CE L-A IMPUS PE ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

ÎN CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ?
CÂTEVA ASPECTE*
Pr. Dr. Ioan Moldoveanu
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Justinian Patriarhul”

Publicat

A vorbi despre Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre epoca pe care el a marcat-o
este făptuire anevoiasă, chiar dacă privilegiată, dată fiind bogăţia de informaţii cu care
un cercetător trebuie să „manevreze”.
Când trebuie să vorbim despre marele domn suntem puşi în dificultate, pe de-o
parte, de bogăţia de informaţie, dar suntem puşi în dificultate şi de personalitatea
complexă a voievodului şi sfântului. Ar părea că folosind astfel de „expresii clişeu” –
mare domn, personalitate de excepţie, geniu diplomatic – o facem să acoperim
neputinţa de a cuprinde personajul în întreaga sa complexitate. Fără îndoială este greu
de vorbit despre personalitatea lui, căci ea include multe aspecte: apărător de ţară,
apărător al creştinătăţii, deci cruciat, patron al artei şi al cuturii, sprijinitor al Bisericii
şi ctitor de lăcaşe sfinte, ajutător al Locurilor Sfinte de la Muntele Athos. În ceea ce
priveşte comportamentul său, nu putem trece prea lesne peste evlavia ce-l caracteriza.
Toate calităţile menţionate mai sus provin din această ultimă: credinţa sa
necondiţionată. Religiozitatea domnitorului este una indiscutabilă. Evident nu este
singurul domn român despre a cărui intensă credinţă se poate vorbi, dar el constituie
totuşi un caz particular, prin aceea că nu începea sau nu sfârşea nici o lucrare sau

*
Conferinţă ţinută în faţa preoţilor din capitală la 2 iunie 2004, cu ocazia marcării a 500 de ani
de la adormirea marelui voievod.

1
luptă, fără post şi rugăciune1, iar apoi dedica victoria vreunui sfânt protector, căruia îi
ridica şi vreo biserică2. De aici şi sfinţenia sa. Dar argumentele vor mai urma...
Oricum, Ştefan cel Mare a fost înveşnicit în istoriografia românească datorită
portretului pe care cronicarii3 i l-au făcut. Mă refer la cel mai bun dintre ele, acela al
lui Grigorie Ureche: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi
degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără giudeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu te
gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâria,
ca văzându-l ai săi să nu se îndepărtiaze şi pentru aceia raru războiu unde nu biruia.
Şi unde biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra
biruitorilor”4. Se vede bine, sunt aici trăsăturile unui om politic excepţional, trăsături
care contrastează însă cu cruzimea pe care i-o mai adaugă cronicarul. Ba mai mult
pentru noi cei de azi ea contrastează mai ales cu sfinţenia pe care i-o atribuie în
continuare acelaşi cronicar: „pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi
plângere....Atâta jale era că plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştia toţi
că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi
zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au
fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici
mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajunsu”5. Cum se explică lucrurile?

1
Cronicarul polonez Jan Dlugosz, în Historiae Polonicae, spunea că după biruinţa ce avu la
Podul Înalt, în ianuarie 1475, „nu s-a îngâmfat, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat
poruncă în ţara întreagă să nu cuteze să-i atribuie lui cineva acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu
toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui se datoreşte”, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Portret în cronică”, Editura Muşatinii, Mănăstirea Putna, 2004, p. 164.
2
Tradiţia îi atribuie 47 biserici şi mănăstiri, câte una asociată fiecărui an de domnie, dar în
realitate s-au identificat doar 32. Poate cercetările ce se vor face vreodată (!?) în Moldova de peste Prut
să confirme tradiţia. Trebuie să menţionăm că sunt încă destui cărora nu le face plăcere afirmarea
identităţii noastre prin raportarea la personaje precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ca atare
ajută mult la „păstrarea” (a se citi ascundere) tradiţiilor noastre.
3
Vezi foarte buna punere la un loc a pasajelor de cronică cu referire la tot ce a reprezentat
Ştefan cel Mare şi epoca sa, realizată prin grija domnului profesor Ştefan Gorovei la Editura Muşatinii
a Sfintei Mănăstiri Putna, din 2004 - „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”.
4
Letopiseţul Ţării Moldovei, Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2003, p. 71.
5
Ibidem.

2
 Se ştie că Ştefan a fost instalat la domnie, în aprilie 1457, în jurul vărstei de 18
ani (se născuse la Borzeşti, pe la 1438, dacă ţinem cont că la 1450 era asociat la
domnie, la vârsta de 11 ani, vârstă obligatorie pentru un asfel de act)6, urmând după o
perioadă de anarhie feudală, o perioadă în care clasa boierească se întărise economic,
contrapunându-se puterii domneşti. El fusese martorul asasinării tatălui său Bogdan II
de către preopinentul său Petru Aron, la Reuseni, în 1451. A fost nevoit să ia calea
pribegiei, iar cel care l-a ajutat să ia tronul a fost vărul său, Vlad Ţepeş, ce-i pune la
dispoziţie un corp de oaste. Din momentul instalării, prioritară a devenit înlăturarea
anarhiei şi restaurarea autorităţii domneşti, deziderat politic realizat uneori cu armele.
Este cunoscut episodul măcelului a 60 de boieri, după biruinţa de la Baia asupra lui
Matei Corvin (1467), biruinţă care ar fi fost mult mai mare dacă domnul nu ar fi
trebuit să facă faţă trădării acestora.
Din punct de vedere economic, Ştefan moştenise o situaţie fericită şi aceasta
se datora faptului că Moldova se înscria pe tranzitul comercial dintre Europa Centrală
şi Marea Neagră, la care ţara beneficia de două porturi: Chilia şi Cetatea Albă. Este
drept, Chilia aparţinuse domnilor munteni aflaţi sub suzeranitate ungară şi le-a fost
„smulsă” acestora, în 1465, atrăgând mânia lui Matei Corvin, la 1467. Cele două ieşiri
la mare, Chilia şi Cetatea Albă, urmau să avantajeze economic ţara Moldovei până la
cucerirea lor de către turci (1484) şi privarea, în felul acesta, de veniturile pe care
vămile de acolo le asiguraseră o bună vreme. În plus, faptul deţinerii acestor porturi
i-a mai permis lui Ştefan să întrerupă plata tributului la 1473. Situaţia a durat până la
1486, când Ştefan a fost nevoit să încheie pace cu Poarta şi să reia plata tributului.
Acum se încheia perioada conflictului moldavo-otoman, iar cu un an înainte de
moartea sa, Ştefan avea să obţină pentru Moldova şi statutul de autonomie.
Şi mai era ceva. Deţinerea de ieşiri la mare constituiau un atribut de seamă al
puterii imperiale, pentru că stăpânirea mării conferea întotdeauna distincţie imperială,
iar pierderea litoralului românesc a fost însemnată prin implicaţiile ei ideologice din
acest punct de vedere. Împăraţii bizantini se legitimau şi prin aceea că stăpâneau

6
Pentru vârsta înscăunării, vezi Leon Şimanschi, Formarea personalităţii lui Ştefan cel
Mare, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie”, Editura Muşatinii a Sfintei Mănăstiri Putna,
2003, p. 36; idem, Înscăunarea lui Ştefan cel Mare: preliminarii şi consecinţe, în ibidem, p. 308-
309; Constantin Rezachevici, A fost Ştefan cel Mare „ales” domn în aprilie 1457?, în ibidem, p. 316-
334.

