Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980.

În context, se
poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al
XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului
al XIX-lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la
o naționalitate.[1] Toate aceste expresii desemnează, în mod
nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele pot fi
folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor
persoane care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte
comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment,
cu naționalitatea, care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în
sensul de cetățenie), fie etnică. Cum sensul expresiei „identitate națională”
variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă definirea ei cât mai clară (fie și
numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune).
În a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, prin intermediul
sistemelor lor educaționale, statele și-au asumat rolul de a forma „identitatea
națională” precizând și definind „punctele comune”.[2] Astfel, definirea identității
naționale variază în timp, în funcție de politicile implementate de guverne. De
exemplu, în Franța, Revoluția națională a guvernului condus de Philippe
Pétain (1940-1944) dădea drept „puncte comune” o serie de elemente inspirate
de dreptul sângelui, de religia catolică și de
doctrinele rasiste ale antropologiei secolului al XIX-lea, în vreme ce definirea
„punctelor comune” în timpul celei de-a patra și a cincea republici a fost inspirată
de dreptul pământului, de umanismul laic și de studiile sociale ale științelor
umaniste din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Cu toate
acestea, familiile, comunitățile și anumite partide sunt de asemenea medii de
transmitere a „punctelor comune”, care pot fi diferite de cele alese și susținute
de stat, putând astfel defini o identitate națională diferită de aceea promovată
de stat[3].
Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de
felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a
reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită,
schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară
sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli,
la radio, la televizor etc.[4]. În culturile tradiționale și în societățile închise, care
lasă puțin loc dezvoltării personale și care acordă multă importanță sentimentului
comunitar, „punctele comune” și identitatea de grup (dată de elemente comune
precum comportamentele sociale, credințele și ideologiile dominante, religia,
limba etc.) formează o componentă esențială a personalității individului. Însă de
manieră generală, identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru
totdeauna, ci ea evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”[5], înscriindu-se
astfel într-un proces mai larg al schimbării specific erei moderne, proces
caracterizat de un avans fenomenal al cunoașterii și de efortul de adaptare a
individului (și a omenirii) la această cunoaștere[6].
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să
devină mai puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar
(război) sau economic (criză): dacă amenințarea exterioară devine precis
identificabilă, cum a fost cazul Franței în 1914, „națiunea” se înflăcărează și
această exaltare ia atunci un sens din ce în ce mai puțin bazat pe valori
universale și din ce în ce mai mult etnic și teritorial[7]. Însă majoritatea
specialiștilor (antropologi, sociologi, politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului
XX sunt de părere că această interpretare este tipică acelor cazuri în care se
face confuzie între concepte precum țară / stat pe de o parte și națiune pe de altă
parte. În vreme ce țara este teritoriul geografic al unui stat iar statul este o
organizație care deține monopolul unor servicii pe un teritoriu
delimitat, națiunea este un grup etnic format din membri care au în comun una
sau mai multe trăsături identificatorii (precum limba, religia, rasa, cultura și / sau
teritoriul) și care sunt mobilizați politic sau pot fi mobilizați politic. Cum limitele
națiunii coincid (dacă coincid) foarte rar cu cele ale statului, sentimentul
național (și expresiile sinonime ca identitate națională și conștiință națională)
trebuie să fie distins de sentimentul patriotic deoarece în vreme ce sentimentul
național desemnează identificare cu și loialitate față de un grup etnic /
națiune, sentimentul patriotic desemnează identificare cu comunitatea cetățenilor
unui stat și loialitate față de un stat[8]  · [9].