UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRU UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE-TEOLOGIE-ARTE
MASTER: TEOLOGIE CREŞTINĂ ŞI SPIRITUALITATE EUROPEANĂ

Le Decalogue
-glosar-

Coordonator:
Conf. univ. dr. Mihaela Munteanu Masterand:
Pr. Ulici Ioan

BAIA MARE
2014

1
 Le Decalogue - glosar

Dieu – Dumnezeu: substantiv propriu, genul masculin, numărul singular

(gr. Theos, lat. Deus, Dominus – Fiinţă Supremă, Existenţă divină personală):
Teologia răsăriteană preferă categoria misterului şi termenii doxologiei când vine
vorba despre fiinţa divină sau de Dumnezeu, „nume mai presus de orice nume”
(Filipeni 2, 9). În lucrarea areopagitică despre „Numele divine”, se arată că
Dumnezeu nu poate fi nici definit, nici limitat de imaginile create, şi că însăşi
noţiunea de Dumnezeu este relativă, deoarece ea se referă la legătura Lui cu
creaţia, nu la misterul fiinţei Sale transcedente, adică la „esenţa supraesenţială”.

Le Decalogue : Decalog: substantiv, genul neutru; Cele zece porunci

religioase și morale din Vechiul Testament, revelate de Dumnezeu lui Moise, pe
muntele Sinai. După scoaterea poporului evreu din robia Egiptului. Ele au fost
scrise de Dumnezeu pe două table de piatră. Decalogul este înscris în cartea Ieşire
20, 1-20 şi în Deuteronom 5, 6-21. La baza tuturor legilor morale şi sociale stă
Decalogul. Nu există lege mai veche decât Decalogul, dar nici lege mai actuală.În
Vechiul Testament Decalogul este socotit chintesenţa întregii Legi. El nu poate fi
privit ca o parte specială a legislaţiei mozaice, el este sâmburele, rădăcina şi
temelia întregii legislaţii a Vechiului Testament, celelalte legi ceremoniale, politice
ori sociale nefiind decât dezvoltări ale Decalogului. Acesta, la rândul său,
culminează şi se desăvârşeşte în Legea Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele (Deut.
6,5).1

1
ÎPS Andrei Andreicuţ, Repere de morală creştină, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p.
130.
2
 Je suis le Seigneur – Eu sunt Domnul = (je) suis – (eu) sunt = verb
copulativ, modul indicativ, timpul prezent, persoana I, numărul singular.
= le Seigneur – (Domnul) = substantiv
propriu, genul masculin, numărul singular, cazul nominativ, funcţia sintactică de
nume predicativ.

Sabbat – Sabat : substantiv, genul neutru; termen ebraic, transcris în greacă

şi care înseamnă „zi de odihnă” sau ziua a şaptea; redat în româneşte prin
„sâmbătă”. Sabatul este rânduit ca zi de odihnă („Iom haşabat”) abia în pustiul
Sinai, după scoaterea din Egipt şi în amintirea scoaterii poporului evreu din robia
Egiptului, prin Moise. Ea a fost poruncită mai întâi ca zi de prăznuire a Paştelui
evreiesc, cu Mielul pascal, ca zi a scoaterii lui Israel din robia egipteană. Creştinii
de la început, îndată după învierea Mântuitorului şi după Pogorârea Duhului Sfânt,
au început a serba drept zi de odihnă, Duminica. 2

Le jour du Seigneur – Ziua Domnului : Duminica. Cuvântul acesta este de

origine latină (Dies dominica) şi înseamnă „Ziua Domnului”. Într-adevăr, în
Creştinism Duminica – înlocuind vechiul sabat – a devenit „Ziua Domnului”
(Apoc. 1,10) pentru că acum sărbătorim odihna desăvârşită, adică Ziua Învierii în
care Domnul Iisus Hristos, Conducătorul vieţii noastre creştineşti şi Mântuitorul
nostru ne-a introdus în moştenirea făgăduită, pentru că în această zi se arată
ucenicilor Săi (Matei 28,19; Luca 24,34; 24,13) şi tot în această zi se pogoară
Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. 3

