Sunteți pe pagina 1din 9

MACARIE TIPOGRAFUL

Primele cărţi liturgice ortodoxe în limba slavonă au fost tipărite la


Cracovia, capitala de atunci a Poloniei, în anii 1491-1492, în atelierul lui
Schwei Fiol. A doua tipografie slavă a fost întemeiată în oraşul Cetinei din
Muntenegru de principele Gheorghe Cernoevici, adusă de la Veneţia, în anul
1493. Tipografia de la Cetinie a lucrat sub conducerea unui călugăr cu
numele Macarie, care a tipărit câteva cărţi în limba slavonă. Activitatea
tipografică a încetat în anul 1496, când Muntenegrul a fost ocupat de turci.1
Macarie este originar din Muntenegru, a învăţat meşteşugul tiparului
la Veneţia, iar prin anii 1493-1496, a tipărit într-o mănăstire din Cetinie,
capitala Muntenegrului, şase cărţi slavone, din care se cunosc numai patru :
Octoihul în două părţi (1493-1494), Psaltirea (1495) şi Molitvelnicul (1493-
1495).
Pribegind în urma cotropirii ţării sale de către turci, Macarie a ajuns la
Târgovişte, la curtea lui Radu cel Mare. Nu este exclus să fi fost chemat
chiar de domnul muntean. Din iniţiativa acestui domn, sprijinitor al
Bisericii şi al culturii, Macarie a început lucrarea de tipărire de cărţi în limba
slavă la noi, devenind astfel primul tipograf din ţările române.2
Venirea lui în Ţara Românească nu era întâmplătoare. Ea se datora în
primul rând faptului că ţările noastre erau singurele din sud-estul Europei
care îşi păstraseră autonomia internă şi peste care nu se întinsese efectiv
dominaţia otomană. Apoi, în fruntea Bisericii Ortodoxe din Ţara
Românească se afla Mitropolitul Maxim Brancovici, rudă cu principele
muntenegrean care înfiinţase tipografia de la Cetinie, deci, fără îndoială a
sprijinit şi el pe călugărul tipograf Macarie. Când acesta îi va fi vorbit de
iscusitul meşteşug al tiparului şi de urmările lui binefăcătoare, domnitorul
Radu cel Mare i-a primit cu bucurie propunerea de a începe tipărirea de cărţi
slavoneşti în ţara sa.3
Dintre cărţile bisericeşti slavone tipărite din porunca şi cu cheltuiala
evlavioşilor domni ai Ţării Româneşti, cele mai vechi sunt cele trei volume
ieşite de sub teascurile tipografiei ieromonahului Macarie. Este vorba de
Liturghierul început sub Radu cel Mare şi terminat sub Mihnea cel Rău la 10
noiembrie 1508, apoi Octoihul din vremea lui Vlad Vodă zis Vlăduţ, la 1510

1
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti: Editura Sofia, 2000, p. 146.
2
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 445.
3
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti: Editura Sofia, 2000, p. 146-147.

