UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE
Specializarea: TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

Activitatea tipografică în Ţara Românească în veacul al XVI-lea.

Ieromonahul Macarie, Dimitrie Liubavici şi ieromonahul Lavrentie
-lucrare de seminar-

Coordonator:

Student:

BAIA MARE
2013
Introducere
 Un moment deosebit de important în viaţa bisericeasă a ţărilor române îl constituie
introducerea tiparului în primul deceniu al secolului al XVI-lea. A apărut în cultura românească
la aproximativ 60 de ani de la invenţia lui de către Johannes Gutenberg, la mai puţin de două
decenii de la tipărirea primelor cărţi în limba slavonă şi la numai 8 ani după perioada numită a
incunabulelor (limitată până la 31 decembrie 1500).
Printre tipografii secolului al XV-lea îl menţionăm pe Toma Transilvanul din Sibiu (Toma
Septemcastrensis De Civitate Hermanni), care a lucrat la Mantua şi la Modena în Italia. Un alt
tipograf a fost Bernard din Dacia, care a lucrat la Neapole. Martin Bârseanu din Codlea
(Martinus Burciensis de Szetedino), a ajuns la Brunn. Andrei Corbu, un braşovean, a lucrat în
tipografiile din Veneţia. De aceea suntem îndreptăţiţi să afirmăm că unii autori originari din
Ţările Române au tipărit scrieri în perioada incunabulară.
Cea mai veche tipăritură a unui autor român este semnată de cel care se identifica a fi
„Captivus Septemcastrensis", adică "prizonierul transilvan", care fusese răpit de către turci în
timpul asediului de la Sebeş din 1438. De la acest prizonier ne-a rămas lucrarea "Tratat despre
credinţele, obiceiurile , viaţa şi viclenia turcilor", scrisă în limba latină cu titlul „Tractatus de ritu,
moribus, condicionibus et mequicia turcorum”. Cartea a apărut la Urah în 1482, dovedindu-se
valoroasă prin faptul că este una dintre primele consemnări privind viaţa Evului Mediu
românesc1.

a) Călugărul Macarie şi tipografia de la Mănăstirea Dealu

Primele cărţii slavone ortodoxe s-au tipărit în Cracovia, pe atunci capitala Poloniei, între
anii 1491-1492, în atelierul lui Schweipoll Fiol. A doua tipografie slavă ortodoxă a funcţionat
într-o mănăstire din Cetinie, capitala statului Zeta (Muntenegru), între anii 1493-1496, sub
patronajul principelui Gheorghe Cernoievici. Meşter tipograf era un călugăr cu numele Macarie,
despre care se presupune că s-a pregătit în tipografia lui Andreas Toressani din Veneţia. După
1496 activitatea lui Macarie a încetat pentru că Muntenegrul a fost ocupat arunci de turci.
Probabil din această cauză a venit in Ţara Românească, unde a înfiinţat a treia tipografie slavă.
Venirea lui Macarie în această ţară nu era întâmplătoare. Ea se datora în primul rând faptului că