3
marea, tot aşa cum pentru domnii români va fi o mare mândrie să sublinieze în
titulatura lor stăpânirea hotarului mării, a „Parathalassiei”. Parathalassia figura în
titulatura lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Bătrân, iar pentru Ştefan cel Mare
acest lucru însemna, potrivit mentalităţilor epocii, faptul că Dumnezeu este în
favoarea marelui domn7, tot aşa cum pierderea mării va însemna întoarcerea feţei
divinităţii. Faptul pierderii de războaie era văzut de marele domn ca un semn de
pedepsire pentru păcate aşa cum vedem că scria Veneţiei la 1477, puţin după
înfrângerea pe care o suferise la Războieni: „eu împreună cu curtea mea am făcut tot
ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia
lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat să fie numele
Lui”8.
Cred că de aici trebuie pornit atunci când facem o analiză a personalităţii
marelui domn, de la voia lui Dumnezeu, pe care voievodul şi-o asumă. Aşadar,
întregul său program de domnie se supune acestei voi transcedentale şi imuabile în
acelaşi timp.
Aici, aş vrea să revin asupra episodului în care Matia Corvin hotărăşte
campania de la 1467 împotriva Moldovei şi trebuie să punem totuşi întrebarea de ce a
trebuit să aştepte doi ani Matia Corvin pentru a-l ataca pe Ştefan. Mi se pare important
acest episod pentru a lămuri câteva aspecte care l-au impus pe Ştefan în conştiinţa
naţională. Voi încerca să schiţez un răspuns cât de cât plauzibil. Se pare că, în
realitate, Matia Corvin nu venise să pedepsească îndrăzneala lui Ştefan de a-şi însuşi
Chilia. Dacă era s-o facă, n-ar fi aşteptat doi ani. Explicaţia este aceea că Matia a fost
atras în Moldova printr-o conspiraţie a lui Ştefan – este de notorietate abilitatea
diplomatică a domnului Moldovei – în ideea eliberării Transilvaniei de sub
suzeranitatea ungară şi numirea unui principe cum va face şi în Ţara Românească.
Trebuie spus că s-a vehiculat în istoriografia românească, potrivit Letopiseţului

7
Dumitru Năstase, Ştefan cel Mare împărat, în volumul „Ştefan...Portret în istorie”, p. 573-
576; Maria Magdalena Szekely, Ştefan Gorovei, „Semne şi minuni” pentru Ştefan voievod. Note de
mentalitate medievală, în ibidem, p. 67-85.
8
Solia trimisă de Ştefan cel Mare la Veneţia, 8 mai 1477, în „Ştefan...Portret în cronică”, p.
352-353. vezi de asemenea şi pisania pe care el însuşi a pus-o la biserica ce o zidise acolo la Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 104.

4
cantacuzin, că Ştefan ar fi alipit Moldovei, pentru aproape 16 ani, Ţara Românească 9.
I-ar fi urmat în mod logic Transilvania, ceea ce l-ar putea afirma pe Ştefan cel Mare,
cu puţin curaj din partea noastră, drept prim domn al unirii10. Aceasta se putea
întâmpla numai dacă îl scotea din scenă pe Matia. Şi chiar asta îi pregătea. Puţini ştiu
că, atunci când Matia întreprindea expediţia sa de pedepsire a domnului moldovean,
în Transilvania chiar pornise o revoltă a secuilor, saşilor şi românilor deopotrivă,
având drept scop declararea Transilvaniei ca regat independent. Lui Matia i s-a
sugerat pe „anumite canale diplomatice”, că după pedepsirea transilvănenilor, ceea ce
s-a întâmplat (au fost vânaţi şi reprimaţi toţi capii) n-ar fi rău să se îndrepte către
Moldova. Se pare că Matia a dat crezare informaţiilor conform cărora va găsi o
Moldovă goală în calea sa. Altfel nu este explicabil „curajul” pe care şi l-a asumat
traversând pasul Oituz, foarte greu de trecut în condiţiile în care dincolo aştepta un
Ştefan a cărui tactică de război era în atari situaţii imbatabilă (tactica terenului
pârjolit), apoi să înainteze până aproape în centrul Moldovei, la Baia, în aceleaşi
condiţii care includeau un domn de mare geniu militar. Surprinzător este că au găsit
terenul liber până la Baia. Din momentul acesta avem certitudinea că Ştefan îi
întinsese o cursă. Într-adevăr domnul avusese grijă să golească oraşul Baia, în schimb
avusese aceeaşi grijă să nu uite ca în pivniţele fiecărei case să se găsească vin din
belşug. Ştim că această campanie a avut loc iarna, în decembrie, deci în condiţii foarte
grele pentru o atare întreprindere. Au fost lăsaţi să intre în Baia, iar aici Ştefan şi-a
împropiat tactica pe care o folosise cu puţin înainte Vlad Ţepeş, aceea de a ataca
noaptea. Deşi cu trupe foarte puţine, doar 12.000 de oşteni, a produs o panică

9
Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, în extras în vol.
„Ştefan...Portret în cronică”, p. 151.
10
De o aşa de teribilă abilitate politică va mai da dovadă, nimeni altul decât Mihai Viteazul.
Petre P. Panaitescu infirmă această teorie, apelând la ideea dinastică, potrivit căreia Ştefan n-ar fi făcut
niciodată gestul unirii Moldovei cu Muntenia, din considerentul, foarte prezent în epocă, că cealaltă
ţară aparţinea altei familii, adică era moşia altora. Aceasta întrucât, ideea dinastică nu era abstractă ca
ideea de stat, nu era o idee socială precum cea naţională, ci domnul era stăpânul absolut al pământului
cu supuşii lui. Se putea pune acolo cel mult un domn mai docil, în locul celui răsturnat – op. cit., p. 24.
Şi noi dacă afirmăm aici ideea unei uniri, se înţelege că nu o facem din perspectiva unirii târzii din
secolul al XIX-lea şi nici măcar din aceea a lui Mihai Viteazul. Ştefan chiar aşa a şi procedat: în Ţara
Românească a numit un domn, dar şi pentru Transilavnia pregătea o soluţie întocmai. În punctul acesta,
trebuie să mulţumesc domnului profesor Mircea Dogaru, istoric militar, de a-mi fi înlesnit înţelegerea a
câte ceva din complexitatea acestei acţiuni de la 1467.

5
extraordinară în armata ungară, pagube însemnate, însuşi Matia fiind foarte grav rănit.
Biruinţa putea fi cu mult mai însemnată (biruinţă însemnând în cazul de faţă o mai
precisă decimare a armatei duşmane), dacă nu ar fi fost trădarea câtorva boieri care au
lăsat o breşă într-unul din flancuri, lăsându-i pe unguri să scape. Atunci, ca şi acum,
au avut grijă mai de grabă de interesul lor personal, decât de acela al ţării. Aşa se şi
aflase în epocă, că domnul are de luptat nu cu turcii sau cu alţii, ci prima mare bătălie
trebuie dată cu boierii. A avut oricum grijă să nu lase lucrurile nepedepsite (atunci a
tăiat vreo 60 de capete de bioeri), dar cu talentul diplomatic ce i-l constatăm a mai
avut grijă să încheie o alianţă cu leşii (polonii), ca în cazul în care lui Matia i s-ar fi
făcut poftă de răzbunare, aceştia să-l ţină „ocupat”. În concluzie la aceasta, trebuie
spus că alipirea Chiliei la Moldova nu a generat imediat o reacţie a ungurilor, mai cu
seamă că Ştefan a avut grijă să pară că o câştigă prin luptă, când de fapt el se
înţelesese, se pare, în secret cu domnul muntean asupra acestei preluări. Intuiţia
marelui Ştefan că deţinerea de ieşiri la mare îi asigura un confort economic de
neimaginat n-a dat greş nici acum. Să nu uităm două lucruri: Moldova lui Ştefan era la
mărimea ei naturală, adică până la Nipru şi că aceste guri ale Moldovei la Mare,
adevăraţi plămâni ai ţării, trebuiau să facă parte în mod firesc din Moldova pe care
diplomaţia lui Ştefan o configura şi pe care el s-a străduit toată viaţa s-o păstreze
întreagă. Şi tot aşa să nu uităm că foarte multe din războaiele ruso-turce ulterioare
s-au purtat pentru aceste guri comerciale. Încă o dată vedem un domn de geniu politic.
Şi încă ceva: Ştefan şi-a aşezat mormântul la Putna dintr-un considerent de care nu
putem face abstracţie şi care este din nou parte a intuiţiei şi vizionarismului său: Putna
este graniţa extrem nordică României. Orice încălcare a teritoriului moldovean ar fi
trebuit să aibe în vedere acapararea unui teritoriu în care se află mormântul unuia
dintre cei mai teribili eroi medievali. Să mă explic: este aceasta o notă de mentalitate
colectivă pe care Ştefan este imposibil să nu o fi sesizat şi utilizat în vizionarismul său
şi anume că în cazul în care măcar teritoriul românesc nordic ar fi fost vreodată
ocupat, atunci urma că mormântul „puternicului împărat al românimii”, cum îl
denumeşte Iorga11, s-ar fi aflat în ţară străină. Şi într-adevăr, la 1940, când ruşii se
pregăteau să invadeze Moldova, doar mormântul sfântului Ştefan i-a mai însufleţit pe
ostaşii români care apărau nordul actualei Basarabii să oprească ofensiva rusă, în

11
Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 2004 (reproducere în
facsimil a ediţiei de la 1904), p. 4.