1
şi Tetraevanghelului din 1512, tipărit în vremea înţeleptului şi evlaviosului
Neagoe Basarab, după ce încetează lucrările acestei tipografii.4
Cărţile tipărite în tiparniţa veche a lui Macarie în Ţara Românească nu
au indicaţia locului de tipărire. Se vede că locul editării nu interesa pe
patronii acestei opere pioase. Istoricii au incercat diferite ipoteze asupra
locului unde s-au tipărit aceste cărţi bisericeşti slavone. Al. Odobescu bănuia
că s-au tipărit la Veneţia, ca o comandă în străinătate făcută de domnii
noştri, dar desemnul românesc, oriental al literelor ornate şi al frontispiciilor,
faptul că editorii sau tipografii veneţieni ar fi pomenit oraşul lor, cum se
obişnuia acolo, face această ipoteză foarte improbabilă. Este sigur că
tipografia a fost în Ţara Românească, altfel s-ar fi rupt legătura cu tipografia
străină în patru domnii tulburate, ce s-au perindat în 5 ani în Ţara
Românească (Radu cel Mare, Mihnea, Vlăduţ, Neagoe). Mai puţin sigur este
locul anume din ţara noastră, unde a fost aşezată cea dintâi tipografie. Se
obişnuia mai târziu ca principatele române, ca şi la Cetinie şi în Rusia, ca
tipografiile să fie aşezate într-o mănăstire (Câmpulung, Govora, Trei Ierarhi,
Snagov).5 Se ştie că domnul Radu cel Mare este ctitorul, adică înnoitorul
Mănăstirii Dealului, de lângă Târgovişte. Faptul că această ctitorie era chiar
lângă scaunul domnesc, a făcut pe cei mai mulţi cercetători să admită oraşul
Târgovişte sau Mănăstirea Dealu ca sediu al primei tipografii.6
Macarie a venit în Ţara Românească fără tipografie şi fără texte
bisericeşti, era un simplu meşter pentru o operă care se datorează iniţiativei
domneşti. De unde va fi adus Radu cel Mare tipografia lui nu se ştie, litera
turnată în plumb nu se putea face în ţară şi e posibil să fi fost adusă de la
Veneţia, ca şi aceea a tipografiilor sârbeşti.7
În ceea ce priveşte iniţialele ornate şi frontispiciile tipografiei lui
Macarie din Ţara Românească, s-a observat că ele nu au un caracter
apusean, ci dimpotrivă sunt luate după ornamentele geometrice stilizate în
gen bizantin ale manuscriselor în mănăstirile româneşti.8
Cărţile tipărite în slavoneşte de ieromonahul Macarie pentru Ţara
Românească sunt 3:
Liturghierul, a cărui culegere s-a început din porunca domnului Radu
cel Mare înainte de aprilie 1508 (data morţii domnitorului) şi s-a terminat la
10 noiembrie 1508, adică «în primul an al domniei lui Mihnea, voievod a
toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei».
4
P.P.Panaitescu, Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Ţara Românească, în revista
Biserica Ortodoxă Română, anul LVII, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1939, p. 525.
5
Ibidem, p. 544.
6
Ibidem, p. 544.
7
Ibidem, p. 546.
8
Ibidem, p. 547.

2
Octoihul, a cărui tipărire a început « din porunca domnitorului Io
Vlad mare voievod » curând după februarie 1510 (data urcării lui Vlăduţ pe
tronul ţării) şi s-a terminat la 26 august 1510, dată indicată în epilog.
Tetraevanghelul, care s-a terminat la 25 iunie 1512.9
Cărţile macariene sunt primele imprimate adresate Statului român
feudal. Ele răspund tendinţelor clasei feudale care voia să-şi întărească
poziţia ei de clasă dominantă, dar şi prestigiul ei în afară, prin aceste cărţi,
monumente de artă grafică, de practică bisericească şi de literatură
religioasă, folosite nu numai de poporul român, dar şi de celelalte popoare
ortodoxe din Balcani. Ele reproduc fidel cel puţin ca ornamentaţie grafică
manuscrisele slave alcătuite pe pământul ţării noastre de specialistul Macarie
pentru a le turna în arta desăvârşită a tiparului.10
Liturghierul (deşi în slavoneşte cartea se numeşte Slujebnic, Macarie
păstrează totuşi termenul grecesc « Liturghia »), tipărit de ieromonahul
Macarie în 1508, începe printr-o învăţătură a Sfântului Vasile cel Mare
despre dumnezeiasca slujbă şi cuminecătură, după care urmează tabla de
materie a cărţii. Trecând la textul slujbelor liturgice, începe cu slujba
diaconului, după care urmează liturghia lui Ioan Gură de Aur, a lui Vasile
cel Mare şi a lui Grigore Dialogul (« Slujba dumnezeiască înaintea
sfinţirii »). Urmează rugăciunile vecerniei mari, altele « pentru toate păcatele
vrute şi nevrute » şi se termină cu epilogul. Epilogul preamăreşte pe
Dumnezeu, îi închină « glorie şi domnie în vecii vecilor », apoi include
datele referitoare la apariţia cărţii, care azi se pun pe pagina de titlu a cărţii :
s-a început tipărirea în timpul lui Radu voievod, s-a terminat în primul an al
domniei lui Mihnea voievod, s-a ostenit smeritul ieromonah Macarie, luna
noiembrie, anul 7016(=1508). Aceste indicaţii de titlu arată tutela domniei şi
a Bisericii asupra tiparului feudal. Se ştie că operele literare imprimate
oglindesc şi întăresc tendinţele politice şi sociale ale vremii. Liturghierul din
1508 şi celelalte cărţi macariene preamăresc pe domnitorii şi pe mitropoliţii
respectivi, exprimă grija lor pentru conservarea statului feudal centralizat.
Lucrul acesta se vede clar din iniţiativa clasei stăpânitoare de a se traduce
din greceşte în slavoneşte şi apoi de a se tipări pentru Ţara Românească
fundamentalele cărţi de slujbă bisericească. Istoricul şi slavonistul P.P.
Panaitescu găseşte această tendinţă şi într-o rugăciune a liturghierului –
spusă la litie, care, între altele, cere lui Dumnezeu : « Încă ne rugăm pentru
păzirea locului acestuia…de foc, de sabie, de năvălirea celor din alt neam şi
de lupte interne… ». Panaitescu socoteşte această rugăciune ca introdusă ad-
9
Virgil Molin, Dan Simionescu, Tipăriturile Ieromonahului Macarie pentru Ţara Românească, în revista
Biserica Ortodoxă Română, anul LXXVI, nr. 10-11, octombrie-noiembrie, 1958, p. 1005.
10
Ibidem, p. 1006.