1
Pr. Lect. Univ. Dr. Dorinel Dani, Apariţia tiparului pe teritoriul ţării noastre, în revista „Ortodoxia
maramureşeană”, anul XIII, Nr. 13/2008, p. 56;
2
ţările romane erau singurele în sud-estul Europei care şi-au păstrat autonomia internă şi peste
care nu s-a întins efectiv stăpânirea otomană; La cârma ţării se găsea Radu cel Mare (1495-
1508), cunoscut prin acţiunile sale de reorganizare bisericească, sprijinitor al culturii şi artei
bisericeşti. Apoi, in fruntea Bisericii din Ţara Românească se afla mitropolitul Maxim
Brancovici (1505-1508), rudă cu principele muntenegrean care înfiinţase tipografia din Cetinie,
deci este de presupus că a sprijinit şi el pe călugărul Macarie2.
Majoritatea cercetătorilor consideră că atelierul tipografic al lui Macarie a fost instalat la
Târgovişte, unde era reşedinţa domnească sau, mai degrabă, la mănăstirea Dealu, măreaţa ctitorie
a lui Radu cel Mare, situată în apropiere Se crede că însuşi Macarie, ajutat de unii călugări
români, a lucrat literele necesare tiparului. Frontispiciile şi iniţialele înflorate au fost lucrate tot
în ţară, având ca modele unele manuscrise slavo-române. Textul care a stat la baza tipăriturilor
lui Macarie era al unor manuscrise din mănăstirile ţării3.
Ieromonahul Macarie a tipărit trei cărţi de slujbă bisericească în limba slavonă. Primul a
fost un Liturghier, în 1508, cu cele trei liturghii bizantine şi câteva slujbe. Era prima ediţie a
acestei cărţi de cult (prima ediţie grecească a Liturghierului a apărut abia în 1526, la Veneţia şi
Roma), el reprezentanţi prototipul unor Liturghiere slavone tipărite mai târziu la Veneţia. În 1510
a ieşit de sub tipar un Octoih (Osmoglasnic), cuprinzând slujbele pentru glasul întâi în toate
zilele săptămânii, iar pentru glasurile 2—8 numai în zilele de sâmbătă şi duminică. În 1512 el a
tipărit un Tetraevanghel — prima ediţie slavonă —, foarte reuşit sub raport grafic, cuprinzând
cele patru Evanghelii în ordinea lor canonică, dar cu indicarea pe margine a pericopelor care
urmau să fie citite în duminici şi sărbători. A fost reeditat şi mai târziu (Sibiu 1546, Belgrad 1552
şi 1562, Braşov 1562, 1579 şi 1583)4.
După 1512, activitatea tipografică în Ţara Românească a încetat ea fiind reluaţi după
vreo 30 de ani.