6
pofida ordinelor de retragere totală. Ei au încălcat ordinul, luptând la Putna pentru că
acolo era mormântul celui care dorise ţara întreagă. Încă o intuiţie a voievodului se
realizase, de unde deducem că numai sfinţenia sa putea mobiliza într-atâta; este numai
un exemplu pentru cum s-a impus Ştefan în conştiinţa neamului românesc.
Spuneam la început că principalul deziderat al politicii ştefaniene a fost acela
de a restabili autoritatea domnului în Moldova, alterată de armistiţii prost negociate de
predecesorii săi, prea preocupaţi de situaţia lor personală, şi mai puţin de stabilitatea
ei economico-socială. În efortul de întărire a autorităţii scaunului domnesc a făcut
apel la mica boierime şi la ţărănimea liberă, creându-şi o armată proprie de curteni.
Nu era încă epoca mercenarilor, aşa încât Ştefan a trebuit să lupte împotriva propriei
clase boiereşti, foarte anarhizată în esenţa ei. Ce rezolvare a găsit? Se ştie că în Evul
Mediu, domnul era stăpânul cu cea mai mare putere economică, provenită din
latifundiile pe care le deţinea. În plus toate locurile pustii din ţară erau de drept ale
domniei, iar pe toate acestea el a colonizat cu târgoveţi, cu ţărani emigraţi din
Transilvania, din Ţara Românească sau fugiţi din calea tătarilor ori aduşi de domn
chiar din Pocuţia şi Podolia. Toţi aceştia stăteau pe pământ domnesc, scutiţi de orice
dăjdii sau prestaţii, dar cu obligaţia de a fi oricând la arme. Aceşti oşteni-proprietari,
plăieşii de mai târziu, aveau să formeze oastea de curte, ca făcând parte din rândul
boierimii mijlocii, clasă intermediară deosebită. Puterea lui Ştefan a stat în această
oaste de „curte”. Trebuie să fim de acord cu P.P. Panaitescu asupra faptului că
„păstrarea numelui lui Ştefan în popor până azi, pe când numele altor domni s-a şters
din lumina tradiţiei, se datoreşte în mare parte acestei opere de colonizare”12. De aici
– continuă acelaşi istoric – tragedia lui Mihai Viteazul a constat în aceea că „eroica sa
epopee s-a desfăşurat în vremea oştilor de mercenari, când soldaţii de ţară n-aveau
valoare pentru război, iar domnul muntean n-avea întotdeauna cu ce să-şi plătească
lefegii”13. Astfel, Ştefan şi-a asigurat o forţă militară permanentă cu care înăuntru a
putut lupta împotriva boierilor, iar în afară împotriva turcilor, polonilor, leşilor,
tătarilor şi chiar a muntenilor. A fost atât de diplomat încât nu s-a luptat niciodată cu
toţi la un loc. A ştiut să-şi alieze pe unguri şi pe poloni, când a avut nevoie să lupte
împotriva turcului, dar a făcut front comun cu turcii, ca să apere ţara de pofta
ungurilor sau a polonilor de a acapara Moldova. Sunt greu de înfăţişat într-o expunere

12
Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 13-17.
13
Ibidem, p. 17.

7
sumară ca aceasta jocurile diplomatice pe care domnul le-a întreprins în epocă,
oricum fascinante şi demne de exemplu pentru orice diplomat modern: „schimbând
alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real – păstrarea
întreagă a ţării şi a supuşilor”14.
Contextul geo-politic, am spune cu un termen modern, adică chiar situaţia
geografică a Moldovei a făcut din Ştefan şi un luptător pentru credinţă, astfel încât se
va adresa principilor creştini într-o scrisoare din 25 ianuarie 1475, imediat după
teribila victorie de la Podul Înalt, în felul următor: „...cu ajutorul Domnului Dumnezeu
am luat sabia în mână şi am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi
i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care
lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul
împărat al turcilor îşi puse în gând să răzbune şi să vie cu capul său şi cu toată
puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră care e poarta creştinătăţii şi
pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră,
va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească – atunci toată creştinătatea va fi în mare
primejdie.....”15. Şi continua solicitând ajutor concret militar din partea acestora,
ajutor care n-a venit niciodată. În schimb, puterile europene n-au făcut economie de
cuvinte pentru a-l gratula cu titluri dintre cele mai pompoase, dintre care cel cu cea
mai mare rezonanţă era acela de „adevărat atlet al credinţei creştine”16. Ba mai mult,
cronicarul polonez Jan Długosz (murind în 1480, nu a mai putut fi martorul poate
celei mai tulburătoare perioade a domniei lui Ştefan), impresionat de faptele sale de
arme, avea să-l propună în ochii europenilor căpitan a toată creştinătatea17. El a trăit
cu conştiinţa că îşi apără nu numai ţara, ci şi întreaga creştinătate, putându-i-se atribui

14
Ibidem, p. 12.
15
Vezi reproducerea scrisorii în vol. „Ştefan...Portret în cronică”, p. 348-349.
16
Aşa i se adresase Papa Sixt IV într-o scrisoare din 13 ianuarie 1477 – vezi la Aloisie Tăutu,
Spirit „ecumenic” între papalitate şi români pe vremea lui Ştefan cel Mare (1476), în
„Ştefan...Portret în istorie”, p. 414-415.
17
„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât conducătorii de oşti din vechime, de care
atâta ne mirăm, care în vremurile noastre, a câştigat cel dintâi dintre toţi principii lumii, o atât de
strălucită biruinţă asupra turcului. După câte cred eu, ar fi cel mai vrednic ca să i se încredinţeze
conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului,
cu sfatul, înţelegerea, şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se
îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile” – op. cit., p. 165-166.

8
din această perspectivă calitatea de cruciat, însă unul realist, a cărui primă intenţie era
nu ocuparea Răsăritului şi păstrarea integrităţii ţării sale.
Războaiele lui Ştefan au fost defensive. Este mult prea cunoscută tactica sa de
a prinde duşmanul la loc strâmt, după ce mai întâi aplica strategia pământului pustiit.
Făcea parte din diplomaţia războiului. Cronicile ne dau să înţelegem că la orice luptă,
marele domn nu pleca fără a solicita intervenţia divină: se făceau slujbe, se postea.
Există o serie de legende potrivit cărora, de multe ori lui Ştefan i se arătaseră sfinţi
care îl îndrumau către biruinţă, ca nu de mult marilor împăraţi bizantini. Acestora le
va dedica Ştefan sumedenie de lăcaşuri sfinte. Unul dintre favoriţi era Sf. Gheorghe,
patron al armatelor terestre, apoi Sf. Dumitru, Sf. Procopie. O semnificaţie deosebită
pentru voievod o avea Cinstita Cruce, ceea ce-l apropie de modelul constantinian.