3
hoc de Mihnea cel Rău – se ivise din nou pericolul turcesc al luptelor
interne. Interpretarea aceasta este, desigur, greşită. Ectenia se găseşte în cele
mai vechi Liturghiere bizantine până la cea mai nouă redacţie. Macarie, în
tabla de materie a liturghierului său, numeşte această ectenie « Dumineca la
utrenie, după canonul Treimic, când voieşti », denumire ce s-a transmis în
toate liturghierele slave de mai târziu.
Însemnătatea Liturghierului lui Macarie stă în aceea că oferă, pentru
prima dată forma tipărită a slujbelor liturgice, în limba slavă. Se crede că
această traducere nu a putut fi făcută decât de Nifon, în timpul şederii în
Ţara Românească.11
Octoihul (slavoneşte Ogmoglasnic) din 1510 oferă un tip interesant şi
rar al acestei cărţi ; el nu este nici Octoih mare (cu cântările utreniei şi
vecerniei pentru toate zilele săptămânii, în toate cele 8 glasuri), nici un
Octoih mic (care cuprinde cântările utreniei şi vecerniei, tot pe 8 glasuri, dar
numai pentru zilele de sâmbătă şi duminică).12 Octoihul este un volum legat
cu scoarţe de lemn, în 4, 198 de file în 25 de caiete fără paginatură, cu
signatura cirilică jos, pe prima şi pe ultima pagină a fiecărui caiet. Caietele
sunt toate compuse din câte opt foi (quaterni). Cartea este tipărită cu negru
şi roşu, cu câte 22 de rânduri pe pagină ( este deci de format mai mare decât
Liturghierul lui Radu cel Mare, care are numai 15 rânduri pe pagină şi decât
tetraevanghelul lui Neagoe Basarab, cu 20 rânduri pe pagină). Hârtia este
groasă, cu diferite mărci de fabrică. Titlurile vecerniilor sunt scrise cu litere
mari roşii, ale utreniilor cu litere mici roşii. Cartea cuprinde numai trei feluri
de frontispicii cu ornamente împletite. Ca ornamentaţie, Octoihul este mult
mai sărac decât Liturghierul şi Tetraevanghelul ieşite din aceeaşi tipografie,
îi lipsesc toate literele ornate, care alcătuiesc podoaba acestor două opere ale
teascurilor muntene, precum şi podoaba acestor două opere ale teascurilor
muntene, precum şi mai multe din frumoasele frontispicii ornate.
În privinţa cuprinsului, se ştie că un Octoih cuprinde cântările utreniei
şi vecerniei pe fiecare zi ca introducere la Sfânta Liturghie (sâmbăta două
vecernii, cea mare şi cea mică), şi anume pe opt glasuri, care urmează în opt
săptămâni consecutive (de unde şi numele cărţii). Începe cu glasul întâi, cu
vecernia mică de Sâmbătă, şi se termină cu utreniea de Sâmbătă, urmează
apoi, în aceeaşi ordine, glasul al doilea, până la al optulea. Un asemenea
octoih complet se numeşte Octoih Mare. Din cauza materiei bogate, un
Octoih Mare poate fi împărţit în două volume de câte patru glasuri, în acest
caz partea a doua se numeşte în slavoneşte Octoih Petoglasnic, adică de la
11
Ibidem, p. 1009-1010.
12
Ibidem, p. 1011.

