a construi socialismul într-un timp record într-un spaţiu străin.
S-a dat lovitura asupra tuturor categoriilor sociale incomode şi
antisovietice prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii. Grosso modo,

23
putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală
împotriva populației din RSSM: ofensiva politică (deportarea din
1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din
1951).
La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări
individuale şi de trimiteri forţate la muncă sau la studii în adâncurile
Uniunii Sovietice, precum şi cazurile necunoscute sau şterse din analele
memoriei.
Consecinţele deportărilor au fost imediate şi de durată, fiind
deopotrivă de ample. Referindu-ne la impactul social, economic şi
psihologic al deportărilor staliniste, trebuie să evidenţiem că anumite
grupuri sociale din Basarabia, ca rezultat al deportărilor şi al altor crime
de masă săvîrşite de autorităţile sovietice, au fost în mare măsură
distruse în câţiva ani de ocupaţie bolşevică: clericii, care au rămas în
Basarabia alături de credincioşi, intelectualii, liderii politici, ţăranii
înstăriţi, funcţionarii, oamenii de afaceri, foştii ofiţeri ai armatei române
sau ţariste, deputații din Sfatul Țării, ziariştiiș.a.
Basarabiei și Bucovinei de Nord li s-a adus un prejudiciu enorm
nu doar din punct de vedere social, dar şi economic. O daună, la fel de
profundă, a fost pricinuită din punctul de vedere psihologic, deoarece
teroarea și neputința au implantat în mintea basarabenilor o teamă cu
puternice elemente fataliste. Prin deportarea intelectualilor şi a elitei
politice s-a curmat dezvoltarea  istorică a culturii tradiţionale, a limbii şi
valorilor româneşti. S-a creat o stare anormală de desconsiderare a
populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de
păstrare a specificului naţional, de frică patologică faţă de celălalt,
suspectat a fi un potenţial trădător sau turnător.

24
 BIBLIOGRAFIE

 Н.Ф. Бугай «Выселение произвести по распоряжению

Берии…» О депортации населения из Молдавской ССР в 40-50-
е годы – Исторические науки в Молдавии. № 1. Кишинев, 1991.
1.0
 Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии :
Лагеря, принудительный труд и депортация. Германия. Эссен.
1999. 1.3
 Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor, Bucharest, 1993, pg.18-19
 Anton Antonov-Ovseenko, "The Time of Stalin", Harper and Row
(in English)
 Johann Urwich-Ferry, "Ohne Passdurch die UdSSR", Editura
"Gruparea Româno-Germană de studii", München, 1976 - 1978 (in
German) "Fără paşaport prin URSS. Amintiri", Editura Eminescu,
Bucureşti, 1999 (in Romanian)
 Mawdsley, Evan. The Stalin Years: The Soviet Union, 1929-
1953 (англ.). — Manchester University Press (англ.)русск.,
1998. — ISBN 9780719046001.
 Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria
(1812-1993), Chișinău, 1995, pag. 391
 Вольф Антон. Июнь 1941-го.Война на западном направлении.
Глава 12
 Anatol Petrencu, România și Basarabia în anii celui de-al doilea
război mondial, Chișinău, Ed. Epigraf, 1999, pag. 42-43
  Viorica Olaru-Cemârtan, Ororile bolșevismului, publicat
în Timpul, 4 iunie 2009

25
 Întrebare privind situația românilor din Kazahstan, adresată de
catre deputatul Tudor Panțîru ministrului Justiției și Libertăților
Cetățenești.
 Elena Postică, Teroare și dezmăț: rezistența antisovietică în
Basarabia, în Literatura și Arta, 3 iulie 1997
  Viorica Olaru-Cemârtan, 60 de ani de la al doilea val de
deportări în Siberia publicat in Timpul, 16 iulie 2009
  Viorica Olaru-Cemârtan, 60 de ani de la al doilea val de
deportări în Siberia publicat in Timpul, 13 august 2009
  Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică,
1944-1950, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1995
  Victor Nichitus, citându-l pe istoricul Anton Moraru, în Memoria
deportărilor
  Elena Șișcanu, Basarabia sub regimul bolșevic (1940-1952),
București, Editura Semne, 1998, pag. 104-105.
 Info-Prim Neo În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 peste 11 mii de
familii de basarabeni au fost deportate în Siberia
  Elena Șișcanu, Basarabia sub regimul bolșevic (1940-1952),
București, Editura Semne, 1998, pag.111
 Igor Ojog, Igor Șarov, Istoria modernă și contemporană, partea II,
pag. 75
 Info-Prim Victimele represiunilor regimului comunist-stalinist au
participat la mitingul prilejuit de împlinirea a 56 de ani de la
deportările comuniste din 6 iulie 1949
 Ecaterina Deleu, Un monument și o biserică în memoria celor
deportați
 Valentin HOSSU-LONGIN, Ziua, Nr. 3762 de marți, 24 octombrie
2006

26
27