Evident că în tot acest proces, Biserica i-a fost aproape pentru că el însuşi şi-a
apropiat-o, făcând astfel începutul teribilei opere de salvare şi a culturii răsăritene, pe
lângă aceea că încerca salvarea credinţei. Şi-a asociat ierarhi de seamă printre
preocupările cărora s-a aflat copierea de manuscrise, precum Tetraevanghelul de la
Humor, operă manuscriptă celebră azi cu care se identifică întreaga epocă artistică
ştefaniană. Şi-a asociat meşteri, azi anonimi, care să-i picteze bisericile. A rămas în
conştiinţa neamului şi a Bisericii lui prin programul iconografic declanşat, program
care cuprindea pictarea exterioară a unora dintre bisericile sale, ca parte a unui
program teologic despre care astăzi se scrie foarte mult. Şi mi-aş permite să
menţionez doar un ultim studiu remarcabil al domnului Sorin Dumitrescu18 ce vrea să
ne arate că acest program nu este întâmplător, ci se află în legătură cu întreaga
concepţie de guvernare a Muşatinilor care şi-au avut vârful lor în epoca lui Ştefan cel
Mare şi a fiului său Petru Rareş, ce a căutat să imite cât mai fidel pe tatăl său, în tot
ceea ce face, mergând până la încercarea de ieşire de sub tutela turcească19.

18
Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anstasia, Bucureşti,
2003.
19
De pildă, Petru Rareş luase cu sine în exilul său din Ardeal (1538-1541) şi apoi la
Constantinopol, „ca pe un act de identitate”, tocmai Tetraevanghelul de la Humor în care tatăl era
intitulat împărat. Legitimarea acestei puteri, ne arată Dumitru Năstase, se făcea mai întotdeauna cu
referire la Ştefan Cel Mare şi la condiţia lui imperială. La fel titlul se va transmite şi lui Alexandru
Lăpuşneanul, cât şi celor de după el - Ştefan cel Mare Împărat, p. 600 şi urm.

9
 Este, în fine, fără a enumera celebrele sale ctitorii sau alte opere de artă, o
epocă de deplină înflorire, cum n-o va mai atinge niciodată Moldova, poate doar în
timpul lui Vasile Lupu, dar la alte cote şi în cu totul alte împrejurări.
Opera ştefaniană – precum frumos spune un istoric contemporan – „este de o
monumentalitate care nu striveşte şi de o strălucire care nu orbeşte, reuşind prin
aceasta o cucerire mult mai importantă decât toate celelalte, a propriului său popor”20.
La acest capitol aflându-ne, nu se poate trece cu uşurinţă peste un alt fapt care
l-a impus pe Ştefan cel Mare în conştiinţa întregii Ortodoxii, nu numai în conştiinţa
neamului şi Bisericii sale: protectoratul Locurilor Sfinte21.
Ca mai toţi domnitorii de după el, Ştefan şi-a făcut o datorie din a sprijini –
într-o vreme în care alţii n-o mai puteau face demult – Muntele Sfânt22.
După căderea, pe rând, a ţărilor creştine din Asia Mică şi nordul Africii, a
ţărilor ortodoxe din Balcani şi a Bizanţului şi înrobirea Patriarhiilor Apostolice,
Principatele române au rămas singurul teritoriu a cărui autonomie acordată de Înalta
Poartă permitea refugiaţilor greci, sârbi, bulgari, sirieni, alexandrini sau ierusalimiteni
să se îndrepte către ele, acestea devenind astfel un centru politic şi cultural al lumii
ortodoxe.
Fără a-şi asuma în mod imediat responsabilitatea continuării tradiţiei
bizantine, precum domnii de la Neagoe Basarab încolo, voievodul Moldovei, am
văzut, şi-a însuşit semnificaţii imperiale foarte precise. Am aflat că Voievodul este
înfăţişat în cronicile vremii cu numele de „Împărat”, deşi până acuma ştiam că acest

20
Ştefan Gorovei, Ştefan cel Mare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 556.
21
Dat fiind că am prezentat deja un material în sensul acesta la un Congres ţinut la mănăstirea
Putna, între 18-25 aprilie 2004, nu voi face aici decât o scurtă amintire a ceea ce a însemnat ajutorul
ştefanian pentru Muntele Athos. Pentru o mai largă informare, recomandăm studiul nostru: Ştefan cel
Mare şi Sfânt şi protectoratul Locurilor Sfinte, în vol. „Altfel despre Ştefan cel Mare”, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 217-242.
22
Informaţia privind tema relaţiilor româno-athonite este îndeajuns de bogată: Pr. Prof. Teodor
Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; Ştefan
Andreescu, Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos, în „AIIAI”, XIX, 1982; Petre Năsturel, Le
Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du millieu du XIV eme siecle a 1654 (=Le
MA), Pontific. Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la
istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos. În întâmpinarea a 1040 de ani de la
fondarea Muntelui Athos (963-2003), Bucureşti, 2002 şi multe altele.

10
nume nu a fost propriu nici unuia dintre domnii români23. Or, calitatea de „Împărat”
este asumată în cazul lui Ştefan şi prin aceea că el şi-o exprimă ajutând Locurile
Sfinte, precum odinioară marii Împăraţi ai Bizanţului. Cu alte cuvinte, calitatea de
împărat se legitima şi prin protecţia pe care Ştefan a exercitat-o asupra Muntelui
Athos, fapt confirmat de prezenţa numelui său în pomelnicele, cel puţin de la
Protaton, unde apărea alături de celălalt teribil „ctitor a toată Sfetagora”, Neagoe
Basarab, domn cu veleităţi imperiale bizantine, poate mai mult decât oricare altul care
îi va fi urmat pe tronul Ţării Româneşti24. În cazul lui Ştefan este însă altceva. Aici
trebuie să îi dăm dreptate domnului Sorin Dumitrescu când arată cu prisosinţă că
Ştefan cel Mare şi Sfânt depăşeşte condiţia de asumator al idealului bizantin pe care-l
vom vedea în calitatea domnilor de după el, căci el are conştiinţa „ecumenicităţii”
sale, ecumenicitate care integrează atât Răsăritul, cât şi Apusul. Or, şi această gândire
avansată este temei pentru sfinţenia pe care Biserica i-a recunoscut-o25.
Şi mai era ceva. Monahii atoniţi, după căderea Bizanţului, reprezentau ultima
enclavă de tip imperial bizantin prin conservarea a tot ceea ce păstra amintirea
Bizanţului. Pe de altă parte, ei erau – să le spunem fără teamă – „spionii” de care un
domn ca Ştefan avea nevoie în acţiunile lui antiotomane. Şi de aceea a sprijinit
Muntele Athos, căpătând într-un fel legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai
Bizanţului.

23
Vezi aici şi nota 11; Dumitru Năstase, L'idée impériale dans les pays roumains et “le
crypto-empyre chrétien” sous la domination ottomane, în „Σύμμεικτα”, 4, 1981, p. 201. Acelaşi autor
analizează în mod excepţional, cu prea bine-i cunoscuta rigoare ştiinţifică, calitatea imperială a marelui
Voievod moldovean, într-un studiu deja citat de noi: Ştefan cel Mare Împărat, p. 566-609; la părerea
aceasta s-a raliat şi eruditul istoric Ştefan Gorovei, împreună cu d-na Maria Magdalena Szekely, în
foarte pertinentul studiu „Semne şi minuni”, p. 79.
24
„În această perspectivă – spune din nou Dumitru Năstase – trebuie plasate şi portretele
votive de la Athos ale lui Ştefan cel Mare, aşezat printre bazilei şi ţari, în calitate de ctitor şi înnoitor
al unor mănăstiri împărăteşti din Sfântul Munte” - Ştefan cel Mare Împărat, p. 590-591.
25
Op. cit. Încercăm să întregim cele spuse cu o imagine: în reprezentările eshatologice
(înfăţişarea Judecăţii de Apoi, una din cele mai prezente şi răscolitoare scene în contextul la care ne
referim) din câteva din picturile exterioare ale bisericilor ştefaniene apar zugrăviţi cei doi Apostoli
reprezentativi pentru cele două părţi ale creştinismului (Ortodoxia şi Catolicismul), respectiv Petru şi
Pavel, ţinându-se de mână, scenă destul de rară până şi la Muntele Athos. Or, aceasta exprimă gândirea
profund ecumenică a rânduitorului acestei opere de pură teologie creştină, în cazul nostru însuşi
domnul moldovean.