4
glasul al cincelea. Aşa este împărţit Octoihul slavonesc al lui Coresi din
1574-1575. Cum însă în multe biserici nu se obişnuieşte o slujbă în fiecare
zi, ci numai sâmbăta şi duminca, sunt şi Octoihuri care cuprind numai
cântările de utrenie şi vecernie pe aceste două zile, în opt glasuri, lăsând la o
parte celelalte cântări pentru cinci zile ale săptămânii. Un astfel de Octoih
prescurtat se numeşte Octoih Mic, de pildă Octoihul Mic slavon al lui Coresi
din 1578.
Octoihul lui Macarie din 1510 cuprinde ambele părţi, adică toate cele
opt glasuri într-un singur volum, dar numai glasul întâi este complet pentru
toate zilele săptămânii, iar glasurile 2-8 sunt de Octoih Mic, cuprind deci
numai cântările pe zilele de Sâmbătă şi Duminică, ceea ce constituie o formă
mixtă, extrem de rară şi neaşteptată a acestei cărţi liturgice. Probabil că
domnul ţării s-a gândit să simplifice lucrurile şi cheltuiala, iar în caz când ar
fi necesare şi cântări în biserică şi în celelalte zile, afară de Sâmbătă şi
Duminică, să se întrebuinţeze pentru acestea numai cântările de la glasul
întâi.13
La 25 iunie de sub teascurile tiparniţei de la Mănăstirea Dealu ieşea la
lumină un prea frumos Tetraevanghel slavonesc.
Această valoroasă carte, cunoscută şi sub numele de
« Tetraevanghelul lui Neagoe Vodă », constă din 290 file împărţite în 37
caiete, e tipărită cu două culori : negru şi roşu, are câte 20 de rânduri pe
fiecare faţă şi nu este paginată. În trecut ea « s-a bucurat de mare vază,
deoarece…a servit de model pentru Tetraevanghelul tipărit în Belgradul
Serbiei la 1552 », care uneori reproduce « până şi stema Ţării Româneşti cu
vulturul cu capul întors, cu crucea în cioc şi cu cei doi arbori în dreapta şi în
stânga». A mai fost reeditată, dar fără stema amintită, în anul 1562 de
meşterul tipograf sârb, ieromonahul Mardarie de la Mănăstirea Mârkşa.
La noi, după Tetraevanghelul lui Neagoe s-au făcut copii manuscrise,
iar după unii cercetători şi cele trei Evanghelii slavone, tipărite de diaconul
Coresi în anii 1562, 1579 şi 1583, foarte probabil, n-ar fi altceva « decât
nişte reproduceri » - cu mici inovaţii – ale aceluiaşi Tetraevanghel din anul
1512.
Aceste repetate reeditări în ţară şi peste hotare arată că tetraevanghelul
slavon al lui Neagoe era destinat tuturor bisericilor ce, în acel timp, la
sfintele slujbe foloseau limba slavonă bisericească.
Se pare că în tipografia de la Mănăstirea Dealu el a apărut în două
ediţii, din care una, probabil, de lux. Din această presupusă ediţie de lux,
însă, până acum nu se cunoaşte decât un singur exemplar şi de aceea nu se
13
P.P.Panaitescu, op. cit., p. 529-530.