Tu ne commettras pas d'adultère. – Să nu comiţi adulter. (Să nu fi

desfrânat). Desfrânare – substantiv, genul feminin: convieţuirea nelegitimă a unui
bărbat cu o femeie, sau trăire în desfrâu. Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi
2
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1995, p. 450;
3
Ibidem, 56;
3
rânduielilor bisericeşti, desfrâul este unul din cele şapte păcate grele, este o patimă
care pune stăpânire pe om: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi
omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi
trupul său”(I Cor. 6,18). oamenii sunt mădulare ale lui Hristos fiind răscumpăraţi
prin jertfa Sa iar a păcătui în trup înseamnă a dispreţui această jertfă4.
Desfrânarea este un duşman periculos al familiei, iar familia este „biserica
mică”. Desfrânarea pângăreşte familia şi, implicit, Biserica. Mântuitorul a acordat
familiei binecuvântarea Sa nu numai prin minunea din Cana Galileei ci şi prin
binecuvântarea copiilor care reprezintă sensul vieţii spirituale (Mt. 19,14-15).
Familia se întemeiază şi se menţine cu puterea dragostei şi a credincioşiei dintre
soţ şi soţie iar desfrâul loveşte dragostea şi încrederea în familie, ducând la
desfacerea căsătoriei. Cununia este una din Sfintele Taine ale Bisericii şi prin ea
harul dumnezeiesc uneşte în chip tainic dar real bărbatul cu femeia pentru toată
viaţa. Această unire sfântă nu poate coexista cu desfrâul care murdăreşte şi
întonează căsătoria.

Tu ne voleras pas! – Să nu furi!: Hoţia a fost şi este considerată o faptă

nedemnă. Ea oglindeşte nu numai lăcomia ci şi dispreţul pentru bunul sau munca
altuia. Hoţia este pedepsită atât de legile civile cât şi de legile dumnezeieşti:
„Atotputernicul lui Israel îi va pedepsi pe ei”(Isaia 1,24). Furtul, ca orice păcat,
„Spurcă pe om” (Matei 15,20), furi sunt consideraţi nu numai cei care fură ci şi cei
care se întovărăşesc cu hoţii, complicii, pentru că „cel ce se întovărăşeşte cu furul,
ucide sufletul său şi îşi atrage asupra sa blestemul”(Proverbe 29,24).
Sfinţii Apostoli ne îndeamnă să ne ferim de hoţie şi să nu ne însoţim cu
hoţii; Solomon ne îndeamnă să ne rugăm pentru a fi feriţi de ispita de a fura:
„Domnul şi Dumnezeul meu, pentru două lucruri mă rog: deşertăciunea şi
4
Mihail Colotelo, Porunca a şaptea, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1982, p. 220.
4
cuvântul mincinos depărtează-le de la mine sau, prea sărac ajungând, să
fur”(Proverbe 30,7,9). Furtul atrage blestem din partea lui Dumnezeu asupra
aceluia care fură, asupra familiei sale şi osândă asupra ţării sale 5. Cel care a căzut
în această patimă va voi să obţină din ce în ce mai mult pe căi necinstite. Când
dobândesc putere hoţii ajung să fure şi mai mult fără să le mai fie teamă de legi sau
ignorându-le6.
Datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă prin muncă cinstită şi
să nu-şi însuşească sau să folosească pe nedrept bunurile străine. Munca onorează
darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu şi înmulţeşte talanţii. Prin munca sa,
omul participă la lucrarea creaţiei, unită cu Hristos, munca poate fi
răscumpărătoare7.

faux témoignage – mărturie (substantiv comun, genul feminin) falsă:

cuvânt sau faptă contrare adevărului. Pentru creştini, adevărul suprem este
Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi vine de la diavol, acesta fiind
numit „tatăl minciunii”. Mărturia strâmbă, minciuna, se poate săvârşi şi cu vorba şi
cu scrisul, cu fapta, prin semne sau pur şi simplu prin tăcere. Dacă cineva, asistând
la o discuţie, aude ceva ce nu este adevărat dar nu spune adevărul ci păstrează
tăcerea, zâmbeşte sau întăreşte printr-un semn cele spuse, săvârşeşte un păcat care
intră sub incidenţa acestei a doua porunci.
Minciuna poate lua înfăţişarea unor fapte cum ar fi: jurământul strâmb şi
pâra nedreaptă împotriva aproapelui; adăugarea unor lucruri sau fapte la adevăr,
„înflorirea”, care denaturează adevărul; viclenia sau vorba cu două înţelesuri;

5
Pr. Prof. Dr. Ioan N Floca, Porunca a opta, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1982, p. 226.
6
Pr. Prof. Ioan Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian, vol. II, Editura Limes, Cluj Napoca,
2003, p. 130.
7
Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos, Huedin 2000, p. 36.
5
falsitatea; linguşirea; făţărnicia; calomnia. De aici se poate observa că sunt multe
cazuri în care omul depune mărturie mincinoasă împotriva aproapelui.8

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune

diortosită şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului,
E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2001.
2. ***Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2000.
3. ANDREICUŢ, ÎPS Andrei, Repere de morală creştină, Editura Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2007.
4. MIRCEA Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Ed. IBM al
BOR, 1995.
5. COLOTELO Mihail, Porunca a şaptea, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu,
1982.
6. Pr. Prof. Dr. Ioan N Floca, Porunca a opta, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu,
1982.
7. CHIRILĂ Pr. Prof. Ioan, Fragmentarium exegetic filonian, vol. II, Editura
Limes, Cluj Napoca, 2003..
8. POP, P.S. Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos,
Huedin 2000.

8
Ibidem, p. 35 - 37
6