11
 În măsura în care marele voievod sprijinea Locurile Sfinte (Muntele Athos),
ele însele conservatoare ale ceea ce fusese nu demult Bizanţul, domnia sa căpăta o
dimensiune ecumenică provenită din calitatea aceasta de protector pe care o
manifestaseră împăraţii bizantini. Să nu uităm că, după înfigerea stindardului cu
semilună în teritoriile altădată creştine şi după stingerea ultimului împărat de la
Bizanţ, Patriarhul, numit el însuşi „ecumenic”, avea să-şi asume pe deplin această
calitate, împreună cu aceea de etnarh, preluată chiar din mâinile Sultanului, ambele
calităţi pe care nu şi le-a mai putut manifesta în amploarea lor, fiind prea izolat ca s-o
mai poată face. Se poate constata aceasta chiar de la sfârşitul XIV şi începutul celui
următor, când nu mai putea nici măcar să impună vreun ierarh pentru mult râvnitul
scaun al Moldovei. În acest context, domnii Moldovei, începând chiar cu Ştefan cel
Mare, împreună cu cei munteni, vor prelua, aproape pe nesimţite, calitatea de etnarh
pentru naţiile ortodoxe, calitate cu rezonanţă ecumenică de acum.
Astfel, cele mai mari donaţii le-a făcut domnitorul Ştefan cel Mare la
mănăstirea athonită Zografu26, lucru despre care, de altfel, s-a şi scris foarte mult. Nu
vom face decât să menţionăm pe scurt faptele care stau în legătură cu această
mănăstire şi, mai apoi cu fiecare dintre mănăstirile la care domnitorul şi-a adus
contribuţia sa înspre îmbunătăţirea stării acestora.

26
Mănăstirea Zografului, azi bulgărească, este între cele mai mari din Muntele Athos şi nu se
ştie cu siguranţă când îşi are începuturile. În ce priveşte arhivele Zografului, ele au fost studiate parţial
de istoricii Regel, Kurtz şi Korablev (Actes de Zographou, “Actes de l’Athos”, 4, VV, 13, 1907), care
au şi catalogat 67 de documente slavone şi 13 greceşti, dintre care câteva sunt de la domnii români.
Note şi informaţii despre arhiva Zografului se află şi la Heinrich Gelzer, Von Heiligen Berge und aus
Makedonien, Leipzig, 1904, p. 121-2; idem, Sech Urkunden vom Zografu, în “Byzantinische
Zeitschrift”, XIII (1912), p. 498. Katia Tcheremissinof, Les arhives slaves meridionales du
monasteres de Zographu, “Byz. Zeitschrift”, 76, 1983. Din păcate, la Zografu nu s-a făcut până acum
o cercetare de amploare care să dovedească bogăţia de documente româneşti, pentru că, în mod sigur,
ele există, cu atât mai mult cu cât ea a fost considerată “lavră moldovenească”. În ce priveşte
documentele româneşti, arhiva naţională a conservat mare parte şi în bibliotecile noastre. În mod
normal, Zografu trebuie să posede o extrem de bogată arhivă, dat fiind că ea a fost ajutată pe rând de
împăraţii bizantini, de ţarii sârbi şi cei bulgari, iar apoi, când la 1393 ţaratul bulgar a căzut, mănăstirea
a trecut în grija domnilor români – Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor culese de
E. de Hurmuzaki, vol. XIV,1-3, Bucureşti, 1914-1936 (= Hurmuzaki, XIV); Paul Mihailovici,
Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1468-1856), Chişinău, 1933; Documenta Romaniae
Historica (DRH), A. Moldova, Bucureşti, 1969-85; DRH, B. Ţara Românească, Bucureşti, I, 1966.

12
 Ceea ce Ştefan cel Mare a făcut pentru Zografu este de o aşa importanţă, încât
călugărul Isaia de la Hilandar spunea încă de la 1489 pe când vizita mănăstirea că a
fost „fondată” de Ştefan Vodă al Moldovei27. Zografu devenea, datorită lui Ştefan cel
Mare, echivalentul pentru Moldova a ceea ce Cutlumuşul reprezenta pentru Muntenia.
Ştefan cel Mare va elibera un prim hrisov la 10 mai 1466, în preajma începerii
edificiului de la Putna, prin care acorda Zografului 100 galbeni ungureşti în schimbul
pomenirii lui şi a familiei sale la sfintele slujbe28. Suma avea să fie trimisă anual şi se
pare că va fi plătită şi de urmaşii domnitorului29.

27
B. de Khitrowo, Itineraires russes en Orient, Geneva, 1894, p.260, la Bodogae, op. cit., p.
218 şi la Năsturel, op. cit., p. 185.
28
Este interesant de urmărit conţinutul documentului. Prin înscrisul său, domnul obliga
mănăstirea, adică pe monahii trăitori în ea să-i înscrie numele la proscomidie, alături de al soţiei sale
(Evdochia de Kiev, stinsă la 1463) şi al copiilor Alexandru şi Elena. Cât domnul avea să fie în viaţă,
urma ca părinţii zografiţi să-l pomenească în fiecare sâmbătă seara, la paraclis, apoi duminica avea să
se facă mângâiere fraţilor cu puţină băutură la masa de prânz, marţi se va face pentru dânsul o liturghie
urmată de o masă pentru părinţi şi în fiecare zi va fi pomenit la laude. Iar pentru când nu va mai fi,
rânduia cu multă exactitate termenele la care va să fie pomenit cu colivi şi băutură. În schimbul tuturor
acestora, el se obliga să verse anual, cât va trăi, suma mai sus amintită Suma este una considerabilă
(4000 aspri), de vreme ce tributul însuşi al Moldovei se ridica în acea vreme la 3000 de florini (piese de
aur) ungureşti - M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, „Studii şi cercetări
de Istorie Medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 8-9; DRH, Moldova, II, p 191-194, nr.135; I. Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, I, p. 99-103; I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti,
1925, p. 403; Langlois, Le Mont Athos et ses monasteres, Paris, 1867, p. 92. Un comentariu mai larg
asupra acestui act a se vedea la P. Năsturel, op. cit., p. 183-185, iar la p. 312 găsim o echivalenţă
monetară şi vedem că cei 100 ducaţi însemnau 4.000 aspri, bani din care s-a reparat mănăstirea şi s-a
făcut un spital - Bodogae, op. cit., p. 216; această danie e menţionată şi de Ioannis Mamalakis, Το
Άγιον Όρος Αθως διά μέσου των αιώνων (Muntele Athos de-a lungul timpului), Tesalonic, 1971, p.
229.
29
Se ştie că la 1546 s-a refăcut zugrăveala Lavrei moldoveneşti a Zografului. Pentru că în acel
an, în Moldova domnea Petru Rareş, unul dintre marii susţinători ai Athosului, este exclus ca el,
vrednic urmaş al marelui Ştefan, să nu fi contribuit cu nimic la această refacere, aşa cum făcuse la
Cutlumuş, Xenofon, Karakalu şi în alte locuri. Din păcate, nimic nu atestă această refacere a picturii
Zografului de către Petru Rareş, ci numai o intuim, potrivit unei tradiţii deja existente acum. Într-un
cuvânt, este exclus ca Petru Rareş, ca şi fiu al lui Ştefan, să nu fi ajutat cu nimic Zografu - N. Iorga,
Muntele Athos în legătură ţările noastre, “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”,
36, 1913-1914; Mamalakis, op. cit., p. 244. Cât despre Petru Şchiopul ştim îi acorda (de fapt înnoia)
printr-un hrisov un ajutor anual de 100 piese de aur la 1 iunie 1575 - Hurmuzaki, XIV, 1, p. 49, nr.