b) Tipograful Dimitrie Liubavici şi tipografia de la Târgovişte

2
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ediţia a II-a, E.I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1992, p. 533-536;
3
Ibidem, p. 536;
4
Barbu Teodorescu, Prima tipografie a Ţării Româneşti (Macarie, 1508-1512), în revista „B.O.R.”, nr. 10-11/1958,
p. 990-1000;
3
 S-a stabilit cu exactitate faptul că încă în prima jumătate a secolului al –XVI-lea au
început să circule chiar în limba slavonă cărţi tipărite la Veneţia în tipografia lui Bojidar
Vukovici (originar din Serbia)5. Tipografia veneţiană a acestuia a avut strânse legături cu ţările
române prin tipografii ce lucrau acolo. între ei îi amintesc pe: diaconul Rădoi şi călugărul Moisi-
ce a lucrat aici din 1536-38. Este foarte probabil ca acest Moisi să fi trecut după desfiinţarea
tipografiei lui Vukovici la tipografia din Graceatnia unde lucra şi Dimitrie Liubavici, nepot al lui
Vukovici. În 1544, Moisi a venit în ţară chemat de domnitorul Pătraşcu cel Bun, tentat fiind de
un câştig material oferit generos si lui Dimitrie Liubavici. Acesta din urmă a adus cu el pe
colaboratorul său de la Graceaniţa (Moisi), dar şi matricele pentru turnarea literelor. Sigur este
faptul că Moisi a imprimat în 1545 din „porunca domnului Io Petru Mare Voievod" un
Molitvelnic slavon, având în anexă Pravila Sfinţilor Apostoli. Imprimarea acestei cărţi s-a făcut
în Târgovişte cu matricele lui Liubavici6.
Tipograful Dimitrie Liubavici era originar din Macedonia, a venit de la mănăstirea
Decia, pe care a părăsit-o de frica turcilor, refugiindu-se la Târgovişte. Dintre cei doi colaboratori
ai săi, Oprea şi Petre, Oprea va fi cel care i-a transmis acest meşteşug diaconului Coresi, el fiind
menţionat în prima carte coresiană, Octoihul slavon, apărui la Braşov în 1557, unde meşterii
tipografi sunt amintiţi în ordinea vechimii: „Eu, robul lui Hristos, Oprea Logofătul şi diaconul
Coresi, ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit aceste cărţi". în mod cert, unul din meritele lui, a fost
acela de a fi format în atelierul său prima generaţie de tipografi români.
În anii următori Moisi nu mai este amintit, dar il găsim pe Liubavici tipărind un Apostol
lucrare în care a fost ajutat de ucenicii săi: Oprea şi Petre, ridicaţi dintre localnici. Tipărirea cărţii
a început la 18 august 1546 şi s-a terminat la 18 martie 1547 „în capitala Târgoviştei”, pe vremea
domnitorului Mircea Ciobanul.
Această carte a fost tipărită şi pentru Moldova precum reiese din următoarea
consemnare: "Autocratul domn a toată Ţara Moldovei, Io Iliaşco voievod şi mama l u i
binecinstitoarea d-na Elena, dispotăriţa şi fiii ei, Io Ştefan voievod, Io Constantin voievod, fiii
răposatului Petru (Rareş -; n.n.) să le fie veşnică pomenire". Matricole tipografice ale lui
Liubavici erau rare şi deosebite de cele folosite de Macarie. Litera este mult mai mică şi mai
strânsă decât a primei tiparniţe româneşti. Iniţialele ornamentate, puţine la număr, amintesc de
5
Ion N. Brembea, Nicolae N Brembea, Apost ol ul ti părit î n 1547 la T ârgovi şt e de Di mi t ri e Li ubavi ci ,
în „B.O.R.”, nr. 5-6/1960, p. 510-511;
6
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, p. 541;
4
cele veneţiene. Pentru tipăritura destinată Ţării româneşti (ca şi celei pentru cetatea Moldovei) s-
a făcut un frontispiciu7. Acesta este prezentat pe o jumătate de pagină, alcătuită din arabescuri, ce
este încadrat intr-o inscripţie cu titulatura voievodului, asemănător cu inscripţia de pe pietrele
funerare voievodale. în mijlocul arabescurilor, într-o cunună de spice stilizate, este stema Ţării
Româneşti: corbul cu crucea în cioc, gravură executată de maeştrii localnici. Exemplarul pentru
Moldova are aceeaşi repartizare în pagină a textului, dar titulatura poartă numele voievodului
lliaş şi stema Moldovei.
Apoi, a apărut un Apostol (Praxiul) despre care ar trebui să spunem că era o tipăritură în
slavonă pe care Liubavici a scos-o în două ediţii: una la comanda lui Iliaş al II-lea (Rareş 1546-
1551) pentru Moldova şi una pentru Mircea Ciobanu al Ţării Româneşti (1545-1552, 1558 şi
1558-1559). Unul dintre primele texte pe aceasta temă se găseşte în Codicele Voroneţean. Textul
a fost reluat după Dimitrie Liubavici şi de Coresi Ia Braşov, în 1566. În acel timp, cu activitatea
tipografică se ocupa o întreprindere particulară pe care statul o susţinea financiar, domnitorul
fiind comanditar. Acesta îşi stabilea opţiunile pentru titluri, ele fiind corelate cu programul politic
şi cultural al ţării şi cu Biserica8.
Cărţile tipărite de Macarie şi de Liubavici au circulat în toate ţările româneşti şi chiar în
toată aria balcanică - ortodoxă pentru că erau scrise în limba slavonă. Tipăriturile au fost gândite
să slujească întregii arii sud- est europene. Misiunea lor era complexă: 1. de susţinere a unităţii
creştine, ameninţată de puterea otomană; 2. era un mijloc de propagandă pentru personalitatea
politică şi ctitorială a domnitorului care aspira să fie şi o personalitate culturală. Aceste tipărituri
îşi au obârşia în sentimentul unei solidarităţi creştine ortodoxe. Acest fapt nu însemna că aspectul
tipăriturii nu era diferenţiat de la o ţară la alta. Tiparul chirilic veneţian a propulsat o mişcare
resimţită în întreaga Europă9.