5
poate încă preciza dacă aici avem de a face într-adevăr « cu un tiraj de lux
sau cu un unic exemplar, prelucrat special», care, după părerea lui Nicolae
Iorga a fost exemplarul personal al lui Neagoe Basarab. În acest unic
exemplar din ediţia zisă de lux, « hârtia este înlocuită cu pergamentul
subţire, formatul paginii (este) ceva mai mare, frontispiciile şi literele iniţiale
ornate sunt vopsite cu mâna în aur, carmin, albastru şi verde peste cerneala
tipografică, iar cuvintele cu roşu tipografic sunt retuşate cu mâna ». Toate
acestea probează că exemplarul în cauză este, cu adevărat, o operă de artă,
de lux, lucrată cu migală într-o vreme de înflorire culturală, cum a fost aceea
a lui Neagoe Vodă Basarab.
Cartea împodobită cu frumoase viniete şi frontispicii, din care unele
au în mijloc stema Ţării Româneşti, ca, de obicei, cuprinde cele patru
Evanghelii aşezate în ordinea lor din Noul Testament. Fiecare din ele este
precedată de câte un cuvânt lămuritor, iar la sfârşitul întregului cuprins se
află un epilog, alcătuit poate de ieromonahul Macarie, în care, între altele, se
arată rolul lui Neagoe Basarab în tipărirea acestui tetraevanghel scriindu-se :
« Pentru că Cel în Treime închinat a binevoit a umple Biserica Sa cu sfinte
cărţi pentru slava şi folosul cititorilor, drept aceea şi eu întru Hristos Domnul
binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi Însuşi Stăpânitor Domn, Io
Basarab mare voievod şi domn a toată Ţara Românească şi părţilor despre
Dunăre, fiul prea bunului şi marelui Domn Io Basarab voievod am râvnit cu
ajutorul Sfântului Duh şi cu dreptatea cea către sfintele şi dumnezeeştele
biserici am scris (tipărit) această de suflet mântuitoare carte,
Tetraevanghelul, pe care Duhul Sfânt prin gura Apostolilor au revărsat-o
pentru ştiinţa şi îndeplinirea slavei dumnezeirii Cei una în trei feţe
închinată ».
După aceasta, în numele celor ce s-au ostenit cu imprimarea acestei
sfinte cărţi, acelaşi ieromonah Macarie, desigur, adaugă : « Rog pe cei mai
tineri şi mai în vârstă şi pe cei bătrâni care vor citi şi vor scrie pentru iubirea
lui Hristos, să îndreptaţi şi pe noi care cu osârdie ne-am nevoit să ne
binecuvântaţi pentru ca împreună lăudând pe Tatăl dintru care (sunt ) toate,
pe Fiul prin care (sunt) toate, pe Sfântul Duh, în care toate (s-au făcut), aici
să aflăm pace, linişte, iar dincolo, cu lumină să dobândim bunătăţile cele
veşnice)».
În sfârşit, la urmă, epilogul dezvăluie data apariţiei Tetraevanghelului,
numele meşterului tipograf şi iarăşi arată al cui a fost îndemnul la tipărirea
lui, scriind : « Cu porunca Domnului, Io Basarab marele voievod, eu robul
lui Hristos călugărul Macarie am ostenit pentru aceasta şi am săvârşit această