13
 Documentul nu este altceva decât un typikon al unui fondator, un act care
seamănă cu multe altele ale lui Ştefan atunci când ctitorea câte o mănăstire acasă. Este
ceea ce i-a permis marelui domn să intituleze mănăstirea Zografu în documente drept
„mănăstire a domniei mele”, exprimare domnească folosită în atari ctitoriceşti
împrejurări. Faptul că Ştefan numeşte mănăstirea ca fiind „a domniei mele” printr-un
act cu denumire imperială bizantină – hrisov – denotă şi mai bine calitatea imperială
pe care marele voievod şi-o asumă30. Tot în acelaşi timp, să nu uităm, Ştefan ridica
necropola domnească de la Putna.
Relaţiile domnitorului cu Zografu sunt însă anterioare lui 1466, după cum s-ar
putea proba din existenţa unui manuscris slavon – Faptele Apostolilor – copiat din
porunca voievodului “pentru mănăstirea noastră Zografu”, la 1463, şi a încă unui alt
Apostol, tot de la aceeaşi dată, ajuns însă în posesia Hilandarului31.
Multă vreme s-a ştiut că marelui domnitor i se datorează construcţia la 1475
(6983), deci după victoria de la Vaslui, a unei arsanale (turn-far), cu rolul de port
pentru nevoile comerciale ale călugărilor32.

119. Mai este important acest act prin aceea că sunt confirmate danii mai vechi ale lui Bogdan III,
Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu - Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, “Arhiva
românească”, VI, 1941, p. 12-13. Prezenţa lui Petru Rareş în acest document verifică ipoteza emisă mai
sus. În plus, vedem aici şi numele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui soţie, Ruxandra, răscumpărase la
1568 metoacele pe care Zografu le avea în Macedonia şi care fuseseră confiscate de fiscul otoman.
Operaţiunea s-a ridicat la 52.000 aspri - Ibidem. Bodogae mai susţine că doamna Ruxandra i-a mai
făcut şi o danie anuală de 100 galbeni, tradiţie pe care o urma de fapt Petru Şchiopul (op. cit, p. 219 şi
tabelele; Mamalakis, op. cit., p. 244; Năsturel, op. cit., p. 196).
30
Denumirea de χρυσόβουλλον pentru diplomatica moldovenească a sec. XIV-XVI este una
excepţională - D. Năstase, Ştefan cel Mare, p. 592.
31
Em. Turdeanu, L'activite litteraire en Moldavie a l'epoque d'Etienne le Grand (1457-
1504), “RER”, V-VI, 1960, p. 49, nr. 1. Manuscrisul Apostolului ajuns la Zografu, azi în Muzeul
Rumjancev din Moscova, este atât de valoros, încât el a fost ales dintre toate manuscrisele să reprezinte
arta slavă a epocii – vezi idem, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan Gorovei şi Maria
Magdalena Szekely, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 32-33.
32
Deşi P. Năsturel spune că inscripţia de la intrare a fost distrusă de restaurările din 1882
totuşi M. Beza (Biblioteci, p. 51) ne redă o inscripţie de deasupra uşii, din interiorul arsanalei:
“Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ιώ Bogdan Voievod a zidit acest turn în numele Sfântului
mucenic Nicolae, leat 7025”. Martor ocular al distrugerii a fost Teodor Burada care consemna
evenimentul în jurnalul său de călătorie: O călătorie la Muntele Athos, Iaşi, 1884, p. 27, cf. Năsturel,
op. cit., p. 186, nota 36.

14
 Dar, mai mult decât atât, Ştefan a refăcut complet mănăstirea Zografului,
reparând partea surpată a zidului ogrăzii, chiliile şi trapeza, aceasta din urmă
isprăvindu-se de reparat în iulie 149533. Cu puţin înainte de moarte, adică pe la 1502,
Ştefan a refăcut din nou întreaga mănăstire, zugrăvindu-i integral catoliconul, aşa
încât, atunci când vizita mănăstirea Ioan Comnen, medicul lui Constantin
Brâncoveanu şi mai apoi episcop de Silistra, a putut să vadă portretul domnului pictat
în exterior34. Din păcate, această pictură a fost distrusă prin aşa-zisele restaurări de la
1801 încolo, chipul i-a fost repictat, purtând barbă, dar fără nici o legătură cu
apariţiile sale votive din celelalte ctitorii proprii35.
De-a lungul domniei sale, Ştefan a înzestrat mănăstirea Zografului cu odoare
şi manuscrise, care stau azi mărturie a permanentei griji a domnului. Aici trebuie

33
Inscripţia a ieşit la iveală în 1879, când călugării bulgari a dorit să-şi repare trapeza - Gh.
Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Ortodoxiei în cursul veacurilor, “Ortodoxia”,
2, 1953, p. 257; T. Burada, op. cit., p. 78; Bodogae, op. cit., p. 217. Beza susţine că piatra cu inscripţia
privitoare la reconstrucţia trapezei se afla în mănăstire la vremea vizitei sale, dar nu a putut-o vedea -
Biblioteci, p. 50.
34
Moisescu, op. cit., p. 257; Ioan Comnen, Προσκυνητάριον του Αγίου Όρους του Άθωνος
(Proschinitar al Sfântului Munte Athos), editura Panselinos - Muntele Athos, 1984, p. 85; Kosma
Vlahul, Η Χερόνησος του Αγίου Όρους του Άθωνος και αι εν αυταί μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε
και νυν (Peninsula Muntelui Athos, mănăstirile şi monahii de acolo, în vechime şi acum), Volos,
1903, p. 244; Gherasim Smyrnakis, Το Άγιον Όρος, Atena, 1903, p. 557; M. Ghedeon, ] Ο Άθως,
Constantinopol, 1885, p. 185; Bodogae, op. cit., p. 217; Mamalakis, op. cit., p. 231. Cu această ocazie,
Ştefan a plătit şi pentru construcţia unui apeduct şi a unui baptisteriu (φιάλη) - cf. C.C. Giurescu,
Istoria românilor, Bucureşti, 1949, II, 2, p. 663.
35
Lumea istorică cunoaşte faptul că multă vreme a fost cunoscut un chip al domnului
moldovean purtând barbă, până ce, la 1881, învăţatul episcop Melchisedec a descoperit pe una din
filele Tetraevanghelului de la Humor acea celebră miniatură reprezentându-l pe Ştefan, fără barbă însă,
ci doar cu mustaţă şi plete. Informaţia a fost comunicată neîntârziat Academiei Române, ceea ce a
generat o teribilă dipută în epocă, încheiată cu cuvintele altui mare erudit al nostru, B.P. Hasdeu: „după
cum până aici portretul lui Ştefan era portret cu barbă, de asemenea, de aici înainte cel fără barbă
rămâne portretul lui, până la proba plauzibilă contrarie” – în „Analele Academiei Române. Mem. Secţ.
Ist.”, seria II, tom IV, 1881-1882, p. 59, cf. Ion Solcanu, Portretul lui Ştefan cel Mare în pictura
epocii sale. Noi consideraţii, în volumul „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Potret în istorie”, p. 117 (vezi foto
în Anexa A).

15
să-şi fi adus contribuţia mitropolitul Teoctist şi mai apoi urmaşul său, Gheorghe, care
a prins cea mai mare parte din domnia lui Ştefan36.
Însă, cel mai frumos manuscris ştefanian, dăruit Zografului şi păstrat azi în
Biblioteca Naţională din Viena, este tot un „Evangheliar” copiat de un călugăr Filip ca
să-i fie „spre rugăciune lui, soţiei Maria şi fiului Bogdan, în biserica sa de la
mănăstirea Zografu unde se cinsteşte memoria martirului purtător de biruinţă
Gheorghe, la 23 aprilie 1502”37.
Dar nu numai cartea a avut circulaţie în registrul descris de noi acum, ci
vedem că, la Zografu, Marele Ştefan trimisese la 1488 şi o pereche de ripide (aşa
zisele εξαπτέρυγα) de argint38 despre care nu se ştie nici când, nici cum au ajuns la
mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos39.
Tot la Zografu mai ajunsese poate în jur de 1500 şi un steag de luptă al lui
Ştefan, splendidă operă de broderie religioasă, în pură tradiţie bizantină, înfăţişându-l
pe Sf. Gheorghe, ocrotitorul Zografului, dar şi al domnului, cât şi conducător al său în
biruinţele asupra turcilor. Steagul se păstrează azi de către Institutul Naţional de
istorie a artei din Bucureşti40.