c) Ieromonahul Lavrentie
Mai întâlnim o tipografie în Ţara Românească peste un sfert de veac, de data aceasta
lângă Bucureşti, noua capitală a ţării. Mult timp s-a crezut că prima tiparniţă bucureşteană a luat
fiinţă abia în ultimul sfert al veacului al XVII-lea, odată cu tipărirea cărţii Cheia înţelesului, în

7
Nicolae Şerbănescu, Muzeul tiparului şi al cărţii vechi româneşti din Târgovişte, în revista „B.O.R.”, nr. 5-6/1967,
p. 625;
8
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, p. 542;
9
Pr. Lect. Univ. Dr. Dorinel Dani, art. cit., p. 58;
5
 1678. Cercetările mai noi au dovedit că, începând cu anul 1573, un ieromonah cu numele
Lavrentie, ajutat de ucenicul său Iovan (Ioan) au lucrat matriţele şi clişeele necesare imprimării
unor cărţi noi în limba slavă. După zece ani (1582), ei au tipărit un Tetraevanghel î n limba
slavonă, de redacţie medio-bulgară, în două ediţii, precum şi o Psaltire, din care s-au păstrat
numai câteva file (anul de apariţie nu este cunoscut). Din Tetraevanghel au fost depistate până
acum 11 exemplare, păstrate în marile biblioteci din Petersburg, Moscova, Bucureşti, Cluj, Sofia,
Plovdiv, Sviştov, ceea ce dovedeşte larga sa circulaţie î n toate bisericile de limbă slavă.
Tipografia lor a fost instalată „lângă oraşul Bucureşti, pe râul Colentina”, în mănăstirea
cu hramul Sfîntul Prooroc Ioan Botezătorul, numită mai târziu Plumbuita, cum ne informează
epilogul Tetraevanghelului. Ei au lucrat cu sprijinul domnitorului Alexandru I I Mircea (1568-
1577) şi al mitropolitului Eftimie (1568-1576) care, deşi nu mai erau în 1582 în scaunele lor, au
fost totuşi pomeniţi în epilogul de care este vorba. Deci, Bucureştiul avea o tipografie încă d i n
1573-1582, în care au lucrat ieromonahul Lavrentie şi ucenicul Iovan (Ioan), fără îndoială
români10.

Bibliografie

1. BARBU, Teodorescu, Prima tipografie a Ţării Româneşti (Macarie, 1508-1512), în revista

„B.O.R.”, nr. 10-11/1958, p. 983-1004;

10
Ioan Ionescu, Tipograful Lavrentie ieromonahul, în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1972, p. 385-391
6
2. BEJU, Ioan N., Tipărituri româneşti vechi necunoscute, în revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-
2/1964, p. 56-72;
3. DANI, Pr. Lect. Univ. Dr. Dorinel, Apariţia tiparului pe teritoriul ţării noastre, în revista
„Ortodoxia maramureşeană”, anul XIII, Nr. 13/2008, p. 51-64;
4. IONESCU, Ioan, Tipograful Lavrentie ieromonahul, în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-
6/1972, p. 385-391;
5. IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţie îngrijită de
Mihaela Paraschiv, Editura Junimea, Iaşi, 2001;
6. PĂCURARIU Mircea, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1 şi vol 2 Ediţia a
II-a, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992 şi 1994;
7. ŞERBĂNESCU, Nicolae, Muzeul tiparului şi al cărţii vechi româneşti din Târgovişte, în revista
„B.O.R.”, nr. 5-6/1967, p. 618-630;