6
carte în anul 7020, crugul soarelui 20 ale lunii nouă, indictionul 14, luna lui
iunie 25 zile ».14
Primele noastre cărţi, deşi tipărite după 1500, sunt totuşi numite de
Odobescu, în mod figurat « «incunabulele tipografiei româneşti ». Ele nu
pun o problemă simplă de culegere de litere dintr-o zeţuire existentă, ci
pentru tipărirea lor, totul a fost început în mod gândit, calculat şi croit, după
specificul şi înfăţişarea manuscriptului.15
Se presupune că Macarie a fost ales ca mitropolit în vara sau toamna
anului 1512. Era şi firesc ca un domn învăţat şi iubitor de cultură ca Neagoe
să aibă şi pe scaunul mitropolitan un ierarh cu aceleaşi preocupări, mai ales
că şi înaintaşii săi, patriarhul Nifon şi mitropolitul Maxim Brancovici, au
fost tot oameni de carte. Deşi mitropolitul Macarie nu este pomenit în nici
un hrisov de la Neagoe Basarab, totuşi prezenţa lui în scaun este consemnată
de Gavriil Protul, în viaţa Sfântului Nifon. Astfel, cu prilejul sfinţirii
mănăstirii lui Neagoe de la Argeş, la 15 august 1517, între numeroşii
participanţi – arhierei, egumeni şi preoţi, români sau de peste hotare, în
frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt – se afla şi « Macarie mitropolitul
ţării ». Acelaşi izvor relatează că peste două zile, deci la 17 august 1517, s-a
hotărât mutarea scaunului Mitropoliei Ungrovlahiei de la Argeş la
Târgovişte. S-ar putea ca această strămutare să fi avut loc mai demult, iar
acum se făcea numai recunoaşterea sau oficializarea unei situaţii de fapt.
Numele său este amintit şi în pisania noii catedrale mitropolitane cu hramul
Înălţarea Domnului, Târgovişte ctitorită de Neagoe Basarab, « …în zilele
arhiepiscopului Chir Macarie… », sfinţită la 17 mai 1520, desigur tot de el.
Mitropolitul Macarie s-a bucurat de o deosebită consideraţie din
partea lui Neagoe Basarab, devreme ce în Învăţăturile către fiul său Teodosie
întâlnim un capitol intitulat : « Cartea lui Neagoe Voievod către chir Vlădica
Macarie şi către alţi egumeni, ieromonahi şi preoţi şi către tot clirosul… »
(cap. III, partea II). Capitolul respectiv cuprindea multe cuvinte de preţuire
la adresa mitropolitului.
Se pune însă o întrebare : de ce nu a continuat Macarie activitatea
tipografică după ce a ajuns în scaunul mitropolitan, aşa cum au făcut alţi
vlădici ridicaţi la această treaptă din rândul călugărilor tipografi (Mitrofan de
la Buzău, Antim Ivireanul)? Se poate răspunde că pricina trebuie căutată în
starea în care se afla atunci Biserica din Ţara Românească. Timpul prea scurt
petrecut la noi de patriarhul Nifon şi de mitropolitul Maxim Brancovici nu

14
Pr. Dr. Niculae Şerbănescu, 450 ani de la moartea lui Neagoe Basarab, în revista Glasul Bisericii,
septembrie-octombrie, 1971, p. 956-957.
15
Virgil Molin, Dan Simionescu, op.cit., p. 1017.

7
le-a îngăduit să îndrepte stările de lucruri existente, iar după aceea, scaunul
mitropolitan a rămas vacant timp de 4 ani. În astfel de împrejurări, noul
mitropolit a avut rostul de a pune rânduială în viaţa Bisericii de a purta grija
ridicării mănăstirii de la Curtea de Argeş, a bisericii mitropolitane din
Târgovişte şi a mutării scaunului Mitropoliei în acest oraş. Poate că Macarie
nici nu a avut în jurul său oameni pricepuţi în meşteşugul tiparului, care să-i
continue munca. Din cele trei tipărituri ale sale rezultă că toată truda i-a
revenit lui, nepomenind vreun ucenic, aşa cum vor face tipografii de mai
târziu (Coresi, Antim Ivireanul ş.a.). Neagoe Basarab, prins în atâtea lucrări
de construcţie, nu va fi putut face faţă cheltuielilor legate de tipărirea unor
cărţi noi. Acestea ar fi motivele pentru care Macarie a întrerupt activitatea
tipografică după ce a ajuns în scaunul mitropolitan, îndreptându-şi atenţia
mai mult spre problemele administrative gospodăreşti. Îşi va fi încheiat
păstoria cam în acelaşi timp cu domnul său Neagoe Basarab care trecuse la
cele veşnice la 15 septembrie 1521.
Din cele expuse rezultă că mitropolitul Macarie a fost o mare
personalitate bisericească şi culturală, care a imprimat un duh nou în viaţa
Bisericii din Ţara Românească în primul rând prin introducerea tiparului.16

16
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucureşti: Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 445-456.

8
BIBLIOGRAFIE

1. MOLIN, Virgil, SIMIONESCU, Dan, Tipăriturile Ieromonahului


Macarie pentru Ţara Românească, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
anul LXXVI, nr. 10-11, octombrie-noiembrie, 1958.
2. PANAITESCU, P.P., Octoihul lui Macarie (1510) şi originile
tipografiei în Ţara Românească, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
anul LVII, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1939
3. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti: Editura Sofia, 2000
4. IDEM, , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucureşti:
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991
5. ŞERBĂNESCU, Pr. Dr. Niculae, 450 ani de la moartea lui Neagoe
Basarab, în revista „Glasul Bisericii”, septembrie-octombrie, 1971