36
Teoctist era bulgar de origine, după cum ne spune Dimitrie Cantemir, Descriptio
Moldaviae, ed. G. Guţu, Maria Holban, N. Stoicescu, V. Mihăilescu, Ioana Constantinescu, D. M.
Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 370-371, iar după o sursă pierdută azi a rămas în tradiţie faptul că Teoctist
era ucenic al mitropolitului antiunionist Marcu al Efesului - cf. Năsturel, op. cit, p. 183, nota 25. Cât
despre Gheorghe se ştie că sub el s-au zidit cele mai multe dintre mănăstirile marelui domn şi s-au scris
foarte multe manuscrise dintre care multe se află azi şi la Athos. Este cazul unui manuscris slavon
copiat de un călugăr de la Zografu, la 1503, din îndemnul său – Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 353-354.
37
Ibidem, p. 122-124; Năsturel, op. cit, p. 188.
38
Iată inscripţia slavă de pe ele: „Ioan Ştefan Voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al Ţării
Moldovei, fiu al voievodului Bogdan, a făcut această ripidă pentru biserica sfântului şi marelui martir
Gheorghe, din mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte, 30 iulei 1488” – Năsturel, op. cit., p. 191, nota
49.
39
Ibidem, p. 192.
40
A se vedea pentru detalii Ana Maria Musicescu, La broderie medievale roumaine,
Bucureşti, 1969, p. 39, nr. 21; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1959,
p. 933-935.

16
 Potrivit unei tradiţii locale mănăstirea lui Ştefan Vodă mai posedă o icoană a
aceluiaşi Sf. Gheorghe dăruită, spun unele glasuri, ca recunoştinţă pentru biruinţa de
la Vaslui (ianuarie 1475) împotriva turcilor41.
La 1817, în nartexul exterior al bisericii mari de la Zografu se puteau vedea
înainte de 1935 chipurile voievozilor români, ctitori acolo: Vasile Lupu, ţinând în
mâini Dobrovăţul, Alexandru cel Bun, dând moşia Căpriana, Ştefan cel Mare, care era
ctitorul Zografului (cf. Isaia de Hilandar), aşa cum am şi putut constata foarte bine din
cele expuse, pe lângă chipuri ale bazileilor bizantini sau bulgari42.
Bunăoară atenţia domnească s-a îndreptat şi către o altă mare mănăstire
athonită, către Grigoriu43, aşa încât, când călătorul rus Barskij vizita această
mănăstire pe la începutul secolului XVIII ştia deja că primul fondator al mănăstirii
este Grigorie Sinaitul, iar al doilea Ştefan cel Mare.
Tot din acea perioadă trebuie să fie şi celebra icoana a Maicii Domnului
Παντάνασσα (Stăpâna lumii), păstrată şi azi în catoliconul mănăstirii, pe care o
dăruise conform unei inscripţii pe o plachetă de aur (sub acoperământul actual), -
„Μαρία Ασσάνινα Παλαιολογήνα κυρά της Μολδοβλαχίας” - a doua soţie a lui Ştefan
cel Mare (devenise soţia lui Ştefan în 1472, la câţiva ani după moartea primei soţii,
doamna Evdochia de Kiev, şi a murit la 19 decembrie 1477)44.

41
Bodogae, op. cit., p. 216.
42
Ibidem, p. 222.
43
Nu se cunosc foarte multe în legătură cu istoria mănăstirii sau arhiva ei, dar avem totuşi la
îndemână două monografii, ambele ale călugărului Varlaam Anghelakis Grigoriatul, Η εν Αγίω Ορει
ΙΜ του Γριγορίου, 1300-1921 (Sf. M-re Grigoriu din MA), Tesalonic, 1921; idem, Έγγραφα της εν
Άγιω Όρει Ιερά Μονή οσίου Γρηγορίου (Documente ale m-rii Grigoriu din MA), Tesalonic, 1929
(cuprinde 43 documente din epoca bizantină. Acesta fusese bibliotecar al mănăstirii şi susţinea că
începuturile ei s-ar datora lui Grigore Sinaitul, ce ar fi trăit în acele locuri, chiar în sec. XIV, iar
Grigore Sirianul, căruia îi atribuia Kosma Vlahul (op. cit., p.298, cf. Bodogae, op. cit., p. 277-8)
întemeierea, nu este decât un ucenic al Sinaitului. A se vedea şi Pr. D. Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura
Sf.Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p.12, cât şi monografia lui Evloghie Kourilas, Συμβολή εις την
ιστορίαν της μονής του Αγίου Γρηγορίου (Contribuţie la istoria m-rii Grigoriu), “Γρηγόριος
Παλαμάς”, Tesalonic, 1922.
44
Vezi inscripţia la Millet, Pargoire, Petit, , Recueil des inscriptions chretiennes de l’Athos,
Paris, 1904, p.175, nr. 511; o fotografie la M. Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti,
1937, p. 48; Anghelakis, { Εγγραφα, p. 20-41; idem, Η εν Άγιω Όρει, Tesalonic, 1921, p. 41; Iorga,
Muntele Athos în legătură ţările noastre, “AARMSI”, 36, 1913-1914, p. 466; I. Bogdan, Despre

17
 O a doua mărturie privind implicarea domnului Ştefan în bunul mers al
mănăstirii Grigoriu ne vine de la Ioan Comnen care putuse descifra şi el dintr-o
inscripţie votivă, azi pierdută, cum că marelui domnitor i s-ar fi datorat restaurarea
“cu măreţie” (μεγαλοπρεπώς) a catoliconului mănăstirii, la anul 149745. Sigur se poate
afirma că Ştefan cel Mare a reînnoit toată mănăstirea din temelii (εν κρηπίδων) pe la
1500. Cu acest prilej ce viza înnoirile ce aveau să se facă se pare că voievodul şi-a
legitimat din nou rangul imperial prin emiterea către Grigoriu a încă unui
χρυσόβουλλον46.
Iar la Vatoped47 se poate constata dintr-un basorelief votiv că domnul
moldovean nu era străin de oarecari binefaceri şi aici. Este deja celebră imaginea în

daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p. 27; P.S. Năsturel, Date noi asupra
unor odoare de la mănăstirea Putna, II, “Romanoslavica”, IV, 1960, p. 267; idem, Le Mont Athos, p.
269; Beza, Biblioteci, p. 62, citează acest fapt dar pune dania în seama doamnei Maria, soţia lui
Alexandru cel Bun, ceea ce nu este adevărat. Problema a fost lămurită de D. P. Bogdan, Mangopul în
lumina unor noi cercetări, Bucureşti, 1940. Faptul că doamna era din neamul Paleogilor (lucru
demonstrat de I. C. Filliti, Marie Paleologue, Bucureşti,1937) justifică şi mai bine legăturile domnului
cu M.A.
45
Προσκυνητάριον, p. 97.
46
Vezi D. Năstase, Ştefan cel Mare, p. 593, nota 114.
47
Imensul număr de documente româneşti de la Vatoped (aproximativ 13.000) mărturiseşte cu
prisosinţă despre purtarea de grijă a domnilor, boierilor, ierarhilor români pentru “Lavra cea mare de la
Vatoped”, cum o vom găsi numită de Vasile Lupu la 1646. În ce priveşte arhiva, ea a fost cercetată
prima oară de Teodoret de la Esfigmenu (1803), fost la Lavra, care a adunat materiale din tot Muntele.
Manuscrisul n-a apucat să fie publicat de el, ci a fost publicat, fără nici un scrupul, de un alt esfigmenit,
Gherasim Smyrnakis (op. cit.). Porfir Uspenskij, în lunga sa călătorie al Athos, a studiat arhiva
Vatopedului, iar la 1868, Filaret Vatopedinul a tradus catalogul actelor importante, relative la istoria
Muntelui Athos, după Porfir Uspenskij, Journal du ministere de l'Instruction publique, Petersburg,
1848-1850. În 1891, un alt monah vatopedin, Evghenie, publica la Atena Περιγραφή έμμετρος της
μονής Βατοπαιδίου (Descriere în versuri a Vatopedului). În 1898, apare la Petersburg volumul lui W.
Regel, Χρυσόβουλλα και γράμματα της Μεγίστης Μονής του Βατοπαιδίου (Hrisoave şi scrisori ale
marii m-ri a Vatopedului). Sofronie Eustratiadis, în colaborare cu monahul Arcadie de la Vatoped, a
scos la iveală volumul de documente Κατάλογος των κωδίκων της μονής Βατοπαιδίου (Catalog al
codicilor M-rii Vatoped), Paris, 1924. Acest Arcadie mai publicase, în două rânduri, documente de la
Vatoped, în 1919, Ανάλεκτα εκ του αρχείου του Βατοπαιδίου (Alese din arhiva M-rii Vatoped),
“Grigorie Palama”, Salonic (reluate de M. Gouda, în [ Επετερίς των βυζαντινών σπουδών, III, 1926).
Sofronie va publica iar, la 1930, Ιστορικά μνημεία του Άθω εκ του αρχείου της μονής Βατοπαιδίου
(Monumente istorice ale Athosului în arhiva M-rii Vatoped ), “Ελληνικά”, Atena. Şi, în sfârşit,

18
relief a domnitorului, purtând barbă de data aceasta (!), şi închinând Maicii Domnului
cu Pruncul ceea ce pare a fi o bisericuţă. O inscripţie greacă roasă de vremi indică
faptul că domnul construise acel turn pe care se afla basorelieful, o arsana de fapt, pe
la 1495/149648.

*
Prin toate acestea, Ştefan a reuşit să atragă atenţia lumii în care guverna, dar
mai mult decât atât, el s-a înveşnicit în conştiinţa neamului şi Bisericii ţării sale ca cel
mai important domnitor al românilor şi ca om al lui Dumnezeu. Poate nu este
întâmplător că pe Ştefan ni l-a dat chiar Moldova, acolo unde vor mai apare încă alte
genii ale culturii noastre, un Eminescu, un Iorga, un Porumbescu, ori un Sadoveanu.
Pe această linie şi Ştefan împlineşte destinul unui om apărător al culturii ortodoxe.
Relaţia lui specială cu Biserica, protectoratul Muntelui Athos, alianţa matrimonială cu
marile case ortodoxe pregăteau drumul pentru un Neagoe Basarab şi anunţau pe un
Vasile Lupu sau pe Constantin Brâncoveanu. Nu poate spune nimeni azi că noi prin
oameni ca aceştia n-am salvat cultura Răsăritului şi parcă providenţial tot marele

monahul Alexandru Vatopedinul publica în “Grigorie Palama” din 1920 şi 1922: Εκ του αρχείου της
ΙΣΜΜ Βατοπαιδίου (Din arhiva Sf. Mari Mănăstiri a Vatopedului) şi în “Μακεδονικά γράμματα”, 2,
1934-35 Επιγραφαί ΙΜ Βατοπαιδίου ( Inscripţii de la Vatoped). Arhiva românească a Vatopedului a
început a fi cercetată în mod serios, din 1985 încoace, de cercetătorul român Florin Marinescu, care a
emis opinia că o rezumare a acestor documente s-ar putea cuprinde în aproximativ 15 tomuri, muncă
realizabilă nu mai devreme de anul 2025! Aceasta o spune autorul în cadrul unui Congres din 1-3 dec.
1996 la Atena, congres care a pus în discuţie mănăstirea Vatoped, sub toate aspectele. Cele redate acolo
de acest autor au fost publicate şi puţin mai înainte, în articolul Τα μετόχια του Βατοπαιδίου στην
Ρουμανία (Metoacele Vatopedului în România), în “Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου. Παράδοση,
ιστορία, τέχνη” (Sf. Mare M-re Vatoped. Tradiţie, istorie, artă), edit. Muntele Athos, 1996, 2 vol. Vezi
idem, Τα ρουμανικά αρχεία του Αγίου Ορους. Σημαντική πηγή γιά την ιστορία του (Arhivele
româneşti ale Muntelui Athos. un izvor important pentru istoria lui), “Διεθνές Συμπόσιο. Το Αγιον
Ορος, χθές, σήμερα, αύριο, 29 oct.-1 nov. 1993”, Μακεδονική Βιβλιοθήκη, 84, Thessalonic, 1996, p.
195-201. Numărul imens de documente româneşti este semnalat şi de Kriton Hrisohoidis, Το αρχείο
της μονής Βατοπαιδίου (Arhiva M-rii Vatoped), “Καθημερινή”, 1 dec. 1996, p. 29, dintre care - spune
el - 1500 ar fi domneşti, emise între 1428-1863.
48
Bodogae, op. cit., p. 116, credea că Ştefan închină o bisericuţă în acel tablou votiv, dar A.
Xyngopoulos, Un edifice du voevode Etienne le Grand au Mont Athos, “Balkan Studies”, 11, 1970, p.
106-108, a dovedit că Ştefan închina chiar arsanaua mănăstirii, corectându-i astfel şi pe Millet,
Pargoire, Petit, Recueil, p. 42, nr. 139; cf. Năsturel, Le Mont Athos, p. 100. Placa cu inscripţia votivă a
fost pusă la 1496.

19
învăţat P.P.Panaitescu ne spunea că „rolul nostru istoric nu s-a terminat în acest colţ
al lumii. Destinul unui neam este de obicei împlinit de mari forţe anonime şi rareori
de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din
Moldova. Nu ştiu dacă se poate vorbi şi de influenţa inversă, a personalităţilor
asupra sufletului popular. Dacă Ştefan a crescut în Moldova, credem, totuşi, că şi el
şi-a lăsat urma asupra ţării. Cântecele, legendele, proverbele vorbesc şi azi de
dânsul. .... urma sa a rămas ca o pecete asupra unui hrisov”49.

REZUMAT

Studiul de faţă este una dintre multele încercări de a-l ţine viu pe marele
voievod în conştiinţa neamului şi a Bisericii româneşti. Încercăm să întărim credinţa
populară asupra sfinţeniei marelui voievod şi s-o argumentăm prin comportamentul
deosebit al său. Avem în faţa noastră o conştiinţă ortodoxă de excepţie ce avea să
susţină cultura ţării şi nu numai, cel mai celebru dintre ctitorii de biserică în istoria
naţională, un protector al întregii Ortodoxii, dar al Muntelui Athos în mod
excepţional, un geniu diplomatic rar întâlnit în istoria României, un geniu militar,
aşijderea. Sunt numai câteva dintre aspectele asupra cărora încercăm o sinteză din
care, într-o imagine finală, să rezulte chipul Sfântului. Toate acestea sunt susţinute cu
prisosinţă de cronicarii epocii, dar şi de istoricii contemporani nouă. Numai unul
dintre aspectele pe care le considerăm importante în analiza pe care o încercăm este
acela care l-a impus pe marele Ştefan drept „ctitor mare a toată Sfetagora”, adică
susţinător al ultimei enclave de tip imperial bizantin – Muntele Athos – conservând
întreagă amintirea Bizanţului. A făcut-o şi pentru a căpăta, într-un fel, legitimare de la
aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului. Astfel, s-a impus în conştiinţa Bisericii întregi şi,
nu mai puţin în cea naţională, drept sfânt.

49
Panaitescu, op. cit, p. 31.

20